Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea din Stat din Moldova

Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice șiAdministrative
Departamentul Relații Internaționale

Lucru individual

,,NOȚIUNEA DE INTERPRETARE ȘI MODUL DE

INTERPRETARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE’’

Autorul: CHERDIVARĂ NICOLAI, GR.RI,301

Coordonator Științific: STERPU VLADIMIR

CHIȘINĂU,2018
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………

I. INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

1.1ASPECTE DEFINITORII ALE TRATATELOR

INTERNAȚIONALE.................................2

1.2.INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT INTERN ȘI NORMELE DE

DREPT
INTERNAȚIONAL......................................................................................................4

II.REGULI ȘI METODE DE INTERPRETARE ALE TRATATELOR

INTERNAȚIONALE

2.1.REGULI DE INTERPRETARE ALE TRATATELOR

INTERNAȚIONALE.......................5

2.2.METODE DE INTERPRETARE ALE

TRATATELOR…………………………………….7

CONCLUZII…………………………………………………………..9

BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

O contribuţie deosebită la codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului

internaţional a fost adusă prin negocierea şi adoptarea Convenţiei cu privire la Dreptul
tratatelor.
Tratatul internaţional constituie izvorul principal, fundamental al dreptului
internaţional public contemporan. Instrument juridic de manifestare a acordului de voinţă
dintre state, tratatele internaţionale cuprind norme noi de drept internaţional sau norme care
modifică într-o manieră benefică ori abrogă pe cele aflate în vigoare.
Cu toate că activitatea de încheiere a tratatelor este consemnată din cele mai vechi
perioade cronologice, importanţa acestora a crescut mai ales începând cu secolul al XIX-lea,
marcat de apariţia tratatelor multilaterale. Prima consacrare juridică a importanţei valori pe
care tratatele internaţionale o posedă ca izvoare ale dreptului internaţional public o întâlnim în
cadrul Convenţiei privind dreptul tratatelor, care a fost adoptată la Viena, în anul 1969, care a
recunoscut rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilor internaţionale şi... importanţa din
ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a
cooperării paşnice între naţiuni, oricare ar fi regimurile lor constituţionale.
Tratatele internaţionale sunt documente care exprimă clar acordul de voinţă al părţilor
contractante, prin procedurile complexe de aplicare şi interpretare. Actualul context
internaţional evidenţiază într-o manieră extrem de sugestivă faptul că relaţiile de colaborare
au depăşit stadiul din trecut, reprezentând o necesitate stringentă, o condiţe indinspensabilă a
dezvoltării şi progresului fiecărei naţiuni, respectiv a întregului aparat comunitar. În aceste
condiţii, tratatul internaţional constituie mijlocul juridic cel mai utilizat prin care se stabilesc
raporturi juridice între state, în toate domeniile societăţii internaţionale.
Este recunoscută importanţa considerabil mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului
internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, indiferent de
regimurile lor constituţionale şi sociale. Suveranitatea şi egalitatea în drepturi, dreptul
naţiunilor de a-şi hotărî singure soarta au ca finalitate asigurarea libertăţii şi dezvoltarea
potrivit voinţei şi intereselor lor fundamentale. Conţinutul juridic al suveranităţii de stat
presupune că şi condiţie esenţială egalitatea în drepturi şi protecţia deplină din partea
legislaţiei internaţionale pentru toate statele, dreptul de decizie în problemele interne şi
externe. Concomitent, obligaţia fiecărui stat de a respecta drepturile suverane ale altor state,
de a nu se amestecă în afacerile lor interne este o condiţie esenţială a aplicării tratatelor
internaţionale.
Tratatele au forţă obligatorie pentru părţi, care, prin acordul lor de voinţă, au convenit
drepturile şi obligaţiile stipulate în conformitate cu interesele lor. Buna-credinţă are un
caracter general, fiind un principiu care priveşte toate aspectele conduitei statelor în relaţiile
lor internaţionale. Este indiscutabil că executarea cu bună-credinţă se referă la tratatele
încheiate cu respectarea principiilor şi normelor imperative ale dreptului internaţional.
Acele tratate încheiate sub presiune şi ameninţare, la care egalitatea suverană nu a fost
respectată sau în care alte elemente esenţiale "au fost viciate, nu au eficacitate juridică.
 I. INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

1.1.ASPECTE DEFINITORII
Observații preliminare. Interpretarea este o operațiune implicită aplicării oricăror norme
juridice - fie de drept intern, fie de drept internățional. În dreptul intern, interpretarea privește
, pe de o parte, aplicarea actelor normative la diverse situații particulare, iar pe de altă parte,
aplicarea clauzelor contractelor în raporturile dintre părți.
În dreptul internățional, procesul interpretării estemult mai complex, datorită numărului
și diversității participanților la relațiile convenționale, în principal state suverane și egale din
punct de vedere juridic, urmărind scopuri și interese specifice. în general, orice tratat, fiind un
document negociat, reprezintă un compromis între pretențiile diferite și adesea contradictorii ale
părților. inanumite cazuri, în cursul negocierilor, părțile nu obțîn satisfacerea deplină a
intereselor urmărite, fiind obligate la concesii. în consecință, tratatul poate conține formulări
generale, insuficient precizate sau ambigue.
Interpretarea unui tratat este operațiunea prin care se determina sensul exact al unui
cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziții.
Prin interpretare se încearcă să se regăsească “voință comună' a părților contractante, în
momentul redactării textului. Urmărindu-se lămurirea textului tratatului, deslușirea sensului
adevărat al normei, interpretarea are deci drept scop aplicarea corectă a tratatelor și respectarea
acestora în spiritul și litera lor. Ea nu poate conduce la revizuirea tratatelor.
Problema interpretării tratatelor se regăsește în doctrina încă de la fondatorii dreptului
internățional.Grotius și succesorii săi au recurs sistematic, în interpretarea tratatelor, la reguli
deduse din dreptul român al obligațiilor. în decursul timpului, în pofida diversității situațiilor
concrete, în practică convențională a statelor s-au format o serie de reguli cutumiare privind, pe
de o parte, autoritatea competență pentru interpretarea tratatelor și, pe de altă parte, reguli și
mijloace de interpretare. Pe acestea din urmă Convenția de la Viena le sintetizează în articolele
31-33.

Interpretarea tratatelor - este operaţiunea prin care se determină sensul exact al unui
cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.
În timp, mai ales pe cale cutumiară, s-au stabilit unele reguli privind autoritatea competentă
pentru interpretarea tratatelor şi, totodată, reguli şi mijloace de interpretare. În dr.
internăţional contemporan, Convenţia de la Viena (1969) sintetizează unele dintre acestea, în
art.31-33, după ce, în art.2, sunt convenite definiţii privind termenii şi explicate expresii
folosite în textul adoptat.

Că regulă generală, pe plan internăţional, sarcina interpretării revine, în primul rând,

statelor părţi la tratat şi, în mod excepţional, unei instanţe arbitrare sau judiciare (la cererea
statelor, desigur). Pe plan intern, interpretarea tratatelor revine autorităţilor guvernamentale
competențe în domeniul relaţiilor externe, de regulă ministerelor de externe ale statelor părţi.

Interpretarea tratatelor de către părţi, denumită şi interpretare autentică, se poate

realiza prin includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor, prin acte adiţionale sau
scrisori de interpretare, că şi prin acorduri separate de interpretare.
 Interpretarea jurisdicţională intervine atunci când părţile nu se pot pune de acord
asupra interpretării tratatului şi supun diferendul arbitrajului internăţional sau Curţii
Internaţionale de. Justiţie. Interpretarea dată de aceste instanţe – numită şi interpretare
neautentică - are forţă obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi priveşte numai speţa
supusă jurisdicţiei.

Revenind la regulile consacrate de cutumă sau actele internăţionale în materia

interpretării tratatelor internăţionale, apreciem, în finalul acestui rezumat, că, în timp, cu
toată diversitatea situaţiilor concrete, s-au aplicat reguli deduse din principiile logicii,
bunului simţ şi bunei credinţe. Aşa cum, de fapt, „rezumă” art.31, alin.1, al Convenţiei de la
Viena,(1969): „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă, potrivit sensului
obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului
şi scopului său”.

Este operaţiunea de stabilire a felului în care trebuie înţeles conţinutul tratatelor.

Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să
ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.
Ea poate să fie făcută în primul rând de statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ
internăţional special desemnat sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în
cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de statele părţi este cea mai importantă şi
poartă denumirea de interpretare autentică.
Practică încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode şi procedee
care să servească acestui scop. Asupra numărului şi denumirii acestora, a ierarhizării şi
conţinutului lor nu există un consens unanim.

Interpretarea intervine în procesul aplicării tratatelor. Ea urmărește stabilirea sensului exact al

unor cuvinte, expresii sau clarificarea unor exprimări ambigue, lămurirea textului tratatului,
având că scop aplicarea corectă a tratatelor și respectarea aces-tora în spiritul și litera lor.

Convenția de la Viena consacră regulile și metodele de interpretare a tratatelor art. 31-

33.

In interpretarea tratatelor se pun unele probleme referitoare la:

Ø organele (autoritatile) competente a efectua interpretarea;

Ø valoarea interpretarii efectuate de organele respective;

Ø regulile si metodele de interpretare.

In functie de criteriul organului competent a o efectua se disting

doua moduri (forme) de interpretare: autentica
 neautentica

In ordinea juridica internationala competenta interpretarii tratatelor revine:

Ø in primul rand statelor parti interpretare autentica

Ø in unele cazuri unor instante

arbitrale sau judiciare interpretare neautentica

Ø pentru anumite categorii

de tratate organelor

organizatiilor internationale

Interpretarea tratatelor de catre statele parti se poate realiza prin:

Ø includerea unor clauze interpretative in textul tratatelor (definitii);

Ø acte aditionale sau scrisori de interpretare;

Ø acorduri distincte de interpretare.

De exemplu: Conventia de la Viena (1969) in art. 2 defineste expresiile „tratat”,

„ratificare”, „acceptare”, „aprobare”, „aderare”, „depline puteri”; Conventia privind dreptul
marii (1982) defineste: expresiile „zona”, „activitatile in zona”, „poluarea mediului marin”. Prin
anexa la tratatul romano-ungar de intelegere, cooperare si buna vecinatate (1996), partile sunt
de acord asupra pct. 1(b) al art. 15 ca Recomamdarea nr. 1.201 a Adunarii Parlamentare a
Consiliului Europei „nu se refera la drepturi colective si nici nu obliga partile contractante sa
acorde persoa-nelor respective dreptul la un statut special de autonomie teritoriala pe criterii
etnice”.

1.2.INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT INTERN ȘI NORMELE DE

DREPT INTERNAȚIONAL
Dreptul intern. Generalitatea normei juridice, specificitatea limbajului juridic,
dinamică finalităţilor dreptului, contradicţiile interne ale sistemului juridic, lacunele legii
justifică cu prisosinţă necesitatea interpretării normei juridice. În acest fel se poate spune că
operaţiunea de interpretare a legii se caracterizează prin finalitatea să practică (asigurarea
aplicării concrete a legii de către organele care o aplică) şi prin folosirea unor metode
specifice .
Fără a intră în detalii reamintim că vorbim despre:
 1) interpretarea oficială şi interpretarea neoficială, în funcţie de puterea să obligatorie
sau neobligatorie;
2) interpretarea literală, extensivă şi restrictivă în funcţie de rezultatul la care se
ajunge prin interpretare;
3) interpretare gramaticală, logică, sistematică, istorico-teleologică în funcţie de
metodă de interpretare folosită 4.
Este oficială, interpretarea realizată în exercitarea atribuţiilor legale, de un organ de
stat aparţînând puterii legislative, executive ori judecătoreşti;
interpretarea oficială jurisdicţională provine de la un organ de jurisdicţie iar
obligativitatea acestei interpretări - numită judiciară - este, limitată la cazul soluţionat prin
hotărârea judecătorească definitivă 6 ; este neoficială interpretarea dată legii de către doctrină,
... persoane ce nu reprezintă puterea de stat, ea neavând forţă juridică obligatorie.
Literală este interpretarea întâlnită când între formularea textului legal şi cazurile
practice care se încadrează în ipoteza să se află o deplină concordanţă ; extensivă sau
restrictivă este interpretarea întâlnită când nu există concordanţă între formularea textului şi
cazurile practice astfel că, după caz, textul trebuie extins sau restrâns la mai multe, respectiv
mai puţine cazuri.
Metodă gramaticală constă: în utilizarea analizei morfologice, sintactice a textului; în
luarea în considerare a cazului, numărului, genului, poziţiei părţilor unei propoziţii ori
semnificaţiei semnelor de punctuaţie
; interpretarea sistematică constă în raportarea normei interpretate la alte norme
juridice, din acelaşi act normativ ori din alte acte normative, aşa încât stabilirea înţelesului
normei se realizează prin fixarea locului ei în sistemul de drept
; istoricoteleologică este metodă care ia în calcul finalitatea urmărită de legiuitor la
adoptarea normei şi contextul istoric în care normă apare;
este logică interpretarea care presupune lămurirea înţelesului normelor juridice prin
folosirea legilor logicii formale generale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Dintre regulile de interpretare amintim: excepţia este de strictă aplicare şi interpretare;
unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă; legea trebuie interpretată în
sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei . Dreptul comunitar. Ştim că dreptul
comunitar, cu deosebire, cel primar este mai mult schiţat, lipsit de explicaţii ori definiţii ale
noţiunilor pe care le cuprinde.
Aşa se face că în Tratatul CE nu găsim definiţii ale "mărfurilor originare" din statele
membre, "pieţei", "taxei vamale", "taxei cu efect echivalent taxei vamale", restricţiilor
cantitative, măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative etc. O explicaţie constă în
aceea că cei care au alcătuit Tratatele originare au fost economişti şi că atare au fost
preocupaţi mai mult de principiile economice şi nu de haina juridică a acestor principii. Iar pe
de altă parte, lipsa unei definiţii legale a dat posibilitatea Curţii de Justiţie (şi Comisiei) să
ofere aceste definiţii de o manieră uneori atât de extinsă, încât este evident că astfel de
definiţii ar fi lipsit dacă ar fi existat în acest sens, dispoziţii legale.
 În acest sens chiar se afirmă: "hotărârile Curţii Europene de Justiţie constituie o sursă
majoră de drept comunitar. Deoarece tratatele şi legislaţia secundară nu conţîn explicaţii
exhaustive ale motivelor pentru care au fost adoptate, sau rapoarte explicative jurisprudenţa
creativă a Curţii, în vederea interpretării măsurilor comunitare a dobândit cu timpul o funcţie
cvasinormativă.

II.REGULI ȘI METODE DE INTERPRETARE ALE TRATATELOR

INTERNAȚIONALE

2.1.REGULI DE INTERPRETARE

Practică încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode şi procedee
care să servească acestui scop. Asupra numărului şi denumirii acestora, a ierarhizării şi
conţinutului lor nu există un consens unanim.
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
a) Bună-credinţă – orice tratat trebuie interpretat cu intenţia reală de stabilire a sensului exact
al prevederilor şi nu pentru susţinerea unui punct de vedere diferit faţă de acestea;
b) Sensul clar – nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat ale cărui
prevederi sunt redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât această ar fi contrarie însăşi
finalităţii operaţiei de interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual. Cuvintele din tratat trebuie considerate în
sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc şi mai evident după sensul general al cuvintelor,
în sensul lor uzual;
d) Excluderea interpretărilor absurde. O interpretare care duce la un sens absurd este
necorectă, deoarece se presupune că părţile au dorit să dea sens celor scrise în tratat şi de
aceea trebuie să se înlăture orice contradicţie între contextul general al tratatului şi un înţeles
al unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci când se stabileşte că părţile au
înţeles să folosească un termen în sensul său special şi nu în cel uzual, el va fi interpretat că
având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la dată încheierii tratatului. Întrucât sensul anumitor
termeni se poate modifică pe parcurs, interpretarea acestora în alt sens decât cel pe care l-au
avut la încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea voinţei reale a părţilor;
g) Interpretarea prin context. Prevederile tratatului trebuie interpretate în contextul general al
acestuia, ţînând cont că de fapt fiecare cuvânt este o parte a unui întreg; se va ţine astfel cont
de alineatul, articolul sau capitolul din care acesta face parte, dacă este localizat în partea
introductivă, în cuprins sau în partea finală a tratatului etc;
h) Luarea în considerare a scopului tratatului. Interpretarea unor părţi din tratat se va face în
lumina scopului general al tratatului, astfel că sensul care i se dă să nu fie contrar acestui
scop;
i) Efectul util. Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta trebuie să producă
un anumit efect, că nu este posibil că intenţia părţilor să fi fost de a-l insera în tratat fără nici
un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă. Dacă nu se poate ajunge la stabilirea sensului
exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea, pentru a produce efecte, vor fi interpretate în
favoarea părţii care se obligă prin acel tratat. Dacă s-ar interpreta altfel s-ar putea ajunge la
crearea pe cale de interpretare a unor obligăţii pentru această parte care, dacă s-ar interpreta
corect tratatul, probabil că nu i-ar reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În caz de dubii asupra sensului unei
prevederi din tratat, această va fi considerată în sensul care poate fi defavorabil părţii care a
redactat-o sau a impus-o, întrucât se presupune că această avea posibilitatea să o formuleze
clar, dar nu a făcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, părţile pot folosi diferite metode de interpretare,
comune oricărei interpretări juridice:interpretarea gramaticală, logică, istorică sau sistematică.
Ele pot folosi diferite principii şi procedee de interpretare, cum ar fi : argumentul per a
contrario; argumentul reducerii la absurd; principiul după care prevederile speciale derogă de
la cele cu caracter general etc.

Convenţia de la Viena a stabilit o serie de norme generale, a căror trăsătură esenţială este
unitatea de interpretare. Conform normei de bază, un tratat trebuie să fie interpretat cu bună
credinţă urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina
obiectului şi scopului lui.

Regulă generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună- credinţă, potrivit
sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina
obiectului şi a scopului tratatului.

Regulă interpretării tratatelor cu bună-credinţă rezultă din principiul general al aplicării cu

bună-credinţă a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda) . În primul rând, trebuie să se
dea termenilor unui tratat sensul lor natural şi obişnuit. Dacă această conduce la rezultate clare
şi care au sens în contextul dat, nu trebuie să se recurgă la alte mijloace. Dacă însă termenii în
sensul lor natural şi obişnuit sunt ambigui sau duc la un rezultat nerezonabil, se recurge la alte
metode de interpretare.

Obiectul şi scopul tratatului joacă, de asemenea, un rol central în interpretarea acestuia. Ele
creează relaţia logică, substanţială între diferite părţi ale tratatului şi, în acelaşi timp, conferă o
dimensiune dinamică interpretării tratatului, prin orientarea generală dată acestuia.

Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un termen va fi înţeles
într-un sens special numai dacă se stabileşte că această a fost intenţia părţilor. În ceea ce
priveşte contextul interpretării, Convenţia prevede că acesta include, în afară textului,
preambulului şi anexelor, orice acord care are legătură cu tratatul intervenit între toate părţile
cu ocazia încheierii tratatului şi orice instrument stabilit de una sau mai multe părţi cu ocazia
încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi că fiind în legătură cu acesta.

O prevedere a tratatului nu poate fi astfel interpretată în mod izolat, separată de celelalte

prevederi. Convenţia prevede că, în afară de context, se va ţine seama de orice acord ulterior
intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului şi aplicarea prevederilor sale, de orice
practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care se stabileşte un acord al părţilor cu
privire la interpretare, că şi de orice normă pertinentă a dreptului internaţional aplicabilă în
relaţiile dintre părţi. În ceea ce priveşte normele pertinente ale dreptului internaţional
aplicabile între părţi, nu este vorba numai de normele în vigoare la momentul încheierii
tratatului, ci şi de evoluţia normelor de drept în domeniul respectiv.

Convenţia prevede şi posibilitatea de a recurge la mijloace complementare de interpretare,

mai ales la lucrările pregătitoare şi la оmprejurările în care tratatul a fost încheiat, fie pentru a
confirmă interpretarea obţinută conform textului tratatului şi contextului în care a fost
încheiat, fie pentru a determina sensul exact, atunci când textul tratatului şi contextul
încheierii acestuia conduc la un sens ambiguu sau obscur ori conduc la un rezultat în mod
evident absurd sau nerezonabil. În legătură cu mijloacele complementare, experienţa arată că
recurgerea la lucrările pregătitoare este dificilă, având în vedere caracterul adesea
contradictoriu şi confuz al negocierilor; în timp, recurgerea la оmprejurările în care a fost
negociat acordul poate să permită stabilirea intenţiei părţilor şi a scopului tratatului. În mod
evident, Convenţia stabileşte o prioritate în favoarea textului tratatului, căci acesta reprezintă
expresia autentică a consimţământului părţilor, rezultatul negocierii lor.

În doctrină şi în practică internaţională sunt menţionate că reguli şi: unitatea de interpretare

a tratatului, în sensul de a evita interpretări divergente între diferitele prevederi; principiul
efectului util, astfel încât tratatul să fie interpretat într-un sens care să ducă la aplicarea lui;
interpretarea axiologică, potrivit scopului urmărit de părţi.

2.2METODE DE INTERPRETARE

Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt următoarele:

a) Interpretarea gramaticală sau literală; ea se bazează pe procedeele de analiză

morfologică și sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite.
Această presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înțelesul unor
termeni și expresii utilizate într-un text juridic poate fi același cu cel din limbajul obișnuit sau
poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuși explică în text sensul unor termeni pentru a asigura
înțelegerea lor corectă și uniformă. În lipsa unei astfel de explicații organele de aplicare a
dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrina, pornind de la înțelesul
curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea se bazează în stabilirea înțelesului unor norme pe

coroborarea lor cu alte norme, fie aparțînând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept,
fie aparțînând unor instituții sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice
decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare
de norme, ci o unitate alcătuită din părți interdependente. Astfel, normele din partea specială a
unui cod nu pot fi înțelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiași cod,
normele obișnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor
de normele dreptului constituțional. Utilitatea acestei metode este mai evidență în cazul
normelor incomplete (norme de trimitere, de referire și în alb), care își întregesc conținutul cu
ajutorul interpretării sistematice.
c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condițiilor istorice, social-politice etc.
care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) și în funcție de aceste condiții
pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Această presupune studiul
izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de
motive, al discuțiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament,
presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul și o introducere, acestea
oferă ele însele informațiile necesare pentru stabilirea cauzelor și scopurilor elaborării actului.

d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi

separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică
se sprijină pe utilizarea de raționamente și judecați. Vom exemplifică cu câteva dintre aceste
raționamente logice:

-raționamentul “a pari” permite deducerea unor consecințe în urmă analogiei care se face
între două situații asemănătoare, în absența unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una
dintre ele.

-raționamentul “per a contrario” permite deducerea din opoziția unei ipoteze a opoziției unor
consecințe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiții, regulă inversă trebuie să se
aplice dacă aceste condiții nu sunt reunite.

-raționamentul “a fortiori” are la baza postulatul că cine poate mai mult poate și mai puțîn.

-raționamentul “ad absurdum” pornește de la demonstrarea imposibilității logice a unei

situații, consecință fiind că numai o altă soluție este posibilă

e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ

interpretat. Această solicită creativitatea interpretului. Prin natură ei, metodă teleologică
reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenția legiuitorului poate fi găsită și din
coroborarea normei în cauza cu alte norme, și cercetându-se contextul adoptării ei și
raportându-ne la litera ei.

Așa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să

recurgă la înțelesul rațional al legii, la tradiția istorică, la lucrările preparatorii, la principiile
dreptului, la sentimentul de echitate prezumat și la nevoile vieții.
 CONCLUZII

Atât regulile cât şi metodele de aplicare şi interpretare trebuie să urmărească în toate

cazurile respectarea strictă a principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional,
deoarece interpretarea tratatelor se efectuează în scopul aplicărilor corecte, aşa încât relaţiile
internaţionale să se desfăşoare în mod normal, în spiritul încrederii şi respectului reciproc.
În decursul evoluţiei conceptului de drept internaţional, tratatul s-a evidenţiat ca
mijloc al relaţiilor dintre state, modalităţile folosite fiind, în linii mari, relativ apropiate de
cele din prezent. Dar aplicarea şi interpretarea tratatelor în trecut nu exprima în realitate o
voinţă a naţiunii, ci preponderent a claselor dominante în statele părţi la tratat.
Dreptul internaţional a cunoscut, în decursul evoluţiei sale, un proces intens de
transformări, şi-a consolidat de la o etapă la alta ansamblul său legislativ. Drept consecinţă a
schimbării raportului de forţe în relaţiile internaţionale, unele norme şi instituţii ale acestui
drept au căzut în desuetudine, însă cele esenţiale şi-au îmbogăţit vizibil conţinutul legislativ;
totodată, au fost codificate noi norme în vederea conturării cadrului juridic internaţional.
Prevederile general admise, aplicate şi interpretate ale tratatelor de drept internaţional
reprezintă valori juridice care se evidenţiază în coordonate esenţiale pentru conduita tuturor
statelor, oferind criterii de stabilire a raporturilor juridice comunitare, respectiv internaţionale.
În dreptul internaţional există valori permanente, care nu se schimbă, ci evoluează aferent
structurilor legislative internaţionale.
În aplicarea convenţională a tratatelor de către statele semnatare este relevată tendinţa
de precizare şi transformare a actualului drept internaţional în direcţia edificării unei noi
ordini publice şi economice prin folosirea unor norme juridice aflate într-un proces continuu
de evoluţie.
Aşadar, tratatele internaţionale, mijloacele juridice de exprimare a consimţământului
statelor, practica relaţiilor diplomatice şi consulare, organizaţiile internaţionale ca forme ale
colaborării statelor suverane şi independente îşi vor păstra importanţa şi utilitatea, fiind
supuse concomitent unor factori inovatori. În această situaţie, conţinutul şi forma mijloacelor
tehnico-juridice de aplicare şi interpretare a tratatelor se vor perfecţiona; se va discuta despre
tehnica consensului în cadrul organismelor internaţionale, instituirea unor sisteme de garanţii
pentru respectarea tratatelor şi înţelegerilor internaţionale, având drept scop asigurarea
colaborării în cele mai bune condiţii.
 BIBLIOGRAFIE

 Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public, Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi

Presă "Şansa" - S.R.L, Bucureşti, 1997

 Dumitru Mazilu, Ordinea juridică comunitară şi oridiginile juridice naţionale, în

Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, Revizuită şi Adaugită, Ed. All-Beck,
Bucureşti, 2000

 Ion M. Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Ed. Lumina Lex. Bucureşti,
1999

 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1981

 Ludovic Takacs, Marţian Niciu, Drept Internaţional public, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1976

 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor

 Carta Naţiunilor Unite