Organizaţiile internaţionale sunt subiectele derivate ale dreptului international, titulare de drepturi

si obligatii in conformitate cu normele internationale, instituite de state prin acorduri incheiate

intre ele. Organizația internaţională este o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe
un tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii,
îndeplinind funcţii particulare în interiorul organizaţei.
Organizaţiile internaţionale reprezintă un ansamblu structurat de participanţi,
constituit pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii
unorobiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor.

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional în sensul că sunt

titulare de drepturi şi obligaţii pe care le dobândesc prin voinţa statelor exprimate
în tratatele lor constitutive. Această idee este consacrată în Convenţia Naţiunilor
Unite, asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
guvernamentale din 1975, care în art. 1 prevede: Prin expresia organizaţiei
internaţionale se înţelege o asociaţie de state, constuţită, dotată cu o constituţie (act
constitutiv) şi organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre).

Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele tratatelor

internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse în tratatele
multilaterale încheiate de către state referitoare la aceste organizaţii (de exemplu:
Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU, din 1946), precum şi
din normele juridice proprii fiecărei organizaţii internaţionale. Apariţia dreptului
organizaţiilor internaţionale şi caracteristicile sale sunt legate de evoluţia acestor
organizaţii. Acest drept face parte din dreptul internaţional public, ca o parte nouă şi
specială a acesteia, având un anumit grad de autonomie în cadrul sistemului de
norme ale dreptului internaţional. Normele dreptului organizaţiilor internaţionale
sunt mai bine ierarhizate decât cele ale dreptului internaţional public, ca urmare a
faptului că normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt grupate în 2 categorii
principale: dreptul originar (principal) şi dreptul derivat.

Dreptul originar al organizaţiilor internaţionale este format, în primul rând, din

normele cuprinse în statutul organizaţiei, care constituie o adevărată „constituţie‖
pentru aceasta. Dreptul originar este superior dreptului derivat al organizaţiei
internaţionale guvernamentale şi el guvernează întreaga activitate a organizaţiei şi a
membrilor ei.

Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei, care îi determină

legitimitatea şi constituie fundamentul său juridic. Dreptul este subordonat şi
ordinii juridice internaţionale.

În virtutea personalităţii lor politice internaţionale, organizaţiile internaţionale au

dreptul:
 de a încheia tratate cu statele membre, state terţe sau alte organizaţii exceptând
cazurile în care actul constitutiv interzice o asemenea acţiune;
 de a întreţine legături cu uniunile, permanente ale statelor membre acreditate pe
lângă ele (drept de legătură pasivă) şi de a numi misiuni proprii pe lângă statele
membre, state terţe sau alte organizaţii internaţionale (drept de legaţie activă);
 de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru pagubele suferite de organizaţie ca
entitate distinctă sau de agenţii săi;
 de a-şi constitui şi administra resursele financiare.

Personalitatea juridică internaţională incubă organizaţiilor internaţionale şi obligaţii

a căror nerespectare atrage răspunderea lor internaţională. Ele sunt obligate să
respecte dreptul internaţional şi să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu
normele acestuia. Astfel orice acţiune sau omisiune a unei organizaţii, incompatibilă
cu regulile cutumiare sau prevederile unui tratat la care este parte constituie un fapt
ilicit şi îi este imputabil.