ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

Curs

1
CUPRINS:
1.Organizaţii internaţionale – tipuri şi principii de constituire....................3
2. Politica de securitate a unei ţări...............................................................67
3. Organizaţia Naţiunilor Unite...................................................................80.
4. Constituirea şi rolul NATO în evoluţia sa istorică..................................102
5. Organizarea şi funcţionarea NATO.........................................................109
6.Viitorul NATO..........................................................................................112
7. Organizaţii regionale europene...............................................................153

8. Organizaţii regionale din Asia şi Africa..................................................166

9. Organizaţii regionale de pe teritoriul celor două Americi.......................172
10. Organizaţii financiare mondiale.............................................................183
11. Organizaţii economice mondiale- I........................................................204

12. Organizaţii economice mondiale – II.....................................................218

13. Organizaţii internaţionale în zona Mării Negre.....................................223

14. Organizaţii subversive internaţionale.....................................................247

2
1.Organizaţii internaţionale – tipuri şi principii de constituire

1. Definiţie, elemente caracteristice

Ultimele doua secole au impus la nivel global o serie intreaga de concepte, sisteme si realitati.
Toate acestea pe fondul nasterii sistemelor politice organizate, dar si al unor constrangeri de
natura istorica si conceptuala.

Revolutia franceza declanseaza ceea ce poate fi numit la nivel global si teoretic fuga istoriei.
Acest fenomen se datoreaza nu doar redimensionarii realitatilor batranului continent la finele
secolului al XVIII-lea si inceputului de secol XIX, ci si rapiditatii cu care marile puteri au inteles
ca baza puterii absolute va fi detinuta de aceia care vor detine informatia.

Aparitia primelor structuri nonstatale, organizatii cu caracter inchis sau deschis, din care
faceau parte Marile Puteri constituie punctul de plecare al intregului parcurs istoric pe care
omenirea il va fi traversat in secolul XX.

Traim intr-o lume a extremelor, in care cel mai mult conteaza ziua de astazi. Niciodata istoria
si viata nu au fost mai reduse la prezent ca acum. Proverbialul pragmatism american a redus
istoria la secvente de o descriptivitate agasanta.

Rapiditatea cu care circula informatia este aceea care face diferenta astazi intre state, atat din
perspectiva politica, economica, militara, cat si culturala si geostrategica. O analiza pertinenta a
lumii secolului XXI nu poate fi realizata fara informatii de ultima ora.

Organismele internationale create teoretic pentru a asigura stabilitatea, pacea la nivelul lumii,
nu sunt altceva decat organisme supuse jocului puterii celor mai puternici actori de pe scena
internationala. Marile cancelarii occidentale isi cristalizeaza actiunile politice in functie de toate
aceste jocuri si totodata au creat la nivel institutional si educational scoli de gandire. La randul lor
aceste scoli de gandire au dat nastere primelor teorii si concepte, adevarate paradigme ale
relatiilor internationale, menite sa explice actiuni.

3
 Teoria este un tablou, mintal alcatuit, in baza unor realitatii, o prezentare a organizarii unui
domeniu si a conexiunilor dintre partile sale. (Kenneth Waltz, 8). In cadrul unei teorii se imbina
enunturi descriptive, cu titlu definitiv, enunturi non-factuale teoretice, rolul acestora din urma
fiind de a da sens datelor noii realitati. In definitiv teoria are rolul de a justifica actiuni din
perspectiva permanenta a celui care detine adevarul.

Teoria presupune imbinarea deductiei cu inductia.

In domeniul relatiilor internationale teoriile analitice – care tind sa studieze elemntele

ansamblului si relatiile dintre acestea – sunt doar parte a unui angrenaj mintal care ar trebui sa
includa si realitatile curente, actiuni imprevizibile la nivelul organizatiilor.

Unul dintre teoreticienii relatiilor internationale si organizatiilor, K. Waltz, afirma ca teoria ar

trebui sa cuprinda trei elemente: unitatile componente ale sistemului, interactiunea dintre acestea
si structura.

Unitatile componente sunt reprezentate de state;

La nivel politic global, principiul organizator al acestui sistem al relatiilor si organizatiilor

internationale il reprezinta: anarhia. Teoretic nu exista nici o autoritate care sa impuna
constrangeri la nivelul actiunii politice a statelor, nimeni nu este indreptatit sa comande, nimeni nu
este obligat sa se supuna. Cu toate acestea practic aparitia organizatiilor internationale a avut rolul
de a ordona anarhia din sistem. Totodata exista, fara tagada, la nivelul politicii mondiale o serie de
lideri care imprima o directie in politica mondiala.

Asa cum aratam si mai sus rolul organizatiilor internationale, de orice natura ar fi acestea,
directioneaza fluxul economic, militar sau cultural, dand nastere polaritatii. Polaritatea este cea
care conditioneaza practic relatiile dintre state.

Teoriile explica legi .Legile sunt fapte de observatie.La prima vedere cele doua concepte
reduse la axiome, ca in cazul de mai sus sunt perfect logice si coerente. Cu toate acestea legea este
o creatie valabila doar intr-o unitate de timp, de la legile fizicii si pana la cele ale dreptului,

4
acestea nu reprezinta decat realitati temporare. In aceste conditii teoriile isi pierd valabilitatea si
tind sa se transforme in nonrealitati sau realitati factuale.

In arena internationala legile si teoriile apartin fiecarui actor in parte, iar acesta trebuie sa le
cunoasca in detaliu pe fiecare, pentru a se folosi, asemeni unui avocat, de utopia lor.

In urmatoarele etape vom analiza atat ideea de teorie a organizatiilor si relatiilor

internationale, cat si pe aceea de teorii ale organizatiilor internationale.

O teorie desi este asociata realitatii, ramane distincta de realitate. In fond realitatea nu poate fi
congruenta nici cu teoria, dar nici cu un model pe care aceiasi teorie incearca sa-l acrediteze. Un
model, spune Waltz, reprezinta o aplicabilitate a teoriei, dar un model are tendinta de a se
indeparta de la realitate, datorita simplificarii sau complicarii lui prin elemente teoretice. O
macheta de masina ar trebui sa arate ca o masina. Forta explicativa a teoriei, este data nu de
apropierea de realitate, ci de indepartarea de ea. Cu alte cuvinte realitatea apartine fiecaruia dintre
noi, dar la nivelul organizatiilor si politicilor internationale realitatile se conserva la nivelul
jocului, dar mentalitatile schimbate, datorita informatiei noi acumulate, pot crea mutatii
fundamentale la nivel teoretic.

Organizatiile internationale functioneaza dupa modele structurale structurate juridic si

administrativ, dar la nivelul realitatii ele se comporta anarhic si in functie de actiunea interioara si
exterioara a membrilor.

Cunoasterea trebuie sa preceada teoria, dar paradoxal, teoria sta la baza cunoasterii. Acest
paradox aminteste de afirmatia platoniciana ca nu putem cunoaste nimic, pana nu stim totul.
Teoria ca si politica nu reprezinta un edificiu al adevarului, ci o reproducere convenabila a
realitatii, un cadrul mintal suspus propriilor noastre sentimente si concepte.

Aparitia organizatiilor internationale. Definire. Tipologie

Statutul si rolul organizatiilor internationale

Termenul de organizaie internationala s-a impus in limbajul diplomatic si politic incepand cu

prima jumatate a secolului al XX-lea, pentru ca pe aproape tot parcursul veacului anterior, sa fie

5
folosite concepte de genul sindicatul public international, biroul international, comisia
internationala. Pentru prima data sintagma mai sus amintita a fost probabil folosita de catre James
Lorimer, in deceniul 8 al secolului al XIX-lea si preluat de catre germanul Constantin Frantz spre
sfarsitul veacului.

Walter Schücking si Paul Reinsch, vor permiteconsacrarea definitiva a termneului la inceputul

secolului XX in cadrul a doua volume care teoretizau problema realtiilor dintre state:
Organizatiile lumii si Uniunile internationale publice.

Odata cu cristalizarea conceptului, dar si cu aaritia primelor organsme internationale au fost

dezvoltate trei curente principale care aveau sa defineasca rolul acestora ca instrumente, ca arene
si ca actori.

- ca instrumente – organizatiile sunt vazute ca instrumente prin care statele isi urmaresc
propriile interese, asa cum reiese chiar din deceiziile acestora.

- ca arena – un adevarat loc de joaca, o tabla de sah, adevarate forme ale scenariilor
diplomatiei, unde actorii condamna, se justifica, intr-o incercare de coordonare coerenta
a propriilor actiuni politice;

- ca actori – in acest caz statele apar ca entitati suverane, in care deciziile finale reprezinta
vointa unanima a membriilor;

Tipologia organizatiilor internationale este cu mult mai complexa decat apare la prima
vedere, in anuarul Organizatiilor internationale, sunt indentificate nu mai putin de 15
categorii de organizatii.

1. federatii de organizatii internationale – organizatii internationale, interguvernamentale

sau nonguvernamentale, care grupeaza cl putin alte trei organisme regionale;

2. organizatii cu participare universala, organizatii nonprofit interguvernamentale sau

nonguvernamentale, cu membrii din toate zonele geografice, cu managemnt si
control politic;

6
3. organizatii cu participare intercontinentala – organizatii internationale nonprofit,
interguvernamentale sau nonguvernamentale ai caror membrii si ale caror
preocupari depasesc o regiune anume;

4. organizatii cu participare regionala – toate organizatiile internationale nonprofit,

interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai caror membrii si preocupari sunt
restranse la o regiune;

5. organizatii ce emana din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme,
orice organism international nonprofit, interguvernamental sau nonguvernamental,
ce poate fi considerat o emanatie a unei anumite oragnizatii, loc, persoana sau
obiect de proprietate, fara o participare formala;

6. organizatii ce au o forma speciala, inclusiv fundatiile si fondurile de incredere –

organizatii internationale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale –
banci, biblioteci, institute de instruire, laboratoare …;

7. organizatii nationale cu o orientare internationala – organizatii nationale cu o forme

variate de activitate internationala sau cu preocupari precum: cercetare, pace,
dezvoltare, ajutor;

8. organizatii internationale inactive sau desfiintate - nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, care au fst desfintate, sunt inactive in momentul respectiv sau
sunt in stare latenta;

9. organisme recent aparute sau neconfirmate inca, a caror creare a fost recent raportata
sau propusa, dar despre care nu exista informatii;

10. organisme subsidiare si interne apartinand altor organisme interne, unitati

independente in cadrul unor organizatii internationale complexe;

11.ordine religioase, fraternitati si institute seculare, ordine sau congregatii religioase,

militare, fraternale, organisme similare bazate pe leadership charismatic sau devotat
unui set de practici religioase;

7
 12. serii de conferinte autonome – fara secretariat – cu un nume distinct si periodicitate,
care nu se afla in responsabilitatea unei organizatii permanente;

13.tratate si acorduri multilaterale – tratate, conventii, pacte, protocoale sau acordui

mutilaterale, exceptandu-le pe acelea care privesc o singura tara, un eveniment
specific sau crearea unui organism interguvernamental;

Primele sapte tipuri sunt considerate a fi organizatii internatioanle conventionale, putand

fi asa cum am vazut interguvernamentale sau nonguvernamentale. Aici putem aduce in discutie
directa distinctia dintre ONU si UE sau Amnesty Internatioanal si Greenpeaces. La prima vedere
organizatiile interguvernamentale au ca membrii state, adesea reprezentati prin agenti
guvernamentali, in timp ce acelea nonguvernamentale unt formate din actori nonguvernamentali.
In cazul Organizatiei Internationale a Muncii, exista membrii din ambele categorii. Clarificarea in
acest caz ar trebui sa vina din Rezolutia 288 (X) s Consiliului economic si Social al ONU, din
februarie 1950, care afirma: orice organizatie internationala care nu este creata prin acord
interguvernamental nu poate fi considerata organizatie nonguvernamentala.

Celelalte sase tipuri amintite sunt considerate a fi – tipuri speciale, intrucat incadrarea lor
confrm Dreptului Internatioanal si reglementarilor existente nu se poate face.

O a doaua clasficare a organizatiilor internationale este in functie de obiectul de interes:

a. ajutor umanitar; schimb cultural; pace si dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile
omului; mediu;

b. securitate si pace; comert si alte activitati economice; bunastare sociala si drepturile

omului;

c. cultura si recreere; educatie si cercetare; sanatate, servicii sociale; mediu, dezvoltare si

conditii de locuire; legislatie si politici; filantropie si voluntariat; activitati internationale; religie,
afaceri, societati profesionale si sindicate; grupuri neclasificate;

O a treia claificare apartine teoreticienilor Volker Rittberger si Bernhard Zangl, in care

este corelat criteriul tipului de membrii cu cel al competentelor.

8
 Membrii pot avea o participare: universala, regioanla, economica sau culturala
(rstrictionata pentru ultimele trei).

ONU si Organiztia Internationala a Muncii pe de-o parte; UE si Agentia Spatiala

Europeana sau Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol;

Un statut si loc special il ocupa organizatiile de securitate, din acestea fac parte
organizatiile guvernamentale precum ONU, NATO, OSCE, UE, GUAM, CSI etc.

Organizatiile internationale de securitate isi au originea in consensul statelor de a coopera

in probleme de reducere a violentei si realizae a pacii si securitatii, printr-o serie de acorduri si
mecanisme. Exista cel putin patru seturi de sarcini pentru care organizatiile de acet tip militeaza:

- promovarea dialogului de securitate si gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinate

stabilirii si-sau mentinerii pacii:

- crearea de sisteme de cooperare militara bazate pe constrangeri reciproce, destinate reducerii

pericolelor ce decurg din activitatile militare, sau pe capacitatile comune pentru misiuni
de mentinerea pacii;

- promovarea standardelor democratice si respcetarea drepturilor omului ca scopuri in sine,

- promovarea securitatii prin mecanisme economice, intarind atat prosperitatea, cat si

interdependenta actorilor, intr-o incercare de reducere a terorismului si a prolferarii
armelor nucleare sau de distrugere in masa;

O analiza pertinenta a statutului si rolului unei astfel d organizatii ar trebui facuta prin prisma
durabilitatii si eficientei.

Din punct de vedere al teoriei aplicate in analiza organizatiilor internationale, cele doua curente
traditionaliste, realisml si neorealismul nu acorda o prea mare importanta organizatiilor
internationale, acestea fiind considerate doar modalitati de camuflare a intereselor statelor sau
forumuri necesare obtinerii acordului de principiu al unor state mai slabe in privinta raporturilor
de securitate. Influenta asupra comportamentului marilor puterii este redusa, acestea actionand

9
unilateral, tot asa este considerat si criteriul durabilitatii, care nu face decat sa contribuie la o stare
de facto.

In 1957, Karl Deutsch, considera ca organizatiile internationale ar trebui identificate sau

considerate comunitati de securitate conform urmatoarelor principii:

- inexistenta planurilor militare ale unui membru fata de ceilalti;

- existenta unor valori politice comune sau compatibile;

- existenta capacitatii guvernelor de a reactiona rapid si fara violenta, cu mijloace

corespunzatoare;

- existenta unui comportament predictibil al unor membrii;

- existenta unor programe comune de instruire si schimb, a unor acorduri multilaterale sau
bilaterale;

Exemplele aduse in discutie de Deutsch, erau NATO si CECO din care avea sa se dezvolte UE.
Contraexemplu ar putea fi considerata ONU sau OSCE.

Aceste organisme sau o serie de state au dezvoltat in cadrul internationale o serie de forme de
cooperare, care sa camufleze actiuni care contravin in fapt Dreptului international, dar
reglementate ulterior pirn acelasi drept: parteneriatul de securitate regional, forme de securitate
colectiva, sisteme de alante opuse;

In sistemul mondial securitatea nu presupune doar probleme de ordin militar, ci si

probleme economice, culturale, sociale, ecologice etc.

Ideea constituirii unei organizatii internationale, menita - in principal - sa contribuie la

mentinerea pacii in lume, este foarte veche. Inceputurile sunt legate de ,,marea uniune' a lui
Confucius si au inregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativa a lumii intregi, a lui
Dante, De jure belli ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. ªi acestea
sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lunga de proiecte dintre care

10
multe erau pure utopii. In secolul XIX, insa, asemenea planuri devin atat de insistente incat
este clar ca se nascuse o etapa de pregatire a terenului pentru transpunerea ideii in practica.

Conjunctura prielnica s-a creat abia in anii primului razboi mondial. Marile pierderi umane
si uriasele distrugeri materiale au impus orientarea preocuparilor cercurilor oficiale si ale unor
particulari spre prevenirea in viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism
international care sa militeze pentru mentinerea pacii. Eforturile depuse au fost cu totul
justificate: primul razboi mondial s-a incheiat cu moartea a 1,9 milioane de germani, 1,4
milioane francezi, 0,7 milioane englezi, 0,5 milioane de italieni, 0,4 milioane de sarbi etc.
Prima etapa practica a constituirii celei dintai organizatii internationale, Societatea Natiunilor,
a corespuns asadar anilor 1914-1918, cand au fost elaborate numeroase proiecte, particulare
sau publice.

Din domeniul privat, cele mai active studii au fost initiate de Liga pentru intarirea pacii,
din Statele Unite ale Americii, si Liga pentru Societatea Natiunilor din Marea Britanie. In
aceasta din urma au activat intelectuali de reputatie, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson,
C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care au elaborat intre anii 1916-1918, planuri detaliate privind
conducerea problemelor internationale, preconizand diverse metode pentru solutionarea
pacifica a diferendelor internationale, pentru actiunea comuna impotriva unei agresor, chiar cu
pretul cedarii unor prerogative ale suveranitatii nationale. La nivel oficial, actiunea a fost
tarzie: in 1917 in Franta s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon Bourgeois, iar in
Marea Britanie in 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele si
initiativele, determinate de necesitatea gasirii unei solutii veritabile pentru conservarea pacii
dupa marele razboi, au prins conturul unor lucrari monografice, acestea fiind rezultatul unor
dezbateri si campanii de presa in primii ani ai razboiului, in care sunt incluse opiniile celor
mai avizati oameni politici ai momentului. Asa a fost cartea lui Edgar Milhaud, La société des
Nations, publicata in anul 1917, la Paris. Ce trebuia sa fie o Societate a Natiunilor? Un
obiectiv al diplomatiei pentru lichidarea militarismului, pentru instaurarea si conservarea unei
paci drepte, care sa rezulte din principiile universale si care sa fie garantata de ansamblul
popoarelor. Aceasta lucrare, probabil si altele, vor fi influentat desigur atitudinea guvernelor
angajate in conflict.

11
Studiu de caz

A fost infiintata in anul 1856, in urma Conferintei de Pace de la Paris, o data cu

internationalizarea apelor Dunarii, sub numele initial de Comisia Europeana a Dunarii, care a
avut sediul in Romania, timp de aproape un secol, la Galati si Sulina.

Este una din primele organizatii internationale constituite in Europa si singura organizatie
internationala care are sediul la Budapesta.

11 state sunt membre ale CD: Austria, Bulgaria, Croatia, Federatia Rusa, Germania, Moldova,
Romania, Serbia, Slovacia, Ucraina si Ungaria. Patru tari au primit statutul de observator:
Franta, Turcia, Olanda si Cehia. Comisia este compusa din reprezentantii statelor membre,
respectiv unul pentru fiecare tara, care sunt, de regula, ambasadorii acreditati la Budapesta.

Conventia cu privire la regimul navigatiei pe Dunare, semnata la 18 august 1948, la Belgrad,

este instrumentul de drept international care reglementeaza navigatia pe Dunare si garanteaza
libera circulatie a vapoarelor pe acest important fluviu european, in conformitate cu interesele si
drepturile suverane ale statelor membre. De asemenea, ea asigura cadrul de cooperare
economica si culturala intre statele membre, dar si cu alte state europene.

In baza Conventiei mentionate, cele 11 state membre se angajeaza sa mentina sectorul lor de
fluviu in stare de navigabilitate pentru vapoare, sa execute lucrari de intretinere si sa nu
impiedice in vreun fel navigarea pe Dunare.

2. Categorii de organizatii internationale

Suprematia statelor in rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta comunitatea

internationala este pusa la incercare de existenta unui numar important de organizatii
internationale. Forta cu care se manifesta organizatiile internationale in prezent contribuie in mod
semnificativ la subminarea autoritatii statelor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta
lumea de azi.
Exista doua tipuri de organizatii internationale: organizatii interguvernamentale (acelea ale

12
caror membrii sunt statele); organizatii neguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt persoane
particulare sau anumite grupuri de persoane ori institutii private).

1.1. Organizatii interguvernamentale si neguvernamentale

Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem,
totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul
1900.
Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in
legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in
secolul al nouasprezecelea astfel incat in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale
si 176 de organizatii neguvernamentale.
In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incat in anul 1960 existau 154 de
organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul
acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472.
In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se
tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii
internationale.
In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor
sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile
institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale
relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier
general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele
materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor
internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale
ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intampla cu numarul organizatiilor
neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii
interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii
neguvernamentale, avand caracteristici asemanatoare acestora.
Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora
a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de
state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate

13
organizatiile internationale, atat cele interguvernamentale cat si la cele neguvernamentale.
Cooperarea in cadrul activitatii acestei „retele de interdependente' cum o numesc unii analisti,
acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si
controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si
cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile
femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar,
gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de
refugiati si inca multe altele.
In prezent mai mult de 96% din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar
celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.
Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in
continuare suprematia si importanta atata timp cat statele insele vor exista, deoarece organizatiile
interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea
carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii
autori.
Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea
ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai
optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce
urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter
mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt
foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre
aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc
realizarea unui singur obiectiv si aplica constrangeri referitor la primirea de membri. De exemplu,
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rand o alianta militara, in
timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor
din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice.
In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de
activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a
transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile
interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente
ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative.

14
 Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita
numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate
decat organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza
10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca avand vocatie mondiala, in timp ce
celelalte 90% erau caracterizate ca avand vocatie intercontinentala sau regionala.
Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic
toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei
tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum
preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie,
securitatea nationala si internationala.
Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept
organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme
ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si
chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de
organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu
diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinand birouri de legatura in mai mult
de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele
interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se
constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si
programe comune sau asemanatoare.
Cu toate ca sunt foarte raspandite din punct de vedere geografic, organizatiile
neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor
dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim
politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in
care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile.
Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale.
O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:

15
 Natura geografica a scopului Tipul obiectivelor urmarite
si obiectivelor organizatiei
Obiective multiple Un singur obiectiv

Mondiale (globale) - Organizatia Natiunilor - Organizatia Mondiala

Unite a Sanatatii

- Organizatia Mondiala a - Organizatia Mondiala

Comertului a Muncii

- UNESCO - Fondul Monetar

International
- Organizatia Conferintei
Islamice - Uniunea Postala
Universala

Intercontinentale, regionale - Uniunea Europeana - Agentia Europeana

si subregionale pentru Spatiul Cosmic
- Organizatia pentru
Securitate si Cooperare in - Organizatia Tratatului
Europa Atlanticului de Nord

- Organizatia Statelor - OPEC

Americane
- Comisia Dunarii
- Organizatia Unitatii
Africane

- Liga Araba

- Asociatia Statelor din

Asia de Sud Est

Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista
(asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile
politice.

16
 Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decat calea
liberala, pana la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si
internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului
puterii; controlul armamentului.
Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi
urmatoarele:

Starea sistemului international: Anarhie

Probabilitatea ca in sistem sa se produca schimbari Scazuta

si reforme:

Principalii actori ai sistemului international: statele si in principal marile

puteri

Obiectivele actorilor principali: exercitarea puterii asupra altora

autoprotectie

Securitate

Caracteristicile interactiunii dintre actori: competitie si conflict

Preocuparea permanenta a actorilor: securitatea nationala

Prioritatile statelor: asigurarea capacitatii militare

Practica curenta a statelor: fortele armate sunt utilizate

pentru a sprijini diplomatia
coercitiva

Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii
nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea;
democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii,
promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali'. Toti teoreticienii caii
liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un
punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec.

17
al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atat timp cat nu exista un drept international
cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un
mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international
poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.
Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor
institutiilor nationale si internationale.
Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala
problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste
costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata
bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor
metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice
inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat
si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul
acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incat un nou tip de stat sa
poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in
sistemul international vor continua, lor adaugandu-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa
pacii si securitatii internationale.
Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a
responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al
puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor
evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea
responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.
Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele
state, in primul rand datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter
transfrontalier, afectand concomitent mai multe state.
Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al
integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii
internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari
continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare
majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita
de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni

18
o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa
stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii
politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si
atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decat sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi
rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a
lungul timpului statele au fost in primul rand instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor
state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a
preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea
cetatenilor proprii, in primul rand datorita proastei administrari a puterii. „Criza globala de
incredere' in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in
dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu
manifestarea tendintei antagoniste, de strangere a legaturii dintre state, de crestere a
interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au
tendinta de a se uni, formand astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja
impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care
le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii
lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este
de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale.
Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor
internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor
interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea
in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori
„spiritualizarea') frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii
liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.

3. Statutul juridic
al organizatiilor internationale
Pana la crearea Organizatiei Natiunilor Unite, in literatura de drept international au existat
putine opinii in legatura cu statutul organizatiilor internationale, si anume, daca ele au sau nu
personalitate juridica. Referindu-se la Comisia pentru reparatii creata in urma primului razboi
mondial, J. F. Williams afirma: 'Intregul comportament al Comisiei a fost in concordanta cu teoria

19
beneficiului unei personalitati distincte in lumea internationala. Ar fi fost prin urmare dificil sa te
indoiesti de faptul ca ea poseda personalitate internationala. Vechea dogma potrivit careia statele
sunt singurele subiecte de drept international nu poate fi sustinuta in continuare'.
Un pas inainte pe linia recunoasterii personalitatii acestor organizatii s-a facut prin
modusul vivendi din 1926 incheiat intre guvernul elvetian si Liga Natiunilor, care statua ca 'Liga,
posedand personalitate internationala si capacitate juridica, nu poate fi, in principiu, potrivit
regulilor dreptului international, chemata in fata tribunalelor elvetiene fara consimtamantul sau
expres'.
Autorii Cartei Natiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizatiei inca
din perioada redactarii ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia in cadrul
lucrarilor Comitetului IV/2 pleda in favoarea recunoasterii exprese a personalitatii juridice a
Organizatiei, acesta fiind formulat astfel: 'Partile la prezenta Carta recunosc ca Organizatia pe care
o creeaza poseda personalitate internationala, cu drepturile care decurg din aceasta'. Dorindu-se se
pare, sa se evite posibilitatea considerarii Organizatiei ca fiind un suprastat, s-a ajuns in final la un
compromis, astfel cum se prezinta articolul 104 al Cartei, si anume ca 'Organizatia se va bucura pe
teritoriul fiecarui membru al sau de capacitatea juridica necesara pentru exercitarea functiunilor si
indeplinirea scopurilor sale'.
Unicul act constutiv care consacra in mod expres alaturi de capacitatea juridica si
personalitatea internationala a Organizatiei este Conventia de la Chicago din 1944 de creare a
Organizatiei Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.), in care se prevede ca 'Organizatia se va
bucura pe teritoriul fiecarui stat contractant de capacitatea juridica necesara exercitarii functiunilor
sale. Ea va avea personalitate juridica deplina pretutindeni unde Constitutia si legile statului
interesat o vor permite'.
Conventia generala asupra privilegiilor si imunitatilor O.N.U. din 13 februarie 1946, ca si
Conventia privind privilegiile si imunitatile institutiilor specializate din 21 noiembrie 1947
consacra de asemenea in mod expres personalitatea juridica a O.N.U. si a institutiilor specializate.
Dupa avizul Curtii Internationale de Justitie din 1949 in problema repararii pagubelor
suferite de serviciul Natiunilor Unite personalitatea juridica internationala a O.N.U. nu a mai fost
contestata, la opinia Curtii raliindu-se toti autorii.

20
 In avizul sau C.I.J. arata ca 'personalitatea este indispensabila pentru indeplinirea
scopurilor si principiilor din Carta si ca functiile si drepturile Organizatiei pot fi explicate numai
pe baza existentei, intr-o masura larga, a personalitatii internationale'.
In continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat ca 'aceasta nu este acelasi
lucru cu a spune ca ea este un stat, ceea ce cu siguranta nu este sau ca personalitatea sa juridica,
drepturile si indatoririle sale sunt aceleasi ca si ale unui stat. Aceasta inseamna ca ea este un
subiect de drept international capabil sa aiba drepturi si obligatii internationale, precum si
capacitatea de a-si realiza drepturile sale pe calea unei reclamatii internationale'.
Capacitatea de a prezenta reclamatii internationale este inerenta personalitatii
internationale.
Unul dintre argumentele invocate de Curte in sprijinul opiniei sale se referea la
capacitatea Organizatiei (art. 43, 57, 63 din Carta) de a incheia tratate internationale, parere
impartasita de altfel si de Comisia de drept international care considera ca 'toate entitatile ce au
capacitatea de a incheia tratate au in mod necesar si personalitate internationala'. Aceasta nu
inseamna insa, dupa cum arata D. W. Bowett, ca este adevarata si cealalta posibilitate, ca
personalitatea juridica internationala confera prin ea insasi capacitatea de a incheia tratate
internationale. Aceasta aptitudine se poate determina numai pe baza dispozitiilor actelor
constitutive ale acestor organizatii.
Desi Carta nu defineste natura Organizatiei din punct de vedere al dreptului international,
anumite atributii pe care i le confera, indeosebi capacitatea de a incheia tratate cu statele membre
si cu alte organizatii internationale, presupun existenta personalitatii juridice a O.N.U.
Cresterea numarului si a importantei organizatiilor internationale s-a rasfrant in nemijlocit
si asupra modului lor de activitate, ele evoluand de la 'cadru de reflectie colectiva' catre
mecanisme de actiune in viata internationala. Necesitatea indeplinirii scopurilor statutare pentru
care ele au fost infiintate a impus acestora stabilirea unor relatii cu caracter juridic cu alte subiecte
de drept international (state sau organizatii internationale).
Recunoasterea lor drept subiecte de drept international implica determinarea in prealabil a
capacitatii lor de a participa in nume propriu la asemenea raporturi juridice internationale,
individualitatea lor structurala fiind doar unul dintre elementele care trebuie avute in vedere la
aprecierea acestei calitati.

21
 Masura in care acestea vor putea apare in raporturile juridice internationale, in relatii cu
alte subiecte de drept international, este hotaratoare pentru recunoasterea personalitatii lor
juridice. Daca pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept international
este o forma de manifestare a personalitatii lor, situatia organizatiilor internationale este din acest
punct de vedere diferita. Personalitatea lor internationala este conditionata de existenta posibilitatii
pentru ele de a lua parte la asemenea raporturi juridice cu caracter international. In alti termeni,
statele participa la aceste raporturi tocmai in virtutea personalitatii lor, in timp ce personalitatea
organizatiilor internationale poate exista doar ca o consecinta a acestei posibilitati de a participa la
asemenea raporturi.
Componenta lor statala si natura scopurilor pe care le urmaresc, care proclama drept mijloc
de realizare cooperarea dintre state, confera prin urmare acestor organizatii dreptul de a participa
la raporturile internationale, ele fiind prin esenta lor atat un cadru de apropiere intre state, cat si un
instrument de infaptuire a acestei apropieri. Este neindoielnic faptul ca atunci cand actioneaza in
aceasta ultima calitate, ele apar in raporturile juridice internationale in nume propriu, ca entitati
distincte.
Este adevarat insa ca organizatiilor internationale li se va putea recunoaste aceasta
capacitate de a participa in nume propriu la raporturile juridice internationale doar in masura si in
limitele in care ele au nevoie (pentru indeplinirea scopurilor lor) de a intra in relatii juridice cu alte
subiecte de drept international.
Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridica internationala, calitatea lor de subiecte
de drept international sa fie limitata, derivata si secundara. Urmarind, potrivit actelor lor
constitutive, sa indeplineasca anumite functii, personalitatea lor are in acelasi timp un caracter
functional, in sensul ca aceasta este atribuita de catre state in scopul realizarii unor functii precise
si determinate. Orice incalcare sau indepartare de la acestea va fi in ultima instanta contrara
vointei statelor membre.
In aprecierea personalitatii juridice internationale a organizatiilor trebuie sa se aiba de
asemenea in vedere caracterul raporturilor juridice internationale la care acestea pot participa,
capacitatea lor de actiune fiind, dupa cum s-a aratat, limitata.
Organizatiile internationale, subliniaza Gr. Geamanu, pot deveni subiecte de drept numai
in raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create.

22
 Sfera acestor raporturi este asadar conditionata de scopurile pentru care au fost create, de
unde rezulta in consecinta ca si personalitatea lor juridica este supusa acelorasi restrangeri.
Dupa parerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalitatii
juridice a organizatiilor internationale sunt:
 asociatie permanenta de state;
 distinctia din punct de vedere a capacitatii juridice si scopurilor intre organizatii
si statele care le compun;
 existenta unei capacitati juridice ce ar urma sa se exercite pe plan international si
nu doar in cadrul national al unuia sau unor state.
Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizatii internationale drept persoana
juridica trebuie avute in vedere, in mod cumulativ, urmatoarele criterii:
 componenta sa statala;
 existenta unor scopuri ce intereseaza un numar insemnat de state;
 izvorul ei international (tratatul pe baza caruia a fost infiintata);
 posibilitatea de a participa la raporturi de drept international.
Acestor elemente trebuie sa li se adauge, dupa parerea noastra, capacitatea unei organizatii
internationale de a exprima in relatiile sale cu alte subiecte de drept o vointa proprie.
Acordurile incheiate de O.N.U. (precum si de catre celelalte institutii specializate) cu un
mare numar de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizatie, atesta aptitudinea sa de a
exprima o astfel de vointa. In limitele deja aratate, organizatiile internationale se bucura de
anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru indeplinirea functiunilor lor. Intre aceste
drepturi se numara si privilegiile si imunitatile de care se bucura ele pe teritoriul statelor membre.
Acordarea acestor privilegii si imunitati constituie un alt criteriu pentru recunoasterea calitatii lor
de subiecte de drept international, a personalitatii lor juridice internationale.
In incercarile de a pune pe picior de egalitate organizatiile internationale cu statele si de a
promova in acest fel ideea necesitatii unei organizatii suprastatale, ca mijloc de a impune
respectarea normelor dreptului international, de a asigura pacea si securitatea, o serie de autori din
occident nu ezita sa se foloseasca si de acest element - personalitatea juridica internationala a
organizatiilor internationale - ca argument in sprijinul tezelor lor. Este frecvent citata in acest sens
opinia juristului norvegian F. Seyersted care sustine ca 'o organizatie internationala odata creata
este subiect de drept international si in aceasta calitate ea are aceleasi capacitati, potrivit normelor

23
dreptului international, ca si orice alt subiect de drept international, afara doar daca este exclusa
prin anumite reguli speciale sa indeplineasca unele acte'.
Admiterea unui asemenea teze contrazisa si de avizul C.I.J. din 1949 (care subliniaza ca
recunoasterea personalitatii juridice a O.N.U. nu inseamna, sub nici o forma, a-i conferi caracterul
unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care exista intre state
si organizatiile internationale.
Astfel, in timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucura de suveranitate -
organizatiile internationale iau fiinta numai prin vointa concordanta a statelor care le compun, sunt
o creatie a acestora. Suveranitatea apartine numai statelor si niciodata organizatiilor internationale.
Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este si subiect de drept, in timp ce
numeroase organizatii sunt lipsite de o asemenea insusire. Chiar si acelea care intrunesc cerintele
pentru a fi subiecte de drept international sunt, dupa cum s-a aratat, diferentiate prin intinderea
capacitatii lor, aceasta fiind restransa la drepturile si obligatiile inscrise in actele lor constitutive.
Statele au avantajul ca se bucura in deplinatatea calitatii lor de subiecte de drept international.
Este prin urmare greu de admis ca statele (care in general sunt reticente in a recunoaste
exceptii de la competenta lor) ar consimti sa creeze entitati scoase de sub controlul lor si pe care,
mai mult, le-ar subventiona.

4. Organizatii internationalele de securitate. Scopuri şi tipologie

Contextul politic si geostrategic de dupa al II-lea Razboi Mondial a permis aparitia la

nivelul relatiilor internationale nu doar a unui numar foarte mare de organizatii internationale, dar
si a unui numar de regimuri internationale sau regimuri de securitate. Regimurile internationale
sau regimurile de securitate sunt definite ca fiind un set de principii, norme, reguli, proceduri
decizionale implicite sau explicite, in jurul carora converg asteptarile actorilor, intr-un domeniu
dat al relatiilor internationale.

Regimurile de securitate nu trebuie onfundate cu organizatiile internationale. Acestea nu au

nici o structura specifica, nici o personalitate juridica, fiind simple sisteme de cooperare, in cele
mai multe cazuri formale, utilitatea lor constand in faptul ca scad costul tranzactiilor
internationale, reducand incertitudinea cu prvire la comportamentul celorlalte state.

24
 Regimurile se pot construi in orice domeniu al vietii internationale, economie, mediu,
securitate, drepturile omului, comunicatii etc. Regimuriel se constituie in momentul in care doua
sau mai multe state recunosc ca se confrunta cu aceleasi probleme, iar acestea depasesc sfera de
influenta politica a statului. Odata ce in interiorul unor astefel de regimuri de securitate i-au
nastere interactiuni politico-militare si ecoomice, in care actorii respectivi isi regasesc idealuri si
principii comune, acestea se pot transforma in organizatii internationale. Comunitatea Europeana
poate fi explicata prin teoria realista care a condus a dus la transformarea unui regim de securitate
intr-o organizatie internationala. In urma cooperarii la nivel economic s-a ajuns in acest caz la
formularea statutului unei organizatii internationale, care-si regaseste unitatea si in plan militar si
politic.

O serie de teorii afirma ideea ca aparitia regimurilor de securitate a fost determinata si este de
teoria stabilitatii hegemonice. Conform acestei idei, statele puternice dau nastere unor astfel de
sisteme cu intentia de a mentine pe de-o parte statu-quo-ul teritorial, iar pe de alta parte de a
atrage in sfera lor de influenta actori statali relevanti din perspectiva economica sau de alta natura.
Este cazul SUA, care dupa al II-lea Razboi Mndial au reusit sistematic sa dea nastere unor astfel
de regimuri de securitate, menite sa mentina un echilibru la nivelul deciziilor securitatii si
cooperarii la nivel mondial. Fondul Monetar International este considerat un model reusit de
regim de securitate, transformat in organizatie, cu scopul de a mentine sanatatea sistemului
monetar international si de a ajuta cu imprumuturi statele aflate in dificultate, datorita balantei de
plati.

In opinia unor specialisti exista trei cai posibile in crearea si aparitia unor astfel de regimuri de
securitate.

1. spontana 2. negociata 3. impusa

Un exemplu concret de regim negociat, il constituie acordul SALT, de neproliferare a armelor

nucleare, aparut datorita temerilor unor ca incurajarea acestui tip de armament ar putea conduce la
un scenariu catastrofal pentru oameni.

25
 Exista si exemple negative din aceiasi perspectiva a armelor nucleare, acordul Waschington –
New Delhi din vara anului 2005, prin care americanii furnizau echipament si tehnologie pentru
producerea armei nucleare in India.

SUA nu au semnat acordul de protectia mediului de la Kyoto si nici pe cel privind Statutul
Curtii Penale Internationale, ceea ce arata ca in definitiv o serie de regimuri de securitate nu
reprezinta decat interesele pe termen scurt, mediu sau lung al unor state.

Prin acceptarea unor astfel de regimuri statele tind sa-si maximizeze interesele. Un exemplu in
acest sesn il constituie si Acordul General asupra Tarifelor si Comertului (GATT), transformat
ulterior in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Acordul urmarea desfiintarea barierelor
tarifare in calea comertului international, ceea ce practic favoriza in mod clar o serie de state,
defavorizand altele, datorita gradului dezvoltarii economice interne.

Nu doar statele pot dezvolta astfel de regimuri internationale, companiile bancare, de

asigurari, transporturi, pot da nastere unor astfel de organizatii.

In ceea ce priveste regimurile de securitate al caror scop declarat este asigurarea stabilitatii
militare, acestea au o dinamica aparte, lucru datorat in special de increderea reciproca. Esecul
acordurilr SALT 1 si SALT 2 poate fi pus pe seama uneia stfeld e lipse de incredere intre SUA si
URSS (CSI), ca si in cazul denuntarii de catre Waschington a Tratatului Anti-Racheta (ABM),
considerat de SUA inutil in conditiile in care state precum Coreea de Nord refuza sa participe la
acesta.

Simpla existnta a unui regim de securitate nu poate fi considerata o garantie a securitatii

internationale. Regulile putandu-se schimba din motive diverse. SUA folosesc dupa anul 2000, ca
pretext declarat contra regimurilor de la Phenian si Teheran, inarmarea nucleara si terorismul.

Unul dintre cele mai complexe regimuri de securitate, care functioneaza din 1817, fiind
cunoscut si sub denumirea de acordul Rush-Bagot, semnat intre SUA si Canada, vizeaza frontiera
dintre cele doua state, frintiera demilitarizata. Totodata acordul presupune o politica comuna de
aparare aeriana (NORAD).

26
 Functionarea unui regim de securitate se bazeaza pe traditia grotiana rationalista care afirma
necesitatea cooperarii in atingerea unui obiectiv comun. Gradul de eficienta depinde de
disponibilitatea statelor de a a-si respecta angajamentele.

La inceputul anilor 50 a fost introdus un alt concept, comunitate de securitate, care

desemneaza o grupare de state care nutresc o reala convingere ca membrii comunitatii pe care o
formeaza nu vor lupta niciodata fizic unii cu altii, ci isi vor rezolva disputele intr-un alt mod.

Unul dintre teoreticienii acestui tip de cooperare, considera ca nu putem avea de-a face decat
cu doua tipuri de comunitati de acest gen.

1. Comunitati amalgamate, care dezvolta si o forma de guvernare comuna (cauza a

aparitiei statelor federale);

2. Pluraliste – ale caror unitati isi pastreaza independenta unele fata de altele;

Pentru a doua categorie ar fi necesare o serie de valori si intelesuri pe care actorii participanti
le au in comun; cunoasterea directa a culturii si interactiunea dintre acestea; interese comune,
reciprocitate, responsabilitate si chiar altruism. Totodata o astfel de comunitate nu presupune doar
o relatie formala si constienta intre guvernele acestor state, ci o apropiere absolut necesara intre
societatile civile.

Se considera ca exista trei etape in aparitia, evolutia si transformarea unei comunitati de

securitate:

- aparitia unor schimbari la nivelul mediului social intern si international,

tehnologice, demografice, economice, ecologice, identificare unor amenintari exterioare
comune;

- factori de natura sa conduca la dezvoltarea increderii reciproce si a formarii unei

mentalitati colective, ceea ce tine de puterea de cunoastere, de intelegere, de implicarea
institutiilor si organismelor de orice natura in apropierea acestora;

27
 - in final formarea unei identitati comune, bazate pe valori si principii comune, poate
conduce la recunoasterea egalitatii si transformarea pasnica intr-o comunitate de
securitate;

NATO formata initial ca o astfel de comunitate de securitate, avand ca obiectiv razboiul contra
URSS, s-a confruntat dupa 1991 cu disparitia potentialului pericol regimul comunist. In aceste
conditii ceea ce fusese o comunitate bazata apropae exclusiv pe stoparea pericolului comunist a
devenit dupa dciziile din 1995 un organism de securitate colectiva bazat pe cinci principii:

1. statele membre sunt democratii cu economii de piata functionala

2. minoritatile de pe teritoriul lor sunt tratate conform reglementarilor OSCE;
3. statele nu au dispute teritoriale sau de alta natura cu vecinii lor;
4. sunt capabile sa puna la dispozitia NATO trupe si tehnica militara compatibila cu
celelalte state membre;
5. mentinerea democratiei, a drepturilor omului si a institutiilor fundamentale ale
statului;

Un exemplu situat la polul opus NATO il reprezinta incercarile nereusite de formare a unor
organizatii, comunitati sau regimuri de securitate in zona Americii Centrale si de Sud, acolo unde
teoretic se intrunesc cel putin cateva principii care stau la baza teoretica a formarii unor astfel de
organisme: istorie, limba, religie si mentalitati comune. Cu toate acestea Comunitatea Andina si
Organizatia Statelor Americane nu reusesc sa-si diversifice sau sa-si extinda ideea de cooperare
economica, militara sau de orice alta natura, probabil si datorita interventiilor distructive ale unor
mari puteri precum Rusia si SUA.

La nivel general cele trei modalitati de cooperare in plan international ofera pentru viitor
posibilitatea regasirii unor elemente comune tuturor tipurilor de societate pe care le grupeaza,
chiar daca cest deziderat probabil va ramane doar la stadiul declarativ.

Profilul organizatiei in teoria relatiilor internationale

28
Multilateralismul ca matrice originara

Studiu de caz: ONU

Se poate pune intrebarea: exista o teorie valabila pentru a explica importanta inventiilor
conceptuale si institutionale si, implicit, pentru a genera idei pentru modelarea organizatiilor
mondiale ? Mai mult, se poate justifica si influenta existenta ONU pe baza unei teorii, asa cum
este cazul in organizarea interna a statelor ? Teoretician si practician al sistemului ONU, Maurice
Bertrand considera ca raspunsul este negativ. El crede ca este invocata si respectata memoria
marilor personalitati care au propus concepte noi si au pus la punct institutii care sa garanteze
libertati publice si progres social, dar exista si tendinta determinista de a considera ca aceste
inventii sunt cumva inevitabile si nu ar fi putut imbraca alte forme.

Bineinteles ca acesta este numai unul dintre posibilele raspunsuri. In realitate, numeroase
concepte specifice studiului relatiilor internationale pot servi la intelegerea organizatiilor existente
si la construirea unor teorii valabile.

Trecerea sumara in revista a catorva dintre aceste eforturi provine din convingerea
autorului acestor randuri ca analiza profilului si potentialului sistemului ONU, ca model de
organizare internationala, din perspectiva stiintelor sociale, nu poate fi decat utila.

Capitolul de fata nu urmareste o trecere exhaustiva in revista a interpretarilor teoretice ale

rolului organizatiei mondiale, ci doar marcarea catorva repere, nu complet aleatorii, cele care
revin adesea in discutie, nu numai in disputele academice asupra ONU, dar si in cele politice.
Evident, pozitiile teoretice acopera o plaja larga de optiuni, aflate uneori la extreme.

In teoria relatiilor internationale, unul dintre curentele raspandite sustine ca sistemul

international este o anarhie, a carei stabilitate este mentinuta de catre un hegemon individual sau
un grup de hegemoni. In secolul trecut, comunitatea internationala a incercat sa creeze un sistem
multilateral care sa modereze hegemonia si sa stimuleze o tranzitie dinspre anarhie spre valori si
norme comune. Din acest punct de vedere, ONU reprezinta cel mai inalt model de evolutie a
multilateralismului, fiind conceput ca un centru de armonizare a intereselor nationale, nu ca o
arena de confruntare. Ca alternativa la anarhie, Sewell si Salter propun conceptul de .panarhie.,

29
respectiv guvernarea tuturor, de catre toti si pentru toti. Cu alte cuvinte, nimeni nu ramane in afara
sferei guvernarii, iar beneficiile si costurile guvernarii sunt impartite de toti, oricine putand
participa in mod echitabil la guvernare.

Evident, asa cum o recunosc si autorii, o stare panarhica de dezvoltare nu exista in realitate
nici macar la scara redusa, dar conceptul poate fi folosit in constructia normativa sau ca termen de
referinta pentru sistemele de guvernare.

Aceasta interpretare are o semnificatie notabila pentru dezbaterea asupra mandatului ONU
si situarea obiectivelor sale in sfera realpolitik sau in cea a aspiratiilor nobile, ca proiecte
intotdeauna dezirabile, dar niciodata integral realizabile. Atat in cazul Ligii Natiunilor cat si in cel
al Organizatiei Natiunilor Unite, dezbaterea asupra menirii organizatiei internationale a fost
marcata de diferentele de abordare intre curentul idealist si cel realist. David Whittaker considera
ca, in ambele cazuri, rezultatul a fost o combinatie intre ceea ce era de dorit si ceea ce era posibil.3
Idealistii disting trei elemente tinta: o stare de lucruri care poate fi definita ca .pace dezarmata.;
hotararea colectiva de a aborda conflictele si agresiunea si de a construi un sistem de securitate
colectiva; un document constitutiv obligatoriu pentru toti membrii, cum erau Pactul pentru Liga
Natiunilor si Carta pentru ONU. Parteneriatul si dreptul international deveneau criteriile
succesului. Conceptul de .actiune: drept al celor puternici. facea loc celui de .actiune:
responsabilitatea membrilor..

Realistii au considerat legitima aplicarea regulilor invingatorilor in razboi, existand putine

garantii pentru folosirea viitoare a unor principii idealiste. Suveranitatea nu era negociabila.
Egalitatea avea limite, deoarece forta statelor era diferita. Pacea trebuia mentinuta in termenii
stabiliti de un .concert al puterilor. si construita gradual, pe baza unor asteptari realiste.

Dupa cum este lesne de remarcat, dilema stabilirii proportiei optime dintre idealism si
realism se mentine la fel de relevanta acum, pe cat era in 1945. Personal cred ca proiectul unei
organizatii internationale, intotdeauna chemata sa reprezinte si o etapa a viitorului, ar avea o
deficienta congenitala daca nu ar contine o doza de idealism. Crearea ONU este legata de
problemele institutionale aparute la incheierea celui de-al doilea razboi mondial.

30
 Dupa castigarea razboiului, Statele Unite nu mai aveau interes sa revina la izolationism si,
totodata, urmareau sa perpetueze si pe timp de pace beneficiile obtinute. Aceasta cerea implicarea
in afacerile internationale. In acelasi timp, publicul american nu dorea ca participarea sa se faca
prin sisteme complicate de aliante, precum cele care in fapt au generat si condus razboiul in
Europa. In plus, presedintele Roosevelt, la vremea respectiva, voia o politica de control, prin
integrare, a potentialilor inamici, cum era Uniunea Sovietica, lucru care nu se putea face decat
prin crearea unui nou club din care sa faca parte si aceasta din urma si SUA. Datorita acestei
combinatii de obiective, singura alternativa era o forma de organizare a securitatii colective.

Aceasta forma insa, nu era identica cu conceptul wilsonian in care securitatea colectiva era
asimilata unui substitut al echilibrului puterii. Asa a aparut ONU, care era prevazuta cu un
mecanism de constrangere, dar si cu mecanismul dreptului de veto, ceea ce reprezenta generic
compatibilizarea mecanismului de securitate colectiva cu cel al echilibrului puterii. In mod
evident insa, Statele Unite nu-si propuneau sa doteze Natiunile Unite cu puteri independente largi:
nu aceasta era agenda multilaterala. Ea consta inainte de toate in restructurarea ordinii
internationale pe fronturi largi, la nivel global, cu Europa Occidentala si peste Atlanticul de Nord.

In al doilea rand, Statele Unite au incurajat constituirea unor regimuri multilaterale majore
in domeniul finantelor si comertului. In fine, Statele Unite au ajutat la crearea a numeroase
organizatii internationale care sa furnizeze servicii tehnice competente si servicii politice
convenabile. Prin urmare, avem de-a face mai curand cu un multilateralism ad-hoc, croit in raport
cu interesele americane, trasatura care va insoti ONU pe toata durata existentei sale. In teoria
relatiilor internationale, multilateralismul nu a fost analizat si explorat suficient. Nici chiar un
promotor activ al conceptului noului institutionalism in relatiile internationale, cum este Robert
Keohane, care studiaza multilateralismul si il defineste, nu merge mai departe de descrierea sa
nominala ca .practica a coordonarii politicilor nationale in grupuri de trei sau mai multe state.

Aceasta abordare nu cuprinde si dimensiunea calitativa a multilateralismului care ii

determina de fapt distinctia fundamentala. Aspectul calitativ este aprofundat de John Ruggie, care
porneste de la definitia data institutiilor de acelasi Keohane: . seturi de reguli consecvente si
legate, formale si informale, care prescriu roluri comportamentale, limiteaza cadrul de activitate si

31
modeleaza asteptarile.. Ruggie crede ca simpla adaugare a adjectivului multilateral modifica
substantivul institutie.

Multilateralismul constituie astfel o forma institutionala generica in relatiile internationale,

care coordoneaza relatiile dintre trei sau mai multe state pe baza unor principii de conduita
generalizate. Aceste principii vor specifica o conduita adecvata, indiferent de interesele proprii ale
partilor sau exigentele strategice care pot exista in fiecare caz particular.

Exemplul clasic folosit in domeniul economic este clauza natiunii celei mai favorizate:
aceasta interzice discriminarea intre tarile care comercializeaza acelasi produs. In relatiile de
securitate, echivalentul este cerinta ca statele sa raspunda la agresiune oricand si oriunde se
produce aceasta, indiferent daca respectivele situatii corespund sau nu aspiratiilor individuale.

Bilateralismul si multilateralismul nu epuizeaza repertoriul institutional al statelor.

Imperialismul este tot o institutie care coordoneaza relatiile intre trei sau mai multe natiuni. Dar,
spre deosebire de bilateralism si multilateralism, o face prin negarea suveranitatii altora. Un
corolar al multilateralismului este ca principiile generalizate de organizare presupun
indivizibilitatea intre membrii colectivitatii in privinta marjei de conduita astfel definite. Intr-o
schema colectiva de securitate, statele se comporta ca si cum pacea ar fi indivizibila si, in acest
fel, chiar o determina sa fie. Al doilea corolar este ca eventualele cazuri de succes al
multilateralismului conduc in practica la asteptarea unor beneficii echivalente pentru toti membrii
sai, in ansamblu si in timp.

Una dintre trasaturile remarcabile ale multilateralismului este cea sesizata de James
Caporaso, care considera ca aceasta institutie este bazata pe obiceiurile, practicile, ideile si
normele mai putin codificate ale societatii internationale, sperand sa le influenteze.6 Termenul de
multilateral presupune cooperare. Nu orice cooperare este multilaterala, dar toate activitatile
multilaterale include cooperarea.

O alta interogatie in dezbatere este daca multilateralismul este un mijloc sau un obiectiv.
Statele si institutiile acestora sunt protagonisti constienti de obiectivele pe care le urmaresc. De
aceea, multilateralismul poate fi considerat ca un mijloc inter alia care poate fi folosit, sau ignorat,

32
in functie de calcule proprii. In teoriile instrumentaliste, cooperarea ar fi un proces prin care
statele isi ajusteaza politicile pentru a tine cont si de preferintele altora.

In teoria jocurilor, o optiune cooperativa este luarea in calcul a intereselor celorlalti

jucatori, chiar daca interesul predominant este de a iesi din joc cu propriul castig.
Instrumentalismul poate explica, printre altele, multitudinea de organizatii internationale in
diverse sectoare, care sunt compuse din aceleasi state. Optiunile nu sunt intotdeauna calculate pe
baza raportului cost-beneficii.

In incercarea de a stabili coordonatele definitorii ale multilateralismului, Lisa Martin

propune o tipologie a problemelor cooperarii si a rolului potential al institutiei multilateralismului
si organizatiilor multilaterale. Ea identifica patru configuratii de cooperare:

1) Colaborarea: situatiile cu care se confrunta organizatiile internationale sunt, in general,

cele in care echilibrul rezultatelor este sub nivelul teoretic optim. Ar exista doua solutiile pentru
rezolvarea acestui tip de probleme: hegemonia si incheierea de acorduri de autoconstrangere intre
un numar mai mic de protagonisti. In primul caz insa, daca un hegemon are stimulente sa
furnizeze bunuri publice globale si sa preia costurile punerii in aplicare a intelegerilor, situatia
strategica se schimba intr-una de persuasiune. Solutia hegemonica este disponibila doar in
anumite configuratii ale puterii statelor.

Al doilea raspuns presupune folosirea bilateralismului intr-un anumit stadiu al deciziei, ca

mijloc de realizare a multilateralismului. Cu alte cuvinte, aceasta inseamna acorduri bilaterale
intre state si apoi, prin aplicarea de norme de non-discriminare, extinderea acestora la alti membri
ai sistemului.

2) Coordonarea: se refera la situatiile in care exista doua solutii de echilibru, fiecare

protagonist preferand alta. Nici unul dintre ei nu are o strategie dominanta, deci cea mai buna
urmare a interactiunii lor depinde de conduita fiecaruia dintre jucatori. Acestia nu sunt de acord
asupra echilibrului care sa prevaleze, ceea ce face ca negocierile sa fie dificile si solutiile greu de
gasit. In acest caz, beneficiul multilateralismului consta in reducerea costului negocierilor si
ajungerea la un acord.

33
 3) Persuasiunea: este caracteristica situatiilor in care este manifesta o asimetrie
semnificativa intre state. Hegemonul trebuie sa constranga sau sa convinga pe ceilalti sa
coopereze. Din aceste situatii cel putin un protagonist este nesatisfacut. Pentru statele mici care ar
trebui sa cedeze, mentinerea aparentei multilateralismului este destul de importanta. Guvernele lor
ar putea, pentru scopuri interne, sa se prevaleze de forta multilateralismului pentru a ascunde o
cedare de natura bilaterala. La randul lor, hegemonii au nevoie de organizatiile multilaterale
pentru a face credibile amenintarile sau promisiunile lor.

4) Asigurarea - situatiile in care toti protagonistii prefera cooperarea reciproca, ceea ce

atenueaza riscul ca unii dintre ei sa iasa din acord sau sa incalce regulile convenite. In acest caz,
institutiile multilaterale au un rol minor de jucat, deci statele nu vor dori sa-si risipeasca resursele
pentru intretinerea lor.

Cu toate acestea, exista riscul de abuz al actiunii unilaterale a statelor. Normele

multilaterale, cu accentul lor pe decizii colective, consultari extensive si reduceri de costuri, vor
spori cunostintele despre preferintele celorlalti. Am notat in detaliu aceste patru coordonate,
pentru ca ele grupeaza in mod coerent situatiile concrete aparute pe parcursul existentei ONU, ca
si mijloacele diverse de actiune (si reactiune) de care dispun in realitate statele membre. Merita
mentionat, totusi, ca manifestarile celor patru configuratii nu sunt constante, ci evolueaza in
functie de circumstante externe.

Care ar fi rolul multilateralismului in ordinea internationala curenta ? Anne-Marie Burley

considera ca multilateralismul regimului international postbelic este o caracteristica a ordinii
mondiale liberale, definita prin modelul de institutie internationala proiectata de Statele Unite,
statul liberal cel mai inclinat si mai capabil sa-si proiecteze aranjamentele economice si politice
interne in raport cu restul lumii.

Ea considera ca forma ordinii postbelice a fost puternic influentata de conceptualizarea

americana a problemelor internationale si a solutionarii lor, in termeni de politica interna.

Caracteristicile formale ale multilateralismului sunt, in buna parte, produsul unui efort
distinct al SUA de a reglementa lumea. Dreptul international al cooperarii propus de ONU difera
de dreptul international public traditional, prin anvergura, subiect si functie. In primul rand, sunt

34
reglementate domenii mult mai vaste decat zonele traditionale de interes in relatiile interstatale,
dintre care unele erau considerate fiefuri exclusive ale dreptului intern: drepturile omului,
sanatatea, conditiile economice, protectia mediului. In al doilea rand, beneficiarii dreptului
international al cooperarii sunt adesea indivizii si nu numai statele, ceea ce contureaza aparitia
umanitatii ca un camp de dezvoltare a dreptului international. In al treilea rand, a evoluat
considerabil conceptia despre natura si functia dreptului. Dreptul international al secolului al
XIX-lea a avut in primul rand o functie negativa: sa restranga si sa coordoneze actiunea statelor
astfel incat sa acorde fiecarui stat un maximum de libertate in a-si urmari interesele nationale, cu
minimum de interferenta din partea altora.

Sistemul ONU a marcat tranzitia de la dreptul international, de la regulile traditionale de

respect reciproc si abtinere de la actiuni care ar putea deranja pe ceilalti membri ai comunitatii
statelor, la un sistem incipient al eforturilor de organizare si cooperare. Dreptul international s-a
transformat astfel intr-un instrument de protejare a cooperarii, intr-un sistem pozitiv de facilitare si
structurare a actiunii cooperative.10 In privinta rolului SUA in influentarea statutului ONU, este
important sa remarcam in extenso marturia lui Burley asupra rolului sau in crearea arhitecturii
internationale postbelice ca ordine multilaterala care .este compusa din diverse tipuri de regimuri
multilaterale si organizatii multilaterale formale..

Ca efect, .desi structura finala si detaliile tuturor acestor entitati au impus negocieri
multilaterale extensive, care au produs adesea diferente semnificative fata de propunerile elaborate
de initiatorii americani, planurile SUA au ramas schita de baza a unui sistem de reglementare
economica, politica, sociala si culturala globala.

Din ipoteza pe care a construit-o, respectiv a demonstrarii impactului faimosului .new

deal. al lui FDR Roosevelt asupra configuratiei viitoare a ONU, Burley conchide ca marirea sau
decaderea organizatiilor multilaterale au un impact redus asupra fortei si capacitatii de rezistenta a
multilateralismului, in sensul sau generic.

Acest fenomen ar depinde intr-o mult mai mare masura de abilitatea guvernelor de a
concepe dreptul care guverneaza domeniul international. Declinul importantei analogiei cu dreptul
intern si viziunea corespunzatoare asupra unei sfere internationale in esenta nesupusa dreptului

35
duc la unilateralism, ceea ce inseamna preferinta pentru reguli speciale care sa satisfaca interese si
circumstante specifice.

O concluzie larg impartasita este ca multilateralismul reduce anumite forme ale costurilor
tranzactiilor, in comparatie cu cele pe care le implica multitudinea corespunzatoare de tranzactii
bilaterale. In acelasi timp, un contract social larg care acopera numeroase teme pe o perioada
nedefinita de timp poate de asemenea sa creeze propria sa varietate de costuri de tranzactie. In
mod deosebit, nici un stat care se alatura unei ordini multilaterale nu poate prevede toate evolutiile
proiectului in cauza. O mare parte a implicatiilor practice ale normelor, principiilor si regulilor
unui regim multilateral depind de modul in care marile puteri le interpreteaza si le adapteaza.
Pentru Peter Cowhey, regimurile multilaterale depind si de capacitatea organizatorica de adaptare
si punere in practica a propriilor proiectii, dar si de comunicarea intelegerilor comune, de o
maniera la fel de convingatoare, si marilor puteri si celor mai slabe. Capacitatea altor membri de a
evalua buna credinta a marilor puteri este vitala pentru regimurile multilaterale. In mod evident,
puterea dominanta are interesul de a construi o reputatie solida de incredere, care va contribui la
scaderea costurilor pentru exercitarea leadership-ului.

Cowhey demonstreaza ca politica interna joaca un rol multiplu in asigurarea credibilitatii

angajamentelor multilaterale:

1) detinatorii puterii in statele dominante au nevoie de stimulente proprii, conforme

intereselor pe termen lung ale tarii. Astfel, chiar si o mare putere tinde sa aiba un sistem electoral
care rasplateste pe liderii ce propun si livreaza bunuri colective largi cum ar fi multilateralismul;

2) beneficiile eventualei abandonari a sistemului multilateral trebuie sa fie limitate. In

acest fel, marea putere este mai credibila daca pozitia electoratului este in esenta favorabila
multilateralismului;

3) conducerea politica poate crea institutii politice secundare pentru intarirea

multilateralismului, asumandu-si angajamente multilaterale apropiate deimperativele electoratului;

4) ordinea stabilita in mod multilateral este mai bine protejata si acceptata, daca tarile
celelalte vor avea posibilitatea evaluarii independente a intentiilor si conformarii tuturor partilor.

36
Statele a caror politica nu este transparenta pentru ceilalti sunt mai putin credibile. Prin prisma
acestor relatii, ordinea multilaterala poate fi definita si ca .o forma acceptabila de relatii intre
puterile conducatoare si cele secundare, care sporesc productivitatea ordinii multilaterale

. Organizatiile interguvernamentale, in configuratia lor actuala, au fost produse intr-un

parcurs istoric de 150 de ani, ca o noua forma de universalizare a unor forme sociale subordonate,
mai curand ca o extrapolare a acestora, decat ca o intrapolare a societatii internationale. Allott
enunta, in acest context, principiile generice ale constitutionalismului, pe care le rezum deoarece
toate mi se par utile in analiza legitimitatii unei organizatii internationale precum ONU:

a) Principiul integrarii: legea este parte integranta a procesului social total, inseparabila de
rest;

b) Principiul transformarii: legea este dinamica; nu o stare de lucruri, ci un proces

neincetat de autotransformare sociala;

c) Principiul delegarii: intreaga putere legala este delegata de catre societate, iar aspiratia
spre exercitarea puterii legale este recunoasterea sursei acelei puteri;

d) Principiul limitarii intrinseci a puterii: orice putere legala este limitata prin conditiile
delegarii de catre societate;

e) Principiul suprematiei legii: intreaga putere sociala este supusa legii, intrucat functia
legii este de transformare a puterii sociale in expresii particulare ale legii;

f) Principiul suprematiei interesului social: intreaga putere legala este delegata de catre
societate in interesul social.

g) Principiul responsabilitatii sociale: exercitarea intregii puteri sociale, inclusiv a puterii

legale, intr-o maniera raspunzatoare in fata societatii care a conferit aceasta putere.

Pe aceeasi filiera de idei, Georg Ress se refera, in interpretarile sale asupra Cartei ONU,
atat la elementele contractuale, cat si la cele normative care definesc natura juridica a
documentului.

37
 Elementele contractuale, precum cele legate de incheierea tratatului, terminarea si, intr-o
anumita masura, amendarea sau revizuirea, trebuie aplicate conform regulilor obisnuite ale
dreptului tratatelor. Pentru partea normativa a tratatului fondator, Carta si dreptul organizational
care deriva din ea, pot fi gasite paralelisme in dreptul intern, constitutional sau administrativ, al
tarilor membre care au inspirat-o. Ress recomanda o metoda de studiere dinamica si evolutiva a
Cartei ONU, care sa nu inhibe posibilitatile de interpretare de teama limitarii suveranitatii, una
libera de perceptiile istorice si efectuata in raport cu obiectivele sale largi. Notez, totusi, ca o astfel
de viziune nu este nici pe departe unanim acceptata.

Exista opinii energice in favoarea intentiilor originale si a legaturii lor cu sursele de

inspiratie din dreptul constitutional intern, drept criteriu fundamental de interpretare a Cartei si a
altor documente constitutive ale altor organisme din sistemul ONU. De pilda, asa cum noteaza
Jose Alvarez, dezbaterea asupra masurii in care Consiliul de Securitate al ONU poate sa delege
autoritatea sa constitutionala Secretarului General, aranjamentelor regionale sau unor state
membre, s-a derulat in mod vizibil in termenii in care Congresul SUA poate sa delege autoritate
ramurii executive a puterii20. Aceste analogii constitutionale. sunt valabile pana la un
punct, deoarece este clar ca din textile Cartelor organizatiilor interguvernamentale lipsesc
prevederi explicite similare celor din constitutiile interne, referitoare la organele .legislativ.,
.executiv. sau .judiciar.. Astfel, in Carta ONU, nici intreaga putere legislativa nu este atribuita
Adunarii Generale si nici puterea executiva plenara nu este apanajul exclusiv al Consiliului de
Securitate. Ca sa nu mai vorbim de Secretarul General, care nu este decat .cel mai inalt functionar
administrativ al organizatiei..

Pana si autoritatea conferita Curtii Internationale de Justitie este ingradita, ea neavand

putere executiva asa cum este definita in Constitutia americana.

Statutul Curtii exclude emiterea de avize consultative obligatorii la adresa organelor ONU.
Chiar si in cazul statelor care sunt parte la litigiile deferite Curtii, punerea in aplicare a deciziilor
sale este asigurata prin actiunea (in general, improbabila) a unui organ politic, Consiliul de
Securitate. Din aceste motive, ca si din altele, ONU nu este comparabila cu un .stat. sau cu un
.super-stat.. Gradul de centralizare a functiilor sau autoritatii in ONU nu aproximeaza nici pe
departe pe cel al unei confederatii, atata vreme cat suveranitatea membrilor ONU este pastrata.

38
 Altfel spus, valoarea constitutionala a Cartei ONU poate fi examinata din doua perspective
distincte23. Potrivit primeia, ca document constitutiv al Natiunilor Unite, Carta reprezinta o
constitutie care prevede fundamentul legal si cadrul de functionare al organizatiei internationale ca
atare. Natura sa constitutionala decurge din faptul ca scopurile si obiectivele sale nu pot fi
realizate doar prin crearea de norme simple de conduita prin intermediul tratatelor, inclusiv a celor
multilaterale. Acestea pot fi atinse doar prin folosirea lor permanenta de catre entitatile
organizatorice.

Ceea ce implica instrumente constitutive care vor avea intotdeauna nevoie sa fie adaptate
dinamicii circumstantelor. Tocmai capacitatea de adaptare determina functionarea eficienta si
activitatile concrete ale organizatiilor internationale. Cealalta perspectiva ridica nivelul Cartei la
cel de constitutie a comunitatii internationale. In special dupa incetarea razboiului rece si
intensificarea anumitor actiuni de forta sub auspiciile ONU, opiniile din aceasta categorie s-au
multiplicat. Convingerile nu sunt uniforme. Unii sunt categorici in a considera ca documentul
constitutiv al ONU nu este altceva decat o constitutie a comunitatii internationale24. Altii remarca
o contradictie intre exigentele integrarii normative si organice asociate ideii de constitutie, pe de o
parte, si distribuirea puterii intre state suverane concurente si formal egale, care caracterizeaza
inca societatea internationala, pe de alta parte25.

Interguvernamentalism si transnationalism

Problemele si dilemele existentiale ale organizatiei mai pot fi explicate prin tensiunea
dintre interguvernamentalism si transnationalism, doua forte care reprezinta interese diferite si
baze distincte de sustinere.26 In opinia lui Bruce Cronin, ca institutie interguvernamentala, ONU
reflecta suprapunerea de interese ale statelor membre.

Initiative majore sunt promovate de catre delegatiile acreditate, toate in numele

guvernelor. Ca organizatie transnationala insa, ONU reprezinta adesea bunuri publice care
transcend suma intereselor individuale ale statelor. Astfel de preocupari sunt promovate in mod
deosebit de organizatiile neguvernamentale si uneori de agentiile specializate, organizatiile afiliate
si birocratia secretariatelor. In multe cazuri, preocupari transnationale, precum drepturile omului si
asistenta umanitara, intra in conflict cu teme interguvernamentale traditionale, precum securitatea.

39
 Conflictul dintre interguvernamentalism si transnationalism reflecta o tensiune similara in
cadrul sistemului international insusi. Interguvernamentalismul este forta dominanta in politica
mondiala, dar entitati transnationale isi consolideaza si ele vizibilitatea si influenta in organizarea
globala.

Din aceasta perspectiva, ONU nu constituie doar un forum prin care statele ar putea sa-si
rezolve disputele, ci si un mediu in care protagonistii statali si non-statali isi promoveaza
interesele divergente. Pe de o parte, organizatia reflecta principii de baza ale
interguvernamentalismului: a fost creata de catre guverne; este guvernata de organisme
consultative reprezentative si are un secretariat permanent. Delegatiile care reprezinta guvernele
elaboreaza si dezvolta politici si programe printr-un proces de negociere si colaborare. Si, ca toate
organizatiile interguvernamentale, ONU este proiectata sa echipeze sistemul multilateral cu
mecanismul administrativ capabil sa faca ceea ce statele nu ar putea sa faca ele insele. Alan
James, descria aceasta situatie astfel: .

In esenta, ONU nu este decat o asociatie de state suverane. fiecare membru va incerca sa
foloseasca ONU pentru a-si urmari propriile interese. Statele nu s-au asociat din respect pentru
.ideea ONU., ci pentru ceea ce ar putea obtine de la ea.27. Atat teoriile institutionaliste liberale,
cat si cele neorealiste, pot sustine aceasta interpretare. ONU reflecta distributia de putere si
capacitati intre membrii sai. Creata de coalitia invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial,
autoritatea substantiala revine marilor puteri, prin Consiliul de Securitate.

Pe timpul razboiului rece, politicile de securitate ale organizatiei au reflectat, in mare,

dinamica bipolaritatii, iar ulterior, vectorii de interes ai singurei superputeri, Statele Unite. In
privinta tematicii economice, ONU resimte conflictul structural dintre Nord si Sud, care decurge
din distributia inegala a capacitatilor materiale nationale in sistemul international. Rezultatul
acestui conflict este determinat de aceeasi distributie a puterii. Marile puteri ezita, de obicei, sa se
implice in situatii cu potential de violenta atunci cand interesele lor vitale nu sunt amenintate si au
demonstrat ca nu-si raporteaza preocuparile lor de securitate doar la organizarea globala.

Ca rezultat, ONU nusi-a indeplinit promisiunea sa de securitate colectiva, asa cum a fost
enuntata de fondatori si, cu atat mai putin, pe cea a cooperarii economice.

40
 Din perspectiva internationalistilor, organizatia mondiala aduce guvernele impreuna pentru
a sprijini obiective fundamentale ale pacii, securitatii si prosperitatii, uniti de convingerea ca, intr-
o lume interdependenta, aceste obiective nu pot fi realizate decat prin coordonare si colaborare
interstatala. De multe ori, guvernele constata ca nu-si pot indeplini scopurile, deoarece aceasta ar
depinde si de exercitarea de autoritate asupra jurisdictiei altor state. Pe masura ce propria
vulnerabilitate a statelor la actiunile altora creste, disponibilitatea lor de a negocia o anumita
libertate legala pentru influenta suplimentara asupra partenerilor va spori si ea. Astfel, Statele
Unite au dorit sa fondeze o ordine internationala pe structura unor directii multilaterale, dar nu au
consimtit sa inzestreze ONU cu puteri independente cuprinzatoare. Crearea ONU nu a contestat
prezumtiile de baza pe care liderii guvernelor le aveau cu privire la natura relatiilor interstatale.

Functia interguvernamentala esentiala a organizatiei- controlul coercitiv al conduitei

statelor . reflecta intelepciunea conventionala a echilibrului si teoria securitatii colective: ordinea
intr-un sistem multistatal depinde de abilitatea statelor de a-si controla reciproc conduita. Aceasta
explica de ce statele participa in organizatii multifunctionale cu compozitie universala, care se
implica si in sfere unde consensul normativ nu exista. Pe de alta parte, sistemul ONU este mai
mult decat un forum de facilitare a negocierilor interstatale asupra unor chestiuni de interes
comun. El reprezinta de fapt si o retea complexa de agentii specializate care servesc o varietate de
domenii si de interese.

Multe dintre agentiile specializate au fost constituite prin tratate multilaterale independente
de structura ONU. O mare parte a statelor membre au putin control asupra organismelor care se
guverneaza si se finanteaza in mod autonom. Acestea initiaza uneori proiecte si politici care nu
sunt dorite si agreate de marile puteri. Mai mult, componenta nu se limiteaza intotdeauna la state
si guverne, exemplul clasic fiind Organizatia Internationala a Muncii, cu structura sa tripartita
(guverne, sindicate, patronat), dar si Banca Mondiala, carementine relatii stranse cu bancile
centrale autonome si institutiile financiare private. ONU ca atare a devenit un protagonist
international independent in intelesul politic si legal. Asa cum a stabilit Curtea Internationala de
Justitie in 1949, ONU are personalitate juridica si este subiect al dreptului international, capabil sa
posede drepturi si obligatii internationale.

41
 Aceasta realitate este ilustrata si de modul in care statele membre trateaza organizatia.
Daca uneori statele o considera uneori un simplu for de negociere si gestionare a conflictelor,
alteori actioneaza ca si cum ONU ar avea propria sa identitate, separata de a membrilor sai, mai
ales cand apare ocazia blamarii pentru rezultatele (ne)obtinute.

Un alt indiciu al naturii transnationale este constituit de multiplele surse de decizie si

autoritate in organizatie. Statele Unite si alte mari puteri domina agenda de securitate a
organizatiei, dar initiativele in alte domenii pot apartine protagonistilor non-statali, agentiilor
autonome si statelor in dezvoltare. Secretariatul este la randul sau, cel putin teoretic, un organ
autonom, constituit independent. Dimensiunea transnationala a ONU nu este inca argumentata de
teoria relatiilor internationale, organizatia fiind concomitent interguvernamentala si transnationala.

Teoriile transnationaliste nu s-au afirmat deocamdata cu claritate in raport cu ONU, dar

discutiile sunt legate in principal de trei notiuni distincte:

1) activitati realizate frecvent de catre protagonisti non-statali, dincolo de frontierele

juridice (societati transnationale, miscari sociale, retele militante, grupuri culturale);

2) contacte intre birocratii ale guvernelor insarcinate cu atributii similare, care actioneaza
pe cont propriu in absenta unor decizii nationale. Astfel de retele includ oficiali din cadrul unor
subunitati ale guvernelor nationale, organizatii internationale si regimuri; acestia urmaresc uneori
agende independente formal de cele ale guvernelor;

3) Retele transnationale, bazate pe expertiza si know-how, elaboreaza, dezvolta, transmit si

legitimeaza idei si convingeri dincolo de frontierele nationale.

Dimensiunea transnationala a ONU poate fi explicata si prin faptul ca anumite teme si

misiuni nu impun in mod specific actiunea statelor, sau nu se preteaza cu usurinta la demersuri
interguvernamentale. Mai mult, in unele domenii statele nu au competenta adecvata realizarii
obiectivelor; in altele, agentiile si personalul ONU sunt mult mai bine plasati sa initieze si sa
monitorizeze programe (protectia si reamplasarea refugiatilor, asistenta umanitara). De asemenea,
apar cazuri de responsabilitati pe care insesi marile puteri doresc sa le evite sau sa nu le asume cu

42
propriile lor resurse (mentinerea pacii, monitorizarea alegerilor, expunerea unor incalcari ale
drepturilor omului).

Exista domenii in care statele, luate individual sau colectiv, nu au legitimitatea de a actiona
(de exemplu, judecarea crimelor de razboi sau a activitatilor criminale internationale). Pe de alta
parte, organizatiile neguvernamentale si specialistii individuali au dezvoltat relatii stranse de lucru
cu agentiile ONU, creand noi parti constitutive ale organizatiei mondiale. In plus, prin initiativa
conceptuala si actiunea practica, ONU si-a consolidat propria sa identitate in directia
reprezentarii .comunitatii internationale. .

Transnationalismul si integuvernamentalismul reflecta interese distincte si produc

stimulente diferite pentru actiunea entitatilor implicate. Faptul ca ONU preia atat responsabilitati
interguvernamentale, cat si transnationale, nu este o problema in sine.

Conflictul apare atunci cand organizatia nu face distinctia intre rolul coordonator, ca
mecanism interguvernamental, al activitatilor membrilor sai, si rolul de retea transnationala de
promovare a unui anumit tip de bun public. Valorile generice ale comunitatii internationale sunt
de multe ori in opozitie cu nevoile si interesele statelor membre. Ceea ce devine o mare problema
cand ONU isi asuma angajamente pe care statele membre nu au interesul sa le puna in practica.
Guvernele urmaresc interesele lor proprii. Adesea, ele nu sunt in masura sa promoveze scopuri
transnationale in numele unei .comunitati internationale', mai ales daca acestea nu produc
beneficii directe pentru circumscriptiile lor interne. In vreme ce Consiliul de Securitate este
indreptatit din punct de vedere tehnic si legal sa actioneze in numele organizatiei globale, de
obicei el reprezinta interesele marilor puteri. Din acest motiv, nu este organul potrivit sa preia
teme transnationale care tin de responsabilitatea ONU precum drepturile omului, asistenta
umanitara si dezvoltarea durabila.

Controlul coercitiv al conduitei statelor este probabil cea mai importanta functie
interguvernamentala a ONU. Ea presupune folosirea sanctiunilor militare si economice, pe care
numai statele le pot aplica efectiv. In cazul agresiunilor nterstatale, a genocidului, organismele
interguvernamentale pot evoca legitimitatea .incalcarii pacii. pentru a mobiliza guvernele membre

43
sa treaca la actiune. Deoarece integuvernamentalismul este, in mod preponderent, preocupat de
relatiile intre state, el este mai putin eficient in celelalte tipuri de

relatii din comunitatea internationala, mai ales cand nu se poate folosi factorul coercitiv.

Remarcam insa, ca pe fondul acestei convingatoare argumentatii teoretice, organele

interguvernamentale ale ONU au probleme care au putin de-a face cu aspiratiile de natura
transnationala. Securitatea colectiva a ramas difuza, multe interese ale statelor par ireconciliabile,
iar discrepantele mari de mijloace si putere contrazic idealurile democratice ale organizatiei. Chiar
si in domenii si proiecte care nu presupun relatii interstatale, organismele interguvernamentale vor
avea dificultati in a reprezenta .comunitatea internationala.. Aceasta pentru ca
interguvernamentalismul si transnationalismul sunt adesea incompatibile. Primul promoveaza
interesele statelor, al doilea pe cele comune. Statele sunt inclinate sa ignore interesele
cosmopolite, dar aceasta atitudine devine tot mai greu de sustinut intr-o lume interdependenta

Raportul teoretic dintre transnationalism si interguvernamentalism este, la randul sau,

viciat de prezenta hegemonismului. Tobias Debiel crede ca atat multilateralismul cat si
hegemonismul, in calitate de concepte ale ordinii mondiale, prezinta slabiciuni atunci cand lumea
este, ca in ultimii ani, dominata de razboaie interne. Structurile de reglementare globale sau
interventia externa sunt insuficiente in crearea de stabilitate in astfel de situatii. Se pot obtine
rezultate pe termen scurt, dar pe termen lung impactul este mult mai slab. Politicile hegemonice
au si ele probleme, deoarece se bazeaza pe un model de relatie strict interstatala si subestimeaza
conditiile interne care asigura stabilitatea

Un model alternativ este cel asociat notiunii de securitate cooperativa. Acesta - asa cum
demonstra Gareth Evans, in contrast cu conceptual de securitate colectiva, care opereaza intre
state si este bazat pe principiile sanctiunii si amenintarii cu forta - pune mai mult accent pe
componentele civile, precum consultarile, reciprocitatea, increderea, transparenta si prevenirea.

Aceasta abordare ia in considerare faptul ca un mare numar de protagonisti (grupuri

sociale de interese, state natiune, organizatii regionale) trebuie sa dispuna de stimulente de
cooperare, daca vor ca politica de pace sa fie durabila. Strans legat de aceste concepte relevante
pentru intelegerea ONU este internationalismul, vazut ca antiteza atat a nationalismului, cat si a

44
izolationismului. El contine un element esential de legitimare si necesitate a unor obligatii dincolo
de frontiere. Cecilia Lynch considera ca, in practica relatiilor internationale, multilateralismul a
devenit un instrument operational pragmatic al internationalismului, care cauta sa incorporeze cat
mai mult din comunitatea internationala in institutii precum sistemul ONU. Ea sustine existenta a
patru tipuri de internationalisti31:

1) Promotorii pacii democratice: pentru care perioada de dupa razboiul rece reprezinta
ocazia realizarii unui proiect cosmopolit la scara mondiala;

2) Adeptii interventiei umanitare: sunt cei care doresc intensificarea si multiplicarea

diferitelor forme de asistenta umanitara, de la cele legate de combaterea foametei, asistarea
refugiatilor, pana la conceperea multifunctionala a operatiunilor de pace ale ONU si la crearea
unor forme democratice de viata politica in situatii de conflict intern;

3) Sustinatorii liberalismului economic: cei care vad in globalizare un proces de

internationalizare, care este si ireversibil si dezirabil si denunta interventia statului pe piata
mondiala ca inutila si contraproductiva;

4) Contestatarii globalizarii care se opun liberalizarii pietelor globale, deoarece acestea

ignora agendele internationaliste, precum cele umanitare, ecologice si ale bunastarii economice.

Fiecare dintre aceste tipuri de internationalism implica un inteles diferit al .datoriei dincolo
de frontiere., promoveaza forme distincte de cooperare multilaterala. Evident ca
internationalismul ONU este unul echilibrat si eliberat de fanatismele liberalismului absolut si
neconditionat, sau ale antiglobalizarii nihiliste. Internationalismul reprezentat de ONU este
rational si inspirat de solidaritatea cu cei mai slabi.

Toate formele de internationalism, inclusiv cel simbolizat de ONU, se confrunta insa cu

cel putin unul dintre urmatoarele obstacole: excesele nationaliste, unilateralismul voluntar si
uzurparea nediferentiata a rolul statului. Prin urmare, multilateralismul ONU . forum cu tematica
globala si cu vocatie universala . trebuie sa permita, sa stimuleze si sa valorifice colaborarea
tuturor acestor categorii de internationalism si sa limiteze impactului tuturor obstacolelor
manifeste, dincolo de deosebirile de doctrina .

45
5. Organizatiile internationale si globalizarea

Fondul Monetar International a definit globalizarea drept integrarea internationala crescanda a

pietelor, atat pentru bunuri si servicii, cat si pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat
pentru a explica si a da sens continutului specific al capitalismului contemporan, desi nu toate
procesele ce sunt parti componente ale globalizarii sunt noi. O mare atentie este acordata, in cadrul
globalizarii, aplicarii noilor tehnologii (in cea mai mare parte utilizand cuceririle revolutiei
informationale) in procesul de productie, dar si schimbarilor ce au loc concomitent in organizarea,
managementul si comunicarea la nivelul unitatilor economice, al statului si institutiilor sale si al
intregii societati, in general. 23638xod21qdc3d

Contactele din ce in ce mai extinse (in plan economic, politic, social si cultural) dincolo de
frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizarii si conduc la reducerea rolului de
bariere pe care aceste frontiere statale le indeplinesc.

Politologii iau in considerare doua posibile tendinte de evolutie a procesului globalizarii: o tendinta
optimista si una pesimista.

Conform scenariului optimist, sustinut de teoria neoliberala, suveranitatea nationala va fi din ce in

ce mai restransa, pe masura ce globalizarea pietelor si a civilizatiilor va depasi frontierele
geopolitice de astazi si va eroda puternic identitatea nationala creand „cetateni globali" care vor
asimila interesele generale ale intregii umanitati.

Celalalt scenariu, bazat pe teoria realista, prognozeaza ca statele vor exacerba competitia in care se
afla unele cu altele, tocmai datorita fenomenului globalizarii, incercand sa preia controlul asupra
noilor tendinte. Aceasta competitie va reconfigura distributia mondiala a puterii, ducand la
cresterea bogatiei si stabilitatii unora dintre state si dimpotriva, la saracirea si mai accentuata si la
cresterea instabilitatii in tarile deja sarace, astfel incat, datorita globalizarii, decalajele dintre tarile
bogate si cele sarace se vor accentua. od638x3221qddc

46
In luna martie 1997 la Salzburg, in Austria, s-a desfasurat cel de-al 50-lea Seminar International de
ªtiinte Politice, consacrat analizei viitorului institutiei statului fata de transformarile produse de
globalizare.

Principala intrebare care a fost pusa la aceasta dezbatere a fost daca statul si in special cel national
se afla la sfarsitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizarii
economiei, a rivalitatilor etnice si religioase si a reconfigurarii mondiale a centrelor de putere.
Raspunsul pe care l-au dat acestei intrebari provocatoare reprezentanti din 32 de state, atat
dezvoltate si puternice cat si mai putin dezvoltate si puternice a fost quasi-unanim negativ.

„Mai avem inca nevoie de stat" au aratat in luarile lor de cuvant acesti reprezentanti, pentru a da
identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele si taxele, pentru a face sa functioneze sistemul de
protectie si securitate sociala, pentru a asigura protectia si conservarea mediului si pentru a asigura
cel putin stabilitatea si securitatea interna.

Schimbarile ce au loc in prezent in sistemul mondial sunt datorate in primul rand globalizarii.
Comunicatiile in timp real, datorita revolutiei in tehnologia informatica, genereaza noi relatii si un
nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor.

Corporatiile multinationale produc bunuri in fabrici situate in nenumarate tari, pe continente

diferite si diversifica gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenta juridica si financiara,
reclame, implementarea retelelor informatice etc.). Pietele financiare, de asemenea s-au globalizat.
De unde pana nu demult bancile centrale (si deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale
monedelor nationale, acum speculatorii privati (de exemplu George Soros), controleaza fluxurile si
pietele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.

Pentru a putea face fata tuturor acestor provocari statele au creat institutii supranationale, ca de
exemplu Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar
International si Banca Mondiala. Fiecare institutie dintre acestea si-a creat propria politica (ce
poate fi insa influentata de statele membre) dar si propriul corp de cadre, care nu depind insa de
nici un guvern national. In paralel cu acest proces se constata o crestere a influentei organizatiilor
internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global, intr-un spectru larg al domeniilor de
activitate, de la Green Peace (organizatie ecologista), la Amnesty International (organizatie ce

47
monitorizeaza respectarea drepturilor omului), sau organizatiile ce promoveaza drepturile
animalelor. Toate aceste organizatii internationale neguvernamentale au primit o recunoastere
oficiala din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul sefilor de state si de guverne ce a avut loc in anul
1992 la Rio de Janeiro, in Brazilia in organizarea O.N.U. si a fost consacrata problemelor de
protectie a mediului. In prezent, multe dintre organizatiile internationale neguvernamentale si-au
unit eforturile pentru a negocia cu Organizatia Natiunilor Unite de pe o pozitie unitara, in vederea
obtinerii dreptului de reprezentare oficiala in cadrul procesului de deliberare si luare a deciziilor,
propriu organizatiei mondiale.

Ca si marea majoritate a companiilor multinationale, marea majoritate a organizatiilor

internationale neguvernamentale isi au originea si sunt bazate in Europa si America de Nord,
actionand in sensul stabilirii de standarde internationale, finantand cercetarile in domeniul
tehnologiilor de varf pe care apoi le utilizeaza in activitatea proprie, fara a fi nevoite sa solicite
aprobarile de rigoare din partea guvernelor statelor in care isi desfasoara activitatea asa cum ar
face-o organizatiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.

Procesul de globalizare creeaza un imens profit si conduce la acumularea unor bogatii materiale
apreciabile. Totusi, tarile nepregatite din punct de vedere tehnologic pentru a face fata cu succes
acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu si intr-o oarecare masura si
unele state din alte regiuni) vor face fata in curand unui proces de marginalizare, de izolare chiar
de accentuare a saraciei endemice.

Din aceste motive, multi politologi si politicieni, unele organizatii internationale neguvernamentale
au aratat ca noua ordine mondiala ce este pe cale de a fi intronata sub impulsul procesului de
globalizare va fi prea cruda si lipsita de morala, prea exclusivista in procesul de management al
puterii. De aceea, se impune ca o conditie esentiala a avansarii procesului de globalizare,
asigurarea unei „fete umane" acestuia, reorientarea globalizarii prin umanizarea sa, punerea in
centrul sau a fiintei umane cu intregul sau bagaj de nevoi spirituale, temeri si susceptibilitati.

In paralel cu eroziunea din exterior, careia ii fac fata statele ca urmare a procesului de globalizare,
ele trebuie sa reziste si unui proces de eroziune interna. Multe state mai trebuie sa gaseasca un
raspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de catre diverse regiuni sau provincii, ce

48
se arata nemultumite de inertia birocratiei si lipsa de initiativa a guvernelor centrale. Partizanii
secesiunii intrastatale dau ca modele incununate de succes – statele asa-zise „tigri asiatici":
Taiwan, Singapore si Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar in Statele Unite ale Americii, patru
dintre statele componente ale uniunii au decis ca este mai eficient sa-si reprezinte interesele in mod
direct la Organizatia Internationala a Comertului, unde au reprezentanti oficiali, in afara celui al
guvernului federal american. O alta forta centrifuga o reprezinta unele grupuri etnice, rasiale si
religioase ce lupta pentru independenta, autonomie ori cel putin o recunoastere oficiala si in mod
implicit pentru a participa la administrarea puterii, in diferite forme. Sfarsitul razboiului rece a
marcat redesteptarea unei multitudini de tensiuni nationaliste. In anul 1991 O.N.U. avea 166 de
membri. In anul 1999 avea 185. Cate dintre noile state se vor dovedi viabile in timp? Care va fi
atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic fata de statele ajunse in stare
de colaps ca urmare a neputintei de a se adapta fenomenului globalizarii? Care va fi viitorul
locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizand modelul Uniunii
Europene, sa ia fiinta noi structuri regionale in Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un
raspuns adecvat fenomenului globalizarii.

Dezbaterea in legatura cu globalizarea si efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor". Pe de o

parte economistii inchisi intr-un adevarat „turn de fildes" clameaza beneficiile pe care globalizarea
le aduce intensificarii comertului international, facilitarii investitiilor transfrontaliere, ignorand
insa costurile sociale implicite acestora.

Pe de alta parte, criticii liberalizarii comertului international si a pietelor de capital, nu dovedesc o

cunoastere adecvata a mecanismelor si proceselor economice, dar devin din ce in ce mai activi (de
exemplu serioasele incidente de strada ce au avut loc la Seattle, in S.U.A., in luna februarie 2000
cu ocazia summit-ului Organizatiei Internationale a Comertului si la Zürich in Elvetia cu ocazia
Sesiunii Fondului Monetar International.

Problema esentiala in discutia despre globalizare este aceea a eticii, moralei si justitiei in cadrul
noii ordini internationale si nu aceea a beneficiilor libertatii comertului, pe care atat tarile bogate
cat si cele sarace le recunosc, cautand in acelasi timp sa cucereasca o parte cat mai mare a pietei
internationale. Dovezile in legatura cu costurile prea mari, in special din punct de vedere social,
impuse de globalizare si dimpotriva cu beneficiile acesteia sunt contradictorii si interpretabile,

49
deoarece se refera la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretari la
randul lor diferite, chiar contradictorii, in functie de anumite interese si de obiectivitatea relativa a
analizei efectuate.

Se pare totusi, conform unor analisti ai fenomenului globalizarii, ca in realitate economiile

nationale mentin inca un grad important de autonomie in raport unele cu altele (contrar opiniilor
general acceptate despre tendinta cresterii interconectarii acestora), iar factorii de decizie politica
la nivel national se bucura de mai multa autonomie decat afirma majoritatea analistilor in domeniu.
In acelasi timp este de remarcat ca in ultimii treizeci de ani, datorita cresterii importantei
schimburilor economice internationale gama deciziilor politice la indemana conducerii politice a
statelor s-a ingustat continuu.

Exista, fara indoiala, o corelatie cu efect pozitiv intre deciziile diferitelor state de a liberaliza
schimburile economice si nivelului cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state si
le permit. Integrarea economica internationala ridica o dilema importanta: globalizarea mareste
nevoia obiectiva a unei protectii sociale mai largi a populatiei reducand in acelasi timp capacitatea
statului de a raspunde eficace acestei cereri. In consecinta, pe masura ce globalizarea se adanceste
si se largeste, consensul national necesar asigurarii si mentinerii liberalizarii schimburilor
economice internationale se erodeaza. Multe aspecte ale globalizarii sunt inca neclare, dar ceea ce
este sigur este ca globalizarea nu este un fenomen din care toti participantii sa iasa invingatori.

Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politica asupra domeniilor in care opereaza
companiile private. Aceasta pierdere graduala dar continua a controlului de catre institutiile
statului semnifica o desfiintare a monopolului statului asupra suveranitatii nationale, stare ce este
garantata de detinerea controlului asupra teritoriului national.

Existenta companiilor nationale, proliferarea lor si trecerea in patrimoniul acestora a unei parti din
ce in ce mai mari din avutia nationala a diferitelor state micsoreaza in mod corespunzator
capacitatea statelor de a-si exercita prerogativele de suveranitate, in egala masura cu reducerea
independentei nationale ca urmare a integrarii politice in institutii suprastatale? Aceste schimbari
deposedeaza suveranitatea statelor de valoarea sa functionala. Dupa unii autori se va ajunge chiar
la situatia ca suveranitatea statelor sa nu mai aiba valoare din punct de vedere functional in cadrul

50
relatiilor externe pe care statele le angajeaza cu actori de acelasi tip sau cu actori nonstate ce
actioneaza in arena internationala.

Regimurile internationale, precum acelea aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, care au fost
eficiente in promovarea unor masuri globale in domeniul politicii monetare si in acela al
liberalizarii comertului pot deveni la fel de eficiente si in rezolvarea de o maniera satisfacatoare a
provocarilor generate de globalizare. O problema esentiala va fi gasirea de catre state a unui limbaj
comun si a unor puncte de referinta, care sa constituie fundamentul unor norme general acceptabile
pe baza carora sa se poata edifica o cooperare echitabila si mutual avantajoasa. Teoreticienii
liberali, care accentueaza posibilitatea tuturor statelor de a castiga din cooperarea internationala,
sunt in general optimisti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le ofera umanitatii.
Teoreticienii facand parte din curentul realist, sunt mai pesimisti, aratand ca multe din aparentele
castiguri sunt foarte relative raportate la valorile fundamentale ale societatii.

Aceasta viziune trebuie raportata si la un alt aspect controversat al globalizarii: impactul asupra
mediului global. Este necesar sa fie luate masuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul
fragil al ecosistemului planetar sa nu se materializeze sub impactul cresterii accentuate a
consumului energetic si a diferitelor materii prime si resurse naturale. Cresterea accelerata a
populatiei depaseste posibilitatea de adaptare corespunzatoare a productiei de hrana in multe din
statele subdezvoltate, cu consecinte dramatice in plan social, creand adevarate crize umanitare.

Cresterea dramatica a populatiei Terrei in secolul XX este fara precedent in istorie. A fost nevoie
de 2 milioane de ani pana cand populatia planetei a ajuns la 1 miliard in anul 1804. Al doilea
miliard a fost atins in 1927, cel de al treilea in 1960, al patrulea in 1974, al cincilea in 1987 iar cel
de-al saselea chiar la inceputul anului 2000.

Impactul cresterii populatiei asupra dezvoltarii economice, a securitatii alimentare si a calitatii

mediului este de mai mult timp un subiect de disputa si continua sa ramana asa.

Exista in prezent doua grupuri de teoreticieni care abordeaza aceste probleme de pe pozitii
diametral opuse.

51
Luandu-si numele si orientarea doctrinara de la Thomas Malthus (autorul lucrarii devenite clasice
„Eseu despre principiul populatiei", aparuta in anul 1798), neo-malthusienii cred ca populatia lumii
desfasoara o activitate care in general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre,
reducand pe zi ce trece capacitatea umanitatii de a face fata cerintelor propriei generatii si in
special ale celor ce vor urma.

Multi neo-malthusieni, dintre care multi sunt ceea ce se mai numeste ecologisti-umanisti, arata ca
in prezent exista intrunite un set de conditii ale starii mediului natural care arata o deteriorare
rapida a calitatii acestuia. Astfel, se apreciaza ca de la aparitia lucrarii lui Malthus si pana in
prezent populatia lumii s-a marit de sase ori in timp ce cantitatea de energie utilizata in fiecare an
s-a multiplicat de o suta de ori. Suprafata acoperita de paduri s-a redus cu o treime, iar compozitia
atmosferei a fost deteriorata ca urmare a activitatii umane. Sute de milioane de oameni sufera de
malnutritie si mai multe milioane de persoane mor de foame in fiecare an in tarile subdezvoltate.
Sute ori chiar mii de specii de plante si animale au disparut iar multe altele sunt pe cale de
disparitie.

In contrast cu viziunea pesimista a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezinta celalalt grup de

teoreticieni, cel al „optimistilor cresterii" pune accentul pe tendinte globale complet diferite.

Speranta de viata globala s-a dublat in cursul secolului al XX-lea, ajungand in prezent la 64 de ani,
in timp ce mortalitatea infantila a scazut de la 170 de copii nascuti morti la 1000 de nasteri in 1950
la doar 60 in 1990. Cresterea rapida a populatiei se datoreaza in primul rand reducerii mortalitatii
si nu cresterii ratei natalitatii.

In ciuda unei triplari a populatiei lumii in cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a
crescut intr-o proportie mult mai mare, iar starea de sanatate a populatiei s-a ameliorat
considerabil. Oamenii zilelor noastre se hranesc mai bine, produc mai mult, dar si consuma mai
mult decat in trecut.

Suprapopularea este o notiune care a fost prost definita si prost inteleasa, in viziunea adeptilor
„optimistilor cresterii" termenul de „suprapopulare" nu are o definire stiintifica si un continut clar.

52
Problemele care in mod uzual sunt asociate notiunii de „suprapopulare" ca de exemplu foametea,
supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de saracie si nu de
„suprapopulare".

Desi exista suficiente voci care au gasit cauza diverselor catastrofe si dezastre ce au lovit in ultimul
timp unele dintre cele mai sarace tari ale lumii, in realitate se pare ca pentru multe dintre acestea
vina trebuie cautata in politicile si practicile curente ale diferitelor guverne si ale fortelor politice
pe care acestea le reprezinta.

Este dificil de spus care dintre cele doua grupari, neo-malthusienii ori „optimistii cresterii" au
dreptate, caci istoria nu ofera, inca, un raspuns clar la aceste probleme.

Diferenta absoluta dintre veniturile populatiei din tarile dezvoltate si cele subdezvoltate continua
sa creasca, dar diferenta standardelor de viata dintre cele doua categorii de tari are o tendinta
opusa, de reducere. Situatia economica a unora din tarile sarace s-a ameliorat in ultimul timp, caci
produsul intern brut a crescut mai repede decat numarul populatiei. Totusi numarul populatiei ce
traieste in conditii de saracie absoluta continua sa creasca.

Nu populatia in sine este cauza problemelor cu care se confrunta lumea de azi; ea este insa un
factor ce agraveaza alte probleme printre care o proasta administrare, politici guvernamentale
inadecvate, instabilitate politica, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.

O problema deosebit de importanta, ce este in acelasi timp o componenta de baza a schimbarilor

produse de globalizare o reprezinta securitatea mediului inconjurator. Totodata nu trebuie pierdut
din vedere ca o multitudine de organizatii internationale, din ambele categorii adica
interguvernamentale si neguvernamentale se ocupa in mod curent si cu obstinatie de monitorizarea
acestui aspect cautand solutii spre a prezerva ceea ce avem.

Conceptul traditional de securitate a evoluat de-a lungul razboiului rece, intelegand securitatea
drept o functie a competitiei in care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.

Securitatea mediului inconjurator este o abordare cu totul diferita a conceptului de securitate.

Securitatea mediului are doua componente: prevenirea modificarii factorilor de mediu ca urmare a

53
conflictelor armate si impactul degradarii globale a mediului natural asupra bunastarii generale a
societatii umane si asupra economiei globale si a celei nationale.

In plus, trebuie luata in considerare si ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale
ca urmare a degradarii conditiilor de mediu intr-o anumita regiune.

Ingrijorarea cauzata de deteriorarea securitatii mediului natural se bazeaza pe realitatea reducerii

sensibile a resurselor naturale precum apa potabila, solul fertil, padurile, resursele piscicole precum
si a diversitatii biologice ca urmare a disparitiei a nenumarate specii specifice florei si faunei. De
asemenea, se produce o deteriorare continua a mediului de viata, precum stratul de ozon, clima,
atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerarii activitatii economice globale. Pe termen
lung, toate aceste modificari pot avea efecte dramatice, in lipsa unor masuri luate la timp si care sa
vizeze inlaturarea cauzelor si nu numai efectele deteriorarii calitatii mediului. In caz contrar este
posibil ca unele dintre modificari sa devina ireversibile.

Fiecare dintre amenintarile de natura ecologica la adresa bunastarii globale este insa caracterizata
de un grad ridicat de incertitudine.

Aceasta incertitudine poate fi chiar comparata cu aceea asociata unor amenintari de natura militara.
Planificarea actiunilor militare se realizeaza, de regula, luand in considerare situatiile cele mai
dificile in care ar putea fi pusa organizatia militara si structurile componente ale acesteia, tocmai
pentru a asigura sanse mai mari de reusita contracararii incertitudinii.

Specific securitatii mediului inconjurator este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenintarile la

adresa mediului natural de viata sunt tot atat de importante pentru viitorul omenirii ca si
amenintarea reprezentata de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.

Deoarece degradarea mediului afecteaza bunastarea populatiei si performantele economiilor

nationale cat si a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui
fenomen.

Guvernele si organizatiile interguvernamentale si neguvernamentale devin din ce in ce mai dispuse

la cooperare in vederea gasirii unor solutii fezabile si acceptabile, lucru care cu cativa ani in urma

54
nu se intampla, guvernele si organizatiile internationale neguvernamentale gasindu-se, de regula,
pe pozitii diametral opuse in abordarea problematicii securitatii mediului.

Un eveniment major in abordarea problematicii securitatii mediului il reprezinta Summit-ul de la

Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinta O.N.U. asupra Mediului si
Dezvoltarii (U.N.C.E.D.) care a adunat impreuna mai mult de 150 de state, 1400 de organizatii
neguvernamentale si aproape opt mii de ziaristi. Programul de actiune asupra caruia s-a cazut de
acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", da consistenta unor decizii politice referitoare la
securitatea mediului si la dezvoltarea economica. Inainte de aceasta conferinta problematica
mediului si cea a dezvoltarii au fost abordate in mod separat si de multe ori privite ca fiind in
conflict una cu cealalta, sub motivatia ca dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.

Acum, dupa lansarea termenului de „capacitate de sustinere" o multitudine de probleme referitoare

la mediu si dezvoltare sunt abordate in comun.

Recunoasterea necesitatii unei abordari globale a problematicii bunastarii a fost marcata si la

Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii ce a avut loc la Cairo in 1994 unde
problemele specifice demografiei intr-un context care sa sustina dezvoltarea au fost abordate dintr-
o perspectiva globala, in interconditionare cu interesele specifice fiecareia dintre tarile participante.

Preocuparea pentru gasirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmata si la
summit-ul „Rio Plus Five", o noua conferinta internationala desfasurata la Rio de Janeiro, in 1997.

Majoritatea specialistilor in probleme de mediu apreciaza ca urmatorii cincizeci de ani vor

constitui perioada de timp in care se va decide cat de sanatoasa va fi planeta noastra in secolele ce
vor urma. Este necesar ca in aceasta perioada sa fie armonizate modul nostru de viata cu
tehnlogoiile de care dispunem si cu intreaga populatie, in intreaga sa diversitate.

5. Organizaţii internaţionale neguvernamentale – definiţie, principii de constituire şi

funcţionare

55
Organizatiile internationale nonguvernamentale sau ONG sunt forme private de asociere,
capabile a avea un rol in relatiile internationale, si ai caror membri se bucura de drepturi
independente de vot, in cadrul organizatiei.

O alta definitie a ONG arata ca acestea sunt asociatii internationale create din initiativa privata
sau mixta, grupand persoane fizice sau persoane juridice avand nationalitati diferite, asociatii ce
au personalitate juridica inscrisa in ordinea juridica a unui stat si care nu urmareste scopuri
lucrative.

Desi organizatiile nonguvernamentale sunt privite din perspectiva dreptului intern, ca simple
asociatii supuse legislatiei statului in care ele s-au constituit, ele pot juca uneori un rol important
pe planul dreptului international.

Cele mai active organizatii din acest punct de vedere sunt cele din domeniul drepturilor omului,
dintre care amintim :

8. Amnesty International ( Londra ) ;

9. Anti-Slavery International ( Organizatia Internationala impotriva Sclaviei, cu sediul la
Londra ) ;
10. Articolul 19 ( organizatie dedicata libertatii de opinie si exprimare, cu sediul la Londra )
;
11. Asociatia pentru prevenirea torturii ( cu sediul la Geneva ) ;
12. Federatia Internationala a Ligilor Drepturilor Omului ( cu sediul la Paris ) ;
13. Human Rights Watch ( New York ) ;
14. Comisia Internationala a Juristilor ( Geneva ) ;
15. Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului ( cu sediul la Viena ).

Aceste organizatii sunt din ce in ce mai implicate in activitatea organizatiilor internationale

interguvernamentale, privind protectia drepturilor omului.

Reprezentanti ai ONG – urilor participa la lucrarile acestor organizatii, fiind implicati in procesul
de elaborare a unor norme ale dreptului international al drepturilor omului – prin
intermediul promovarii de noi idei in domeniu, sau al propunerilor de norme sau amendamente.

56
De asemenea, ONG-urile internationale participa la activitatea institutiilor specializate in
protectia drepturilor omului,

1. prin furnizarea de informatii din Statele implicate,

2. prin informarea si implicarea opiniei publice in cazurile de incalcare grava a
drepturilor omului,
3. prin presiunile exercitate asupra organizatiilor internationale, pentru luarea unor
masuri – trimiterea de raportori speciali, organizarea de grupuri de lucru, etc..

In plus, ONG-urile elaboreaza de multe ori rapoarte paralele cu cele ale Statelor, in anumite
probleme privind respectul drepturilor omului, pe care le prezinta institutiilor
internationale.

Prin Rezolutia 1996 / 31 adoptata la data de 25 iulie 1996, Consiliul Economic si Social al ONU s-
a pronuntat pentru recunoasterea unui statut consultativ ONG-urilor, in raport cu Organizatia
Natiunilor Unite.

Rezolutia stabileste :

1. o serie de principii aplicabile in relatia dintre ONG-uri si ONU,

2. modul de stabilire a relatiilor de tip consultativ,
3. participarea ONG-urilor la conferintele internationale ale ONU si la procesul preparator
al acestora,
4. suspendarea si retragerea statutului consultativ.

ONG-urilor li se recunoaste astfel, o anumita capacitate de drept international, in raport cu

ONU.

Ele nu au dobandit insa un veritabil statut juridic international in aceasta privinta.

ONG in fata jurisdictiilor internationale din domeniul drepturilor omului :

Un rol aparte il joaca organizatiile nonguvernamentale in fata jurisdictiilor internationale din

domeniul drepturilor omului.

57
Astfel ele pot fi implicate in initierea unor litigii in fata acestor instante - deseori reclamantii
sunt incitati sau sfatuiti de ONG-uri pentru a introduce o plangere privind incalcarea unui drept ( ?!
)

De asemenea, ONG-urile pot exercita un drept de actiune in calitate de reclamanti in fata unei
jurisdictii internationale.

Reprezentanti ai ONG-urilor pot deveni reprezentanti ai reclamantilor individuali, in litigiile

din fata acestor jurisdictii, sau chiar amici curiae, adica isi exprima opinia asupra unor probleme
grave de interes general, privind o anumita cauza, sau prezinta un raport asupra unei asemenea
probleme, in fata instantei respective.

Prin acest tip de activitati, ONG-urile au influentat enorm metodele de lucru, si chiar
rationamentul unor instante internationale – cum ar fi Curtea Europeana a Drepturilor Omului
– contribuind la dezvoltarea a ceea ce se numeste dreptul international comparat al drepturilor
omului.

In plus, participarea ONG-urilor ca amici curiae a influentat structura procedurii acestor

instante, consolidand egalitatea armelor in favoarea reclamantului.

De asemenea, este de remarcat implicarea ONG-urilor in redactarea si adoptarea Statutului

Curtii Penale Internationale, fapt ce a produs consecinte importante si asupra participarii lor
directe in procedurile din fata acestei instante.

Astfel in temeiul articolului 15 din Statutul Curtii Penale Internationale, Procurorul trebuie sa
analizeze informatiile primite din parta ONG-urilor.

Acest articol a primit deja si o aplicatie practica, in luna februarie 2003, organizatia
nonguvernamentala FIDH – International Federation of Human Rights – a adus formal, primul
caz in fata instantei mentionate.

Este vorba despre situatia din Republica Central-Africana, unde organizatia mentionata a sustinut
ca au fost comise executii, violuri, ucideri vizand populatia civila.

58
Putem constata asadar, ca rolul ONG-urilor pe plan international este in continua crestere, unii
doctrinari numind aceste organizatii chiar “ locomotive “ in evolutia dreptului international al
drepturilor omului.

In prezent, unul din obiectivele ONU in aceasta privinta este consolidarea si profesionalizarea
miscarii ONG –urilor, precum si dezvoltarea cooperarii constructive cu autoritatile statale.

Principalele organizatii internationale

UNO United Nations Organization
Fondata in anul 1945
Tari membre : 191 de state
Sediul general : New York
ECOSOC Economic and Social Council
Fondata in anul 1945
Tari membre : 54 de state
Sediul general : New York
FAO Food and Agricultural Organization
Fondata in anul 1945
Tari membre : 187 de state
Sediul general : Roma
IAEA International Atomic Energy Agency
Fondata in anul 1957
Tari membre : 137 state
Sediul general : Viena
ICAO International Civil Aviation Organization
Fondata in anul 1947
Tari membre : 188 de state
Sediul general : Montreal
IFAD International Found for Agricultural Development
Fondata in anul 1977
Tari membre : 163 de state
Sediul general : Roma

59
ILO International Labour Organization
Fondata in anul 1919 si din nou in 1946
Tari membre : 177 de state
Sediul general : Geneva
IMO Intergovernamental Maritime Organization
Fondata in anul 1948
Tari membre : 163 de state
Sediul general : Londra
INCB International Narcotics Control Board
Fondata in anul 1961
Tari membre : 13 de state
Sediul general : Viena
WORLDBANK GROUP
Sediul general : Washington
Din acesta organizatie internationala fac parte:
IBRD International Bank for Reconstruction and Development
Fondata in anul 1944
Tari membre : 184 de state
IDA International Development Association
Fondata in anul 1959
Tari membre : 163 de state
IFC International Finance Corporation
Fondata in anul 1956
Tari membre : 176 de state
MIGA Multilateral Investment Guarantee Agency
Fondata in anul 1985
Tari membre : 163 de state

60
 ICSID International Center for Settelement of Investment Disputes
Fondata in anul 1966
Tari membre : 154 de state
WFP World Food Programme
Fondata in anul 1961
Sediul general : Roma
WHO World Health Organization
Fondata in anul 1948
Tari membre : 192 de state
WIPO World Intellectual Property Organization
Fondata in anul 1967
Tari membre : 179 de state
Sediul general : Geneva
UNIDO United Nations Industrial Development Organization
Fondata in anul 1966
Tari membre : 171 de state
Sediul general : Viena
AFDB/ASDB African/Asian Development Bank
Fondata intre anii 1963-1966
Tari membre : 53 de state africane si 23 state din afara Africii , 44 de state asiaticesi 17 state din
afara Asiei
Sedii generale : Abijan si Mandaluyong City
AI Amnesty International
Fondata in anul 1961
Membrii : aprox. 1 milion de oameni in 140 de tari
Sediul general : Londra
AOSIS Alliance of Small Islands
Fondata in anul 1990
Tari membre : 39 de insule si state insulare
Sediul general : New York

61
APEC Asia-Pacific Economic Corporation
Fondata in anul 1989
Tari membre : 21 de state pe coasta Pacificului
Sediul general : Singapore
Liga Araba
Fondata in anul 1945
Tari membre : 22 de state arabe din Africa si Asia
Sediul general : Cairo
ASEAN Association of South East Asian Nations
Fondata in anul 1967
Tari membre : Brunei , Indonezia , Malaesia , Filipine , Cambodgia , Myanmar , Singapore ,
Thailanda , Vietnam si Laos
Sediul general : Jakarta
CEFTA Central European Free Trade Association
Fondata in anul 1993
Tari membre : Polonia , Slovacia , Slovenia , Cehia , Ungaria , Bulgaria si Romania
Nu au un sediu general
CFA Communaute Financiere Africane
Tari membre : 13 tari din vestul si centrul Africii
ICJ International Court of Justice
Fondata in anul 1945
Sediul general : Den Haag
IMF International Monetary Found
Fondata in anul 1944
Tari membre : 184 de state
Sediul general : Washington
UNCTAD United Nations Conference on Trade and Development
Fondata in anul 1964
Tari membre : 192 de state
Sediul general : Geneva

62
UNDP United Nations Development Programme
Fondata in anul 1965
Sediul general : New York
UNEP United Nations Environment Programme
Fondata in anul 1972
Sediul general : Nairobi
UNESCO United Nations Educational , Scientific and Cultural Organization
Fondata in anul 1946
Tari membre : 190 de state
Sediul general : Paris
UNFPA United Nations Found for Population Activities
Fondata in anul 1967
Sediul general : New York
UNHCR United Nations Hight Commissioner for Refugees
Fondata in anul 1949
Sediul general : Geneva
UNICEF United Nations International Children's Found
Fondata in anul 1946
Sediul general : New York
Commonwealth of Nations
Fondata in anul 1931
Tari membre : 53 de state
Sediul general : Londra
ECO Economic Cooperation Organization
Fondata in anul 1960
Tari membre : Afganistan , Aserdbaidjan , Iran , Kazahstan , Kirgistan , Pakistan , Tadshikistan
,Turkmenistan si Uzbekistan
Sediul general : Teheran

63
EFTA European Free Trade Association
Fondata in anul 1960
Tari membre : Islanda , Liechtenstein , Norvegia si Elvetia
Sediul general : Geneva
EP European Parlament
Fondat in anul 1952
Tari membre : 732 de deputati din toate statele Comunitatii Europene
Sedii generale : Straßbourg , Luxemburg , Brüssel
ER Council of Europe
Fondat in anul 1949
Tari membre : 41 de state
Sediul general : Straßbourg
EU European Union ( Comunitatea Euopeana )
Fondata in anul 1993
Tari membre : Germania , Franta ...
Sedii generale : Straßbourg , Bruxelles , Luxemburg
Comisia Europeana
Fondata in anul 1993
Membrii : cate doi comisari din Germania , Franta , Italia si Marea Britanie si cate un singur
comisar din celelalte state ale comunitatii
Sediul general : Brüssel
EU Council of Ministers
Fondat in anul 1993
Sediul general : Brüssel
European Court
Fondata in anul 1993
Sediul general : Luxemburg
FTAA Free trade Area of Americas
Tari membre : USA , Canada , toate statele continentului american
Nu are sediu general

64
CIS Commonwealth of Independent States
Fondata in anul 1991
Tari membre : Armenia , Ucraina , Azerdbaidjan , Georgia , Rusia ,Kazahstan , Kirghistan ,
Moldova , Tadjikistan , Turkmenistan , Uzbekistan , Belarus
Nu are sediu general
ICRC International comitee of Red Cross
Fondat in anul 1863 ca " Comitetul celor Cinci"
Tari membre : Max. 25 elvetieni
Sediul general : Geneva
Interpol
IOC International Olympic Committee
Fondat in anul 1894
Tari membre : din 201 de comitete ale natiunilor care iau parte la jocurile olimpice
Sediul general : Lausanne
NAM Non-Aligned Mouvement
Fondat in anul 1961
Tari membre : 114 state
Sediul general : se schimba de la an la an
NATO North Atlantic Treaty Organization
Fondata in anul 1949
Tari membre : 19 state
Sediul general : Brüssel
OECD Organization for Economic Cooperation and Development
Fondata in anul 1961
Tari membre : 30 de state
Sediul general : Paris

65
OPEC Organization of Petroleum Exporting Countries
Fondata in anul 1960
Tari membre : 11 state
Sediul general : Viena
OSCE Organization for Security and Cooperation in Europe
Fondata in anul 1975 ( KSZE ) iar din 1995 ( OSZE )
Tari membre : 55 de state
Sediul General : Viena

66
2. Politica de securitate a unei ţări

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de securitate

asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări
doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic,
modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum
şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor de securitate.
Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice. Aceasta
se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă şi
internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor
conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.

Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe

suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că la fiecare
schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de
securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor de
securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor internaţionale
de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din zona de interes
strategic.
Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar, juridic,
informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi
desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în timp de pace,
cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.
Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi
sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de
regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor
guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor
diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea comună. Aceasta face
ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi socială.
Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în funcţie
de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii noi, cu

67
competenţe materiale în domeniul securităţii; politici reformatoare: care au în vedere reforme
administrative în domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute în
domeniul securităţii.

1. Definirea politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură
securitatea statului şi a cetăţenilor. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi
structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate naţională se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte
interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente
şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le
abordează, în încercarea de a defini atât ameninţările interne cât şi externe. În ultimă instanţă,
politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor
responsabili în materie de securitate naţională, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate
ca cele mai importante.

Există situaţii în care politica de securitate naţională, ca document unic şi structurat, se

poate baza pe politicile de apărare sau carta albă care se concentrează doar pe apărarea naţională,
precum şi situaţii în care aceste documente nu se dau publicităţii sau care nu se elaborează.

Definirea securităţii naţionale a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din

spaţiul euroatlantic în perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a
devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile
de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora. În
ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a
actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi-au
reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materia securităţii.

Securitatea naţională este un proces socio-politic complex întreţinut prin demersuri de

natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are

68
drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa
primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată
prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea
şi contracararea agresiunilor socio-politice; exercitarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a
statului naţional.

În domeniul politicii de securitate este necesară explicarea unor sensuri şi semnificaţii

privind unii termeni uzitaţi în domeniu, astfel:

a) Securitatea constituie o formă specială de politică sau, altfel spus, o specie a genului
mai general al politicii. Politica de securitate poate fi a statului naţional, a unei organizaţii
internaţionale de securitate, alianţe politico-militare sau asocieri de state democratice şi suverane.

b) Fundamentarea politicii de securitate a unui actor al mediului de securitate impune, ca

premisă, investigarea principalelor repere geopolitice şi geostrategice ale acestuia. Pe acest temei,
sunt analizate riscurile şi ameninţările la adresa propriei securităţii, modalităţile şi posibilităţile de
acţiune pentru asigurarea acesteia şi rolul organizaţiilor/instituţiilor de securitate în luarea
deciziilor.

c) Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unei

entităţi socio-politice (centre de putere, state-puteri, alianţe politico-militare, asociaţii de state
suverane-democratice, organizaţii de securitate etc.). Aceasta are implicaţii profunde asupra
organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, scopul său fiind identificarea şi orientarea căilor şi
mijloacelor de asigurare a trebuinţelor vitale pentru existenţă, afirmare, protecţie/apărare şi
reproducere în condiţii de securitate.

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de

securitate asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii
şi orientări doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context
geopolitic, modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi
internaţional, precum şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor
de securitate.

69
 Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice.
Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă
şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor
conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.

Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi

doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că
la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la
opţiunile de securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea
opţiunilor de securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor
internaţionale de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din
zona de interes strategic.

Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar,

juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi
desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în timp de pace,
cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.

Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale,

publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt
abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice,
organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi
reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea
comună. Aceasta face ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi
socială.

Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în

funcţie de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii
noi, cu competenţe materiale în domeniul securităţii; politici reformatoare: care au în vedere
reforme administrative în domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute
în domeniul securităţii.

70
 Politicile publice oferă ansamblul de măsuri materializate sub forma unui program de
acţiune guvernamentală. Acestea urmăresc să producă schimbări favorabile pentru întreaga
societate sau pentru o anumită parte a populaţiei în anumite contexte de securitate. Ele generează
cadrul general de acţiune, cu reguli orientative pentru domeniul securităţii, cu precădere sub forma
politicii externe, politicii economice, politicii forţei de muncă, politicii protecţiei mediului etc.

Politicile sociale se exprimă printr-un ansamblu de mijloace întrebuinţate de stat şi de

comunităţile organice şi spirituale pentru corijarea inegalităţilor sociale, considerate ca
inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale.

2. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţională

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate naţională coerentă şi detaliată

rezultă, în principal, din următoarele motive:

- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate ameninţările într-o

manieră coerentă;

- să crească eficienţa sectorului de securitate prin optimizarea contribuţiilor tuturor

structurilor responsabile din acest domeniu;

- să vegheze la aplicarea politicii;

- să construiască consensul pe plan intern;

- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.

În primul rând, pentru a constitui un cadru cuprinzător, politica de securitate naţională

necesită o analiză aprofundată a tuturor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Ameninţările
interne şi externe au fost vreme îndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate
tinde din ce în ce mai mult spre o evaluare complexă a condiţiilor interne şi internaţionale, în egală
măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu
răspunderi în domeniul securităţii; este de dorit ca structurile internaţionale şi neguvernamentale
relevante să fie de asemenea implicate.

71
 În al doilea rând, politica de securitate naţională poate juca un rol pozitiv în armonizarea
contribuţiilor aduse de numărul crescând de actori din domeniul securităţii, printre care cei de nivel
naţional, autorităţile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii
vitale), diverse organizaţii ale societăţii civile, precum şi instituţiile regionale şi internaţionale.
Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel încât aceasta să includă contribuţii venite
din surse diferite, poate duce la o înţelegere comună a conceptului de securitate.

În al treilea rând, politica de securitate naţională dă o orientare politică diverşilor actori

implicaţi în securitatea naţională. Politica de securitate naţională oferă repere pentru alinierea
deciziilor operaţionale la obiectivele pe termen lung şi scurt ale politicii naţionale. Centralizarea
permite folosirea optimă a resurselor şi evitarea discrepanţelor, redundanţelor şi deficienţelor în
procesul de elaborare şi punere în practică.

În al patrulea rând, politica de securitate naţională asigură o largă participare la elaborarea

politicii de securitate deoarece extinde dialogul şi cooperarea dincolo de limitările profesionale,
instituţionale sau partinice. În acest fel, dialogul poate duce la un consens cu privire la valorile şi
interesele naţionale fundamentale şi la gama de ameninţări la adresa acestor valori şi interese.

În al cincilea rând, politica de securitate naţională este un instrument de întărire a încrederii

la nivel regional şi internaţional. Printr-o politică coerentă şi transparentă, statul împărtăşeşte
preocupările sale legate de securitate comunităţii internaţionale, facilitând astfel înţelegerea şi
cooperarea internaţională.

Procesul de elaborare a politicii de securitate naţională trebuie să aibă drept premise

primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic.

Aceasta obligă puterea politică:

a) să fundamenteze şi să realizeze cadrul legislativ şi instituţional dezirabil apărării,

protejării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate;

b) să construiască şi să întreţină mediul socio-politic necesar funcţionării democraţiei şi

asigurării prosperităţii generale, comunitare şi individuale;

72
 c) să asigure integrarea statului naţional în structuri de securitate viabile şi să promoveze
o politică de bună-vecinătate şi de relaţii echitabile cu toate statele lumii;

d) să dimensioneze componenta militară a securităţii în concordanţă cu valorile,

interesele şi necesităţile de securitate, cu riscurile şi ameninţările prognozabile, precum şi cu
resursele disponibile.

Politica de securitate naţională trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor

sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii are drept finalitate
următoarele deziderate:

a) starea de fapt a organizării sociale (naţiunii) – exprimată prin capacitatea de a fi la

adăpost de orice pericol extern şi intern, de a se proteja şi apăra împotriva riscurilor, ameninţărilor
pericolelor şi agresiunilor de orice natură;

b) starea de fapt a instituţiilor cu funcţii gestionare – exprimată prin independenţa,

integritatea teritorială şi suveranitatea statului naţional;

c) starea sistemului socio-politic construit de organizarea socială – exprimată prin

modalităţi adecvate de administrare a treburilor publice şi prin măsuri socio-politice conforme cu
valorile, interesele şi necesităţile de securitate.

Politica de securitate naţională are caracter naţional numai în condiţiile în care puterea
politică ce administrează naţiunea îşi menţine caracterul naţional. În construirea şi menţinerea
acesteia sunt abilitate numai organizaţiile/structurile de securitate care definesc statul naţional,
întrucât numai acestea dispun de capacitatea de gestionare publică pe fundamentul necesităţilor
sociale şi sunt sprijinite de popor pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.

Între politică şi securitate există o relaţie, a cărei înţelegere impune identificarea formelor
de manifestare a acesteia în diferite contexte geopolitice, precum şi analiza procesual-organică a
nivelului general de dezvoltare a comunităţilor sociale, regimului politic, fenomenologiei politico-
militare şi situaţiei geopolitice şi geostrategice dintr-un spaţiu de securitate definit.

73
 Politica semnifică arta puterii politice de a conduce şi guverna afacerile publice prin forme
şi modalităţi care asigură menţinerea şi apărarea ordinii interne instituite şi securitatea
comunităţilor sociale administrate.

În orice societate, factorul politic, care constituie şi puterea în stat, are un rol determinant în
conducerea vieţii sociale. Acesta constituie instrumentul menit să armonizeze problemele specifice
domeniilor fundamentale ale vieţii sociale, să menţină echilibrul, stabilitatea şi funcţionalitatea
acesteia, să creeze cadrul favorabil garantării securităţii ei. Efectele gândirii şi acţiunii clasei
politice se răsfrâng asupra întregii vieţi sociale, deoarece nici un domeniu al acesteia şi, cu atât mai
mult, acela vital, al securităţii, nu poate rămâne în afara influenţei sale.

Puterea unui stat se bazează pe organizaţiile construite şi întreţinute de naţiune în scopul

gestionării necesităţilor de securitate. Acestea au capacitatea de a interpreta corect menirea lor
socială şi de a întreţine interesul cetăţenilor pentru participarea lor la elaborarea deciziilor în
materie de securitate. Un rol deosebit în funcţionarea acestora revine educaţiei şi culturii de
securitate, ca suport al bunei socializări cetăţeneşti.

Nevoile de apărare împotriva agresiunilor „centrelor de putere” sunt exprimate de către un

stat prin politica apărării naţionale. Aceasta vizează ansamblul acţiunilor, căilor şi mijloacelor şi
metodelor folosite în scopul apărării naţiunii, comunităţilor sociale şi cetăţenilor, ţinând seama de
tendinţele ce se manifestă în evoluţia situaţiei internaţionale.

Politica apărării naţionale dirijează şi coordonează forţele şi mijloacele de care depinde

apărarea ţării: economice, politice, diplomatice, militare cercetării ştiinţifice şi tehnologice,
psihologice, juridice, culturale, educaţionale.

3. Fundamentele politicii de securitate naţională

În bună măsură din cauza lumii în care trăim şi soluţiilor proiectate pentru problemele sale,
securitatea naţională continuă să-şi demonstreze complexitatea. Mediul de securitate se află într-o
continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă
realităţilor. De aceea asigurarea securităţii naţionale reprezintă un proces continuu şi complex,

74
extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării
intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.

În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem.

Orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunzând

acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-normativ şi
cultural.

Conceptul securitate naţională este grevat de implicarea ideologiilor pe care este

fundamentată puterea politică ce administrează o naţiune. În fundamentarea acestuia se implică
indivizi şi grupurile socio-politice (partidele politice) care impun puterea politică.

Pentru fundamentarea politicii de securitate, relevante sunt spaţiul politic, ideologia puterii
politice, valorile politice asumate, cultura politică, decizia politică şi acţiunea politică. În funcţie
de acestea se stabilesc obiectivele, se definesc direcţiile de acţiune, se alocă resursele şi se stabilesc
competenţele şi răspunderile organizaţiilor şi, mai ales instituţiilor cu funcţii în materia securităţii.

Spaţiul politic este constituit din zonele de manifestare şi proliferare a politicii în spaţiu.
Abordarea din această perspectivă se numeşte geopolitică. Acesta are două sensuri: un sens
restrâns - ştiinţa care studiază impactul factorilor spaţiali de esenţă natural-geografică şi socio-
geografică (geografia economică, cea militară, politică, lingvistică etc.) asupra politicii interne şi
externe a statelor şi a politicii internaţionale, în general); un sens larg - orice acţiune de politică
internă, externă sau internaţională în caz că implică problema teritorială.

Ideologia puterii politice constituie liantul orientării comportamentului cetăţenilor în

domeniul elaborării şi asigurării securităţii. Ideologia defineşte, pe fond, modul de guvernare,
natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale, servind drept punct de plecare pentru
elaborarea programelor de acţiune ale partidelor.

Ideologia puterii politice constituie liantul comunicaţional dintre aşa-numita „clasă

politică” aflată la putere, organizaţiile neguvernamentale, societatea civilă şi cetăţeni, care,
declarativ, sunt beneficiarii măsurilor şi acţiunilor politice întreprinse.

75
 Valorile politice asumate de puterea politică sunt create şi realizate în practica politică în
funcţie de modalităţile în care acestea răspund aspiraţiei de organizare mai bună a relaţiilor dintre
membrii comunităţii guvernate. Orice putere politică democratică acceptă şi proclamă ca valori
politice generale libertatea, egalitatea, suveranitatea, dreptatea socială, ordinea, democraţia,
independenţa, patriotismul etc.

Valorile promovate de puterea politică constituie criterii de fundamentare a opţiunii politice

în domeniul asigurării securităţii. Acestea: definesc atât valori-mijloc, cât şi valori-scop pentru
deciziile politice în materie de securitate; îndeplinesc rolul unor jaloane în viaţa politică, orientând
acţiunile politice în vederea mobilizării maselor în jurul obiectivelor politicii de securitate; servesc
pentru a legitima acţiunile pentru menţinerea puterii politice.

Opţiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru organizarea şi funcţionarea
oricărui sistem de securitate. Valorile politice incompatibile sunt, de regulă, o sursă de tensiuni şi
conflicte între puterea politică şi societatea administrată. Din acestea se nasc regimurile
democratice sau regimurile autoritare, dictatoriale.

Cultura politică constituie un proces complex, rezultat al unui sistem de atitudini şi un

sistem de conduite ale actorilor puterii politice în raport cu viaţa politică. Acestea încorporează atât
reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile împărtăşite, cât şi opiniile şi comportamentele
oamenilor, instituţiilor şi organizaţiilor.

Decizia politică este actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune,
din mai multe alternative disponibile, în abordarea securităţii, ca problemă de interes public. În
această categorie se înscriu regulile constituţionale, legile elaborate în parlament, politicile publice,
deciziile privind măsurile de asigurare a securităţii, strategiile elaborate de grupurile care deţin
puterea politică. Decizia politică reflectă, în ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul
conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale pentru construirea şi întreţinerea sistemului
securităţii naţionale.

Decizia pentru fundamentarea şi elaborarea politicii de securitate este expresia gândirii

exprimate în spaţiul politic de către puterea politică, pe fundamentul ideologiei la care se
raportează, a valorilor politice asumate şi a culturi politice de care dispune.

76
 Aceasta trebuie să aibă drept premise reperele şi normele care conferă politicii de securitate
valoare socială. În acest context, valoarea decidentului este dependentă de capacitatea de a se
adapta la transformările din mediul de securitate, cunoştinţele şi experienţa acumulată, factorii
interni şi externi care influenţează/condiţionează decizia, precum responsabilitatea faţă de
consecinţele acesteia.

Decizia de fundamentare şi elaborare a politicii de securitate implică o responsabilitate

deosebită din partea puterii politice. Acesta presupune eliminarea abordărilor doctrinare,
cantonarea în anumite scenarii şi solicită analize de grup şi prelucrarea continuă şi sistematică a
informaţiilor referitoare la mediul de securitate.

Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în
cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii
de securitate. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de
posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor
stabilite. În acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de
acţiune.

Acţiunea politică impune modalităţi de realizare a obiectivelor politicii de securitate în

funcţie de gradul de politizare a societăţii, adică în funcţie de semnificaţia politică a măsurilor
întreprinse. Acţiunea politică se transformă într-o forţă menită să gestioneze evoluţia proceselor
socio-politice generatoare de stabilitate, să prevină disfuncţionalităţile şi, în ,,situaţii-limită”, să
administreze stările conflictuale în folos propriu. Practica politico-statală confirmă că „politicile
de securitate”, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu seamănă între ele datorită modalităţilor
neechivalente de procesare a informaţiilor.

Acţiunea politică, exprimată prin modalităţi concrete de aplicare a deciziei de

operaţionalizare a politicii de securitate, este dependentă de agenda politică. Aceasta susţine sau
temporizează, în anumite contexte, demersurile vizând utilizarea programată a resurselor
economice, energetice, militare, sociale, necesare atingerii obiectivelor propuse, cărora oamenii
politici, în special politicienii, le acordă atenţie deosebită.

Acţiunea politică este viabilă dacă nu este lăsată exclusiv la mâna politicienilor.

77
 Practica politico-statală confirmă că, în anumite conjuncturi, pentru realizarea propriilor
interese de securitate, unii oameni politici se autoproclamă „patrioţi”, fac din politică o speculă,
un mijloc de trai, şi reuşesc, în unele situaţii, să transforme instituţiile şi serviciile publice, din
mijloace pentru realizarea binelui public, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. O
condiţie fundamentală a viabilităţii acţiunii politice este menţinerea structurilor militare în cadrul
legal pentru care au fost generate şi împiedicarea transformării acestora în instituţie a statului
ideologic.

Pentru elaborarea unei politici de securitate sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de
interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) evidenţiază rolul fiecărui „actor”
al mediului de securitate, precum şi noile spaţii geografice, purtătoare de tensiuni latente sau
deschise. De aceea, se acordă importanţă acelor zone în care securitatea este o sursă de stabilitate,
cât şi acelor zone în care pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii rămân prezente.

78
 2. Organizaţia Naţiunilor Unite
1. Istoric

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă
organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193
de state membre.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Sediul central al organizaţiei este situat în New York.

Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost
nivelul scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de
pace. Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.

În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU
menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei
umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general
într-un climat de libertate.
Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în
scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale,
ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea
unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a
preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale
cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14
puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a
constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina
elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al
acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat
în vigoare la 10 ianuarie 1920.

79
Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi
prevenirea războiului.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.
Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie
1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva
Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai
SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi
ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea
reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate
elaborării Cartei ONU.

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie

universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se
implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci

reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze
eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .
2. Scopul si sarcinile ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora
acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.

Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri
colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor
de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a
situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.

În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al
Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru
atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine

80
prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina
cărora cade realizarea acestui obiectiv.

Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării

internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei,
principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării
Generale şi Consiliului Economic şi Social.

Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte
un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât
Organizaţia, cât şi statele membre.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi
stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului,
deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.

După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi
declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a
acestor drepturi.

După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea
drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi păcii în
lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi
naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.

Ea face referire la numeroase drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale – la care
oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.
3. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General.

Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punct de vedere
al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.

81
Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este
organul care dispune de cele mai largi competenţe.

Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu numai datorită funcţiilor şi puterilor
sale politice, dar şi pentru competenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea
structurării altor organe.

Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi
Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.

Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea
Generală.

În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziţie
centrală. Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere,
aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile
şi funcţiile oricărui organ al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor O.N.U. sau
Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.

Principial, conform Cartei şi altor acte constitutive, acţiunile Adunării Generale în domeniul
reglementării paşnice, la fel ca şi cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul
diplomaţiei multilaterale, nu au forţă juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politică. În
acest sens, funcţiile şi puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ şi de
recomandare.
4. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional
al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale (art. 24).

Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de
decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre
ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu
dispoziţiile Cartei (art.25).

Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de
compunerea acestuia, funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.

82
Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui
organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se
limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa,
obligatoriu şi permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea
acestora fiind considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada
postbelică.

Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii:

permanenţi şi nepermanenţi.

Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă –
Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi. Ca
urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965),
numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din
cincisprezece membri.

Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al

Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia,
dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale.

În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte:

• Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea în soluţionarea paşnică a diferendelor

internaţionale;
• Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi
„acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate, dacă este
cazul, de folosirea acesteia;
• Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale,
având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate:

83
 • să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art.
33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la
organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”);
• să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni
internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un
organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori
personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra
diferendului a cărui natură urmează să o determine;
• să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, tinând seama de
natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete;

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva
păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei,
este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori
până la utilizarea forţei armate.
Sructura ONU – Celelalte structuri ale ONU şi organizaţiile speciale

• Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din organizaţiile speciale.

• Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.
• Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute internaţionale (se află la Haga).
• Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie administrativă este cea de Secretar
General al ONU – Ban Ki Moon.

Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:

• Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane;

• Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF);
• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;
• Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);
• Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE);
• Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului de
Droguri;

84
 • Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;
• Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii;
• Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei;
• Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni;
• ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, BIRD, FMI şi altele.

5. Viitorul ONU
Conform Cartei, ONU a reprezentat expresia hotărârii ţărilor de a preveni o nouă
conflagraţie mondială, de a menţine pacea şi securitatea internaţională, de a dezvolta relaţii
prieteneşti între state, de a realiza cooperarea pentru soluţionarea problemelor economice, sociale,
culturale şi umanitare cu care se confruntă omenirea şi de a promova şi încuraja respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie.
În realitate, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost produsul membrilor săi fondatori şi
proiectată de funcţioneze, aşa cum cei mai influenţi dintre aceştia au dorit, desigur, în raport cu
condiţiile prevalente în perioada respectivă. Transformarea realităţilor geopolitice contemporane a
fost mult mai rapidă decât cea a efortului de adaptare instituţională a organizaţiei. În fond, ONU nu
a fost creată pentru a răspunde unor nevoi precise şi concrete ci, aşa cum se exprima Maurice
Bertrand, “pentru a răspunde unui vis”, şi anume “visul păcii”. Or, pacea (mondială) corespunde
unei anumite ordini (mondiale). Pentru învingătorii în cel de-al doilea război, “menţinerea păcii”
este sinonimul “menţinerii ordinii”, mai precis a ordinii învingătorilor. ONU este rezultatul unei
ambiguităţi, din moment ce nici învingătorii, atât de deosebiţi pe cît erau Stalin şi Roosevelt şi
regimurile reprezentate de ei, nu aveau aceeaşi viziune asupra ordinii mondiale.
Tendinţa de a măsura reuşita, eficienţa şi relevanţa organizaţiei mondiale este o chestiune
fundamentală de percepţie care nu poate decît să fluctueze în raport cu tradiţiile ţării care o face şi
cu relaţiile pe care le-a întreţinut cu organizaţia de-a lungul timpului. Această tendinţă este datorată
şi modului de operare al majorităţii occidentale în primul deceniu de existenţă al organizaţiei, care
a imprimat şi profesat primatul voinţei majorităţii. După decolonizare şi apariţia fenomenului de
atomizare a sistemului internaţional, respectiv creşterea de la 51 la 191 a numărului statelor
membre, modelul astfel construit s-a întors împotriva intereselor occidentale.

85
 Din punct de vedere al intenţiilor originare ale Cartei ONU s-au acumulat două probleme
majore, generate de două tipuri de frustrări:
• membrii fondatori nu mai sunt în majoritate şi prin urmare nici obiectivele lor nu mai sunt
în mod necesar similare celor ale organizaţiei în prezent;
• noii veniţi în organizaţie au aderat la Cartă pe care au acceptat-o ca atare în condiţii
istorice determinate, ceea ce înseamnă că propriile lor obiective definite în prezent nu sunt
neapărat reflectate în acest document şi în modul de funcţionare pe care îl prescrie.
Pe măsură ce condiţiile geopolitice internaţionale s-au schimbat în raport cu cele care au
inspirat Carta ONU şi instituţiile sale în 1945, a fost clar că nu a existat un consens asupra modului
în care trebuie reformată organizaţia, unele mari puteri clamînd necesitatea reformei, fără însă a-şi
asuma riscul revizuirii Cartei. În acest mod, efortul de adaptare al organizaţiei la un mediu
internaţional aflat într-o accentuată dinamică a fost constant, dar reactiv şi nu anticipativ.
Orice evaluare a tentativelor curente de reformă a ONU trebuie să înceapă de la plasarea sa
realistă în raport cu etapele similare din trecut. Recentul impuls în promovarea reformei nu
constituie un demers noul. Deja la începutul anilor 1980, sistemul ONU şi al agenţiilor sale
specializate opera cu o gamă largă de aranjamente instituţionale destinate unor activităţi care
acopereau practic toate domeniile de interacţiune internaţională, de la securitate şi menţinerea păcii
la dezvoltare economică, de la apărarea drepturilor omului la protecţia proprietăţii intelectuale, de
la standardizare tehnică la codificarea progresivă a dreptului internaţional, de la spaţul extra-
atmosferic la marea liberă. În încercarea de a răspunde cît mai multor solicitări, ONU nu a ştiut să
evite pericolul supraîncărcării instituţionale, constatare uşor de făcut chiar după primele două
decenii de activitate. Încă din 1966 s-a făcut simţită “tendinţa de a crede că fiecare nouă propunere
necesită o nouă instituţie care să o ducă la îndeplinire”. În aceste condiţii, atît ca resurse financiare,
cît şi ca resurse umane, ONU a fost supusă permanent unor presiuni crescînde pentru fiecare
program, ceea ce a diminuat posibilitatea întreprinderii unor proiecte ambiţioase şi capacitatea de
anticipare pe termen lung.
Poziţiile adoptate de state nu au făcut distincţia netă necesară între validitatea temelor şi
obiectivelor organizaţiei şi relevanţa structurilor create pentru a le aborda. Aceasta a condus la o
situaţie în care ONU era constrînsă să abordeze atît problemele curente cît şi cele în curs de
apariţie, fără a avea mijloacele suplimentare adecvate. Probleme esenţiale cum ar fi lipsa de
consens asupra rolului ONU în sistemul internaţional şi nivelul resurselor alocate au fost evitate.

86
Eforturile de reformă s-au făcut de cele mai multe ori sub presiune, fie ca rezultat al aşa numitelor
“crize financiare” care de fapt nu erau crize generate de administrarea internă a sistemului, ci de
atitudinea unor state membre, fie a unor crize de moment declanşate de eşecul acţiunilor sub egida
ONU în cazuri specifice. Evaluările erau făcute în raport cu interesele de circumstanţă ale unor
membri. În funcţie de acestea, slăbiciunile sistemului Naţiunilor Unite erau explicate în două
feluri:
• organizaţia este dominată de state mici şi în curs de dezvoltare şi prea slabă, datorită
implicării în procesele sale decizionale a numeroase state care nu dispun de forţă reală în aplicarea
deciziilor;
• organizaţiei nu i se dau mijloacele şi autoritatea necesară pentru a deveni o forţă
supraguvernamentală.
Revenirea în forţă a Consiliului de Securitate, la începutul anilor ’90, la capacitatea de a-şi
îndeplini mandatul, aşa cum a fost consacrat prin Cartă a adus în actualitate tema legitimităţii sale
în raport cu avansul organizaţiei spre universalitatea geografică, creşterea numărului său de
membri şi chiar cu al mărimii contribuţiei statelor la bugetul organizaţiei.
Au prins contur multiple presiuni, legitimizate de schimbările produse în raport cu 1945,
atît din partea foştilor învinşi în ultimul război mondial, cît şi a lumii în curs de dezvoltare.
Începînd din 1992 tema reprezentării echitabile şi creşterii numărului de membri ai Consiliului de
Securitate a fost introdusă pe agenda Adunării Generale, provocînd dezbateri aprinse şi creatoare
de diverse scenarii de schimbare. Divergenţa şi varietatea punctelor de vedere aduse în discuţie şi
confortul evident al actualilor membri permanenţi în menţinerea situaţiei existente sunt obstacole
tacite considerabile în calea avansării către o decizie, fără a fi nevoie ca vreun stat membru să se
împotrivească explicit nevoii de schimbare. Este evident că reforma ONU în domeniul păcii şi
securităţii este asociată cu reforma Consiliului de Securitate.
Dificultăţile reale ale angajării unui proces profund de reformă sunt şi mai bine ilustrate de
inerţia puternică în reformarea Consiliului de Securitate. Acest domeniu este relevant, întrucît
blamul nu mai poate fi dirijat la adresa structurilor birocratice sau a ineficienţei
multilateralismului. În fond, este greu de imaginat o structură multilaterală operaţională mai
potentă decît cea formată de nucleul de cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate.
Succesul sau insuccesul acţiunilor ONU în materie de menţinerea păcii şi securităţii sunt rezultatul

87
armonizării sau dezacordului între acele 5 state şi nu al unei eventuale incapacităţi inerente a
organizaţiei de a realiza mandatele atribuite.
Reforma Consiliului de Securitate este legată nu numai de eficienţa, ci şi de
reprezentativitatea şi, implicit, legitimitatea acestuia, invocate de marea majoritate a statelor
membre ale ONU. Aprecierea reprezentativităţii şi legitimităţii este făcută, cel mai adesea, în
raport cu numărul membrilor Consiliului şi mai ales cu configuraţia grupului de membri
permanenţi. Criticii invocă cel mai frecvent următoarele vicii de reprezentare:
• Reprezentativitatea geopolitică: patru dintre cei cinci membri permanenţi sunt europeni
sau legaţi de istoria Europei. Singurul membru permanent care nu provine din lumea
industrializată este China. Nici un membru nu reprezintă emisfera sudică. De aceea, ţările în curs
de dezvoltare văd lărgirea Consiliului de Securitate ca pe o posibilitate de a-şi spori impactul în
sistemul Naţiunilor Unite şi în guvernarea globală.
• Reprezentativitatea regională: din punct de vedere al grupurilor regionale informale ale
ONU, nu sunt reprezentate permanent în Consiliu, America Latină şi Africa. Reprezentarea
regională adecvată ar trebui să fie una dintre valorile cheie ale legitimităţii şi autorităţii Consiliului
de Securitate. Acest tip de reprezentare a stat la baza modului de distribuire a locurilor
nepermanente atunci cînd s-a procedat, prin amendarea Cartei, la extinderea de la 11 la 15 a
numărului total de membri ai Consiliului de Securitate.
• Reprezentativitatea demografică: dacă populaţia este utilizată drept criteriu de asigurare a
reprezentativităţii, atunci emisfera nordică este supra-reprezentată în Consiliu. În exprimarea lui
Knox, “pare absurd că, în 50 de ani – cînd conform estimărilor China, India, Pakistan, Nigeria şi
Indonezia vor reprezenta mai mult de patru miliarde persoane – Consiliul de Securitate va arăta la
fel”. În acelaşi timp, agenda ca atare a Consiliului de Securitate s-a lărgit într-un mod în care sunt
afectate grupuri de populaţie tot mai largi. Extinderea agendei presupune şi o mai bună
reprezentare a celor din zonele cele mai afectate de deciziile luate de Consiliu.
• Reprezentativitatea prin capacitate: unul dintre criteriile majore, enunţate ca atare în Carta
ONU cu privire la calitatea de membru al Consiliului de Securitate, este capacitatea de a contribui
la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. De aici argumentul că, de fapt, Consiliul de
Securitate nu mai reprezintă adecvat ţările cu cea mai mare capacitate de a contribui la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale. Pe baza exclusivă a criteriului forţei economice, Germania şi

88
Japonia luate împreună pot să-şi aducă o contribuţie comparabilă cu a Statelor Unite şi mai mare
ca a oricărui alt membru permanent actual.
• Dreptul de veto: decizia de consacrare a dreptului de veto a fost în bună parte rezultatul
gîndirii politice “realiste” a perioadei care a urmat imediat celui de-al doilea război mondial,
potrivit căreia eficacitatea politică a Naţiunilor Unite ar fi fost mult redusă dacă nu ar fi avut
sprijinul concomitent al marilor puteri. Ţinînd cont că absenţa marilor puteri din Liga Naţiunilor a
constituit o slăbiciune majoră, autorii Cartei au incorporat dreptul de veto printre instituţiile
esenţiale ale ONU. În plus, ca mijloc de protecţie al marilor puteri fondatoare, dreptul de veto a
constituit supapa de siguranţă pentru ca ONU să nu se poată supra-angaja şi mai ales să nu se
angajeze vreodată împotriva lor. De altfel, aşa cum notează istoricii, pe timpul negocierilor privind
redactarea Cartei era clar că Statele Unite nu ar fi rămas membre ale ONU dacă nu i s-ar fi acordat
dreptul de veto. Există propuneri care vizează schimbarea puterii de vot a statelor într-o manieră
care ar permite şi schimbarea forţei decizionale a Adunării Generale (pornind de la constatarea că
sistemul “un stat, un vot” folosit la adoptarea rezoluţiilor este nerealist, întrucît nu reflectă
distribuţia reală a puterii în lume), dar şi schimbarea configuraţiei nucleului permanent al
Consiliului de Securitate (pornind de la diminuarea reprezentativităţii şi legitimităţii acestuia).
Atitudinea statelor membre ONU faţă de reformă este determinată, în principal, de statutul
lor în ierarhia actuală şi de priorităţile naţionale proprii. Prin această prismă, dincolo de poziţiile
declarative în favoarea reformei se pot contura următoarele categorii:
• Statele care preferă status-quo-ul, avînd în cadrul organizaţiei o poziţie apropiată de aspiraţii:
Statele Unite, China, Federaţia Rusă. Acestea văd ONU ca instrument al politicii lor externe şi au
controlul asupra oricăror încercări semnificative de schimbare şi reformă.
• Statele care preferă status-quo-ul pentru că au o poziţie care le depăşeşte statutul real (Marea
Britanie, Franţa).
• Statele care doresc reforma (Germania şi Japonia) întrucît sînt contributori semnificativi la
bugetul organizaţiei şi văd o nepotrivire între rolul lor global şi statutul în cadrul ONU.
• State care doresc reforma întrucît speră că aceasta să le aducă un rol mai mare decît îl au în
configuraţia globală (Brazilia, India, Nigeria) şi care îşi promovează în acest fel şi aspiraţiile de
ridicare a statutului lor pe plan regional.
• State exemplare în privinţa contribuţiilor nete faţă de organizaţie, prin resurse financiare
voluntare şi elaborarea de concepte, prin asistenţa oferită pentru dezvoltare şi participarea la

89
operaţiuni de menţinere a păcii. Ele au fost permanent la originea unor reforme parţiale
substanţiale în diferite domenii şi, prin acţiunea lor, rezolvă probleme şi întăresc organizaţia
(Canada, Suedia, Olanda, Norvegia, Finlanda). Aceste state nu pretind creşterea rolului lor formal
în cadrul organizaţiei, deşi sunt contributori unanim apreciaţi şi se bucură de o recunoaştere şi un
statut informal superior celui formal.
• Statele care cer mult de la organizaţie (majoritatea ţărilor subdezvoltate), de la care aşteaptă
soluţionarea problemelor lor economice şi sociale. Acestea îşi aduc o contribuţie nesemnificativă
la resursele organizaţiei fiind preponderent beneficiare în plan politic şi al mobilizării de resurse.
• Statele nemulţumite de relaţiile actuale de putere (Cuba, Sudan, Malaiezia, Algeria), care văd
nevoia reformării ONU, dar în acelaşi timp sunt beneficiare ale sistemului. Acestea promovează
acţiunea colectivă prin care să-şi întărească poziţia lor relativă într-o organizaţie mai populistă.
• Statele care au făcut sau fac obiectul unor sancţiuni ONU, nemulţumite profund de politica
acesteia, dar care ar fi pierdut şi mai mult în afara organizaţiei şi care doresc o reformă care să
ducă la reducerea substanţială a influenţei marilor puteri.
Direcţiile strategice de reformă a ONU, posibile în condiţiile descrise mai sus, sunt diverse.
Una dintre direcţii ar putea fi consolidarea mijloacelor ONU de stimulare a unei cooperări
constructive globale astfel încît să fie satisfăcute într-o măsură decentă nevoile de bază economice
şi sociale ale vastei majorităţi a populaţiei mondiale, pe baza valorilor solidarităţii şi a conştiinţei
destinului comun. În această categorie se înscriu conceptele largi ale securităţii umane, dezvoltării
umane, dezvoltării durabile, contractului global, responsabilităţii de intervenţie umanitară,
dreptului la dezvoltare, desfăşurărilor preventive. Acestea sunt concepte noi, de cele mai multe ori
elaborate în afara cadrului negocierilor ONU, dar care se bucură de recunoaştere şi produc impact
în activităţile ONU.
O altă direcţie ar fi afirmarea organizaţiei în promovarea valorilor democraţiei şi
capitalismului occidental, cele care au condus la evoluţia pozitivă a acestor societăţi pînă la nivelul
unei bunăstări extinse la nivelul tuturor categoriilor populaţiei, la stabilitate politică şi pace socială,
la integrare şi capacitate de proiecţie paşnică a propriilor valori. Valorile democratice cunosc o
răspîndire constantă, la expansiunea lor putînd contribui şi ONU, deşi promovarea democraţiei nu
este un obiectiv constituţional al său.
“Crizele” ONU nu reprezintă expresia insuficienţei funcţionale, deşi aceasta există, ci a
lipsei de convergenţă a membrilor ei celor mai influenţi. Reforma ONU poate lua orice direcţie, în

90
litera sau spiritul Cartei, ori în afara acestora, dar este necesară voinţa de a promova o schimbare
care să ţină cont şi de interesele altora.
Reforma ONU trebuie să definească limpede funcţiile complexe principale ale ONU în
contextul mai larg al guvernării globale. Acestea pot fi grupate şi definite în diferite moduri, dar în
esenţă se pot acomoda modelului descris de Benjamin Bassin:
• În virtutea naturii sale de unic organism interguvernamental universal, ONU constituie un forum
natural de legitimizare (sau de negare a legitimităţii) a ideilor, doctrinelor şi orientărilor
semnificative în context global.
• ONU dispune de potenţialul de a modela agenda internaţională, de a facilita şi influenţa
elaborarea de noi politici.
• ONU, organismele şi agenţiile sale specializate, fiecare în domeniile lor respective de
competenţă, acţionează în calitate de creatori de reguli, standarde şi norme internaţionale.
• ONU este cel mai echilibrat gestionar şi cel bun catalizator al asistenţei economice şi tehnice prin
activităţile operaţionale, orientate spre stimularea dezvoltării.
Un model credibil de reformă trebuie să cuprindă referiri lipsite de ambiguitate la toate
aceste dimensiuni. Este credibilă alternativa descrisă de June legată în general de semnificaţia
organizaţiilor internaţionale în viitor. Pe de o parte, globalizarea poate întări rolul organizaţiilor
internaţionale. Odată cu creşterea interacţiunii între diverse entităţi la scară globală, devine tot mai
evident că organizaţiile internaţionale sunt necesare pentru a crea un cadru în care toate aceste
interacţiuni se dezvoltă în mod ordonat şi coerent. Pe de altă parte, rolul organizaţiilor
internaţionale poate să slăbească. Dacă cei mai reprezentativi exponenţi ai intereselor societăţii se
organizează la nivel global, ei ar putea să aibă nevoie tot mai puţină de organizaţiile internaţionale
ca forum de întîlniri, dezbateri şi decizie.
Pe fondul problemelor legate de amplificarea fenomenului de globalizare şi a aspiraţiilor
hegemonice ale SUA ( inducerea unor crize financiare la nivelul organizaţiei, ignorarea Consiliului
de Securitate în problema Irak-ului), apar tendinţe de marginalizare a ONU şi a rolului jucat de
acesta. Societatea internaţională, concomitent cu găsirea unor soluţii viabile de reformare a ONU,
caută soluţii alternative de gestionare a problemelor globale prin înfiinţarea unor organizaţii
internaţionale de tip G8 (G7 + Rusia) sau G20, sau prin modificarea sistemului financiar instituit
la Bretton Woods.

91
 Noile tendinţe geopolitice globale scot în evidenţă necesitatea reformei în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru a rămîne un protagonist global influent, statele membre
trebuie să permită ONU să se adapteze continuu dinamicii relaţiilor internaţionale, întotdeauna
superioară ritmului de evoluţie a unei reforme marcate în prezent de cel puţin două handicapuri
esenţiale: încremenirea Cartei şi stagnarea resurselor financiare. Categoric, trecerea în nefiinţă sau
irelevanţă a ONU este de neconceput, indiferent de impactul crizelor efemere sau persistente ale
organizaţiei sau de fluctuaţiile în atitudinea statelor membre.
Pentru societatea şi diplomaţia româneşti, a căror ţintă fundamentală a fost integrarea în
organizaţiile euro-atlantice, interesul faţă de ONU a fost oarecum trecut în plan secund. Prezenţa
României în Consiliul de Securitate poate reprezenta o ocazie de lărgire a orizontului politicii
externe pentru că deschide, cu privire la ONU, şi alte perspective decît cele legate de campaniile
militare. Reforma este demnă de atenţie nu ca termen la modă, ci pentru că este legată de două
teme fundamentale: rolul organizaţiei ca protagonist în gestionarea aspectelor globalizării şi
evoluţia raporturilor dintre unilateralism şi multilateralism în guvernarea globală.
Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946,
aderarea noastră a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis
prin rezoluţia nr. 995(X) primirea României în ONU, alături de alte 15 state.
Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi organisme şi instituţii
specializate. Cele şase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul economic şi social (ECOSOC), Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de Justiţie şi
Secretariatul.
România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991,
iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.
La 23 octombrie 2003 prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunării
generale, România a fost aleasă pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al
ONU, pentru mandatul din 2004-2005.
România participă într-o serie de comitete, organe şi programe din cadrul ONU între care:
Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului
extra-atmosferic, Comitetul special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, Comitetul ad-
hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul
pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale,

92
Comisia de Drept Internaţional, Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul pentru
probleme Administrative şi Bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa,
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia ONU pentru
droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul
Înconjurător.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, a avut posibilitatea de a participa la
procesul decizional ce urma să influenţeze în mod direct atât organizaţia mondială, cât şi situaţia
internaţională la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României
la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea
politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea
stabilităţii internaţionale. ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale organisme specializate din
România, o sursă de sprijin pentru ţara noastră într-o perioadă de profunde transformări sociale şi
economice.
În actuala etapă, România se alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente
pentru reformarea sistemului ONU. Şi în acest domeniu poziţia noastră are ca principale repere
concepţia generală a UE şi SUA privind structura şi rolul organizaţiei mondiale în următorul
mileniu.
Cele mai recente dezbateri de la organizaţia mondială privind relaţiile dintre ONU şi
organizaţiile regionale au evidenţiat faptul că acestea trebuie să fie fundamentate pe principiile
complementarităţii şi sprijinului reciproc.
Există însă şi domenii în care interesele României impun adoptarea unor elemente de
poziţie proprii. Astfel, în contextul procesului controversat al reformei Consiliului de Securitate,
România susţine accesul Germaniei şi Japoniei ca membri permanenţi şi creşterea numărului de
membri nepermanenţi, inclusiv pentru grupul est-european.
România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii,
în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni. Astfel, România
figurează în grupul de state care au manifestat disponibilitate de a participa la aranjamentele
"stand-by" ale ONU, având ca obiectiv creşterea operativităţii intervenţiei ONU în situaţii de
conflict şi urgenţe umanitare.
România s-a pronunţat pentru folosirea mai eficientă a resurselor interne ale Organizaţiei,
eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului

93
ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict şi instituirea unei
evaluări permanente a raportului costuri/beneficii.
Poziţiile României în principalele probleme vor exprima interesele naţionale fundamentale
şi vor urmări cu prioritate participarea la eforturile Uniunii Europene şi NATO; în acest sens, se va
acţiona astfel încât să fie consolidate asocierea cu Uniunea Europeană, parteneriatul strategic cu
SUA, raporturile speciale cu ţările vecine, relaţiile cu state din alte zone cu care avem interese
comune. România va pleda pentru atragerea unui sprijin sporit din partea comunităţii
internaţionale, a cercurilor financiare şi de afaceri, pentru susţinerea eforturilor de înnoire şi
progres ale societăţii româneşti.
ONU şi rolul său în gestionarea crizelor politico-militare
ONU este o organizaţie cu vocaţie universală ce a fost creată după al doilea război mondial
pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională. Este alcătuită în prezent din 195 de state care s-
au declarat hotărâte să protejeze „generaţiile viitoare de flagelul războiului”1.
Dacă la înfiinţarea organizaţiei cea mai mare provocare o constituiau războaiele
interstatale, această situaţie s-a schimbat fundamental pe parcursul ultimelor decenii: conflictele
armate dintre state au scăzut la număr, în schimb cele din interiorul statelor au cunoscut o creştere
imensă, la fel şi unele fenomene mai noi precum terorismul transnaţional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, traficul de arme mici.
Dintre organele principale ale ONU sunt competente să acţioneze pentru garantarea păcii,
rezolvarea diferendelor şi asigurarea securităţii internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea
Generală, şi în anumite condiţii, Secretariatul General al organizaţiei.
Conform documentelor oficiale, noile proceduri ONU de prevenire şi gestionare a crizelor
sunt:
identificarea şi gestionarea timpurie a zonelor potenţiale de crize, prin intermediul unor surse, cum
ar fi ambasadorii la ONU şi/sau ofiţerii politici din teritoriu;
legături operaţionale între organismele însărcinate cu problemele politice şi umanitare şi
operaţiunile de menţinere a păcii, de alertă rapidă la sediul ONU;
pregătirea unui inventar al unităţilor militare disponibile şi al nivelului de pregătire şi dotare al
acestora;

1
Carta ONU

94
consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de includere a
monitorizării în domeniul dezarmării, controlului armamentelor;
o mai bună coordonare între operaţiunile de realizare şi cele de menţinere a păcii cu celelalte
eforturi depuse în cadrul sistemului, ca şi cu elementele exterioare de contact din domenii
relevante;
integrarea şi protecţia refugiaţilor, precum şi repatrierea lor voluntară;
pregătirea unei liste de experţi pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenţei umanitare şi a
drepturilor omului;
sporirea resurselor bugetare, în concordanţă cu extinderea activităţilor de menţinere a păcii.
Instrumentele juridice esenţiale care conţin un mandat aplicabil în procesul prevenirii conflictelor
şi gestionării crizelor sunt incluse în Carta Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11(2), 24
din capitolele VI şi VIII, articolele 40 şi, în special articolele 41 şi 99.
În vederea gestionării crizelor, atât Secretarul General, cât şi Consiliul de securitate pot acţiona:
pentru a emite un aviz, pentru a acţiona ca mediatori, pentru a lua diverse măsuri.
Secretarul General al ONU a optat, în 1992 în „Agenda pentru pace” pentru o interpretare largă a
noţiunii de acord general. El include aici organismele de apărare reciprocă şi instituţiile
interguvernamentale de dezvoltare economică. Secretarul general are în vedere şi colaborarea
Consiliului de Securitate cu o serie de organisme: în America Centrală ONU colaborează cu OSA,
în Somalia cu OUA, Liga Statelor Arabe şi Conferinţa Islamică, în Balcani colaborează cu
Conferinţa pentru pace, în Iugoslavia, constituită la iniţiativa Uniunii Europene, cu OSCE. Această
colaborare între o pluralitate de organizaţii a facilitat încheierea de acorduri de pace în fosta
Iugoslavie, denumite acordurile de la Dayton. În domeniul militar aceste acorduri stabilesc o forţă
multinaţională de stabilire a păcii (IFOR) devenită în 1997 SFOR. Aceste forţe, a căror creare a
fost acceptată de Consiliul de Securitate2, au înlocuit forţele create de ONU- FORPRONU.
Ca singura organizaţie interguvernamentală cu vocaţie globală, ONU posedă o serie de avantaje
faţă de organizaţiile regionale3 : un mult mai înalt grad de legitimitate, cel mai extins sistem de
soluţionare a disputelor, o mai mare experienţă instituţională. Organizaţiile regionale posedă
avantajul de a cunoaşte mai bine actorii locali şi pot fi ţinute la curent mai rapid despre evoluţiile
situaţiei din teren. În acelaşi timp însă, Consiliul de Securitate tinde să fie dominat de cei cinci
membri permanenţi (SUA, Rusia, Marea Britanie, China ), exercitarea dreptului de veto putând
2
Rezoluţia 1031 din 15 decembrie 1995.
3
Teodor Frunzeti , Soluţionarea crizelor internaţionale , pag. 216.

95
încetini luarea deciziilor. După cum a spus Immanuel Kant, întotdeauna va fi război. Important
este să ne aflăm pe calea spre pace. ONU îşi va putea continua aportul la eforturile de prevenire a
conflictelor, numai dacă statele îşi vor menţine sprijinul4.

Influenta functionalismului si constitutionalismului asupra mandatului ONU

Conceptia initiala a mandatului si responsabilitatilor ONU a fost inspirata de teoria

functionalista. Functionalismul este numele unei teorii conform careia dezvoltarea cooperarii
tehnice si economice intre natiuni poate permite dezvoltarea progresiva de relatii, astfel incat
razboiul intre respectivele natiuni devine imposibil. Ca reper in evaluarea profilului Natiunilor
Unite, teoria functionalista este asociata in principal cu numele lui David Mitrany, politolog
nascut in Romania. El este considerat parintele acestei teorii, prezentate intr-un articol publicat in
194314 , care ar fi inspirat creatorii sistemului descentralizat al Natiunilor Unite. Printre autorii
contemporani considerati ca exponenti ai acestei teorii se numara Joseph Nye, Patrick Sewell,
Paul Taylor, la care se fac referiri si in prezenta lucrare. In esenta, o organizatie trebuie sa
functioneze pentru realizarea obiectivelor comunitatii pe care o reprezinta, fiind vazuta ca o suma
a functiilor acelei comunitati.

Teoria functionalista si-a gasit permanent ecoul in noi teorii, precum dinamica functionala
si expansiunea sarcinilor, interpretarea functionala a participarii actorilor non-statali si
transnationalismul; concentrarea functionala pe performanta, rezultate si impact; autodeterminarea
tehnica si autonomia; cooperarea functionala si intarirea increderii; nevoile reciproce si
interdependenta. Mitrany nu recunostea nevoia unei diviziuni constitutionale rigide a autoritatii si
puterii, care ar avea ca efect stanjenirea aranjamentelor de lucru si elasticitatii necesare unei
organizatii functionale. Din aceasta perspectiva,

Carta ONU a consacrat, intr-adevar, o descentralizare generala concretizata prin autonomia

agentiilor specializate, iar teoria functionala este manifesta si in localizarea geopolitica a sediilor
organizatiilor din sistemul ONU.

Teoria functionala insa nu a fost confirmata in anticiparea sa ca relatiile pur functionale si

descentralizarea vor descuraja influenta politica si stimula depolitizarea. Atat functionarea cat si
4
Werner Bauwens şi Luc Reychler , Arta prevenirii conflictelor.

96
perspectivele de reformare ale ONU sunt dependente de proiectul fundamental continut in Carta.
Mai mult, preocuparile teoretice ale analistilor organizatiei mondiale pun in evidenta si alte
semnificatii ale Cartei, interpretata fie doar ca act constitutiv al ONU, fie ca nucleu al unui corp
incipient de legislatie, destinata in mod expres comunitatii internationale. Constitutionalismul este
acea perspectiva de lectura a Cartei ONU care o recunoaste drept document constitutional al
comunitatii internationale in ansamblul sau.

Pornind de la aceasta asertiune, Bruno Simma face distinctie intre doua situatii. Pe de o
parte, poate fi admis ca regulile substantiale de baza ale Cartei sunt principii constitutionale pentru
comunitatea internationala. Pe de alta parte, este mai greu acceptata extinderea punctului de
vedere constitutional asupra aspectelor institutionale si procedurale ale Cartei. Concluzia
separarii celor doua planuri este ca exista o mare discrepanta intre obiectivele si principiile Cartei
si mijloacele institutionale de realizare ale celor dintai16. De pilda, dreptul international dezvoltat
de ONU in domeniul drepturilor omului poate fi considerat parte a dreptului constitutional al carui
exponent este ONU si deci a carui punere in practica poate sa fie impusa prin insasi autoritatea sa.
In realitatea socio-politica insa, capacitatea ONU de a actiona ca o terta forta independenta, cu un
potential de constrangere propriu, in scopul de a influenta conduita statelor membre, este in
general foarte restransa. Pentru Philip Allott, categoria socio-filozofica de constitutionalism este o
matrice utila de studiere a organizatiilor interguvernamentale, pe care le analizeaza ca pe societati
de societati, data fiind diversitatea membrilor sai.

Utilitatea constitutionalismului ca instrument de examinare este ca identifica o forma de

teorie sociala care se manifesta in patru directii:

a) postuleaza ca o societate autoconstituita are un continut propriu, care nu ar trebui sa fie

in mod necesar dependent de teorii externe societatii in cauza;

b) accepta si chiar promoveaza diversitatea in interiorul acelei societati, inclusiv

posibilitatea unor teorii concurente asupra obiectivelor si valorilor sale;

c) considera autoconstituirea legala a unei societati ca principal mijloc de reglementare a

confruntarii de idei si de forte; (iv) plaseaza in centrul conceptiei sale relatia dintre sursa de
autoritate a puterii politice si controlul practic al exercitarii sale

97
 Organizatiile interguvernamentale, in configuratia lor actuala, au fost produse intr-un
parcurs istoric de 150 de ani, ca o noua forma de universalizare a unor forme sociale subordonate,
mai curand ca o extrapolare a acestora, decat ca o intrapolare a societatii internationale. Allott
enunta, in acest context, principiile generice ale constitutionalismului, pe care le rezum deoarece
toate mi se par utile in analiza legitimitatii unei organizatii internationale precum ONU:

a) Principiul integrarii: legea este parte integranta a procesului social total, inseparabila de
rest;

b) Principiul transformarii: legea este dinamica; nu o stare de lucruri, ci un proces

neincetat de autotransformare sociala;

c) Principiul delegarii: intreaga putere legala este delegata de catre societate, iar aspiratia
spre exercitarea puterii legale este recunoasterea sursei acelei puteri;

d) Principiul limitarii intrinseci a puterii: orice putere legala este limitata prin conditiile
delegarii de catre societate;

e) Principiul suprematiei legii: intreaga putere sociala este supusa legii, intrucat functia
legii este de transformare a puterii sociale in expresii particulare ale legii;

f) Principiul suprematiei interesului social: intreaga putere legala este delegata de catre
societate in interesul social.

g) Principiul responsabilitatii sociale: exercitarea intregii puteri sociale, inclusiv a puterii

legale, intr-o maniera raspunzatoare in fata societatii care a conferit aceasta putere.

Pe aceeasi filiera de idei, Georg Ress se refera, in interpretarile sale asupra Cartei ONU,
atat la elementele contractuale, cat si la cele normative care definesc natura juridica a
documentului.

Elementele contractuale, precum cele legate de incheierea tratatului, terminarea si, intr-o
anumita masura, amendarea sau revizuirea, trebuie aplicate conform regulilor obisnuite ale
dreptului tratatelor. Pentru partea normativa a tratatului fondator, Carta si dreptul organizational

98
care deriva din ea, pot fi gasite paralelisme in dreptul intern, constitutional sau administrativ, al
tarilor membre care au inspirat-o. Ress recomanda o metoda de studiere dinamica si evolutiva a
Cartei ONU, care sa nu inhibe posibilitatile de interpretare de teama limitarii suveranitatii, una
libera de perceptiile istorice si efectuata in raport cu obiectivele sale largi. Notez, totusi, ca o astfel
de viziune nu este nici pe departe unanim acceptata.

Exista opinii energice in favoarea intentiilor originale si a legaturii lor cu sursele de

inspiratie din dreptul constitutional intern, drept criteriu fundamental de interpretare a Cartei si a
altor documente constitutive ale altor organisme din sistemul ONU. De pilda, asa cum noteaza
Jose Alvarez, dezbaterea asupra masurii in care Consiliul de Securitate al ONU poate sa delege
autoritatea sa constitutionala Secretarului General, aranjamentelor regionale sau unor state
membre, s-a derulat in mod vizibil in termenii in care Congresul SUA poate sa delege autoritate
ramurii executive a puterii20. Aceste analogii constitutionale. sunt valabile pana la un
punct, deoarece este clar ca din textile Cartelor organizatiilor interguvernamentale lipsesc
prevederi explicite similare celor din constitutiile interne, referitoare la organele .legislativ.,
.executiv. sau .judiciar.. Astfel, in Carta ONU, nici intreaga putere legislativa nu este atribuita
Adunarii Generale si nici puterea executiva plenara nu este apanajul exclusiv al Consiliului de
Securitate. Ca sa nu mai vorbim de Secretarul General, care nu este decat .cel mai inalt functionar
administrativ al organizatiei..

Pana si autoritatea conferita Curtii Internationale de Justitie este ingradita, ea neavand

putere executiva asa cum este definita in Constitutia americana.

Statutul Curtii exclude emiterea de avize consultative obligatorii la adresa organelor ONU.
Chiar si in cazul statelor care sunt parte la litigiile deferite Curtii, punerea in aplicare a deciziilor
sale este asigurata prin actiunea (in general, improbabila) a unui organ politic, Consiliul de
Securitate. Din aceste motive, ca si din altele, ONU nu este comparabila cu un .stat. sau cu un
.super-stat.. Gradul de centralizare a functiilor sau autoritatii in ONU nu aproximeaza nici pe
departe pe cel al unei confederatii, atata vreme cat suveranitatea membrilor ONU este pastrata.
Altfel spus, valoarea constitutionala a Cartei ONU poate fi examinata din doua perspective
distincte23. Potrivit primeia, ca document constitutiv al Natiunilor Unite, Carta reprezinta o
constitutie care prevede fundamentul legal si cadrul de functionare al organizatiei internationale ca

99
atare. Natura sa constitutionala decurge din faptul ca scopurile si obiectivele sale nu pot fi
realizate doar prin crearea de norme simple de conduita prin intermediul tratatelor, inclusiv a celor
multilaterale. Acestea pot fi atinse doar prin folosirea lor permanenta de catre entitatile
organizatorice.

Ceea ce implica instrumente constitutive care vor avea intotdeauna nevoie sa fie adaptate
dinamicii circumstantelor. Tocmai capacitatea de adaptare determina functionarea eficienta si
activitatile concrete ale organizatiilor internationale. Cealalta perspectiva ridica nivelul Cartei la
cel de constitutie a comunitatii internationale. In special dupa incetarea razboiului rece si
intensificarea anumitor actiuni de forta sub auspiciile ONU, opiniile din aceasta categorie s-au
multiplicat. Convingerile nu sunt uniforme. Unii sunt categorici in a considera ca documentul
constitutiv al ONU nu este altceva decat o constitutie a comunitatii internationale24. Altii remarca
o contradictie intre exigentele integrarii normative si organice asociate ideii de constitutie, pe de o
parte, si distribuirea puterii intre state suverane concurente si formal egale, care caracterizeaza
inca societatea internationala, pe de alta parte25.

4. Constituirea şi rolul NATO în evoluţia sa istorică

1. Evoluţia istorică a NATO

100
 Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 prin care s-a constituit o
alianţă formată din 12 state: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca,
Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada menite să-şi asigure apărarea reciprocă si
colectivă.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord s-a înfiinşat o alianţă de ţări independente având drept
obiectiv comun menţinerea păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul solidarităţii
politice şi a unui sistem de apărare adecvat conceput pentru a descuraja şi a respinge orice formă
de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie interguvernamentală ale cărei ţări membre işi
păstrează integral suveranitatea şi independenţa, un forum în cadrul căruia statele se consultă
reciproc în toate privinţele şi se iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare care le
afectează securitatea.
In perioada „războiului rece”, Organizaţia a Tratatului Atlanticului de Nord a avut o
contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de pace şi la edificarea acesteia. Prin
strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru în domeniul armelor convenţionale sau
printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără confruntări
armate a unor situaţii tensionate între cele două blocuri reprezentând valori şi principii diferite şi
dispunând de capacităţi militare semnificative. Răspunzând unei situaţii dramatice generate de
tendinţele expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a constituit
punerea în funcţiune a unei aliaţte militare unice în istorie prin durată, prin structurile sale militare
şi politice originale, prin diferenţele dintre aliaţi, prin sistemul instituţional instituit şi prin
respectarea suveranităţii şi independenţei membrilor săi.
După încheierea războiului rece s-a pus întrebarea dacă organizaţia mai are raţiune de a
exista şi dacă mai poate îndeplini misiuni într-un mediu de securitate nou.
Pentru a răspunde acestor provocări Alianţa şi-a impus o restructurare care să-i permită o
contribuţie cât mai eficientă la elaborarea structurilor de securitate de cooperare în întreaga
Europă; puterea sa de a se adapta la evoluţiile politice, tehnice şi strategice i-a permis modificarea
concepţiilor sale strategice şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi internaţionale.
La începutul anilor 90, s-a luat decizia creării unei noi alianţe. Principalele elemente ale
acestei decizii erau:
• Deschiderea Alianţei către noi membrii;

101
 • Lansarea de noi parteneriate cu state membre;

• Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO;

• Construirea unei identităţi europene de securitate şi o apărare mai puternică ;

• Acceptarea de noi misiuni precum şi menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict;

• Punerea la punct a unor noi iniţiative de nonproliferare a armelor de distrugere în

masă;

Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure NATO este dovedită şi de aderările
care au avut loc şi după 1949, alte state alaturându-se alianţei între 1952 şi 1982: Grecia, Turcia,
RFG şi Spania.

Căderea comunismului a adus o noua realitate strategică şi geopolitică ce a determinat

Alianţa să-şi deschidă porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999 Republica Cehă cu
Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei iar în anul 2004 Alianţa număra 26 de membrii
printre care şi România.

Obiectivele NATO

Obiectivul principal al Alianţei Nord Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii

statelor membre, atingerea acestui obiectiv realizându-se prin mijloace militare cât şi politice şi
prin respectarea Cartei Naţiunilor Unite şi a Actului constitutiv al Organizaţiei. În acest sens este
de precizat că NATO îşi găseşte sursa constituirii sale în art. 51 al Cartei ONU, care face referire la
dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă.

Potrivit art.5 din Tratatul Alianţei, un atac împotriva unuia dintre statele membre este
considerat un atac împotriva tuturor. Aceasta concepţie este reafirmată şi prin alte prevederi
extrem de importante: voinţa statelor de a trăi în pace cu alte popoare, de a le salvgarda libertatea,
moştenirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a libertăţilor individuale şi a
supremaţiei dreptului de a contribui la dezvoltarea relaţiilor internaţionale pajnice şi prieteneşti,
întărind propriile lor instituţii libere asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt
clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţii propice asigurării stabilităţii şi bunăstării, făcând

102
eforturi pentru a elimina orice opoziţie în relaţiile lor economice internţtionale şi încurajând
colaborarea economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.

Ideea de aparere comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune

traspare şi din articolul 4 al Tratatului de la Washington: părţile se vor consulta fiecare de fiecare
dată „ când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială , interdependenţa politică sau
securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.

Vocaţia NATO o constituie protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea

supremaţiei dreptului. De asemenea, NATO are un rol-cheie în gestionare crizelor, contribuind la
prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul statelor
membre în acest sens.

2. Evoluţia NATO după “războiul rece”

Căderea „cortinei de fier” a produs schimbari profunde în relaţiile est-vest şi transformarea

radicală a mediului de securitate.

Astfel, prin declaraţia de la Londra din 1990 s-au consacrat noile realităţi în relaţiile
partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste, punând bazele viitoarei
cooperări, care se va realiza în cadrul NATO şi OSECE.

În anii ’90 s-au orientat spre deschiderea Alianţei către noi parteneri, extinderea sa ca parte
a procesului mai larg de sporire a integrării componentei europene şi, restructurarea aranjamentelor
interne. De asemenea, Alianţa şi-a lărgit sfera de interes prin aceea că a fost denumită „a treia
dimensiune a NATO”.

Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu statele nemembre prin
intermediul diverselor parteneriate:

• Consiliul de Parteneriat Euroatlantic- este un cadru multilateral de cooperare care

constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi partenerii se consultă asupra unei
problematici vaste: gestionanrea crizelor, menţinerea păcii, a securităţii, controlului
armamentelor, la cooperarea stiinţifică li neproliferarea armelor de distrugere în

103
 masă. Consiliul a fost creat în 1997 şi constă în întâlniri periodice la nivelul
ambasadorilor şi miniştrilor de externe şi ai aparării.

• Parteneriatul pentru Pace- creat în 1994, are drept scop consolidarea stabilităţii şi
securităţii în întreaga Europă. Parteneriatul urmareşte sporirea capacităţilor Alianţei
şi ale statelor partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune, parteneriatul
bazându-se pe o cooperare practică adoptată nevoilor proprii fiecărui stat.

• Cosiliul permanent NATO-Rusia- Rusia a rămas un actor de maximă importanţă

în peisajul securităţii internaţionale şi ca urmare NATO i-a propus în 1996
dezvoltarea unui nou tip de relaţii de cooperare. Această cooperare s-a concretizat
prin semnarea „Actului fondator asupra relaţiilor mutuale cooperării şi securităţii
între NATO şi Federaţia Rusă” şi prin crearea Consiliului permanent NATO-Rusia.
Acest Consiliu constă în întălniri periodice la diverse niveluri şi permite abordarea
unor probleme de interes comun: securitatea nucleară, conversia industriei de
apărare, controlul armamentelo,r cooperarea militară, protecţia mediului şi
menţinerea păcii.

În anul 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în contextul conflictului din
Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO până în anul 2000 când s-au relansat aceste
cooperări. Ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare
constructivă în intriorul unui cadru de securitate mai larg în care lupta împotriva terorismului şi
prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă constituie elemente destul de importante.

• Comisia NATO-Ucraina. După declararea independenţei după 1991, Ucraina a început să

dezvolte relaţii cu NATO devenind membru al Parteneriatului pentru pace şi fiind unul
dintre fondatorul Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Ca urmare a acestor evoluţii s-a
adoptat, în 1997, „Carta pentru un Parteneriat distinctiv între NATO şi Ucraina”.

• Dialogul mediteranean. În anul 1995 au fost invitate Egiptul, Israelul, Iordania, Marocul,
Mauritania şi Tunisia de către NATO să participe la un Dialog menit sa contribuie la
instaurarea de bune relaţii şi favorizarea unei bune cooperări reciproce în întreaga regiune
mediteraneană şi la întărirea securităţii şi stabilităţii. Acestor state li s-au adaugat şi

104
 Algeria. Dialogul mediteranean reprezintă un instrument esenţial de susţinere al strategiei
globale de parteneriat, dialog şi cooperare promovate de Alianţă. În anul 2002 s-au adoptat
o serie de măsuri pentru consolidarea dimensiunilor politice şi practice a Dialogului
Mediteranean.

După căderea „cortinei de fier”, Alianţa a trebuit să se adapteze noului context apărut dupa
terminarea „războiului rece” astfel a fost nevoie de a restructura forţele militare şi dispoziţiile de
conducere.

Efectivele militare ale statelor au fost reduse şi s-au constituit corpuri de armată usoară şi
capabilă de o intervenţie rapidă şi eficientă, reducându-se totodată, numărul cartierelor generale ale
NATO cu două treimi. Tot în acest context s-a dezvoltat şi conceptul de „grupuri de forţe
interarme multinaţionale”.

Stabilirea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea cooperării dintre statele din

regiune sunt promovate prin intermediul Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptată la summit-
ul de la Washington în 1999. La baza acestei iniţiative se regăsesc patru elemente fundamentale:

• Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-Est;

• Grupul de lucru ad-hoc în domeniul colaborării regionale;

• Instrumentele de lucru ale parteneriatului pentru pace;

• Programe-ţinte pe probleme de securitate pentru ţările din regiune;

Diferenţele de capacităţi între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să

susţină, din anul 1994, dezvoltarea unor noi identităţi europene de securitate şi apărare, în strânsă
colaborare cu Uniunea Europei occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei identităţi
europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent posibilitatea de a-şi asuma
responsabilitatea propriei securităţi si, pe de altă parte, consolidarea unei relaţii transatlantice mai
echilibrate sau mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki din 1999 de a crea o forţă de reacţie
rapidă care a devenit operaţională în 2003, pe de o parte, şi crearea unui forţe de reacţie rapide a

105
NATO din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia unei suprapuneri, chiar a unei concurente între
cele două structuri. Însă, obiectivele şi aria de intervenţie a celor două forţe fiind diferite, se poate
vorbi mai de grabă de o completare a acestora, iar Uniunea Europeana nu şi-a dezvoltat suficient
capacităţile militare, nefiind pregatită să dea un răspuns rapid şi eficient unor provocări de
securitate majoră. Toate demersurile împreună cu încercarea de a constitui la nivel european, o
Politică de Securitate şi Apărare Comună funcţională, pot fi înţelese drept tentative de reabilitare a
rolurilor şi a responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu.

In decembrie 2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE privind
gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor, această cooperare permiţând operaţiuni dirijate de
UE cu ajutorul resurselor şi capacităţilor NATO.

Abordările politice şi militare sunt redate de Conceptul strategic al Alianţei, definit pentru
prima dată în 1991, la summitul de la Roma. În 1997, la summitul de la Madrid, membrii NATO
au propus reexaminarea Conceptului strategic al Alianţei, iar la Washington în 1999 au aprobat un
nou concept strategic, care să-i confere Alianţei un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă
noilor provocări şi perspectivelor de securitate în secolul XXI şi care să o ghideze în evoluţia sa
politică şi militară viitoare. Aceasta porneşte de la premiza că NATO trebuie să salvgardeze
interesele comune de securitate într-un mediu aflat în continuă schimbare, să menţină apărarea
colectivă, să consolideze relaţia-transatlantică şi să asigure un echilibru care permite aliaţilor
europeni să asigure o mai mare responsabilitate. Mai mult Alianţa trebuie să conserve voinţa
politică şi mijloacele militare pe care le presupun diferitele acţiuni.

Noul Concept strategic descrie natura şi obiectivele NATO şi misiunile de securitate

fundamentale ale acesteia, identifică elementele centrale ale noului mediu de securitate şi
componentele prespectivei sale globale de securitate şi furnizează orientările în vederea continuării
adaptării forţelor sale militare.

Realităţile internationale după 11 septembrie 2001 au determinat o regândire a rolului

NATO în arhitectura securitară. Dacă în perioada „războiului rece”, orientarea predominantă era
către Europa, provocările actuale sunt mai diverse şi mai îndepărtate geographic, astfel prin
summitul de la Praga din 2002 aliaţii au evidenţiat necesitatea ca NATO să dispună de capacitatea
de a desfăşura forţe capabile, de a interveni în orice zonă şi de a susţine operaţii la mare distanţă,

106
inclusiv în medii în care poate fi pusă situaţia de a se confrunta cu arme biologice nucleare şi
chimice, precum şi de a-şi consolida prezenţa pe scena internaţională prin creşterea numărului de
membrii.

Angajamentul de capacităţi adoptate la Praga şi crearea forţei de reacţie a NATO vor

permite Alianţei să facă faţă noilor ameninţări şi riscuri şi în acelaşi timp să contribuie la
promovarea interoperabilităţii între forţele sale americane şi cele europene.

În contextul acestui nou peisaj securitar la summitul de la Praga a fost enunţat un nou
concept militar de apărare împotriva comunismului. Potrivit acestuia NATO trebuie să fie în
măsura să reprime şi să învingă şi să asigure protecţie împotriva acestuia peste tot unde interesele
Aliantei o cer. Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO în vederea
îmbunătăţirii rapidităţii şi desfăşurării forţelor.

107
5. Organizarea şi funcţionarea NATO

Structurile Alianţei Atlanticului de Nord

Datorită rolului său fundamental, de a prezerva libertatea şi securitatea statelor membre,

Alianţa are o dublă structură, una militară şi civilă între care există o strânsă cooperare.
1. Structura civilă
Consiliul Atlanticului de Nord este organul decizional al organizaţiei, este singurul organ
al cărei existenţă este expres afirmată de Tratatul de la Washington. În acest consiliu fiecare ţară
membră este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.
Deciziile consiliului se adoptă prin consens şi reprezintă voinţa colectivă a statelor
membre. Membrii consiliului se reunesc o data pe saptamână la Bruxelles, iar lucrările sale sunt
prezidate de secretarul general al NATO. Activitatea Consiliului şi a comitetelor sale este susţinută
de un secretariat internaţional, care e format din cetăţeni ai statelor membre. Secretariatul
internaţional are în compunere:
- Biroul Secretariatului General,
- Departamente operative,
- Biroul Administrativ,
- Biroul Inspectorului Financiar.
Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şi
luarea deciziilor în cadrul Alianţei. Misiunea secretarului include şi posibilitatea ca acesta să ceara
dezbaterea anumitor teme în vederea adoptării unei decizii. De asemenea este abilitat să-ţi
folosească bunele oficii în caz de diferende între ţările membre. Mai este însărcinat şi cu
conducerea Secretariatului Internaţional şi este purtător de cuvânt al Alianţei în relaţiile cu
guvernele şi cu mass-media.
2. Structura militară

108
 Comitetul militar este alcătuit din ofiţeri superiori din ţările membre detaşaţi la sediul din
Bruxelles. Rolul său vizează în principal, consiliere şi recomandări în domeniul militar, de aceea el
contribuie la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei.
Comitetul se întruneşte săptămânal iar preşedintele Comitetului Militar este ales de şefii de
stat major pe o perioadă de trei ani.
Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea Comitetului Militar, aceasta structură
fiind alcătuită din personal militar detaşat de fiecare stat membru din personalul administrativ
civil. Este condus de un director cu rang general cu trei stele numit de către ţările membre la
propunerea Comitetului Militar, iar acesta are în subordine sa doi comandanţi strategici:
- comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa;
- comandantul suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului;
- grupul de planificare regională Canada-SUA;
Adunarea Atlanticului de Nord este formată din membrii numiţi din rândul parlamentarilor
statelor membre în funcţie de ponderea pe care partidul politic din care face parte o are în
parlamentul respectiv. Scopul principal al Adunării îl constituie dezbateri pe teme de interes
comun şi apropierea diferitelor opinii exprimată în cadrul acestei instituţii. Aceasta se reuneşte în
sesiune plenara de două ori pe an în capitala unei ţări membre şi are o structură compusă din cinci
comisii:
- Comisia politică;
- Comisia economică;
- Comisia pentru probleme civile;
- Comisia stiinţifică si tehnică;
- Comisia de apărare şi securitate;

Dupa prăbuşirea comunismului în România unul dintre obiectivele principale ale politicii
externe a constituit aderarea la structurile NATO.
Primele relaţii ale Romaniei cu NATO datează din 1990 când secretarul general al NATO
Manfred Worner a fost invitat în România.
România a adresat formal cererea de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. De atunci până în
prezent România a participat la diferite programe şi acţiuni ale NATO, primul pas a fost făcut prin
participarea la Parteneriatul pentru pace din 1994. Pe plan intern a fost demarată o reformă a

109
sistemului de apărare – Planul anual de pregătire pentru aderare şi în urma summit-ului de la Praga
din 2002 a fost elaborat calendarul pentru finalizarea reformelor. România a fost invitată să adere
la structurile NATO în noiembrie 2002 şi începând din 2004 ţara noastră este membru cu drepturi
depline a Alianţei Nord-atlantice.

A pune problema „busolei" unei organizaţii că NATO ar putea să pară complet inutil, mai
ales că, în cei 50 de ani de existenţă, organizaţia a demonstrat că are un perfect simţ de orientare şi
reorientare, o capacitate de sesizare şi adaptare la nou, o mobilitate remarcabilă. Din acest punct de
vedere, este relevant modul în care Alianţa Nord-Atlantică a negociat marea turnură a
evenimentelor anilor 1989-1990-1991.

Sfârşitul Războiului Rece a însemnat pentru Pactul Nord-Atlantic dispariţia „adversarului"

potenţial, cel care i-a justificat însuşi actul de naştere. O dată cu el a dispărut şi structura politico-
militară - Tratatul de la Varşovia - a cărei existenţă cerea şi îndreptăţea un NATO orientat spre un
inamic precis. Dar toate aceste „dispariţii” nu înseamnă şi dispariţia definitivă, totală a
ameninţărilor la adresa stabilităţii, a pericolelor pentru securitatea europeană şi implicit mondială -
mai ales în condiţiile izbucnirii în chiar inima Europei a primelor răbufniri interetnice, a primelor
conflicte de sorginte naţionalistă. Pactul Atlanticului de Nord şi-a demonstrat capacitatea de a-şi
elabora un nou concept de acţiune, o nouă strategie globală, în raport cu schimbările produse în
contextul strategic şi politic. Reuniunile la vârf au confirmat reorientarea Alianţei de la obiectivele
de apărare a integrităţii teritoriale a membrilor săi (Art. 5 al Tratatului) la o deschidere amplă ce-i
conferă atribuţii în domeniile prevenirii conflictelor, gestionării crizelor, menţinerii stabilităţii şi
securităţii. Concomitent, organizaţia s-a deschis spre noi membri, respectiv din rândul statelor
central şi est-europene.

NATO are însă nevoie de reforme interne profunde (în vederea extinderii, dar nu numai)
prin care se poate reaşeza ca o structură cu adevărat deschisă, în care menţinerea păcii, securităţii
şi stabilităţii este o sarcină comună a membrilor comunităţii internaţionale şi nu prerogative ale
unora exercitate împotriva altora. NATO trebuie să îşi reformeze instituţiile şi capacităţile şi să
devină mai flexibil şi mai bine adaptat să reacţioneze la ameninţări în orice parte a lumii. Vom
vedea dacă NATO se pregăteşte să devină doar un „club politico-militar" sau un veritabil

110
instrument al comunităţii europene şi trans-atlantice, care asigură menţinerea păcii, a stabilităţii şi
securităţii pentru beneficiul general şi cu aportul celor care pot şi doresc să contribuie.

6. Viitorul NATO

Sfârşitul Războiului Rece a marcat începutul unei noi ere pentru alianţele militare de pe bătrânul
continent european. În timp ce Tratatul de la Varşovia se dezintegra odată cu căderea Uniunii
Sovietice, iar majoritatea analiştilor preziceau dezmembrarea NATO, în virtutea dispariţiei
inamicului tradiţional, Alianţa a început un proces de transformare fundamentală, izvorâtă atât din
interesele americane de a „menţine echilibrul strategic pe teritoriul european” 5, cât şi dintr-un
puternic instinct instituţional de conservare.

Instinctul instituţional de conservare, manifestat, de altfel, în cadrul tuturor imenselor „maşinării”

militare născute din cursele succesive de înarmare specifice Războiului Rece, a stat la baza, atât a
saltului conceptual de la „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”6 la
„out of area or out of business”7, cât şi a „campaniei” de diplomaţie publică, destinată să „vândă”
noua imagine a NATO, ambele demersuri fiind necesare supravieţuirii Alianţei.

La 60 de ani de la înfiinţarea sa Alianţa Nord Atlantică se află în plin proces de transformare

politică şi militară, fiind angajată în acelaşi timp într-un efort operaţional fără precedent.
Transformarea Alianţei a cunoscut progrese semnificative, capacitatea NATO de pregătire şi
susţinere a operaţiilor de răspuns la crize, simultan cu menţinerea capacităţii de apărare colectivă,
este dovedită de realizările ultimilor zece ani.

În prezent, Alianţa se află în fază implementării deciziilor asumate de către şefii de stat şi de
guvern cu ocazia ultimelor Summit-urilor – Bucureşti (2008) şi Strasbourg/Kehl (2009), progresele

5
„Noul concept strategic al NATO” (1991), http://www.nato.int/docu/comm/49-95/c911107a.htm, accesat
02.04.2009.
6
Scopul organizaţiei, „declamat” de către primul Secretar General al NATO, lordul Hastings Ismay,
http://en.wikipedia.org/wiki/NATO, accesat 02.04.2009.
7
Aprecierea senatorului american Richard Lugar (Fareed Zakaria, Can't Russia Join the Club, Too?, Newsweek,
http://www.fareedzakaria.com/ARTICLES/newsweek/050498.html).

111
 înregistrate în implementarea acestor decizii fiind urmărite, între cele două summit-uri, la nivelul
miniştrilor apărării, în cadrul reuniunilor formale şi informale din 2008 – de la Bruxelles şi
Budapesta şi 2009 – de la Cracovia şi Bruxelles.

Transformarea este şi trebuie să rămână un proces continuu, subsumat îndeplinirii priorităţilor

stabilite de Directiva Politică Generală andosată de şefii de stat şi de guvern în 2006.

Agenda transformării se focalizează pe trei paliere majore:

1. transformarea conceptuală, care vizează elaborarea unui nou Concept Strategic;

2. transformarea structurală şi procedurală, care are în vedere pe de o parte reforma

procesului de planificare a apărării, iar pe de alta reforma Cartierului General şi revizuirea
ştatelor de organizare la pace ale structurii de comandă NATO, precum şi reforma agenţiilor;

3. transformarea militară, care urmăreşte îndeplinirea nevoilor operaţionale curente ale

Alianţei şi dezvoltarea de noi capabilităţi pentru contracararea ameninţărilor curente şi
viitoare.

1. Elaborarea Noului Concept Strategic

Evoluţie: Încă de la crearea sa, NATO a avut formulată o strategie care definea ameninţările avute în
vedere şi modul de contracarare a acestora. Formularea iniţială a strategiei NATO, cunoscută sub
denumirea de “Conceptul strategic pentru apărarea spaţiului Nord-Atlantic“, a fost adoptată în 1950
şi a servit drept cadru politic general pentru activitatea Alianţei. Revizuirile periodice din 1967,
1968, 1991 şi 1999 au reflectat nevoia Alianţei de a-şi adapta planurile şi modul de abordare pentru a
face faţă provocărilor mereu crescânde.

Adoptată la summit-ul de la Washington în 1999, actuala versiune a Conceptului Strategic NATO

descrie mediul strategic şi evaluează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Alianţei. El reflectă
schimbările din Europa survenite de la adoptarea lui şi adaptarea strategiilor la ceea ce reprezenta
atunci circumstanţele post Război Rece. El confirmă scopul esenţial al Alianţei de a garanta
libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, afirmă valorile democraţiei,
drepturilor omului şi ale statului de drept şi exprimă angajamentul aliaţilor nu numai faţă de apărarea
comună, ci şi faţă de realizarea păcii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic extins.

112
Noile ameninţări sunt definite ca multidirecţionate şi dificil de prevăzut, reafirmând concluzia
Conceptului Strategic din 1991 şi anume, că pericolul unor ameninţări militare clasice a scăzut, dar
există alte riscuri precum conflicte etnice, instabilitate politică, precaritatea economică, proliferarea
armelor nucleare, biologice şi chimice. Referitor la mediul de securitate, conceptul observă că în
ultimii ani mediul a fost marcat de schimbări generale continue şi că Alianţa a jucat un rol esenţial în
întărirea securităţii euro-atlantice.

Atribuţiile fundamentale ale Alianţei în domeniul securităţii sunt centrate pe următoarele argumente:
NATO acţionează ca furnizor de stabilitate în spaţiul euro-atlantic, serveşte ca forum de consultări
privind aspectele de securitate, contracarează şi apără împotriva oricărei ameninţări şi agresiuni
manifestate împotriva statelor membre, contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi se
angajează activ în gestionarea crizelor, promovează parteneriatul, cooperarea şi dialogul pe scară
largă cu alte ţări din spaţiul euro-atlantic.

Conceptul Strategic recunoaşte că menţinerea echilibrului strategic nu mai este importantă în noul
mediu de securitate. În conturarea necesităţilor de apărare, NATO trebuie să se distanţeze de vechile
instrumente de planificare bazate pe paritatea strategică şi să se concentreze pe caracteristici
funcţionale şi „suficienţă” în ceea ce priveşte forţele militare necesare pentru descurajarea credibilă
şi managementul crizelor la timp şi eficient.

Dezvoltări cheie care impun actualizarea conceptului strategic: În ultima decadă, contextul strategic
şi responsabilităţile NATO au cunoscut schimbări majore, o parte din ele recunoscute şi reflectate în
Directiva Politică Cuprinzătoare.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au influenţat puternic rolul şi obiectivele NATO. Au

determinat invocarea pentru prima dată a articolului 5, aliaţii echivalând un atac terorist de proporţii
cu un atac armat la adresa unui membru. Au dat o dimensiune extra-europeană apărării securităţii
aliate, conceptul de „out-of-area” devenind echivalent cu „out-of-Europe”. Din acel moment, NATO
s-a angajat în Afganistan, a iniţiat o serie de acţiuni pentru a răspunde diferitelor provocări la adresa
securităţii euro-atlantice, continuând, în acelaşi timp şi lărgirea cu noi membri. În eforturile de a
întări relevanţa Alianţei, aliaţii au identificat o serie de provocări, precum securitatea energetică şi
cibernetică, dezvoltând politici privind rolul specific al NATO în aceste domenii. În ciuda intenţiilor
de a aborda toate aceste ameninţări la adresa securităţii, Alianţa s-a confruntat continuu cu limitări în

113
ceea ce priveşte capabilităţile, resursele, dar şi cu problemele de voinţă politică şi de coeziune între
Aliaţi.

Evoluţia Alianţei a consemnat, în ultimii ani, creşterea complexităţii sarcinilor operaţionale ale
NATO de la peace-keeping (în Balcani) la operaţiuni de stabilizare şi reconstrucţie (Afganistan), la
care se adaugă misiuni de instruire, operaţiuni maritime (operaţia ACTIVE ENDEAVOUR,
combaterea pirateriei). Pe un alt palier politic important, evoluţia recentă a consemnat extinderea
reţelei de parteneriate şi contacte: după 1999 a apărut Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul şi
partenerii globali (Australia, Noua Zeilandă, Coreea de Sud, Japonia), precum şi relaţiile specifice cu
Irak, Afganistan, Pakistan, Dialogul cu India şi China. Recent, în ceea ce priveşte climatul de
securitate european asistăm la o deteriorare a parteneriatului cu Rusia, ca urmare a prezenţei agresive
a Federaţiei Ruse la periferia Alianţei, fapt care conduce la constatarea modificării, de facto, a
contextului relaţiilor NATO-Rusia, dintr-unul al cooperării (1999) într-unul al convieţuirii.

De asemenea, au avut loc dezvoltări conceptuale în cadrul politicilor NATO, îndeosebi contribuţia
NATO la „abordarea cuprinzătoare”, care statuează necesitatea reţelei de colaborări inter-
instituţionale ale NATO pentru gestionarea eficientă a operaţiunilor de stabilizare sau pentru
sprijinirea dezvoltării capacităţilor de gestionare a crizelor ale unor parteneri sau organizaţii
regionale (ex. Uniunea Africană).

La rândul lor, relaţiile NATO cu ONU şi UE au evoluat semnificativ, mai ales în plan operaţional,
faţă de 1999 de la dezvoltarea identităţii europene de apărare în cadrul NATO, s-a ajuns la
parteneriatul strategic NATO-UE în gestionarea crizelor, în contextul construirii ESDP în afara
NATO; adaptarea acestui parteneriat la noile realităţi, ce impun o cooperare mai extinsă decât
operaţiuni militare de gestiune a crizelor rămâne o provocare; dezvoltarea unei cooperări
instituţionalizate între NATO şi ONU, în baza de declaraţiei comune semnate în septembrie 2008;

Toate aceste evoluţii indică oportunitatea elaborării unui nou concept strategic, care ar trebui să
îmbine, într-o „armătură” coerentă şi solidă, politicile şi deciziile aliate din ultima decadă.

Perspective: La cea de-a 60-cea aniversare a NATO, care a coincis cu împlinirea a zece ani de la
aprobarea ultimei viziuni strategice, NATO a luat decizia elaborării unui nou concept strategic.
Astfel, momentul aniversar a fost marcat printr-o declaraţie politică vizionară - Declaraţia privind
Securitatea Alianţei – care reafirmă atât valorile şi ţelurile fundamentale ale Alianţei, cât şi adaptarea
obiectivelor securităţii transatlantice la noul context de securitate. Ea oferă o proiecţie strategică

114
sintetică şi liniile politice directoare pentru elaborarea noului concept strategic, data indicată privind
finalizarea acestuia fiind summit-ul NATO de la Lisabona (2010).

Odată cu adoptarea acestei declaraţii putem afirma că maşinăria consultării s-a pus în mişcare.
NATO are nevoie de un nou concept strategic întrucât acesta este încă ancorat în modelul determinat
de Războiul Rece al unei alianţe defensive, statice, reactive şi nu al uneia agile, flexibile şi proactive
pentru realităţile secolului XXI.

Alianţa va trebui să îşi definească noile priorităţi într-un mediu de securitate aflat în schimbare. Deşi
Alianţa şi-a adaptat şi extins portofoliul, nu poate aborda toate noile provocări la adresa
securităţii. Revizuirea Conceptului Strategic nu presupune schimbări radicale de politică, el va trebui
să reflecte faptul că NATO îşi completează transformarea militară cu o profundă transformare
politică în scopul realizării unei mai bune coordonări a aliaţilor cu partenerii şi organizaţiile
internaţionale, UE şi ONU, pe baza împărţirii echitabile a responsabilităţilor.

Odată cu procesul de dezvoltare a noului Conceptului Strategic, statele membre trebuie să considere
rolul Alianţei ca întreg, din punct de vedere simbolic şi funcţional. Astfel, membrii NATO vor avea
ocazia să răspundă la întrebări precum: Cum îşi va menţine NATO capacitatea de îndeplinire a
întregii game de misiuni în secolul XXI: apărarea colectivă şi securitatea teritoriului aliat şi
contribuţia la stabilitatea stabilitatea internaţională? Cum poate NATO aborda ameninţările legate de
hard security în următorii 10 ani, armonizând în acelaşi timp activităţile de construire a păcii
necesare eficientizării intervenţiilor sale pe termen lung? Este NATO potrivită pentru îndeplinirea
obiectivelor sale?

În timp ce Tratatul de la Washington încearca să realizeze un echilibru între misiunile globale şi cele
regionale, noul Conceptul Strategic va trebui să interpreteze specific circumstanţele geopolitice
concrete. Ce va conţine noua concepţie strategică şi cum va fi definit rolul NATO în această
concepţie?

În acest sens putem afirma că există două viziuni vis-a-vis de viitorul rol al NATO. Una consideră că
Alianţa ar trebui să rămână ancorată regional, axându-se în principal pe misiuni de apărare colectivă
(tip articol V), în timp ce cealaltă pune accentul pe întărirea rolului global al NATO, subliniind că
ignorarea dimensiunii globale ar reprezenta sfârşitul Alianţei. Există suprapuneri între aceste două
poziţii, în sensul că misiunile de apărare colectivă ocupă un loc central pe agenda susţinătorilor

115
globalizării NATO, în timp ce problemele globale figurează pe cea a susţinătorilor dimensiunii
regionale.

Vederile divergente privind acest raison d’être al NATO sunt reflectate sub două aspecte de critică
importanţă pentru formularea noului Concept Strategic: natura mediului de securitate aflat în
schimbare şi răspunsul potrivit la provocările şi oportunităţile pe care le prezintă acest mediu.

În viziunea unor membri noi ai Alianţei, admişi după încheierea Războiului Rece, NATO ar trebui să
se întoarcă la funcţia sa de bază, aceea de a menţine balanţa strategică de securitate în Europa.
Astfel, ei consideră că politica de descurajare a NATO ar trebui regândită, iar relaţia cu Rusia ar
trebui reformulată, văzând în aceasta principalul pericol la adresa securităţii lor.

De asemenea, noii membrii doresc introducerea în noua strategie a menţiunii referitoare la crizele
regionale, conflictele convenţionale şi la securitatea energetică în zona euro-atlantică. Aceştia îşi
susţin poziţia argumentând că NATO va trebui să găsească un echilibru între riscurile de securitate
generate de instabilitatea globală şi ameninţările politico-militare venite dinspre actori statali aflaţi în
vecinătatea NATO.

Pe de altă parte susţinătorii „globalizării” Alianţei susţin renunţarea la restricţiile geografice auto-
impuse şi doresc recunoaşterea într-o mai mare măsură a riscurilor globale – terorismul
transnaţional, pirateria, terorismul cibernetic, statele eşuate, proliferarea tehnologiilor şi materialelor
nucleare – şi includerea acestora în noul concept la secţiunea privind riscurile şi provocările de
securitate.

În cadrul dezbaterilor mai extinse privind noul Concept Strategic România va promova o abordare
conceptuală care ar putea fi denumită generic: „o Alianţă a echilibrelor”, care ar putea fi definită ca o
abordare realistă şi adaptată contextului actual cu privire la rolul NATO, nu ca Alianţă cu
responsabilităţi globale, ci ca Alianţă trans-atlantică, capabilă să răspundă ameninţărilor şi să
genereze securitate la nivel euro-atlantic şi global.

Transformarea NATO

Reforma procesului de planificare a apărării

Planificarea apărării asigură cadrul de lucru pentru facilitarea transpunerii nivelului de ambiţie al
NATO în capabilităţi.

116
Elemente specifice: Planificarea apărării NATO are loc în cadrul unui proces structurat care trebuie
să ofere suficientă flexibilitate astfel încât să poată rămâne sensibil la schimbările produse în mediul
de securitate precum şi la nevoile Alianţei şi ale statelor membre. Procesul de planificare trebuie să
fie integrat maximum posibil şi să fie concentrat asupra dezvoltării de capabilităţi pe termen mediu şi
lung, rămânând în acelaşi timp sensibil la unele cerinţe neprevăzute, ce pot apărea ca rezultat al
experienţei din teatrele de operaţii.

Procesul NATO de planificare a apărării este compus din cinci funcţiuni principale care sunt
secvenţiale, au o natură ciclică, cu toate că frecvenţa de desfăşurare a unor activităţi funcţionale
poate varia în timp ce funcţia de facilitare a implementării reprezintă o activitate continuă: pasul 1:
elaborarea directivei politice, pasul 2: stabilirea cerinţelor, pasul 3: alocarea cerinţelor şi stabilirea
obiectivelor, pasul 4: facilitarea implementării, pasul 5: analiza rezultatelor.

Cadrul general: În momentul de faţă procesul de planificare a apărării se desfăşoară în conformitate

cu procedurile de planificare a apărării adoptate în anul 2004 de către miniştrii apărării în cadrul
Comitetului NATO pentru Planificarea Apărării.

Participarea Alianţei în operaţiuni, precum şi cerinţele de forţe şi capabilităţi pentru susţinerea NRF
şi asigurarea forţelor de rezervă, au scos în evidenţă deficite de forţe şi capabilităţi („shortfalls”),
care nu pot fi asigurate pe termen scurt, urmare a faptului că actualul sistem de planificare este
proiectat să asigure capabilităţile solicitate pe termen mediu sau lung. În plus, actualul sistem este
foarte complex, implică participarea unui număr mare de comitete şi subcomitete, şi nu asigură o
implementare rapidă a lecţiilor învăţate în domeniul capabilităţilor.

În aceste condiţii, în martie 2007, s-a înfiinţat un grup de lucru care să dezvolte propuneri de măsuri
pentru a se asigura că procesul de planificare a apărării satisface cerinţele Directivei Politice
Generale este coerent, eficient şi cât mai simplu.

Ca răspuns la însărcinarea primită, în perioada octombrie-decembrie 2007, a fost finalizate şi puse la

dispoziţia aliaţilor documentele: „Overview of the Current Defence Planning Procedures”, „Interim
Report of the Inter-Staff Group on Defence Planning” şi „Report by the Chairman of the Inter-Staff
Group on Defence Planning”. Acestea prezentau modul în care se desfăşoară la momentul actual
planificarea apărării, precum şi elementele care ar trebui îmbunătăţite pentru creşterea eficienţei
sistemului de planificare a apărării aliat.

117
În momentul de faţă putem concluziona că o primă reformă a procesului de planificare a apărării s-a
încheiat. Ea urmăreşte îmbunătăţirea sprijinului acordat aliaţilor pentru asigurarea eficientă şi la timp
a capabilităţilor, conform prevederilor Directivei Politice Generale.

Rezultatul este un proces de planificare a apărării care, atunci când va fi implementat, va fi mai
armonizat, coerent, abordabil şi eficient decât procesul actual. Această activitate recunoaşte rolul
important al Comitetului Militar. Procesul de implementare va începe după reuniunea formală a
miniştrilor apărării din iunie, unde vor fi prezente noile proceduri de planificare a apărării

Reforma Cartierului General NATO

Reforma cartierului general NATO este o temă avansată de secretarul general în anul 2005, cu
ambiţia ca aceasta să fie una din moştenirile lăsate la sfârşitul mandatului său. Ea vizează
identificarea modalităţilor de eficientizare a activităţii Consiliului Nord-Atlantic şi optimizarea
alocării resurselor umane şi materiale pentru buna funcţionare a Cartierului General.

Planul de implementare anexat la Raportul consolidat privind reforma Cartierului General NATO,
aprobat la summit-ul de la Strasbourg/Kehl, prezintă elementele individuale ale strategiei şi ordinea
în care trebuie realizate, precum şi domeniile în care naţiunile trebuie să se angajeze.

La cele două aspecte ale reformei cartierului general NATO evidenţiate în mandatul încredinţat la
Bucureşti - necesitatea ca procesele din cadrul Alianţei să fie suficient de rapide pentru a răspunde
solicitărilor, respectiv, necesitatea reunirii consilierii în domeniul politic, militar şi al resurselor în
vederea susţinerii unor decizii generale coerente - secretarul general consideră că este necesară
adăugarea unui al treilea aspect: îmbunătăţirea modalităţii de folosire a resurselor umane şi materiale
pentru buna funcţionare a cartierului general.

Secretarul general consideră că are nevoie de sprijinul aliaţilor pentru derularea altor două etape:
îmbunătăţirea modalităţii de identificare a priorităţilor în cadrul activităţilor stabilite şi creşterea
nivelului autorităţii acordate secretarului general pentru a putea re-aloca fondurile bugetului curent,
astfel încât banii să poată fi alocaţi priorităţilor pe măsură ce acestea evoluează şi pentru a putea
muta oamenii în cadrul cartierului general, în funcţie de necesităţi.

Majoritatea miniştrilor apărării şi-au dat acordul pentru continuarea reformei în parametrii propuşi de
Secretarul General cu următoarele condiţii păstrarea consensului ca fundament decizional al Alianţei
şi păstrarea rolului Comitetului Militar pentru problemele strict militare. Secretarul general a anunţat

118
că, potrivit deciziilor luate la Londra anul trecut, dosarul reformei cartierului general va fi gestionat
în continuare de miniştrii apărării.

Reforma ştatelor de organizare la pace ale structurii de comandă NATO

Vizează realizarea unei structuri de comandă mai eficiente din punct de vedere al sarcinilor
operaţionale şi de transformare, al resurselor umane şi a cheltuielilor. Se are în vedere realizarea
unei structuri de comandă dislocabilă, utilizabilă şi flexibilă, adecvată scopului său.

La baza reformei se află menţinerea distribuţiei geografice actuale a noului concept strategic. După
implementare, structura de comandă va mai suplă şi va cuprinde cu 2000 de posturi militare mai
puţin şi cu 300 de posturi civile mai mult. Costurile de funcţionare a structurii de comandă vor fi
evaluate până la reuniunea miniştrilor apărării din iunie 2009.

Comitetul Militar (MC) a fost însărcinat cu conducerea reformei în două etape: faza I: misiunile,
rolurile şi sarcinile comandamentelor militare strategice, ale Agenţiei NATO de Servicii pentru
Sistemele de Comunicaţii şi Informaţii (NCSA) şi structurilor sale; faza a II-a: reforma încadrării cu
personal a structurii.

Reforma agenţiilor NATO

Scopul reformei este creşterea contribuţiei Agenţiilor NATO8 la eforturile Alianţei şi ale membrilor
săi în vederea asigurării şi susţinerii capabilităţilor esenţiale necesare forţelor lor armate.

Direcţiile principale ale reformei: reforma agenţiilor NATO se derulează în cadrul Secretariatului
Internaţional, Divizia de Investiţii (IS-DI) cu prezentări periodice la 6 luni, în cadrul Grupului
Executiv de Lucru (EWG(R)). Activitatea IS a urmărit 3 direcţii principale:

• Revizuirea regulamentului de funcţionare a agenţiilor, C-M(62)18, vechi de 47 de ani, pentru a

corespunde politicilor relevante NATO în domeniu. Problemele abordate cuprind: condiţiile de
asociere a ţărilor non-NATO, condiţiile de înfiinţare a noilor agenţii, responsabilitatea legală
pentru aliaţii care nu participă la acţiunile întreprinse de o Agenţie NATO şi condiţiile pentru
devieri de la Carta Agenţiilor.

8
Agenţiile NATO au responsabilităţi în domeniile tehnice şi specializate de pe agenda NATO. Ele asigură consiliere
şi cercetare, sprijină implementarea deciziilor Alianţei, asigură servicii pentru sistemele de comunicaţii şi informatice,
administrează programele de cooperare. Unul din rolurile principale este facilitarea celei mai bune utilizări a
resurselor limitate ale apărării ţărilor membre prin dezvoltarea de proiecte, proceduri şi standarde comune.

119
• Studiul de identificare a oportunităţilor pentru unificarea serviciilor asigurate de agenţii
(shared services) are în vedere agenţiile şi alte organisme NATO din Bruxelles, inclusiv
Comandamentul NATO, precum şi aranjamentele existente între anumite agenţii privind
serviciile comune în domenii ca transportul, achiziţiile şi securitatea.

• Reforma misiunilor şi funcţiilor Agenţiilor NATO. Identificarea sinergiilor între acestea.

Procesul de identificare a sinergiilor din cadrul agenţiilor NATO se desfăşoară în două faze, cu
accent special pe agenţiile de servicii.

Faza I s-a finalizat în martie 2009 cu un studiu privind misiunile şi funcţiile agenţiilor care
identifică oportunităţi pentru realizarea de sinergii (consolidare, colocare, îmbunătăţirea
coordonării sau reorganizare) şi recomandă domeniile ce vor fi examinate în faza a II-a în
vederea dezvoltării de opţiuni şi planuri de implementare: C4 – comandă, control, comunicaţii
şi computere; R&T–cercetare şi tehnologie; standardizare; mentenanţă şi operaţii (lipsa
resurselor şi complexitatea domeniului au determinat amânarea acestei opţiuni).

2. Transformarea militară

Transformarea continuă a forţelor, capabilităţilor şi structurilor Alianţei este indispensabilă pentru

capacitatea acesteia de a desfăşura în mod eficient întreaga gamă de misiuni, inclusiv operaţiuni de
apărare colectivă şi de răspuns la criză atât pe teritoriul Alianţei cât şi din afara acestuia. Pentru a
se asigura că poate face faţă provocărilor actuale şi viitoare de securitate Alianţa trebuie să
continue atât individual cât şi colectiv să îmbunătăţească calitativ şi cantitativ capabilităţile
necesare atingerii priorităţilor cuprinse în Directiva Politică Generală andosată în 2006 şi care
rămâne validă în continuare.

Alianţa va continua să-şi adapteze forţele, structurile şi procedurile pentru a face faţă provocărilor
de securitate actuale. S-au înregistrat progrese notabile, pe care le dorim continuate, pentru crearea
unei structuri de comandă mai eficiente şi efective. Procesul de planificare a apărării va permite
aliaţilor să-şi dezvolte capabilităţile de care au nevoie pentru a face faţă provocărilor operaţionale
curente şi viitoare în contextul abordării cuprinzătoare. Adoptarea unui nou proces armonizat de
planificare a apărării va pune accentul pe o mai coerentă dislocare a capabilităţilor de care Alianţa
are nevoie.

Transformarea militară vizează două dimensiuni distincte:

120
3.1. Asigurarea forţelor, dislocabile şi sustenabile, pentru operaţiile curente ale Alianţei, forţele
de rezervă şi Forţa de Răspuns a NATO (NRF);

3.2. Dezvoltarea capabilităţilor pentru operaţiunile curente şi viitoare şi soluţionarea deficitelor

la nivelul capabilităţilor cheie.

Asigurarea forţelor

Alianţa este decisă să dezvolte forţele necesare desfăşurării tuturor tipurilor de operaţiuni. Va
sprijini în continuare eforturile de a crea forţe dislocabile, sustenabile, interoperabile şi astfel cu un
grad ridicat de utilizare. În prezent se constată o creştere substanţială cu forţe pentru prioritatea
operaţională a NATO, Afganistan. Există totuşi deficitele operaţionale la nivelul capabilităţilor
critice din teatrele de operaţii:

Forţa de răspuns a NATO (NRF – NATO Response Force)

NRF reprezintă o structură de forţe întrunite (componente terestre, maritime, aeriene şi de forţe
speciale) cu capacitate de dislocare rapidă, adaptată pentru întregul spectru de misiuni aliate,
reprezentând un motor al transformării şi dezvoltării de capabilităţi.

Deşi în cadrul Summit-ului de la Riga (2006) NRF a fost declarată operaţională, aceasta s-a
confruntat în permanenţă cu problema completării insuficiente a necesarului de forţe şi
capabilităţi, în prezent NRF confruntându-se cu deficite de circa 40%.

Având în vedere ritmul operaţional ridicat al Alianţei, precum şi dificultăţile naţiunilor în

identificarea forţelor suplimentare care să fie angajate la NRF, la reuniunea miniştrilor apărării de
la Vilnius (februarie 2008) a fost agreată propunerea adoptării unei soluţii interimare de generare
graduală a forţelor, propunerea fiind susţinută şi la Bucureşti.

În ciuda acestor demersuri, NRF a continuat să se confrunte cu o contribuţie insuficientă din partea
naţiunilor, generându-se astfel, la nivel aliat, un curent de opinie privind necesitatea revizuirii
conceptului original al NRF şi adaptarea acestuia la posibilităţile aliate. În cadrul reuniunii
miniştrilor apărării de la Budapesta (octombrie 2008), statele aliate au fost de acord cu iniţierea
demersurilor pentru revizuirea conceptului original al NRF.

În baza opţiunilor prezentate de către autorităţile militare, în cadrul reuniunii miniştrilor apărării de
la Cracovia (2009), a fost agreată ca soluţie pentru reconfigurarea NRF Opţiunea C, care
presupune pre-stabilirea capabilităţilor de comandă-control (C2) la nivelurile operaţional şi tactic,

121
precum şi a unui nucleu de forţe de răspuns imediat din cadrul componentelor terestre, maritime şi
aeriene.

Opţiunile de reconfigurare a NRF

Costuri Opţiunea A Opţiunea B Opţiunea C

ridicate Forţe întrunite de completare a răspunsului

imediat:

- terestre din forţele afiliate

Rezervorul de forţe dislocabile pentru suplimentare ulterioară a forţei, după caz
- maritime din grupările navale
permanente
Capabilităţi C2 tactice (din cadrul structurii de forţe a NATO,
din cadrul componentelor terestre, aeriene, navale, după caz)

Capabilităţi C2 operaţionale

(din cadrul JFC9 cu dislocarea DJSE10)

scăzute
Riscuri operaţionale

ridicate scăzute
Răspuns imediat (costurile dislocării sunt din fonduri comune) Răspuns ulterior

Stadiul iniţiativei: În prezent, NRF are o capacitate operaţională limitată, pe fondul contribuţiilor
naţionale insuficiente în procesul de generare a forţelor, conform analizelor SHAPE.

Forţe de rezervă pentru operaţiunile NATO

9
Comandamente de Forţe Întrunite (Joint Force Command) ale NATO, dislocate la Napoli, Lisabona şi Brunssum.
10
Element Dislocabil de Stat Major (Deployable Joint Staff Element), reprezentând elementul de comandament la
nivel operativ în teatrul de operaţii, care asigură caracterul întrunit şi nivelul cerut de dislocabilitate pentru nivelul de
comandă operativă.

122
Cadru general: În vederea sprijinirii procesului de generare a forţelor de rezervă necesare, în 2005
a fost elaborat şi aprobat Conceptul pentru Forţele de Rezervă, care identifică două tipuri de forţe
de rezervă la nivelurile operaţional şi strategic:

− Forţe de Rezervă Strategică (SRF) – forţe destinate să acopere toate operaţiile în desfăşurare şi
aflate la dispoziţia SACEUR, după autorizarea NAC;

− Forţe de Rezervă Operaţională (ORF) – forţe stabilite pentru o zonă de operaţii întrunite şi aflate
la dispoziţia Comandantului Forţei Întrunite.

În 2007, pe fondul deficitelor înregistrate în generarea forţelor de rezervă, Comitetul Militar a

propus naţiunilor două modalităţi de alocare a aceluiaşi pachet de forţe la mai multe misiuni, în
vederea stimulării creşterii contribuţiilor:

1. capabilităţile naţionale oferite simultan la misiuni naţionale şi misiuni NATO (nation double-
hatting), cu următoarele implicaţii:

− participarea are la bază decizia naţională, iar responsabilităţile ce decurg din aceasta
revin naţiunilor;

− riscurile asociate şi managementul acestora sunt responsabilităţi naţionale;

− în cazul în care alocarea unor forţe pentru mai multe misiuni simultan ar afecta NATO,
naţiunile trebuie să informeze SHAPE.

2. capabilităţi naţionale alocate la mai mult de o misiune NATO (NATO double–hatting), în cazul
NRF şi SRF/ORF pentru misiuni curente ale Alianţei, cu următoarele implicaţii:

− riscurile asociate revin NATO, dar se estimează că riscul de a angaja simultan aceste
forţe la NRF şi la forţele de rezervă este minim;

− avantajele acestei opţiuni decurg din oportunităţile de instruire şi antrenare, din

dezvoltarea capacităţii de integrare a forţelor şi din creşterea flexibilităţii Alianţei de a
îndeplini angajamentele.

Problema alocării aceluiaşi pachet de forţe la mai multe misiuni a fost abordată la nivel înalt
începând cu reuniunea miniştrilor apărării de la Noordwijk (2007). În acest context, s-a constatat
că iniţiativa menţionată are susţinere din partea unor naţiuni dar, datorită riscurilor pe care le
prezintă, nu poate fi acceptată ca soluţie permanentă.

123
Stadiul iniţiativei: Persistenţa deficitelor de forţe oferite voluntar de aliaţi pentru atât pentru forţele
speciale, forţele de rezervă cât şi pentru NRF, a determinat dezvoltarea unui nou set de propuneri
pentru generarea acestora. În baza elementelor abordate în cadrul reuniunii informale a miniştrilor
apărării de la Budapesta (2008), sunt în dezbatere următoarele elemente:

o oportunitatea constituirii unui „rezervor” de forţe dislocabile (deployable forces pool)11,

propunere vizând identificarea, din cadrul structurii de forţe existente, a acelor forţe şi
capabilităţi naţionale care sunt dislocabile şi care nu vor fi utilizate în alte operaţiuni
internaţionale (de exemplu, pentru UE). Aceste capabilităţi ar reprezenta sursa de constituire a
NRF sau a rezervelor pentru operaţiuni, în caz de nevoie;

o distribuţia echitabilă a contribuţiilor (burden sharing), care se intenţionează a fi adresată prin

constituirea unui mecanism de stabilire a unor obiective în privinţa contribuţiei cu forţe (force
contributions target mechanism). Acest mecanism, care vizează un ciclu de 5 ani, trebuie să fie
aplicat într-un context larg, atât al contribuţiilor aliaţilor pentru operaţiunile NATO, cât şi al
contribuţiilor pentru ONU, respectiv UE;

o utilizarea dual-hatting (alocarea aceleiaşi forţe la mai multe misiuni)12 ca rutină, nu ca

excepţie. Separarea NRF – forţe de rezervă poate fi văzută ca o duplicare a eforturilor (cele
două tipuri de „pachete de forţe” sunt similare structural), iar riscul necesităţii utilizării
simultane a NRF şi forţelor de rezervă nu poate fi mai ridicat decât în prezent, când oricum nu
pot fi asigurate forţe pentru anumite rotaţii ale forţelor de rezervă;

o analiza comparativă a surselor naţionale de finanţare, în vederea identificării unei soluţii de

convergenţă a acestora după un singur model, întrucât în cazul majorităţii aliaţilor, cheltuielile
de operare destinate operaţiunilor grevează bugetul apărării, limitând contribuţiile;

o sprijinul financiar din fonduri comune NATO pentru dislocarea forţelor de rezervă, în
condiţiile în care finanţarea comună va fi utilizată pentru un an pentru transportul aerian al
NRF (în cazul notificării privind dislocarea forţelor în timp scurt);

11
„Rezervorul” pentru forţa de răspuns trebuie să fie diferit de „rezervorul” amplu al comandamentelor dislocabile şi
forţelor din cadrul Structurii de Forţe a NATO (NFS), iar asigurarea forţelor la depinde de voinţa naţiunilor, în materie
de dimensiuni, capabilităţi, durată şi stare de pregătire.
12
Nation dual-hatting: capabilităţile naţionale oferite simultan la mai mult de o misiune (ex. misiuni naţionale şi
misiuni NATO); NATO dual-hatting: capabilităţi naţionale alocate la mai mult de o misiune NATO (ex. NRF şi
SRF/ORF pentru misiuni curente ale Alianţei).

124
o asocierea ORF comenzii operaţiunii, adică oferirea forţelor pentru ORF de către naţiunile care
asigură funcţia de comandă pentru operaţiunea respectivă. Unii aliaţi consideră drept
„problematică” responsabilitatea naţiunii care asigură comanda să asigure şi forţele.

Se menţin rezerve de ordin politic asupra punerii la dispoziţia Alianţei a unor capabilităţi înaintea
stabilirii misiunilor acestora.

Iniţiativa de transformare a forţelor pentru operaţii speciale

Cadru general: Iniţiativa de de transformare a forţele pentru operaţii speciale - NATO Special
Operations Forces (SOF) Transformation Initiative / NSTI – inclusă în pachetul de iniţiative
lansate la Riga, ia în considerare un rol sporit al NATO în acest domeniu, având în vedere
complexitatea şi amplificarea ameninţărilor asimetrice în noul mediu de securitate.

Se are în vedere creşterea interoperabilităţii, prin asigurarea unui cadru NATO pentru pregătirea
şi operarea forţelor naţionale, precum şi pentru schimbul de informaţii, tactici şi tehnici folosite în
acest domeniu.

Principalele misiuni ale SOF sunt: acţiunile de cercetare şi supraveghere speciale vizând în special
teritoriile ostile/sensibile din punct de vedere politic; acţiune directă constând în atacarea ţintelor
specifice, semnificative din punct de vedere strategic sau operativ; asistenţa militară, în sprijinul
forţelor aliate sau prietene; operaţiuni speciale aeriene; contraterorismul sau insurgenţa.

Propuneri de dezvoltare a iniţiativei: La Riga, au fost încurajate eforturile de consolidare a rolului

NATO în domeniul SOF şi au fost agreate cele trei propuneri ale Comitetului Militar de dezvoltare
a iniţiativei:

1. Stabilirea la SHAPE a Centrului NATO de coordonare SOF (NATO SOF Coordination Centre
- NSCC), ca o organizaţie multinaţională, fără rol de comandă care va oferi expertiză SACEUR
privind folosirea coordonată a forţelor şi conducerea operaţiilor, planificarea şi generarea
forţelor, pregătirea şi instruirea forţelor; va avea un rol important în stabilirea unei federaţii de
centre de pregătire; Atingerea capacităţii operaţionale depline (FOC) s-a făcut în 2008.

2. Crearea Biroului pentru Operaţiuni Speciale din cadrul SHAPE (SHAPE Special Operations
Forces Office), care reprezintă punctul de legătură cu Centrul de coordonare şi are drept scop
oferirea de recomandări privind dezvoltarea interoperabilităţii, generarea forţelor, planificarea,
doctrina şi politicile pentru folosirea optimă a SOF.

125
3. Crearea Federaţiei Centrelor de Pregătire SOF (Federation of Special Operations Forces
Training Centres), care să conecteze centrele naţionale SOF existente în prezent; a fost propusă
crearea unui sistem de conectare via web, cu sprijinul NSCC.

România este parte activă şi sprijină iniţiativa SOF a NATO pentru încadrarea NSCC.

Iniţiativa privind gradul de utilizare a forţelor

Cadru general: Obiectivele politice iniţiale privind gradul de utilizare a forţelor prevedeau ca 40%
din efectivele totale ale forţelor terestre să fie structurate, pregătite şi echipate spre a fi dislocate
în afara teritoriului naţional, pentru operaţiuni conduse de NATO sau sub alte auspicii, iar 8%
din aceleaşi forţe să poată fi susţinute permanent în operaţiuni.

Iniţiativa a fost lansată la reuniunea informală a miniştrilor apărării de la Colorado Springs,

octombrie 2003, ca una din posibilele soluţii pentru depăşirea sau reducerea dificultăţilor în
generarea forţelor pentru operaţiuni conduse de NATO (Balcani, Afganistan).

În iunie 2004, la Istanbul, miniştrii apărării au agreat să îmbunătăţească gradul de utilizare a

forţelor, prin adoptarea unor obiective politice (high level political targets), iar nivelul de
îndeplinire a acestora să fie raportat anual.

Ulterior, în urma unei analize a Comitetului Militar (MC) avizată de NAC, s-a concluzionat ca
obiectivele stabilite pentru forţele terestre (40% şi 8%) nu sunt adecvate şi pentru forţele aeriene şi
maritime, ca urmare a multitudinii de sisteme din cadrul acestora cu capacităţi încorporate diferite
şi dependenţă variată de personal pentru operare şi sprijin. Astfel, orice obiective pentru aceste
categorii de forţe ar trebui să se focalizeze pe aspecte calitative care s-ar suprapune pe cele stabilite
în cadrul procesului de planificare a forţelor.

Totuşi s-a stabilit ca, în funcţie de rezultatele aplicării obiectivelor pentru forţele terestre, discuţiile
pe subiect să fie reluate, în cazul în care se consideră utilă aplicarea lor la forţele aeriene şi navale.

La reuniunea informală de la Noordwijk (octombrie 2007), miniştrii apărării au agreat revizuirea

indicatorilor de utilizare a forţelor, cu posibilitatea de a include şi criterii calitative, pe fondul
necesităţii intensificării procesului de transformare al propriilor forţe armate.

Stadiul iniţiativei: Urmare a deciziei de la Noordwijk a fost demarat un proces de analiză care s-a
finalizat cu creşterea obiectivului de dislocare a forţelor terestre de la 40 la 50% din totalul

126
acestora. Creşterea urmează să se facă gradual, în funcţie de planurile naţionale de transformare a
forţelor.

Cu ocazia elaborării raportului privind utilizarea forţelor pe anul 2009, prezentată miniştrilor
apărării la reuniunea acestora din iunie a.c., SUA au prezentat două propuneri vizând modificarea
obiectivelor de susţinere a forţelor terestre şi stabilirea obiectivelor de dislocare şi susţinere
pentru forţele aeriene.

Prima propunere vizează creşterea obiectivului de susţinere a forţelor terestre de la 8 la 10% din
totalul acestora, având în vedere decizia adoptată anul trecut de creştere a obiectivului de dislocare
a forţelor terestre de la 40 la 50% şi argumentând că, din rapoartele existente la nivel aliat, o mare
parte din naţiuni au atins deja acest obiectiv.

Majoritatea naţiunilor a declarat că sprijină creşterea obiectivului de susţinere a forţelor terestre de

la 8 la 10% din totalul acestora, ca un pas logic în acest proces. În acest context, s-a agreat ca
respectiva creştere să se facă gradual, în timp, în funcţie de planurile naţionale de transformare a
forţelor.

Totodată, SUA au propus stabilirea de obiective similare celor aplicate forţelor terestre, respectiv
50% dislocabile şi 10% sustenabile, în cazul forţelor aeriene. În sprijinul acestor propuneri, SUA
au invocat beneficiile evidente şi impactul pozitiv ale acestei iniţiative asupra procesului de
transformare a forţelor terestre în ţările aliate, argumentând că este momentul ca acest exerciţiu să
fie transferat şi la forţele aeriene.

În acest caz opinia generală a fost favorabilă discutării în detaliu a subiectului în perioada
următoare, o parte din naţiuni (inclusiv România) subliniind că trebuie clarificate o serie de aspecte
de ordin conceptual şi operaţional, înainte de adoptarea unei decizii.

Iniţiativa privind creşterea interoperabilităţii capabilităţilor şi forţelor

Cadru general: În ciuda existenţei unei politici NATO în domeniul interoperabilităţii şi a

multiplelor iniţiative privind standardizarea, se înregistrează în continuare o lipsă de
interoperabilitate între forţele aliate, ceea ce împiedică desfăşurarea în bune condiţii a
operaţiilor curente ale Alianţei.

127
Pe fondul problemelor evidenţiate pe linia interoperabilităţii capabilităţilor şi forţelor, în cadrul
Summit-ului de la Bucureşti (2008) s-a hotărât că trebuie acordată atenţie sporită la nivel înalt
pentru a se asigura interoperabilitatea atât în operaţii, cât şi în domeniul capabilităţilor.

În acest context, la reuniunea miniştrilor apărării de la Bruxelles din 2008 s-a decis promovarea
unui Plan de acţiune pentru creşterea interoperabilităţii, structurat în două etape: evaluarea
deficitelor şi eficienţei proceselor curente privind interoperabilitatea şi identificarea unor soluţii
viabile pentru depăşirea problemelor în domeniul interoperabilităţii precum şi a variantelor de
implementare a acestora.

În baza informaţiilor asigurate de către structurile NATO implicate în implementarea Planului de

Acţiune, precum şi a celor furnizate de către şase naţiuni13 în cadrul unui chestionar vizând
interoperabilitatea au fost evidenţiate deficite semnificative în domeniile echipamentelor, logisticii,
educaţiei, instruirii şi doctrinelor14.

În acest context, realizarea interoperabilităţii necesită intensificarea eforturilor în 4 domenii:

definirea cerinţelor de interoperabilitate, identificarea, respectiv implementarea soluţiilor pentru
creşterea interoperabilităţii şi validarea soluţiilor curente prin testare.

Astfel, în baza concluziilor rezultate în urma finalizării primei faze a Planului de acţiune pentru
creşterea interoperabilităţii au fost stabilite următoarele etape de parcurs:

o evaluarea detaliată a deficitelor şi implicaţiilor acestora pentru operaţiunile NATO;

o prioritizarea deficitelor privind interoperabilitatea şi dezvoltarea unor soluţii pentru

remedierea acestora;

o dezvoltarea unui plan de implementare pentru soluţiile deficitelor cu prioritate ridicată şi a

unui plan de implementare pe termen lung pentru soluţiile deficitelor cu prioritate scăzută.

Stadiul iniţiativei: Etapa a doua a Planului de acţiune pentru creşterea interoperabilităţii vizează
prioritizarea deficitelor, identificarea soluţiilor de remediere a acestora şi dezvoltarea planurilor de
implementare necesare în acest sens.

13
SUA, România, Olanda, Franţa, Slovacia
14
Comandamentele Strategice au precizat că deficitul critic în ceea ce priveşte interoperabilitatea îl constituie lipsa
abilităţii de comunicare la toate nivelele de comandă, cauzat de o combinaţie de factori umani, lipsa abilităţilor
lingvistice şi lipsa unor capabilităţi C3 (comandă, control şi comunicaţii) interoperabile.

128
În baza concluziilor rezultate în urma finalizării primei faze a Planului de acţiune pentru creşterea
interoperabilităţii, Grupul Executiv de Lucru a identificat următoarele soluţii:

o pe termen scurt (2009): acţiuni în domeniile doctrinare şi procedurale, precum şi pe linia

instruirii multinaţionale întrunite;

o pe termen mediu (2 ani): urmează a fi dezvoltate de către comitetele şi autorităţile militare

implicate;

o pe termen lung (5 ani): integrarea interoperabilităţii în procesele de planificare a apărării şi

planificare operaţională.

Prin prisma sarcinilor trasate la Summit-ul de la Strasbourg/Kehl, au fost identificate elementele

unui nou plan de acţiune în vederea creşterii interoperabilităţii, ale cărui obiective prioritare
vizează revizuirea Politicii de Interoperabilitate a NATO, dezvoltarea unei strategii pentru
creşterea interoperabilităţii şi implementarea soluţiilor pe termen scurt, urmând ca o analiză de
stadiu să fie finalizată până la reuniunea miniştrilor apărării din iunie 2010.

Dezvoltarea capabilităţilor

Alianţa continuă să-şi dezvolte capabilităţile şi politicile necesare desfăşurării întregului spectru de
misiuni şi operaţiuni NATO, remedierii deficienţelor specifice cât şi contracarării provocărilor şi
pericolelor emergente, inclusiv de combatere a riscurilor asimetrice (terorism, arme de distrugere
în masă, atacuri CBRN şi cibernetice) facilitând în acelaşi timp o împărţire echitabilă a
responsabilităţilor, riscurilor şi costurilor.

NATO este consecvent în preocuparea sa de a dezvolta şi disloca capabilităţilor critice cum sunt:
elicopterele pentru teatrele de operaţiuni, transportul strategic şi sistemul aliat de supraveghere
terestră, forţe pentru operaţiuni speciale. Este încurajată în continuare folosirea soluţiilor
multinaţionale pentru dezvoltarea de capabilităţi suplimentare cât şi responsabilitatea colectivă
pentru asigurarea logisticii. Se va continua pe linia dezvoltării iniţiativelor existente în contextul
cooperării NATO-UE.

Abordările multinaţionale oferă un mod mai puţin costisitor de asigurare a capabilităţilor

militare pe care naţiunile nu şi le-ar permite individual, în special prin prisma condiţiilor
economice care se întrevăd şi a naturii deficienţelor pe linia capabilităţilor, mai ales în cazul
anumitor capabilităţi-cheie.

129
Astfel, abordările multinaţionale contribuie la împărţirea echitabilă a responsabilităţilor şi, de
aceea, capătă o valoare suplimentară celei date de însăşi valoarea capabilităţii. Administrate în
mod corespunzător, pot spori eficienţa şi, prin urmare, amplifică rezultatele în condiţiile utilizării
aceloraşi resurse. În unele cazuri, acestea pot reprezenta singura abordare viabilă şi, pentru toate
aceste motive, trebuie încurajate.

Câteva dintre abordările multinaţionale de importanţă deosebită sunt abordate mai jos:

Iniţiativa privind transportul aerian strategic (SAC).

În vederea satisfacerii nevoilor de transport aerian strategic, în special agabaritic, la nivelul

NATO a fost lansată iniţiativa privind achiziţionarea în comun de aeronave C 1, la care s-au
înscris, iniţial, 17 state: 15 state membre NATO15 şi 2 state PfP16 care au angajat, în total, un
număr de 3810 de ore de zbor/an.

În vederea coordonării activităţii de achiziţionare şi operare a aeronavelor C-17, s-a decis

înfiinţarea Organizaţiei NATO pentru Managementul Transportului Aerian Strategic (Airlift
Management Organisation – NAMO). Carta NAMO a fost agreată de participanţii la iniţiativă şi
aprobată de Consiliul Nord-Atlantic (NAC) în luna iunie 2007. În aceeaşi lună, a fost aprobată de
Consiliul Nord-Atlantic înfiinţarea Agenţiei NATO pentru Managementul Transportului Aerian
Strategic (NATO Airlift Management Agency – NAMA).

În noiembrie 2007, a fost adoptată decizia de amplasare a bazei principale de operare pentru
aeronavele C-17 la Papa/Ungaria.

În prezent continuă participarea la iniţiativă 12 state, cu angajarea unui număr de 3165 ore/an,
primul avion C-17 al Iniţiativei urmând a fi disponibil în iulie 2009. Astfel, în anul 2009 se va
atinge capabilitatea operaţională iniţială, iar în anul 2011 capabilitatea de transport aerian va fi
integral operaţională.

Participarea României: România a semnat, în luna iulie 2006, Scrisoarea de intenţie pentru
aderarea la SAC. În momentul de faţă, Memorandumul de Înţelegere este semnat şi ratificat de
către România, prin Legea nr. 114/2009.

15
Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Italia, Letonia, Lituania, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia, Ungaria, SUA.
16
Suedia şi Finlanda.

130
Cu cele 200 de ore de zbor/an asumate (180 ore dedicate exclusiv nevoilor de transport strategic),
România este cel mai mare contributor din Europa centrală şi de est, (Polonia are 150 de ore,
celelalte state central şi est-europene, având sub 100 de ore de zbor/an fiecare).

Contribuţia financiară a României la acest proiect se va derula pe o perioadă de 27 ani

(aproximativ 5.400 de ore de zbor) şi va participa cu personal navigant şi auxiliar, în cadrul unităţii
care va opera aeronavele (Heavy Airlift Wing – HAW), conform cotei părţi asumate.

Iniţiativa multinaţională SALIS (Strategic Airlift Interim Solution)

Lansată sub coordonarea Germaniei, în cadrul Angajamentelor NATO de la Praga (2002), cu

participarea a 17 naţiuni17 această iniţiativă constă în anumite aranjamente cu Rusia şi Ucraina,
prin care se asigură accesul până la 4200 de ore de zbor cu 6 avioane AN-124, pentru o perioadă
de 3 ani, începând cu 2007.

Ţara noastră a semnat scrisoarea de intenţie pentru participarea la programul SALIS, în cadrul
Summit-ului de la Istanbul, fără să mai participe ulterior la celelalte dezvoltări.

În prezent se constată întârzieri la livrarea celor 180 de aeronave de transport A400-M, fapt care
are un impact semnificativ asupra succesului iniţiativei având în vedere dependenţa operaţiilor la
distanţă strategică de capabilităţile de transport strategic. Programul multinaţional SALIS, care
asigură accesul la transportul agabaritic, a fost extins până la sfârşitul anului 2010.

Iniţiativa privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiuni

Iniţiativa NATO privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiunile Alianţei a

avut ca punct de plecare necesitatea acoperirii deficitelor critice de elicoptere, în special cele
capabile să opereze în teatre de operaţii solicitante, precum Afganistan.

Cadrul general: Iniţiativa privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiunile

Alianţei a fost lansată de către ministrul britanic al apărării în iunie 2007.

În urma unui studiu efectuat la nivelul Alianţei au fost identificate o serie de modalităţi de acţiune
în vederea creşterii disponibilităţii elicopterelor, cele mai importante vizând:

17
Belgia, Canada, R. Cehă, Danemarca, Grecia, Franţa, Germania, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia,
Portugalia, Slovenia, Slovacia, Turcia, Marea Britanie.

131
 o cooperarea multinaţională în asigurarea pieselor de schimb/mentenanţă/reparaţii în
operaţiuni sau a pregătirii, dislocării şi susţinerii elicopterelor în teatru şi revizuirea
concepţiei bazelor logistice comune (common logistics base);

o creşterea interoperabilităţii şi standardizării, corelată cu intensificarea schimbului de

informaţii între naţiunile deţinând tipuri similare de elicoptere;

o posibilitatea dezvoltării unor aranjamente pentru transport în teatru de tipul SAC/ SALIS;

o posibilitatea achiziţionării de echipamente pentru paraşutarea cu precizie (precision air

drop) a materialelor în teatru.

În vederea implementării modalităţilor de acţiune identificate, Consiliul Nord-Atlantic a aprobat

înfiinţarea un grup ad-hoc interdisciplinar (interdisciplinary ad hoc group), coordonat de către
adjunctul Secretarului General pentru politică de apărare şi planificare18.

Primul rezultat semnificativ al acestor demersuri l-a constituit constituirea cadrului necesar
asigurării sprijinului logistic/financiar pentru modernizarea elicopterelor şi/sau pregătirea
echipajelor acestora, adresată aliaţilor care manifestă interes pentru participarea cu elicoptere la
misiunile Alianţei (în special în cadrul ISAF), dar nu dispun de resursele necesare pentru a le
pregăti, disloca şi susţine în teatru.

La Bucureşti, iniţiativa NATO a fost consolidată de o iniţiativă franco-britanică, bazată pe un

mecanism de tip trust-fund, orientată pe pregătirea piloţilor şi modernizarea aparatelor.

Iniţiativa franco-britanică s-a materializat prin înfiinţarea unui fond comun (trust fund), primii
contributori fiind Marea Britanie şi Franţa cu contribuţii in kind (punerea la dispoziţie a unor
facilităţi, instructori, programe pentru pregătirea piloţilor).

Managementul fondului comun este asigurat de un Comitet Director din care vor face parte
reprezentanţii statelor care contribuie la acest fond. Fondurile alocate vor fi distribuite statelor care
se vor angaja ferm să disloce elicoptere în cadrul operaţiilor de gestionare a crizelor derulate sub
auspicii ONU, UE şi NATO.

Stadiul iniţiativei: Având în vedere cerinţele operaţionale presante de diminuare a deficitelor

privind elicopterele (în special în Afganistan), în cadrul NATO se desfăşoară o serie de analize în

18
La grupul respectiv participă autorităţile militare (NMAs), directorii naţionali pentru armamente (CNAD),
specialiştii NATO în logistică (SNLC) şi Agenţia NATO pentru Aprovizionare şi Întreţinere (NAMSA)

132
vederea identificării unor soluţii suplimentare în acest domeniu.

În vederea creării unor unităţi multinaţionale de elicoptere19 a fost constituit un grup de lucru al
aliaţilor care deţin aparate de tip MI 8/17/17120, de fabricaţie ex-sovietică (HIP Helicopters Task
Force), rolul de lead nation fiind asumat de Cehia. În cadrul acestui grup vor fi stabilite
mecanismele necesare dislocării şi operării în comun a elicopterelor MI de către aliaţii care au în
dotare sau utilizează sub contract acest tip pentru susţinerea trupelor proprii în ISAF.

În mod informal, Franţa a avansat ideea înfiinţării unei „coaliţii” a utilizatorilor de elicoptere de tip
Puma (Puma/Super Puma/Cougar), după modelul grupului de utilizatori de tip MI.

De asemenea, la nivelul autorităţile NATO se analizează fezabilitatea închirierii/achiziţiei unor

elicoptere şi utilizării acestora într-un cadrul multinaţional, după modelele SAC21/SALIS22 din
domeniul transportului aerian strategic. Posibilele tipuri de elicoptere vizate sunt MI şi Puma.

Deşi în urma desfăşurării procesului de analiză a apărării a rezultat că aliaţii deţin suficiente
elicoptere care corespund cerinţelor operaţionale ale unor teatre de operaţii solicitante, deficitul de
elicoptere pentru ISAF se menţine foarte ridicat (cca. 100).

Astfel, chiar dacă diferitele modalităţi de acţiune vizând creşterea disponibilităţii elicopterelor au o
influenţă benefică, nu au rezultat în contribuţii suplimentare semnificative pentru ISAF, urmând ca
pentru anii 2008 şi 2009 Alianţa, pentru să asigure transportul cargo cu companii civile, contra
cost.

Implementarea Sistemului de Comandă şi Control (ACCS)

ACCS reprezintă un sistem integrat de comandă-control destinat executării operaţiunilor aeriene

ofensive şi defensive, precum şi a misiunilor de sprijin aerian.

Cadru general: Sistemul ACCS este un sistem esenţial pentru apărarea aeriană a NATO acoperind
teritoriul ţărilor NATO din Europa şi alte zone de operaţii. Implementarea sistemului ACCS se

19
Multinational Integrated Helicopter Unit (MIHU) sau Multinational Helicopter Unit (MHU).
20
Aflate în dotarea Poloniei, Cehiei, Ungariei, Bulgariei, Slovaciei, Lituaniei şi Letoniei. De asemenea, Ucraina
manifestă interes în ceea ce priveşte participarea la această iniţiativă.
21
Strategic Airlift Capability, iniţiativă constând în asocierea mai multor naţiuni pentru a cumpăra 3 avioane tip C-17
(Boeing, SUA).
22
SALIS (Strategic Airlift Interim Solution), iniţiativă având la bază aranjamente cu Rusia şi Ucraina în vederea
utilizării a 6 avioane AN-124 pentru o perioadă de 3 ani.

133
realizează prin dezvoltarea unor centre CAOC23 şi ARS24 statice şi dislocabile (DCAOCs –
Depoyable CAOCs, DARS – Deployable ARS). Totodată, sistemul ACCS reprezintă coloana
vertebrală pentru apărarea antirachetă în teatru.

Implementarea sistemului ACCS se face prin proiecte finanţate din Programul NATO pentru
Investiţii de Securitate (NSIP). Pentru managementul sistemului ACCS a fost creată Organizaţia
NATO pentru Managementul ACCS (NACMO).

Stadiul actual: Implementarea ACCS este în întârziere de 4 ani faţă comparativ cu planificarea
iniţială. Pentru centrele ARS atingerea capacităţii operaţionale finale (FOC) este prevăzută pentru
2017.

Planificarea iniţială pentru implementarea sistemului ACCS a fost realizată în 1999. Complexitatea
procesului de implementare a determinat o decalare a planificării iniţiale. Această întârziere
contribuie totodată şi la întârzierea realizării capabilităţii TMD.

Poziţia României: Pe teritoriul României este prevăzută realizarea unui centru ARS complet,
compatibil cu centrele care se realizează în celelalte state membre NATO. În aprilie 2009 SHAPE
a solicitat României urgentarea semnării răspunsului naţional prin care România confirmă faptul
că, în calitate de Ţară Gazdă (Host Nation), este de acord să-şi asume responsabilităţile pentru
implementarea proiectelor NSIP aferente CP-5A0109.

Programul NATO de Supraveghere Terestră (AGS)

Iniţiativa AGS vizează asigurarea superiorităţii informaţionale

pentru forţele NATO dislocate în teatrele de operaţii. Principala
misiune a sistemului AGS va fi furnizarea, către autorităţile
politice şi militare, a unui flux de informaţii privind situaţia din
teren a forţelor terestre proprii şi adversare pe timpul
operaţiilor.

23
CAOC – Combined Air Operations Centre = Centru de Operaţii Aeriene Întrunite.
24
ARS – structură din cadrul ACCS care va reuni într-o singură entitate capabilităţile specifice pentru controlul
misiunilor aeriene (Air Mission Control), realizarea imaginii aeriene (RAP Production Center) şi fuziunea
informaţiilor senzorilor (Sensor Fusion Post).

134
Cadru general: Iniţiativa AGS face parte din angajamentele de la Praga (2002), AGS fiind
considerată „o capabilitate strict necesară pentru succesul şi siguranţa misiunilor Alianţei.

Sistemul AGS presupune dislocarea, integrarea şi operarea unui număr de sisteme de senzori,
avioane fără pilot (UAV Global Hawk), elemente de lansare şi recuperare, staţii de sol, toate inter-
conectate într-un sistem de comandă-control.

Obiectivul programului este de a atinge capacitatea operaţională iniţială (IOC) până în 2012 şi
capacitatea operaţională completă (FOC) până în 2015.

Deşi iniţial a beneficiat de un sprijin larg din partea naţiunilor, reconfigurarea programului (2007)
a dus la o reconsiderare a intenţiilor naţionale de participare. În prezent doar 15 naţiuni au rămas
angajate în program iar eventuala retragere a încă unei naţiuni va duce la anularea programului25.

Stadiul actual: În prezent programul se află în stadiul de semnare a Memorandumului de

Înţelegere. Un număr de naţiuni au semnat noul Memorandum (printre care şi România) în timp ce
altele se află în proces de evaluare a participării în continuare în program26.

Totodată, până la momentul actual, s-a reuşit finalizarea unor etape importante ale programului
între care: aprobarea Strategiei de achiziţii, aprobarea Statutul Organizaţiei NATO de management
AGS, a fost elaborat Conceptul de operare (CONOPS) şi a fost stabilită Baza principală de operare
(Sigonella).

Înainte ca programul AGS să fie lansat în întregime, trebuiesc finalizate aspectele privind:

o stabilirea participaţiei industriale în program

o aprobarea pachetului de capabilităţi necesare programului

o crearea agenţiei NATO de management al programului AGS (NAGSMA)

o stabilirea unui comandament operaţional

o semnarea contractului de cooperare cu industria

Poziţia României: România şi-a reafirmat angajamentul de a lua parte la iniţiativă atât timp cât
sistemul va îndeplini cerinţele de capabilitate pentru care a fost iniţiat, argumentele în favoarea
participării fiind următoarele:
25
Ţări participante: Bulgaria, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Norvegia, România, Slovacia, Slovenia şi SUA.
26
Există semnale că şi aceste naţiuni vor continua participarea la program.

135
 o consolidarea profilului României în cadrul NATO, prin participarea
la efortul comun NATO de generare de capabilităţi de apărare credibile şi strict necesare
pentru succesul şi siguranţa misiunilor Alianţei;

o accesul permanent al României la datele / informaţiile AGS.

Naţiunile NATO non-participante în programul AGS nu vor avea acces la baza de date şi
vor primi informaţii / date AGS numai dacă participă în cadrul operaţiunilor desfăşurate
sub egida NATO.

Contribuţia NATO la răspunsul împotriva terorismului

Abordarea NATO în domeniul terorismului urmăreşte implementarea deplină a rezoluţiei 1373 a

Consiliului de Securitate al ONU, este cuprinzătoare şi cuprinde mijloace politice, diplomatice,
economice, şi, dacă este necesar, militare.

Obiectivul NATO constă în sprijinirea statelor membre în descurajarea, apărarea şi protejarea

împotriva ameninţărilor teroriste direcţionate din afara graniţelor proprii şi prin desfăşurarea rapidă
a capabilităţilor la ordinul Consiliului Nord Atlantic (NAC).

Succesul iniţiativei are nevoie de un larg sprijin din partea naţiunilor, contribuţia NATO la
răspunsul împotriva terorismului cuprinde o gamă largă de activităţi:

1. consultarea aliaţilor pe probleme legate de terorism oferă un puternic semnal politic de

unitate şi solidaritate.

2. Operaţii şi misiuni. Alianţa contribuie la lupta împotriva terorismului prin operaţiile şi

misiunile sale din Balcani, Afganistan şi Iraq:

o Operaţiunea Active Endeavour (OAE), debutată în octombrie 2001, operaţiunea este

condusă în conformitate cu Articolul 5 al Tratatului de la Washington, ajută la
descurajarea şi apărarea împotriva terorismului din M. Mediterană. NMAs
intenţionează să desfăşoare echipamente de detectare a armelor de distrugere în masă
(WMD) la bordul navelor OAE.

o NATO Airborne Early Warning and Control Aircraft. NATO asigură sprijin NAEW
ţărilor aliate care găzduiesc evenimente la nivel înalt şi care ar putea constitui ţinta
atacurilor teroriste.

136
 o Air Situation Data Exchange (ASDE) Programme. În cazul unei posibile ameninţări
teroriste, ASDE facilitează schimbul de unclassified air track data între NATO şi
parteneri. Programul permite şi participarea ţărilor din MD şi International Civil
Aviation Organisation.

o NATO Air Traffic Management. Împreună cu alte organizaţii internaţionale relevante,

NATO dezvoltă îndrumări comune minime pentru realizarea unor proceduri de
coordonare a sistemelor de control al traficului aerian civil şi militar şi de supraveghere,
precum şi pentru sistemele de apărare aeriană ale NATO, ţărilor partenere şi MD.

3. Capabilităţi relevante pentru lupta împotriva terorismului:

o Programul CNAD de apărare împotriva terorismului se axează pe dezvoltarea de

tehnologii avansate pentru contracararea atacurilor teroriste. Canada a lansat un nou
item, capabilităţile non-letale.

o Apărarea cibernetică. A fost aprobată politica NATO de apărare cibernetică iar

conceptul a fost aprobat de MC. Computer Emergency Response Teams (CERTs) au
fost înfiinţate în 15 ţări aliate şi partenere.

o Apărarea CBRN. Un sistem de supraveghere a bolilor a atins IOC şi se prevede

înfiinţarea unei capabilităţi interimare în acest an. TTIU în cooperare cu WMD Centre a
evaluat utilizarea în scopuri teroriste a armelor şi materialelor CBRN. Se lucrează la
dezvoltarea unei Strategii NATO de Apărare CBRN şi la creşterea angajării partenerilor
în activităţile legate de CBRN.

4. Cooperarea cu partenerii:

o Ţările din Consiliul Parteneriatului euro-atlantic (EAPC). Continuarea

operaţionalizării Planului de acţiune al parteneriatului împotriva terorismului (PAP-T)
reprezintă un efort continuu, inclusiv prin înfiinţarea unui grup de lucru informal pe
domenii specifice. Au fost înfiinţate două grupuri pilot: unul pe securitatea frontierelor
şi unul pe finanţarea terorismului;

o Consiliul NATO-Rusia (NRC). Planul de Acţiune împotriva terorismului al NRC

continuă să fie un instrument eficient în cooperarea NATO-Rusia în lupta împotriva
terorismului. Printre progresele înregistrate după Riga: conferinţa despre tacticile şi

137
 metodologia teroristă, lansarea celei de-a doua faze a proiectului pilot counter-
narcotics, activităţi Cooperative Airspace Initiative;

o Comisia NATO-Ucraina (NUC). NATO a sprijinit Ucraina în implementarea aspectelor

contra-terorism în procesul de reformă a sectorului de securitate naţională;

o Apărarea antirachetă (MD). În 2007 a avut loc un schimb de opinii între NAC şi 7 ţări
MD pe problematica terorismului;

o Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI). Ţările ICI sunt asociate activităţilor NATO
în domeniu, de la protecţia împotriva ameninţărilor asimetrice la cursul DAT al NATO
şi la seminarul PAP-T al EAPC;

o Ţările de contact participă la activităţile NATO legate de terorism, în special prin

programul DAT al CNAD precum şi la ateliere organizate în contextul PAP-T;

5. Cooperarea cu organizaţiile internaţionale: se desfăşoară consultări regulate şi cooperare cu

ONU şi organismele sale afiliate; cooperarea OSCE-NATO se desfăşoară prin
intensificarea contactelor cu Unitatea de Terorism a OSCE;

6. Planificarea urgenţelor civile / managementul consecinţelor:

o Planul Civil de Acţiune în caz de urgenţe (Civil Emergency Action Plan) dezvoltat în
format EAPC a fost actualizat şi subliniază cooperarea intensă cu alte organisme NATO
şi NMA precum şi complementaritatea cu organizaţiile internaţionale;

o EADRCC continuă să dezvolte şi să îmbunătăţească inventarul naţional de capabilităţi

pentru răspunsul la ameninţări CBRN;

7. Diplomaţia publică. Eforturile de diplomaţie publică contribuie la o mai bună înţelegere a

rolului NATO în lupta împotriva terorismului şi cuprind: interviuri cu oficialii NATO,
utilizarea website-ului NATO şi evenimente publice. A fost editat un DVD asupra rolului
NATO în combaterea terorismului. În cadrul summit-ului de la Bucureşti a fost organizată
o expoziţie cu iniţiativele NATO de apărare împotriva terorismului.

Politică cuprinzătoare NATO la nivel strategic pentru prevenirea proliferării armelor de

distrugere în masă şi apărarea împotriva ameninţărilor CBRN

138
Reprezintă o abordare pragmatică pentru prevenirea acestor ameninţări şi pregătirea Alianţei
pentru eforturile de recuperare în cazul unui atac cu arme de distrugere în masă sau a unui
eveniment CBRN.

Schimbările care au avut loc în ultimii ani, după atacurile din 11 septembrie 2001, au dus la
recunoaşterea importanţei ameninţărilor teroriste, a atacurilor asimetrice şi la concluzia că apărarea
pasivă nu mai este suficientă şi trebuiesc reîntărite mecanismele active de neproliferare,
descurajare şi luarea de măsuri noi de apărare.

Principala ameninţare pentru Alianţă în următorii 10-15 ani o constituie terorismul şi proliferarea
armelor de distrugere în masă (WMD) iar atacurile pot veni din afara teritoriului euro-atlantic sub
forme neconvenţionale de atacuri armate şi pot folosi arme de distrugere în masă.

În noiembrie 2007 s-a luat decizia elaborării unei politici directoare în domeniul WMD şi CBRN,
care să ducă la transformarea capabilităţilor NATO în vederea prevenirii proliferarii WMD şi
apărării împotriva ameninţărilor CBRN.

Cu ocazia summit-ului NATO de la Starsbourg/Kehl, a fost prezentat un document care vine în

sprijinul definitivării politicii NATO care să integreze conceptele militare cu cele civil în domeniul
apărării CBRN. Scopul documentului este acela de a identifica noi concepte şi principii politice
care să vină în sprijinul celor deja existente, modernizarea celor din urmă, care să traseze o direcţie
de dezvoltare a transformării posturii de apărare CBRN a Alianţei, inclusiv a prevenirii proliferării
WMD, având în vedere integrarea eforturilor militare cu cele civile.

Principiile directoare ale politicii de apărare CBRN trebuie să se axeze pe trei direcţii: ameninţările
sau atacurile împotriva teritoriilor NATO sau populaţiei; conflictele regionale; menţinerea şi
apărarea păcii şi misiuni umanitare. În acest sens, misiunile Alianţei sunt: de apărare a populaţiei şi
teritoriului; deplasarea şi susţinerea forţelor; şi conducerea de operaţii comune. O strategie
cuprinzătoare va trebui să ia în considerare şi o serie de alte obiective.

În vederea dezvoltării de strategii şi capabilităţi care să răspundă riscului de proliferare a WMD,

politica NATO de prevenire a proliferării WMD şi apărării CBRN trebuie să ţină cont de:
implicaţiile pentru Alianţă a ameninţării sau folosirii WMD împotriva teritoriului NATO şi a
populaţiei, a forţelor NATO dislocate în teatrele de operaţii, a ţărilor gazdă şi partenere şi a
populaţiei acestora sau asupra comunităţii internaţionale în cazul în care NATO a fost solicitat

139
pentru sprijin în urma unor acorduri, precum şi de acţiunile pe care trebuie să le desfăşoare Alianţa
în vederea prevenirii şi descurajării proliferării WMD.

Apărarea împotriva atacurilor cibernetice

Politica NATO în domeniul apărării cibernetice, aprobată în ianuarie 2008, stabileşte principiile
de bază şi oferă recomandări pentru organismele civile şi militare NATO, precum şi pentru
membrii NATO, în vederea unei abordări comune şi coordonate a apărării cibernetice.

Principiile politicii NATO de apărare cibernetică:

• Subsidiaritatea: eforturile NATO în domeniul apărării cibernetice se concentrează asupra

infrastructurii de comunicaţii şi informaţii (CIS) de importanţă critică pentru Alianţă.

• Evitarea duplicării: NATO va evita duplicarea eforturilor existente la nivel internaţional,

regional sau naţional.

• Securitatea: informaţiile legate de protecţia infrastructurii CIS critice vor fi clasificate şi

utilizate corespunzător.

Rolurile şi responsabilităţile structurilor şi agenţiilor NATO în domeniu:

• Comisia NATO pentru consultare, comandă şi control (NC3B) a fost desemnată ca

principala structură responsabilă asupra aspectelor tehnice şi de implementare a apărării
cibernetice.

• Capabilitatea NATO de Răspuns la Incidentele Informatice NCIRC mecanism deja existent

în cadrul NATO, va fi utilizat şi în domeniul apărării cibernetice.

Conceptul de apărare cibernetică, dezvoltat de Comitetul Militar, Statul Major Internaţional şi

Statul Major de Consultare, Comandă şi Control al NATO HQ în 2008 cuprinde:

o definirea misiunilor NATO în domeniul protecţiei cibernetice;

o delimitarea responsabilităţilor în protecţia CIS;

o obiectivele NATO pentru protecţia cibernetică;

o interdependenţa între protecţia cibernetică şi războiul electronic.

140
Ghidul privind cooperarea NATO în domeniul apărării cibernetice cu naţiunile partenere şi
organizaţiile internaţionale aprobat de NAC în iulie 2008 se referă la schimbul de informaţii şi
criteriile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului NATO.

Cadrul de cooperare în domeniul apărării cibernetice între NATO şi statele partenere, dezvoltat în
martie 2009, în conformitate cu instrucţiunile acestui ghid, este un document politic care urmăreşte
realizarea unei abordări coerente şi consistente în cadrul apărării cibernetice cu partenerii NATO
prin intermediul programelor NATO de cooperare şi parteneriate.

Centrul de Excelenţă pentru cooperare în domeniul apărării cibernetice a fost înfiinţat la Tallin în
august 2008, în urma semnării memorandumului de înţelegere între ACT şi şapte state membre
(Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Spania). Centrul va conduce cercetarea şi
pregătirea în domeniul războiului cibernetic şi va avea 30 de angajaţi, din care jumătate sunt
specialişti ai ţărilor sponsori.

România va participa la Centrul de Excelenţă pentru Cooperare în domeniul Apărării Cibernetice

de la Tallin cu un reprezentant on site începând cu anul 2010.

Apărarea antirachetă NATO (MD - Missile Defence)

Cadru general: Iniţiativa MD NATO reprezintă răspunsul aliat la ameninţarea tot mai accentuată
a rachetelor balistice, ameninţare generată de eforturile unor naţiuni de a-şi dezvolta arme de
nimicire în masă şi capacităţi de transport la ţintă cu rază tot mai mare de acţiune. Parte a unui
set amplu de măsuri, iniţiativa vizează dezvoltarea unor sisteme active de apărare care să
completeze măsurile politice, diplomatice şi de descurajare a ameninţărilor balistice.

Iniţiativa MD vizează apărarea teritoriului şi centrelor populate NATO împotriva atacurilor

provenind din patru scenarii de risc. Studiul de fezabilitate finalizat în 2006 a relevat faptul că
apărarea teritoriului NATO împotriva rachetelor
provenind din aceste scenarii este fezabilă.

Arhitectura sistemului MD se bazează pe

capacităţi de detecţie, urmărire şi intercepţie
(sisteme radar + rachete interceptoare), dispuse
în diferite locaţii de pe glob şi integrate într-un
sistem de comandă-control.

141
Opţiunile arhitecturale ale viitorului sistem MD NATO sunt construite pe nucleul reprezentat de
componenta europeană a sistemului MD SUA, componentă aflată în faza de proiect şi care acoperă
o mare parte a teritoriului european27.

Dezvoltarea iniţiativei: Dificultăţile negocierilor pe subiectul MD rezidă în viziunile diferite ale

naţiunilor privind rolul sistemului, locul acestuia în cadrul mai amplu al capabilităţilor aliate,
modalităţile de finanţare, procedurile de comandă şi control.

Pe baza principiilor indivizibilităţii securităţii şi solidarităţii aliate, statele membre au fost de acord
cu extinderea acoperii antirachetă la întreg teritoriul NATO, în complementaritate cu sistemul
SUA. Analiza opţiunilor arhitecturale a scos în evidenţă necesitatea dozării eforturilor în funcţie de
iminenţa ameninţărilor, implicaţiile operaţionale şi financiare.

Interesele diferite ale aliaţilor au condus la o negociere dificilă a iniţiativei. Poziţiile exprimate au
revelat că interesul pentru un sistem MD NATO variază în funcţie de locaţia naţiunilor faţă de
scenariile de risc, gradul de acoperire oferit de sistemul SUA, deţinerea unor sisteme antirachetă
proprii, perspectiva contribuţiilor financiare pentru dezvoltarea sistemului MD NATO dar şi
relaţiile cu statele non-NATO.

La Summit-ul de la Bucureşti s-a reuşit coagularea consensului şi a fost adoptată decizia politică
de acoperire integrală a teritoriului aliat prin dezvoltarea unor opţiuni pentru o arhitectură MD
NATO cuprinzătoare, complementară proiectului MD SUA.

Perspectiva costurilor (financiare, politice şi strategice) asociate unui sistem cu un nivel de ambiţie
ridicat a cauzat o focalizare mai atentă pe modalităţile de implementare a dezideratului acoperirii
cuprinzătoare. La Strasbourg-Kehl naţiunile au reafirmat concluziile rezultate la Bucureşti dar s-au
exprimat în favoarea unei abordări bazate pe priorităţi, luând în considerare nivelul de iminenţă şi
de acceptabilitate a riscurilor.

În prezent, pentru implementarea deciziilor de la Strasbourg-Kehl, eforturile sunt distribuite pe

diferite paliere de lucru, analizele urmând să se focalizeze pe scenariile operaţionale posibile,
consecinţele interceptărilor (reziduuri şi efecte), implicaţiile adaptării programului ALTBMD
(apărarea antirachetă a forţelor din teatrele de operaţii) şi definirea unor alternative arhitecturale pe
baza ameninţărilor celor mai probabile.
27
Componenta europeană a MD SUA include: un sistem radar în Marea Britanie (dezvoltat anterior), un radar în Cehia şi un sistem
de 10 rachete de interceptare în Polonia. Întregul proiect, lansat în 2007, prevede finanţare americană integrală, şi, în corelare cu
elementele deja instalate în diferite locaţii de pe glob, răspunde nevoilor de securitate ale continentului nord-american.

142
Perspective: Amploarea proiectului MD NATO va presupune un efort de negociere consistent,
orientat pe identificarea unei arhitecturi optime, care să răspundă în acelaşi timp cerinţelor unei
acoperiri cât mai extinse dar cu un nivel al costurilor cât mai limitat.

Evoluţia de până în prezent a negocierilor pe subiectul MD a reliefat faptul că, pentru realizarea
consensului, obiectivele stabilite trebuie să aibă un nivel de ambiţie nu foarte ridicat, naţiunile
preferând o abordare pragmatică, orientată pe identificarea graduală a elementelor de consens,
evitarea blocajelor şi asigurarea condiţiilor pentru negocieri ulterioare.

Pe termen lung, majoritatea naţiunilor se vor poziţiona în favoarea avansării iniţiativei către o
soluţie arhitecturală care, deşi nu oferă iniţial acoperire cuprinzătoare, va permite avansarea
proiectului, focalizându-se pe ameninţările cele mai probabile la acest moment. Această soluţie nu
va exclude însă posibilitatea adaptării sistemului la evoluţiile ameninţărilor, arhitectura iniţială,
construită pe criterii de eficienţă, putând fi folosită ca bază pentru o dezvoltare incrementală
ulterioară a sistemului, atingând astfel dezideratele de la Bucureşti.

Poziţia României: România nu dispune în prezent de capabilităţi de apărare împotriva rachetelor

balistice iar interesele de securitate în domeniul MD nu pot fi asigurate exclusiv prin efort naţional.
Participarea României în cadrul iniţiativei MD NATO are la bază interesul pentru conectarea la
eforturile aliate, dezvoltarea unui sistem MD aliat şi asigurarea acoperirii întregului teritoriu
naţional. Alături de alte ţări din sud-estul NATO, România este unul din principalii susţinători ai
iniţiativei MD în sensul extinderii acoperirii la întreg teritoriul NATO.

ALTE SUBIECTE AFLATE PE AGENDA TRANSFORMĂRII

Creşterea profilului NATO şi asigurarea relevanţei sale

Recent Consiliul Nord-Atlantic a agreat o serie de măsuri menite să crească profilul NATO între
aliaţi, contribuind astfel la demonstrarea capacităţii sale de a face faţă provocărilor noului mediu
de securitate. Aceste propuneri specifice, care se referă printre altele la expertiza geografică şi
regională a Structurii de Comandă NATO, exerciţii şi pregătire, precum şi diplomaţia publică, vor
fi implementate în contextul activităţilor aflate în desfăşurare.

La baza acestei iniţiative se află un non-paper al Norvegiei, care s-a dorit a fi o contribuţie a
acestei ţări la elaborarea Declaraţiei pentru Securitatea Alianţei, adoptată la summitul aniversar de

143
la Strasbourg/Kehl. Ea a conţinut o serie de recomandări menite să întărească relevanţa Alianţei şi
să menţină sprijinul public pentru operaţiunile pe care aceasta le desfăşoară atât pe teritoriul aliat
cât şi la periferia acestuia.

Astfel, Norvegia consideră că o mare parte dintre provocările de securitate contemporane trebuie
să-şi găsească soluţiile prin acţiuni desfăşurate în afara teritoriului NATO. Deşi în esenţă
provocările de securitate sunt aceleaşi pentru toţi membri, se constată existenţa unor particularităţi
regionale. Printre riscurile principale enumerate se află: terorismul, proliferarea armelor de
distrugere în masă, instabilitatea, conflictele regionale, precum şi întreruperile în aprovizionarea cu
unele resurse vitale.

De asemenea, Norvegia susţine acordarea unei atenţii mărite preocupărilor de securitate ale
membrilor NATO. Norvegia, de exemplu, are un interes special cu privire la nordul extrem,
inclusiv în ce priveşte relaţiile cu Rusia în această zonă. Trebuie să continue dezvoltarea
capabilităţilor expediţionare, acestea putând fi utilizate atât în afara teritoriului NATO cât şi între
graniţele aliate.

Principalele recomandări norvegiene se referă la: flexibilizarea şi eficientizarea structurii de

comandă aliate, îmbunătăţirea nivelului de expertiză regională şi crearea unui sistem de avertizare
comun, afilierea comandamentelor naţionale întrunite la comandamentele NATO; creşterea rolului
NATO în desfăşurarea antrenamentelor şi exerciţiilor; implicarea mai accentuată a ACT reforma
sectorului de securitate din ţările partenere.

O importanţă deosebită trebuie acordată nivelului sprijinului popular de care depinde legitimitatea
Alianţei. Creşterea profilului NATO prin măsuri de diplomaţie publică, va contribui la întărirea
parteneriatului transatlantic, contribuind la întărirea forţei şi relevanţei organizaţiei.

Dezvoltarea capabilităţilor care prezintă interes pentru NATO şi UE

Cadrul general: Cooperarea instituţionalizată între NATO şi UE în domeniul capabilităţilor este

fundamentată de adoptarea în cadrul celor două organizaţii, în 2003, a documentului cadru de
cooperare EU and NATO: Coherent and Mutualy Reinforcing Capability Requirements.

Acest document identifică următoarele domenii de cooperare:

o Abordarea coerentă şi sprijinul reciproc în îmbunătăţirea capabilităţilor;

o Elaborarea unor standarde durabile;

144
 o Stabilitatea şi transparenţa proceselor de planificare a apărării NATO şi UE;

o Modalităţi de lucru ale Grupului NATO –UE în domeniul capabilităţilor.

De asemenea, documentul stabileşte înfiinţarea Grupului NATO-UE în domeniul capabilităţilor

(NATO-EU Capability Group), ca principal forum de discuţii la nivel strategic între cele două
organizaţii, “va asigura transparenţa şi coerenţa dezvoltării de capabilităţi” şi complementaritatea
dezvoltării de capabilităţi necesare celor două organizaţii.

La Summit-ul de la Riga, şefii de stat şi de guvern au agreat necesitatea dezvoltării suplimentare a

cooperării NATO – UE în domeniul capabilităţilor. În acest context, la nivelul NATO a fost
demarat un proces de analiză a relaţiilor existente între cele două organizaţii în vederea definirii
unui cadru extins şi flexibil de cooperare.

Situaţia actuală: Discuţiile din cadrul Grupului de lucru NATO-UE tind să se concentreze mai mult
pe schimbul de informaţii decât pe armonizarea eforturilor, activitatea desfăşurată în anumite
domenii (iniţiativa privind disponibilitatea elicopterelor şi iniţiativa de contracarare a
dispozitivelor explozive improvizate) desfăşurându-se transparent şi complementar. Alianţa
consideră că se poate adăuga un plus de valoare activităţii Grupului prin organizarea de reuniuni pe
o anumită tematică şi crearea de sub-grupuri.

Deşi cadrul de cooperare instituţionalizat permite o cooperare mai largă, la momentul actual,
cooperarea NATO-UE în domeniul capabilităţilor s-a menţinut la un nivel scăzut, motivată în
special de poziţia Turciei care nu acceptă avansarea relaţiei NATO-UE, dincolo de cadrul de
cooperare agreat (acordurile “Berlin Plus”).

Reuniunile NATO-EU Capability Group se limitează la consultări şi schimb de informaţii pe

diferite proiecte în derulare la nivelul NATO şi UE. Trebuie remarcată, totuşi, lărgirea ariei
tematice de interes, faţă de cele 6 domenii iniţiale (medical, transport aerian şi maritim strategic,
apărare NBC, sisteme UAV şi realimentare în aer).

Consultările şi informările au fost extinse şi la domenii precum: sisteme software defined radio;
sisteme de protecţie a forţelor; apărare CBRN; dezvoltări în cadrul NRF, respectiv EU
Battlegroups; sisteme de combatere a dispozitivelor explozive improvizate; NNEC şi asigurarea
superiorităţii informaţionale; capacităţi de răspuns la ameninţări de tip WMD; supraveghere
maritimă.

145
 Securitatea energetică

Pornind de la convingerea că experienţa, structurile şi capabilităţile militare ale Alianţei pot

contribui la eforturile internaţionale de combatere a atacurilor asupra căilor de transport a
resurselor energetice sau în caz de dezastre naturale, NATO a demarat demersuri privind
definitivarea rolului său în domeniu.

Raportul privind Rolul NATO în securitatea energetică notat la Summit-ul NATO de la Bucureşti,
identifică principiile care guvernează abordarea NATO în domeniu şi recomandările pentru
activităţile ulterioare. NATO se va angaja în următoarele domenii:

o schimbul şi coroborarea informaţiilor între aliaţi şi cu partenerii;

o proiectarea stabilităţii prin parteneriate şi programe sau prin desfăşurarea de forţe care să
conducă misiuni;

o sprijinirea gestionării consecinţelor – se poate avea în vedere şi implicarea altor organizaţii

internaţionale, companii private sau realizarea unor contribuţii la iniţiativele de parteneriat;

o cooperare internaţională şi regională avansată prin promovarea dialogului şi programelor

de asistenţă (discutarea aspectelor regionale de securitate energetică în cadrul unor
conferinţe şi seminarii cu participarea organizaţiilor internaţionale, a partenerilor NATO şi
a sectorului privat);

o acordarea de sprijin pentru protecţia infrastructurii energetice critice.

Documentul descriptiv privind rolul NATO în domeniul securităţii energetice, aprobat de SPC28 în
iulie 2008 este folosit pentru informarea partenerilor NATO29, precum şi a actorilor internaţionali
şi a sectorului privat în vederea intensificării dialogului şi îmbunătăţirii schimbului de informaţii.

Raportul care monitoriza progresul realizat în domeniul securităţii energetice prezentat la summit-
ul aniversar de la Strasbourg-Kehl conţine următoarele recomandări:

o continuarea implementării recomandărilor aprobate la summit-ul de la Bucureşti;

o actualizarea evaluărilor riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii energetice, inclusiv a

riscurilor provenite din piraterie;

28
Comisia Politică la nivel Înalt - comitetul principal cu responsabilităţi în domeniul securităţii energetice
29
EAPC, MD, ICI şi a statelor de contact

146
 o SPC va pregăti un raport consolidat asupra progresului realizat în implementarea rolului
NATO în securitatea energetică până la summit-ul următor şi un raport interimar asupra
progresului realizat până la reuniunea miniştrilor de externe din decembrie 2009.

Implicaţiile crizei financiare asupra bugetelor apărării

Provocările actuale ale mediului financiar internaţional au condus la introducerea tot mai frecventă
a subiectului crizei financiare pe agendele de securitate ale statelor membre NATO.

Majoritatea aliaţilor au agreat evaluarea potrivit căreia impactul crizei financiare va fi resimţit, în
egală măsură, şi de alocaţiile bugetare pentru apărare. Efectele acestei situaţii se resimt deja, o
serie de state membre fiind nevoite să facă o serie de ajustări în ceea ce priveşte modul în care este
repartizat bugetul alocat. Principalele domenii afectate sunt cheltuielile de personal şi investiţiile.
La nivel aliat se detaşează Polonia care a fost nevoită să reducă cu aproximativ 50% cheltuielile de
investiţii. Există şi cazuri fericite, precum Norvegia, care nu a înregistrat, până în prezent,
probleme în ceea ce priveşte nivelul bugetului alocat.

Deşi există perspectivele unei tendinţe generale de reducere a bugetelor de apărare, până în prezent
angajamentele operaţionale ale statelor membre nu au fost afectate, ceea ce conduce la ipoteza că
deficitele de resurse financiare vor trebui să fie suportate din zona înzestrării. Implicaţiile acestei
abordări se vor regăsi în ceea ce priveşte derularea programelor NATO, fiind posibile întârzieri ale
diferitelor etape de derulare a acestora. Această situaţie poate genera efecte nedorite în ceea ce
priveşte procesul de planificare aliat, neputând fi exclusă varianta amânării întregului ciclu de
analiză a apărării ale cărui rezultate ar trebui prezentate cu prilejul reuniunii miniştrilor apărării din
iunie a.c.

Cu toate acestea, unii aliaţi apreciază că nu trebuie adoptată o atitudine mult prea pesimistă în
această etapă. Nivelul bugetelor apărării în Europa nu a fost dintre cele mai mari, cel puţin în
ultimii 10 ani. Efectele crizei sunt resimţite mult mai puternic de alte sectoare, apărarea fiind în
majoritatea statelor membre finanţată la nivele minime.

Este evident faptul că amplificarea crizei financiar-economice va genera necesitatea adoptării unor
măsuri de austeritate. Acestea vor trebui să vizeze: prioritizarea programelor vizând dezvoltarea de
capabilităţi, efectuarea unor decizii strategice vizând atât nivelul de angajare (ex. Kosovo) cât şi
angajamentele operaţionale per se (ex. combaterea pirateriei), creşterea interoperabilităţii în
operaţii care poate conduce la optimizarea cheltuielilor de înzestrare şi, implicit, să contribuie la

147
creşterea gradului de utilizare şi dislocare a forţelor puse la dispoziţie pentru operaţii, evitarea
duplicărilor la nivelul planificării operaţionale, una dintre opţiuni fiind reluarea procedurilor de
planificare comună operaţională, utilizată până la începutul anilor ’90, accelerarea procesului de
reformă a NATO HQ, în special din perspectiva reducerii duplicărilor şi redundanţelor de natură
instituţională, reprezintă una dintre măsurile necesare, pasibilă să genereze efecte benefice în ceea
ce priveşte diminuarea costurilor de funcţionare.

Implicaţiile crizei financiare asupra angajamentelor României la NATO

O analiză a resursele financiare alocate Ministerului Apărării Naţionale prin Legea bugetului de
stat pe anul 2009 şi proiecţiile pentru perioada 2010-2012 relevă faptul că fondurile alocate permit
atât plata cotizaţiilor şi contribuţiilor faţă de NATO cât şi participarea la misiuni în afara
teritoriului statului român în conformitate cu angajamentele asumate;

În ceea ce priveşte respectarea celorlalte angajamente faţă de NATO, în prezent, se află în derulare
un proces de analiză care va evidenţia influenţa resurselor financiare asupra termenelor de asumare
a angajamentelor având la bază o posibilă prioritizare a programelor de înzestrare care contribuie
la realizarea Obiectivelor Forţei 2008.

Proiecţia bugetară pentru perioada 2009-2012:

Detalii 2009 2010 2011 2012

Buget M.Ap.N conf.

Total Legii bugetului de 7.651.916 8.120.571 11.178.892 11.837.073

stat
Procent din PIB (*) 1,32% 1,23% 1,50% 1,41%

* PIB conform „Proiecţiei principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada 2008 -2013”,
prognoza interimară, 19 ianuarie 2009.

Deşi proiecţia bugetară prevede un procent inferior comparativ cu nivelul asumat de România faţă
de NATO (2,38%), cadrul legal existent oferă mecanismele necesare pentru asigurarea resurselor
financiare (angajarea de credite) pentru susţinerea angajamentelor şi finanţarea programelor de
înzestrare.

148
 CONCLUZII

Schimbare şi continuitate

În contextul transformării politice a Europei, transformarea NATO acţionează ca un catalizator al

schimbării pozitive. Summit-urile NATO au aratat cât de strâns este legată evoluţia Alianţei de
maturizarea Europei într-o zonă democratică şi de securitate indivizibilă. Astfel, summit-ul de la
Londra din 1990 a declarat Războiul Rece încheiat şi a întins o mână prietenoasă estului. La Roma,
în 1991, au fost definite un nou NATO şi un nou Concept Strategic. Summit-ul de la Bruxelles, din
1994, a conferit noului NATO o agendă concretă, inclusiv o posibilă lărgire şi noi mecanisme de
cooperare în domeniul securităţii în întreg spaţiul euro-atlantic.

În 1997 a fost instituţionalizată relaţia NATO-Rusia, iar la summit-ul de la Madrid din acelaşi an
au fost invitaţi trei noi membri30 şi a fost cooptată Ucraina. La Washington, în 1999, a fost
analizată experienţa Alianţei în managementul crizelor din Balcani şi a fost alcătuit un nou
Concept Strategic care a adăugat management crizelor şi parteneriatele la misiunea principală a
NATO de apărare colectivă. La Summit-ul de la Praga din 2002, încă şapte ţări au fost invitate să
adere la NATO31, iar Organizaţia s-a transformat substanţial pentru a răspunde la noile provocări la
adresa securităţii din secolul XXI, în special terorismul. Summit-ul de la Istanbul, din 2004, a
reafirmat angajamentul NATO de a construi pacea în Afganistan şi a deschis un nou capitol al
cooperării cu ţările din Orientul Mijlociu32.

Summit-ul de la Riga din noiembrie 2006 a continuat procesul de transformare a capabilităţilor

militare NATO pentru a adapta Alianţa la mediul de securitate versatil: declararea capacităţii
deplin operaţionale pentru Forţa de Răspuns a NATO, apărarea antirachetă. A fost aprobată
Directiva Politică Generală pentru a asigura cadrul pentru transformarea militară a Alianţei.

La summit-ul de la Bucureşti din 2008 a fost evidenţiat rolul NATO ca nucleu al unor coaliţii mai
largi – un instrument politico-militar flexibil aflat în serviciul naţiunilor membre dar şi al
comunităţii internaţionale mai largi. După declararea unilaterală a independenţei Kosovo, KFOR
îşi continuă misiunea în Kosovo pe baza rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU în
scopul asigurării unui mediu sigur pentru toţi oamenii din Kosovo.

30
Republica Cehă, Ungaria şi Polonia
31
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia
32
Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul

149
Cu privire la dezvoltarea capabilităţilor pentru a răspunde la provocările curente la adresa
securităţii, a fost adoptată Politica NATO de apărare cibernetică şi a fost definit rolul NATO în
domeniul securităţii energetice. În domeniul apărării antirachetă, aliaţii au agreat, în spiritul
indivizibilităţii securităţii, construirea unui sistem complementar celui american. Politica de
parteneriat va fi continuată şi îmbunătăţită pentru a corespunde necesităţilor partenerilor euro-
atlantici şi pentru a-i încuraja să vină în întâmpinarea provocărilor la adresa securităţii.

A fost continuat dialogul cu Rusia în cadrul Consiliului NATO-Rusia prin analizarea progresului
în numeroase domenii de cooperare politică: lupta împotriva terorismului, urgenţele civile şi
apărarea antirachetă în teatru şi a fost încheiat un acord pentru tranzitului echipamentelor
nemilitare ISAF pe teritoriul Federaţiei Ruse.

Reuniunile la nivel înalt au contribuit la transformarea NATO dintr-o Alianţă statică într-un agent
dinamic al schimbării. Într-o lume care devine mai mică şi mai interdependentă, definirea
interesului naţional ca securitate a teritoriului naţional nu mai este suficientă. Comunitatea
transatlantică trebuie să îşi asume responsabilitatea de a acţiona oriunde este necesar pentru a
preveni terorismul sau pentru a acorda ajutor umanitar. Evoluţia NATO după sfârşitul Războiului
Rece a fost inspirată de această definiţie a securităţii. Această evoluţie va continua, cu noi
capabilităţi, dialog intensificat, mai mulţi parteneri, noi relaţii cu alte instituţii şi noi membri33.

Summitul aniversar de la Strasbourg/Kehl a fost unul de mare încărcătură simbolică, datorată atât
momentului aniversar, cât şi organizării, pentru prima dată în istoria Alianţei, a evenimentului de
către două state în comun, experesie a unităţii şi solidarităţii aliate. El a marcat revenirea Franţei în
cadrul structurilor militare aliate, din care aceasta se retrăsese în 1966.

De asemenea, cu prilejul acestui eveniment, a fost desemnat noul Secretar General al NATO în
persoana premierului danez Anders Fogh Rasmussesn, care va prelua mandatul la 1 august 2009.

Summitul NATO de la Strasbourg/Kehl a continuat pe linia politică vizionară impusă la Summitul

de la Bucureşti, în ceea ce priveşte promovarea în context NATO a unor subiecte de maximă
importanţă şi interes strategic, cur ar fi Balcanii de Vest, relaţia NATO cu ONU şi cu UE, relaţiile
cu Ucraina şi Georgia.

33
Cf., Jaap de Hoof Scheffer, Reflecţii asupra Summit-ului de la Riga, NATO Review, winter issue, 2006

150
Următorul summit NATO va fi organizat în 2010, în Portugalia, prilej cu care se are în vedere, în
principiu, adoptarea noului Concept Strategic.

Pe măsură ce natura ameninţărilor cu care statele aliate se confruntă se schimbă dar şi felul în care
NATO le face faţă, valorile pe care Alianţa le apără rămân aceleaşi. NATO oferă cadrul
transatlantic de dialog pentru a face faţă provocărilor la adresa securităţii, cuplând Europa şi SUA,
balansând o multitudine de interese. Mai mult decât atât, pe măsură ce Alianţa evoluează de la a fi
un scut pentru apărare colectivă la rolul de manager al securităţii într-un sens mai larg, ea a devenit
o comunitate de valori – ca democraţia, apărarea drepturilor omului – dar şi o comunitate de
interese.

BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI:

• Manualul NATO 2006, NATO Office of Information and Press, 1110 Bruxelles, Belgium

• Alliance Reborn: An Atlantic Concept for the 21st Century. The Washington Project, D.
Hamilton, C. Barry, H. Binnendijk, S. Flanagan, J. Smith, J. Townsend, Februarie 2009

SURSE INTERNET:

• Web site-ul NATO: www.nato.int

• Web site-ul Adunării Parlamentare NATO: www.nato-pa.int

• Web site-ul Colegiului NATO din Roma: www.ndc-nato.int

• Web site-ul Colediului Naţional de Apărare din Washington: www.ndu.edu

151
 7.Organizaţii regionale europene

1. Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE) a aparut în anii

'70, initial sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa. Cunoscuta ulterior
drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog si negocieri multilaterale
intre Est siVest.
Istoria CSCE se împarte în doua perioade:
a. Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki si, respectiv, a Cartei de la Paris
pentru o noua Europa), în care CSCE a functionat ca un proces de conferinte si reuniuni periodice.
b. Evolutiile pe planul securitatii europene aparute în anii ‘90 au impus schimbari fundamentale
atât în ceea ce priveste structura si caracterul institutional al procesului început la Helsinki, cât si
rolul acestuia. Conferinta la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotarât adoptarea denumirii de
Organizatie pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE).
În prezent, OSCE cuprinde 56 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la Vladivostok,
incluzând toate statele europene, SUA, Canada si toate republicile din fosta URSS. Toate statele
membre au statut egal, iar regula de baza în adoptarea deciziilor este consensul.
OSCE, asemeni altor structuri de securitate regionala, a cunoscut transformari substantiale, ca
urmare a faptului ca a devenit tot mai evident ca nici o institutie europeana nu-si poate asuma de
una singura gestionarea întregului complex de probleme cu care se confrunta continentul. În etapa
actuala, OSCE se afla în faza de definire a identitatii de securitate europeana, bazata pe patru
elemente: geopolitic, functional, normativ si operational. Avantajele OSCE în aceasta privinta
rezida in: abordarea atotcuprinzatoare a securitatii (militara, politica, economica si umana);

152
participarea, pe baza de egalitate, a tuturor tarilor participante; principii, norme, valori si standarde
comune; instrumente, mecanisme si experienta unica în domeniul diplomatiei preventive.
Datorita capacitatii si experientei sale unice în domeniul diplomatiei preventive, prevenirii
conflictelor si gestionarii crizelor; consolidarii respectarii drepturilor omului, a democratiei si
statului de drept si promovarii tuturor aspectelor societatii civile, OSCE va continua sa joace un rol
important în promovarea unui spatiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea
încrederii în domeniul militar si promovarea securitatii prin cooperare.
III.Scurt istoric
Originile OSCE au aparut în anii 1950, odata cu ideea convocarii unei conferinte general-europene
pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate intr-o perioada
caracterizata drept "destindere în relatiile Est-Vest", când o politica de "acomodare între state
având interese divergente" era preferabila razboiului - au cuprins un proces îndelungat si complex
de actiuni desfasurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de tari. Un rol deosebit în cadrul
acestor actiuni au jucat tarile mici si mijlocii, printre care si România. Conferinta era vazuta de
unii ca o cale pentru a depasi divizarea Europei rezultata dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar
de altii - pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au
actionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securitatii printr-o politica de deschidere".
Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lânga Helsinki), a
reprezentantilor statelor europene, SUA si Canadei, pentru consultari în vederea pregatirii
Conferintei. Consultarile multilaterale pregatitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar
rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandarile finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate
de catre ministrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-
zise ale Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, conceputa, initial a se desfasura în trei
faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experti; c) la nivel înalt. La 18 septembrie
1973, la Geneva, expertii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final,
care a durat pâna în vara anului 1975.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferintei pentru
securitate si cooperare în Europa, cunoscut si sub denumirea de acordurile de la Helsinki.
Cuprinzând principiile de baza (decalogul de principii) care guverneaza relatiile dintre statele
participante si atitudinea guvernelor respective fata de cetatenii lor, precum si prevederi de
cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evolutii a procesului CSCE.

153
Documentul nu contine obligatii juridice, ci politice, împartite în trei mari categorii (cunoscute,
initial, sub denumirea de "cosuri", iar ulterior "dimensiuni"):
a. probleme privind aspectele politico-militare ale securitatii în Europa;
b. cooperarea în domeniul economic, tehnico-stiintific si al mediului înconjurator;
c. cooperarea în domeniul umanitar si alte domenii.
d. un al patrulea capitol - Urmarile CSCE - se refera la reuniuni si actiuni de continuare a
procesului început.
In anii '70 si '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983),
Stockholm (1983-1986) si Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evolutiile sinuoase ale
climatului politic international, în special de confruntarile ideologice intre Est si Vest, precum si de
raporturile tensionate dintre SUA si URSS.
Carta de la Paris, semnata la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitura în istoria
CSCE deschizând calea transformarii sale într-un forum institutionalizat de dialog si negocieri, cu
o structura operationala. Fiind prima Conferinta la nivel înalt dupa adoptarea Actului Final de la
Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele
europene, punându-se oficial capat razboiului rece si fiind adoptate documente de importanta
majora în domeniul dezarmarii - Tratatul privind reducerea armelor conventionale în Europa,
Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la
forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de crestere a încrederii si
securitatii (Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o noua Europa pune bazele
institutionalizarii procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni
ale ministrilor de externe si ale Comitetului Înaltilor Functionari. Sunt create, totodata,
Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) si
Biroul pentru Alegeri Libere (Varsovia). A fost definit obiectivul edificarii unei Europe a
democratiei, pacii si unitatii, constând în asigurarea securitatii, dezvoltarea unei cooperari largi
între toate statele participante si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Un nou impuls pentru actiune concertata în cadrul OSCE a fost dat de Conferinta la nivel înalt de
la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaratia de la Helsinki, denumita
simbolic "Sfidarile schimbarii" - contine prevederi vizând întarirea contributiei si rolului CSCE în
asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor si tensiunilor. Documentul prevede asumarea
unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor. Noul

154
instrument - Înaltul Comisar pentru Minoritati Nationale - este însarcinat sa se ocupe, intr-o faza
cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la
Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securitatii, - care se
întruneste, la Viena, pentru a se consulta si negocia masuri concrete vizând întarirea securitatii si
stabilitatii în regiunea euro-atlantica.

2. Contribuţia OSCE la gestionarea crizelor politico-militare

OSCE, fosta Conferinţă asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE) era, la început un
proces de consultare politică la care participau ţări din Europa, Asia Centrală şi America de Nord.
A devenit organizaţie începând cu 1995. Originile OSCE au apărut prin anii 1950 odată cu ideea
convocării unei Conferinţe general-europene pentru securitate. Punctul de cotitură în evoluţia
CSCE îl reprezintă Conferinţa la nivel înalt de la Paris, din 19-21.11 1990, care marchează trecerea
de la un sistem de întâlniri periodice la o organizaţie internaţională cu caracter permanent. La 19
iunie 1991, Consiliul miniştrilor Afacerilor Externe, la prima sa reuniune ţinută la Berlin, iniţia un
mecanism de consultare şi cooperare destinat să facă faţă situaţiilor de criză în zona CSCE. Acest
mecanism a fost declanşat în cazul situaţiei din fosta Iugoslavia şi în cea din Nagorno-Karabah. La
reuniunea de analiză de la Helsinki , ce a avut loc la 09.07 1992, şefii de stat şi de guvern au
adoptat Declaraţia intitulată „Provocările schimbării”. Acest document reflectă acordul asupra
creării unui post de Înalt Comisar pentru minorităţile naţionale care are sarcina de a interveni în
faza începătoare în tensiunile etnice, precum şi asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă,
de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor. Tot atunci statele interesate au semnat Actul de
încheiere a negocierilor asupra efectivelor forţelor convenţionale în Europa care instaura o limitare
a efectivelor militare. CSCE a întreprins misiuni de anchetă, de raporturi sau de supraveghere în
Kosovo, Sandjak, Voievodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Moldova, Letonia, Nagorno-
Karabah, Cecenia ş.a.
În septembrie 1992 au început să funcţioneze misiuni de ajutor în Albania, Bulgaria, Croaţia, în
fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în România şi Ungaria, pentru aplicarea sancţiunilor
aprobate de ONU împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).

155
Ultima reuniune la nivel înalt a OSCE s-a desfăşurat în 18-19.11 1999 la Istambul. Cu acest prilej
s-a adoptat Carta Securităţii Europene prin care şefii de state şi de guverne membre OSCE şi-au
declarat angajamentul ferm faţă de o zonă liberă, democrată şi mai integrată a OSCE. S-a convenit:
să se adopte Platforma Securităţii Comune cu scopul de a întării cooperarea dintre OSCE şi alte
organizaţii şi instituţii;
să se creeze echipa de asistenţă de specialitate şi cooperare rapidă privind operaţiile ample de
campanie cu civili;
să se extindă capacitatea de a desfăşura activităţi înrudite cu ale poliţiei;
să se înfiinţeze un centru de operaţii cu scopul de a planifica şi disloca operaţiile de campanie ale
OSCE;
să se consolideze procesul de consultări în cadrul OSCE prin înfiinţarea unui comitet de pregătire
subordonat Consiliului Permanent.
Totodată, participanţii au hotărât ca preşedinţia OSCE pentru 2001 să revină României.
Obiectivul principal al OSCE îl reprezintă diplomaţia preventivă. Acţiunea şi demersurile
diplomaţiei preventive vizează în principal două tipuri de conflicte previzibile: cele imediate, pe
termen scurt şi conflictele pe termen lung. O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu poate fi
concepută decât pe termen lung, întrucât o asemenea acţiune vizează implicit instaurarea unei
democraţii viabile, crearea unui climat de încredere între populaţie şi cei care o guvernează,
instituirea de structuri pentru promovarea drepturilor omului, respectarea minorităţilor. Diplomaţia
preventivă are în vedere şi tranziţia paşnică de la un sistem economic centralizat spre economia de
piaţă.
OSCE, fără să dispună de mijloacele materiale suficiente, a creat o serie de structuri şi mecanisme
care îi permit teoretic să se angajeze activ în diplomaţia preventivă, pe de o parte, iar pe de altă
parte, influenţa şi capacitatea sa sunt limitate de opţiunile statelor pentru o metodă sau alta, de
reapariţia sferelor de influenţă şi de alţi factori.
Ca un instrument de diplomaţie preventivă a fost concepută funcţia de Înalt Comisar pentru
minorităţi naţionale care să permită declanşarea unei alarme timpurii sau întreprinderea unei
acţiuni rapide pentru a împiedica transformarea unor tensiuni privind minorităţile, într-o situaţie
conflictuală. Printre succesele obţinute pot fi menţionate : prevenirea escaladării tensiunii în
legătură cu minoritatea greacă din Albania în 1994, îmbunătăţirea relaţiilor interetnice în Letonia şi
Estonia, acţiunea de catalizator în semnarea Tratatului româno-ungar din 1996, iniţierea unor

156
soluţii privind statutul Crimeei în cadrul Ucrainei, sprijin în găsirea unei soluţii de compromis în
privinţa învăţământului în limbile minorităţilor în ţara noastră34.
OSCE nu este numai o comunitate de valori ci şi o comunitate de responsabilităţi, ajutorul acordat
altor state participante fiind o îndatorire morală cât şi una politică.
România şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat
în sfera de influenţă sovietică - CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic,
un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu
toate celelalte state participante.
În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi
cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate,
promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică
externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de
angajamente clare şi precise, asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete,
care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber,
conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului
internaţional.
România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki,
bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea deciziilor
prin consens.În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi
afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a
diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea
procesului de la Helsinki.
În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în
cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi
economice şi prin exprimarea de rezerve sau respingerea iniţiativelor occidentale privind
dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de
drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de crearea unor mecanisme de
monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane.

34
Max Van der Stoel ( discurs ţinut de înaltul comisar pentru minorităţi naţionale al OSCE )

157
 După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor
statelor la aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia
de piaţă. România a intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul
Final al Reuniunii de la Viena şi prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă
politică externă, orientată spre structurile europene şi euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul
Europei, UE, NATO şi UEO şi pornind de la convingerea ca noua arhitectură de securitate
europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri interconectate armonios, sprijinindu-se
reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991, România a
prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul care-i revine CSCE.
În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi,
transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare.
Activitatea reprezentanţilor săi, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale
OSCE, a vizat:
 afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;
 adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă noilor
riscuri şi provocări;
 consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţiei instrumentelor şi
mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-
conflict;
 afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-
operative security);
 definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii
de diviziune, bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor
şi normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber
aranjamentele de securitate.
România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru
Europa secolului XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în
reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea

158
politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi
integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din regiune.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, R.F.
Iugoslavia, Belarus, Kosovo ş.a.O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai
misiunilor OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea,
poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan şi Turkmenistan.
Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost
încredinţată responsabilitatea asigurării Preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în anul 2001. În
consecinţă, în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe,
domnul Mircea Geoană, a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE, coordonând şi
orientând toate activităţile sale curente.

3. Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizație

internațională a acelor națiuni dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și a
economiei de piață libere. Organizația își are originile în anul 1948, sub numele de Organisation
for European Economic Co-operation (OEEC), Organizația pentru Cooperare Economică
Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucția Europei după
Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru statele din
afara Europei, iar în 1961 s-a reformat luând numele de Organisation for Economic Co-operation
and Development (OECD), franceza: Organisation de coopération et de développement
économiques.

Obiective şi acțiuni

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este un forum unic unde guvernele a
33 de democrații conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce țin de
globalizare și de exploatare a oportunităților globalizării.

Organizația oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute
răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze politicile interne

159
și internaționale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acționa ca un stimulent
puternic pentru îmbunătățirea politicii și pentru implementarea instrumentelor independente care,
ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.

Schimburile de informații și analize dintre guvernele OCDE sunt puse la dispoziție de un

secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri și analize și prognozează
dezvoltările economice. Acesta cercetează și schimbările sociale sau modelele comerciale
dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele şi alte domenii.

OCDE ajută guvernele în direcția creșterii prosperității și a luptei împotriva sărăciei prin creștere
economică, stabilitate economică, comerț și investiții, tehnologie, inovație, anteprenoriat și
cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creșterea economică, dezvoltarea
socială și protecția mediului sunt obținute împreună. Alte scopuri includ crearea de locuri de
muncă pentru toți, echitate socială, guvernare curată și efectivă.

OCDE face eforturi pentru a înțelege și a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări și
preocupări. Acestea cuprind comerțul și ajustarea structurală, securitatea online și provocările
legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. De mai mult de 40 de ani, OCDE este una dintre
cele mai mari și mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică și date
sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă și diversă, cum ar fi conturile naționale,
indicatorii economici, forța de muncă, comerțul, ocupația, migrația, educația, energia, sănătatea,
industria, taxele și impozitele, și mediul. Cea mai mare parte a studiilor și analizelor sunt
publicate.

De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice și legate de
mediu, adâncindu-și legatura cu afacerile, uniunile comerciale și alți reprezentanți ai societății
civile. Negocierile de la OCDE în privința taxelor și a prețurilor de transfer au deschis drumul
tratatelor bilaterale în jurul lumii.

Sediul OCDE se află la Château de la Muette în Paris.

160
Secretarul general

Între 1996 și 2006 secretar general al OCDE a fost Donald J. Johnston din Canada. Din 1 iunie
2006 Secretarul General este mexicanul José Ángel Gurría.

Membri

Există în mod curent 33 de membri cu putere deplină; dintre aceștia 30 sunt, în descrierea din 2010
a Băncii Mondiale, țări cu venituri mari. Țările devenite membre OECD în 1961 nu au anii după
nume. Alte națiuni sunt listate în funcție de anul de admisie.

• Australia (1971) • Germania • Olanda

• Austria • Grecia • Polonia (1996)
• Belgia • Irlanda • Portugalia
• Canada • Islanda • Regatul Unit
• Cehia (1995) • Israel (2010) • Slovacia (2000)
• Chile (2010) • Italia • Slovenia (2010)
• Coreea de Sud • Japonia (1964) • Spania
(1996) • Luxemburg • Statele Unite ale
• Danemarca • Mexic (1994) Americii
• Elveția • Noua Zeelandă • Suedia
• Finlanda (1969) (1973) • Turcia

• Franța • Norvegia • Ungaria (1996)

Comisia europeană a Uniunii Europene participă la munca OCDE, alături de statele membre ale
UE. În mai 2007, Consiliul ministerial al OCDE a început să analizeze și să discute despre
încorporarea urmatoarelor state in organizație: Estonia și Rusia; și de a întări cooperarea cu:
Brazilia, China, India, Indonezia și Africa de Sud. Posibili candidați cu drepturi depline sunt
statele lipsă din Uniunea Europeana: Bulgaria, Cipru, Letonia, Lituania, Malta și România.

Cele 33 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută din economia mondială, 70
la sută din comerțul mondial și 20 la sută din populația lumii.

161
La 11 mai 2010, Estonia, Slovenia și Israelul au fost invitate să devină membre.

La data de 22 August 2010, guvernul israelian a aprobat intrarea țării în OCDE.

4. Comunitatea Statelor Independente (CSI) Commonwealth of Independent States

(CIS)
Comunitatea Statelor Independente a fost creata în baza Acordului despre crearea Comunitatii
Statelor Independente la Minsk în anul 1991 de catre reprezentantii a trei republici a fostei URS S -
Republica Belarusi, Republica Federativa Rusa si Ucraina. CSI activeaza în baza Acordului din
1991 si Statutului

adoptat în Minsc în anul 1993.

Scopurile CSI conform Acordului si Statutului sunt:
dezvoltarea colaborarii la egal si reciproc avantajoase a popoarelor si statelor în
domeniul politic, economic, de cultura, educatie, ocrotirii sanatatii, protectiei mediului
înconjurator, stiintei, comertului, în sfera umanitara s. a.
- contribuirea schibului informational reciproc;
- respectarea stricta si constiincioasa a obligatiunilor reciproce.
Membre ai CSI sunt 12 republici a fostei URSS: Federatia Rusa, Ucraina, Republica Uzbechistan,
Republica Kazahstan, Republica Belorus, Republica Azerbaijan, Republica Georgia, Republica
Tadjichistan, Republica Kyrghyzstan, Republica .Armenia, Republica Moldova, Turkmenistan.
Ucraina nu a ratificat Acordul de constituire si ramâne membru asociat.
Organele de baza ale CSI sunt: Consiliul Sefilor de Stat al Comunitatii; Consiliul Sefilor de
Guverne; Consiliul Ministrilor afacerilor externe; Consiliul Ministrilor Apararii; Adunarea
Parlamentara a tarilor-membre a CSI; Curtea de Justitie a CSI; Secretariatul executiv al CSI (din
1999 - Comitetul executiv al CSI).
In afara de acestea exista mai mult de 70 de institutii care sunt menite sa favorizeze interactiunea
multilaterala între statele membre si realizarea acordurilor în diverse domeniii ale economiei,
stiintei, sferei umanitare, sferei militare, în 1991 a fost creat Comitetul pntru Statistica a CSI. Cele
mai diverse domenii de activitate sunt ghidate de diferite comitete interstatale:
în domeniul economiei - Comitetul economic interstatal;
în domeniul industriei - Consiliul interstatal al Conducatorilor ministerelor si departamentelor de

162
cooperare în domeniul constructiei de masini, Uniunea euro-asiatica interstatala a carbunelui si
metalelor; Consiliul interstatal antimonopol; s.a.
în domeniul agriculturii - consiliul interguvernamental în problemele complexului agroindustrial;
Consiliul interguvernamental de coordonare în problemele selectionarii semintelor; Consiliul
interguvernamental de cooperare în domeniul veterinariei;
în domeniul transportului si comunicatiilor - Consiliul transportului feroviar; Consiliul în
probemele aviatiei si utilizarii transportului aierian; Consiliul cosmic interstatal; Consiliul
consultativ -Radionavigatia"; Uniunea regionala în problemele comunicatiei; s.a.
în domeniul progresului tehnico-stiintific - Consiliul tehnico-stiintific interstatal; Consiliul
interstatal de aparare a proprietatii industriale; Consiliul coordonator interstatal în problemele
informatiei tehnico-stiintifice; Comitetul coordonator în problema informatizarii statatelor
membre;
36 în domeniul energeticii - Consiliul electro-energetic al CSI; Consiliul Interstatal al Gazului si
Petrolului; Comitetul de cooperare în domeniul Chimiei si chimiei petroliere;
în domeniul comertului, finantelor, a politicii vamale - Consiliul conducatorilor departamentelor
relatiilor economice externe; Banca Interstatala; Consiliul Conducatorilor Serviciilor Vamale;
Comiterul monetar interstatal;
în domeniul securitatii ecologice - Consiliul ecologic interstatal; Consiliul ghidrometeorologic
interstatal;
în domeniul situatiilor exceptionale - Consiliul interstatal pentru situatii exceptionale ce poarta un
caracter natural sau tehnogen;
în domeniul securitatii si luptei cu criminalitatea - Consiliul ministrilor afacerilor interne; Consiliul
conducatorilor organelor de securitate si serviciilor speciale; Consiliul coordonator al procurorilor
generali; Consiliul coordonator al conducatorilor organelor de cercetare a infractiunilor economice,
Biroul coordonator de lupta contra crimei organizate.
CAPITOLUL 1 CARACTERIZAREA TEORETICO PRACTICA A CSI
1.1. ÎNFIINTAREA CSI
Criza puterii, caderea economica, dorinta oamenilor de a avea libertate, dar si imposibilitatea
regimului dictatorial de a asigura populatia cu strictul necesar bunului trai au determinat practic,
incapacitatea conducerii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de a mentine existenta
unui stat unitar, asigurându-i continuitatea socio-economica viabila la nivel global.

163
La 8 decembrie 1991, în resedinta prezidentiala Visculi din Belorus, sefii republicilor unionale
Belorus, Federatia Rusa si Ucraina au semnat Acordul cu privire la crearea Comunitatii Statelor
Independente (CSI). Prin acest acord îsi înceteaza activitatea de drept URSS, care a fost înfiintata
în 1922 prin semnarea Tratatului Unional.
La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata în Kazahstan, a fost semnat Protocolul referitor la Acordul cu
privire la crearea Comunitatii Statelor Independente din 8.12.1991, de catre urmatoarele state
independente: Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belorus, Republica
Kazahstan, Republica Kârgâstan, Republica Moldova, Federatia Rusa, Republica Tadjikistan,
Republica Uzbekistan, Turkmenistan si Ucraina. Acordul privind crearea CSI si Protocolul la acest
acord au intrat în vigoare pentru fiecare tara în parte din momentul ratificarii. Se admitea ca în
momentul ratificarii sa se faca anumite mentiuni care vor fi luate în considerare pe viitor, la
semnarea acordurilor din cadrul Comunitatii.
Tarile sus numite au semnat Declaratia de la Alma-Ata, în care se mentiona:
" Colaborarea membrilor Comunitatii va fi efectuata pe principiul de egalitate prin institutiile de
coordonare, formate în baza principiului de paritate si va functiona în baza acordurilor între
membrii Comunitatii, care nu este nici stat si nici institutie suprastatala.
" CSI este deschisa aderarii tuturor tarilor fostei URS S si de asemenea pentru alte state, care
urmaresc aceleasi scopuri si principii.
" Tarile membre ale Comunitatii garanteaza, în concordanta cu propriile proceduri constitutionale,
îndeplinirea obligatiunilor internationale reiesind din tratatele si acordurile fostei URSS.
" Tarile membre ale Comunitatii se obliga sa respecte cu strictete principiile Declaratiei de la
Alma-Ata.

164
 8.Organizaţii regionale din Asia şi Africa

1. Cooperarea Economică Asia-Pacific, sau APEC, este forumul premier pentru

facilitarea creşterii economice, cooperare, comerţului şi a investiţiilor în regiunea Asia-Pacific.
APEC are 21 de membri, care reprezintă aproximativ 40,5% din populaţia lumii, aproximativ
54,2% din PIB-ul mondial şi aproximativ 43.7 2% din comerţul mondial.
Regiunea Asia-Pacific a fost în mod constant punct de vedere economic regiunea cea mai dinamică
din lume. Încă de la începuturile APEC în 1989, APEC totală a schimburilor comerciale a crescut
cu 395%, a depăşit în mod semnificativ de restul lumii.
Economiile membre sunt: Australia, Brunei Darussalam, Canada, Chile, Hong Kong, China,
Indonezia, Japonia, Republica Coreea, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee,
Peru, Republica Filipine, Federaţia Rusă, Singapore, China Taipei, Thailanda, Statele Unite ale
Americii, Vietnam.

2. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est sau a ASEAN, a fost înfiinţată la 1967 la
Bangkok de către cele cinci ţări membre iniţiale: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi
Thailanda. Brunei Darussalam au aderat la 1984, Vietnam privind 1995, Laos şi Myanmar în
1997, şi Cambodgia 1999.

165
Începând din 2006, regiunea ASEAN, are o populatie de aproximativ 560 milioane, o suprafaţă
totală de 4.5 milioane km pătraţi, un produs combinat intern brut de aproape 1.100 miliarde de
dolari, şi o comerţul total de aproximativ 1.400 miliarde de SUA.

Astăzi, ASEAN cooperarea economică acoperă următoarele domenii: comerţ, investiţii, industrie,
servicii, finante, agricultura, silvicultura, energie, transport şi de comunicare, proprietatea
intelectuală, întreprinderilor mici şi mijlocii, şi turismul.

ASEAN Comunitatea Economică trebuie să fie la sfârşitul-scopul de a măsurilor de integrare

economică după cum sa subliniat în ASEAN Vision 2020. Scopul său este de a crea un stat stabil,
prosper şi extrem de competitivă a ASEAN regiunea economică în care există un flux circulaţie a
bunurilor, serviciilor, de investiţii şi un flux mai liber de capital, dezvoltare echitabilă economică şi
reducerea sărăciei şi a disparităţilor socio-economice în anul 2020.

ASEAN, zone de liber schimb (AFTA), a fost acum practic stabilită. ASEAN ţările membre au
făcut progrese semnificative în reducerea tarifelor de intra-regionale prin Tariful comune eficace
preferenţial (CEPT) Schema pentru AFTA. Mai mult de 99 la sută din produsele în incluziunea
CEPT List (IL) ale ASEAN-6, care cuprinde Brunei Darussalam, Indonezia, Malaezia, Filipine,
Singapore şi Thailanda, au fost aduse în jos, la 0-5 la sută gama tarifare.

ASEAN plus 3 cooperare a început în decembrie 1997, cu convocarea unui summit informal intre
liderii ASEAN şi omologii lor din Asia de Est, şi anume China, Japonia şi Republica Coreea
(ROK), la care le-a ASEAN, al doilea Summit-ul informal în Malaezia.

Tari membre: Brunei Darussalam, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Filipine,
Singapore, Thailanda şi Vietnam

3. Uniunea Africana

Uniunea Africana este organizatia care succeda Organizatia Unitatii Africane (OUA).Fondata in
iulie 2002, l-a avut ca prim presedinte pe sud-africanul Thabo Mbeki, fost presedinte al
OUA.Creata dupa modelul Uniunii Europene, scopurile sale sunt promovarea democratiei,
drepturile omului si dezvoltarea pe continentul african, in special pentru marirea nivelului

166
investitiilor straine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii
(NEPAD).
Obiectivele Uniunii Africane cuprind si crearea unei banci centrale de dezvoltare.
Ales in martie 2004, Parlamentul Panafrican s-a deschis in martie 2004 initial avand sediul la
Addis Abeba in Etiopia. Acum are sediul la Midrand in Africa de Sud. Actualmente, acesta are
doar un rol consultativ, iar după primii 5 ani sa aiba putere legislativa. Are 265 deputati, membri ai
parlamentelor nationale ale celor 53 de state membre.

Tari membre
Tarile membre (listate cu numele lor oficial) :

• Republica Algeriana Democrata si Populara

• Republica Angola
• Republica Benin
• Republica Botswana
• Burkina Faso
• Republica Burundi
• Republica Camerun
• Republica Capul Verde
• Republica Centrafricana
• Republica Ciad
• Uniunea Comorelor
• Republica Côte d'Ivoire
• Republica Democrata Congo
• Republica Congo
• Republica Djibouti
• Republica Araba Egipt
• Statul Eritreea
• Republica Democrata Federala Etiopia
• Republica Guineea Ecuatoriala
• Republica Gabon
• Republica Gambia

167
• Republica Ghana
• Republica Guineea
• Republica Guineea-Bissau
• Republica Kenya
• Regatul Lesotho
• Republica Liberia
• Marea Jamahirie Populara Araba Libiana
• Republica Madagascar
• Republica Malawi
• Republica Mali
• Republica Islamica Mauritania
• Republica Mauritius
• Republica Mozambic
• Republica Namibia
• Republica Niger
• Republica Federala Nigeria
• Republica Rwanda
• Republica Araba Democrata Saharawi
• Republica Sao Tome şi Principe
• Republica Senegal
• Republica Seychelles
• Republica Sierra Leone
• Republica Somalia
• Republica Africa de Sud
• Republica Sudan
• Regatul Swaziland
• Republica Unita Tanzania
• Republica Togoleza
• Republica Tunisia
• Republica Uganda
• Republica Zambia

168
 • Republica Zimbabwe
Marocul a refuzat sa adere la Uniunea Africana, pentru ca nu recunoaste Republica Araba
Democrata Saharawi. (Sahara Occidentala)..

4. Liga Arabă
Lumea arabă este formată intr-un teritoriu ce se întinde pe două continente, de la Oceanul
Atlantic la vest până la Golful Persic în est si de la Marea Mediterană, în nord, la Africa Sub-
Sahariană şi Oceanul Indian în sud. Cuprinde 22 de ţări şi teritorii ce reunesc o populatie de peste
300 de milioane de locuitori. Această lume este întinsă pe continentul african cât si pe cel asiatic
are ca factori de uniune limba arabă şi islamul.
Acest vast teritoriu este unificat printr-o organizatie politică internatională Liga Statelor Arabe,
cu 22 de state membre din 1995. Obiectivul acestei organizatii este acela de a- si coordona
legăturile economice, sociale si culturale dintre statele membre precum si medierea eventualelor
dispute dintre acestea. Liga Arabă , cum este in mod curent numită a fost fondată la 25 martie 1945
la Cairo, de cele sapte state arabe independente de atunci: Egipt(‫)جمهورية مصر العربية‬,Arabia
Saudită( ‫)المملكة العربية السعودية‬, Irak(‫)جمهورية العراق‬, Liban(‫)الجمهورية اللبنانية‬, Siria(‫الجمهورية العربية‬
‫)السورية‬, Emiratul Transiordaniei (actuala Iordanie-‫ )المملكة الردنية‬si Yemen (‫)الجمهورية اليمنية‬.
Pe masură ce şi-au câştigat independenta sau prin decizii ulterioare,alte ţări arabe se alătură
cestei organizatii: Libia(1953-‫ )الجماهيرية العربية الليبية الشعبية الشتراكية العظمى‬,Sudan(1956-‫)السودان‬,
Maroc(‫)المملكة العربية المغربية‬, Tunisia(1958-‫)الجمهورية التونسية‬, Kuweit(1961-‫)دولة الكويت‬, Algeria(1968-
‫)الجمهورية الجزائرية الديمقراطية‬, Emiratele Arabe Unite(‫)المارات العربية المتحدة‬, Bahrain (‫)مملكة البحرين‬,
Qatar(‫)دولة قطر‬,Oman (1971 ‫)سلطنة عمان‬, Mauritania(1973-‫)الجمهورية السلمية الموريتانية‬,
Somalia(1974-‫)جمعورية الصومال‬, Palestina(1976-‫)دولة فلسطين‬, Djibouti(1977-‫ )جمهورية جيبوتي‬,
Comores (1993-‫)التحاد القمري‬. Liga are de asemenea 3 state observatoare: Eritreea(2003),
Venezuela(2006), India(2007).
Sediul central permanent al Ligii Arabe a fost stabilit, prin Carta organizatiei, ca fiind la Cairo.
Această continuitate a fost înrerupt în 1979, când calitatea de membru a Egiptului a fost
suspendată după ce a semnat tratatul de pace cu Israel, iar sediul central a fost mutat la Tunis.
Situatia a durat până în1989, timp în care Secretariatul General îi este atribuit unui tunisian, iar
când Egiptul este reacceptat în Ligă, sediul este restabilit la Cairo.

169
 Consiliul Ligii, cu sediul în Sudan, este organul suprem al acesteia, compus din reprezentanti
ai statelor membre. Acesti reprezentanti sunt în general ministri ai Afacerilor
Externe,reprezentantii sau delegatii acestora permanenti. Fiecare stat are dreptul la un vot în
Consiliu,independent de mărimea sau de numărul de locuitori. Consiliul poate decide aderarea
noilor membri sau introducerea unor noi amendamente la Carta. Acesta organizează două reuniuni
anuale, în martie si octombrie, existând si posibilitatea unei întruniri extraordinare, în cazuri
speciale la cererea a două state membre. Consiliul are functia de a atinge obiectivele Ligii si a
supraveghea executarea deciziilor adoptate de membri, precum si determinarea modalităţilor
eventualelor colaborări cu alte organizatii internationale.
Consiliul de Apărare al Ligii este constituit din ministri ai Afacerilor Externe si ai Aparării ai
statelor membre si poate adopta măsurile necesare pentru mentinerea politicii statelor Ligii,
inclusiv folosirea fortei împotriva statelor ce ar ataca un membru al acesteia.
Printre alte organisme ale organizatiei se numără Fondul arab de dezvoltare economică şi
socială-ADES), cu sediul în Kuweit si Organizatia arabă pentru educatie, cultură şi
stiinte(ALESCO) cu sediul la Tunis.
Secretariatul General este organul administrativ si executiv al Ligii, independent de statele
care o compun. Este format din Secretarul- general, Secretari asistenti si alti functionari.
Secretarul-general este ales în Consiliu de către două treimi dintre membri si are rangul de
ambasador,iar secretarii-asistenti au pozitia de ministri plenipotentiari. Printre functiile sale se află
si aceea de pregătire a bugetului Ligii, ce este apoi trimis Consiliului pentru aprobare, sau
stabilirea reuniunilor Consiliului. Functia de secretar general presupune un mandat de 5 ani si a
fost prin traditie rezervat unui egiptean,cu exceptia perioadei excluderii Egiptului din Ligă
prezent, functia de Secretar-general este detinut de egipteanul Amr Moussa, iar cea de purtător de
cuvânt al Parlamentului Arab de libanezul Nabih Berri.
Liga Statelor Arabe este o organizatie creată pentru a strânge relatiile dintre acestea, a
coordona activitatea politică cu scopul de a realiza o colaborare, de a le proteja independenta si
suveranitatea si de a veghea asupra problemelor si intereselor statelor arabe.

170
 10.Organizaţii regionale de pe teritoriul celor două Americi
1. Organizaţia Statelor Americane

Carta Organizaţiei Statelor Americane prevede:

În numele popoarelor, statelor reprezentate la a IX-lea Conferinta Internationala a Statelor Americane,
Convinse că misiunea istorică de a Americii este de a oferi pentru om un teren de libertate şi un mediu
favorabil pentru dezvoltarea personalităţii sale, precum şi realizarea aspiraţiilor sale ;
Conştient de faptul că această misiune a inspirat deja acorduri numeroase, a căror valoare esenţială
constă în dorinţa popoarelor americane de a trăi împreună în pace şi, prin înţelegerea lor reciprocă şi
respectul pentru suveranitatea fiecarora dintre ele, pentru a asigura îmbunătăţirii tuturor, în independenţa,
în egalitatea de şanse şi în conformitate cu legislaţia;
Convins că democraţia reprezentativă este o condiţie indispensabilă pentru stabilitate, pace şi dezvoltare
a regiunii;
Increzător că semnificaţia reală a solidarităţii americane şi bună vecinătate poate însemna doar
consolidare pe acest continent, în cadrul instituţiilor democratice, a unui sistem de libertăţii individuale
şi a justiţiei sociale bazate pe respectarea drepturilor esenţiale ale omului;
Convinşi că bunăstarea lor şi contribuţia lor la progresul şi civilizaţia din lume din ce în ce va necesita o
cooperare intensivă continentale;
HOTĂRÂŢI să persevereze în întreprinderea de nobil că umanitatea a conferite Organizaţiei Naţiunilor
Unite, ale cărei principii şi scopurile în care au în mod solemn reafirme;
Convinse că organizaţia juridică este o condiţie necesară pentru securitate şi pace fondată pe ordinii
morale şi în domeniul justiţiei, precum şi
În conformitate cu Rezoluţia IX din Inter-American de conferinte pe probleme de Război şi pace, a avut
loc în Mexico City,
AU CONVENIT cu privire la următoarele
Carta Organizaţiei Statelor Americane
Part One
Capitolul I
NATURĂ şi în scopuri
Articolul 1

171
Statelor Americane stabilesc prin prezenta cartă organizaţia internaţională care le-au dezvoltat pentru a
realiza o ordine a păcii şi a justiţiei, pentru a promova solidaritatea lor, de a consolida colaborarea lor, şi
să-şi apere suveranitatea lor, integritatea teritorială, precum şi independenţa acestora. În cadrul Unite
Naţiunilor Unite, Organizaţia Statelor Americane este o agenţie regională.
Organizaţia Statelor Americane nu are alte puteri decât cele în mod expres care îi sunt conferite prin
prezenta cartă, nici una dintre prevederi ale căror autorizează să intervină în chestiuni care sunt în
competenţa internă a statelor membre.
Articolul 2 alineatul
Organizaţiei Statelor Americane, pentru a pune în practică principiile pe care se întemeiază şi să-şi
îndeplinească obligaţiile sale regionale, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, proclamă în
următoarele scopuri esenţiale:
a) Pentru a consolida pacea şi securitatea continentului;
b) să promoveze şi să consolideze democraţia reprezentativă, cu respectarea principiului de
neintervenţie;
c) Pentru a preveni posibilele cauze ale dificultăţilor şi pentru a asigura reglementarea paşnică a
conflictelor care pot apărea între statele membre;
d) Pentru a asigura o acţiune comună din partea statelor în caz de agresiune;
e) Pentru a căuta soluţionarea problemelor politice, juridice şi economice care pot apărea între ele;
f) să promoveze, prin acţiuni de cooperare, dezvoltarea lor economică, socială şi culturală;
g) de eradicare a sărăciei extreme, care constituie un obstacol în calea dezvoltării democratice depline a
popoarelor din emisfera; şi
h) Pentru a realiza o limitare eficientă de arme convenţionale, care va face posibilă să acorde o mai mare
cantitate de resurse pentru dezvoltarea economică şi socială a statelor membre.
Capitolul II
PRINCIPIILE
Articolul 3
Statele american îşi reafirmă următoarele principii:
o lege Internationala este un standard de comportament al statelor în relaţiile lor reciproce;
b) ordine internaţională constă în mod esenţial de respect faţă de personalitate, suveranitatea şi
independenţa statelor, şi împlinirea fidelă a obligaţiile care decurg din tratate şi alte surse de drept
internaţional;

172
c) cu bună-credinţă trebuie să reglementeze relaţiile dintre state;
d) solidaritatea dintre statele americane şi obiectivele de mare care sunt căutate, prin aceasta, necesită
organizarea politică a acestor state, pe baza exercitarea efectivă a democraţiei reprezentative;
e) Fiecare stat are dreptul de a alege, fără intervenţii externe, ei sistemul politic, economic, şi social şi de
a se organiza în modul cel mai potrivit pentru ea, şi are datoria de a se abţină de la intervenţia în treburile
altui stat. Sub rezerva cele de mai sus, statele americane cooperează pe deplin între ele, indiferent de
natura lor politice, sistemele economice şi sociale;
f) eliminarea sărăciei extreme este o parte esenţială a promovarea şi consolidarea democraţiei
reprezentative şi este responsabilitatea comună şi comună a statelor americane;
g) Statelor Americane condamne razboi de agresiune: victorie nu dă drepturi;
h) un act de agresiune împotriva unui american de stat este un act de agresiune împotriva tuturor
celorlalte state americane;
i) Controverse cu caracter internaţional care apar între două sau mai multe state americane se
soluţionează prin proceduri paşnice;
j) de justiţie socială şi securitatea socială sunt baze de pace durabilă;
k) acţiuni de cooperare economică este esenţială pentru a asigura bunăstarea comună şi a prosperităţii
popoarelor continentului;
l) Statelor Americane proclama drepturile fundamentale ale individului, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, credinţă, sau sex;
m) unităţii spirituale a continentului se bazează pe respectul pentru valorile culturale ale ţărilor
americane şi necesită o cooperare strânsă a acestora, în sensul înalt de civilizaţie;
n) de educaţie de popoare ar trebui să fie îndreptată spre justiţie, libertate şi pace.

2. NAFTA

Acordul privind formare organizației internaționale N.A.F.T.A. - Acordul Nord American

de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement) a fost semnat la 17

decembrie 1992 între SUA, Canada și Mexic. NAFTA acoperă o piață de 375 milioane de
consumatori, cu perspectiva extinderii și mai spre sudul continentului american, și o suprafață de

173
21,3 milioane km². Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comerțului cu produse și
servicii, prin eliminarea barierelor tarifare și netarifare între părți și prin liberalizarea investițiilor
intra-zonale.

Domeniile vizate de NAFTA sunt următoarele:

a) Comerțul cu bunuri materiale:

În decurs de 10 ani, urmează a fi înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca
„nord-americane”, în conformitate cu regulile de origine, astfel ca în anul 2004 să se formeze o
vastă piață liberă.

b) Comerțul cu servicii:

Serviciile dețin un loc important în comerțul din zonă - supus tratamentului național.

c) Investițiile directe de capital - liberalizare.

d) Alte dispoziții se referă la următoarele: regulile de concurență, proprietatea intelectuală,

sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecția mediului.

Constatări:

• NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură.

• Model de cooperare de tip interguvernamental, fără a avea organisme supranaționale.

• Nu are obiective de natură politică.

O incursiune în istoria relativ recentă a relațiilor intra-nord-americane evidențiază că NAFTA este,

într-un fel, o urmare firească a credinței nestrămutate în forța comerțului și investițiilor libere.
NAFTA apare ca o abordare modernă și o continuitate a drumului deschis în perioada postbelică a
doi precursori celebri: Autopact și FTA. Experții au considerat Autopact drept un model pentru
un acord sectorial de comerț liber. Autopact, semnat în 1965 între Canada și SUA, a eliminat
taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două țări și expediate în cealaltă țară.

174
Aceasta a permis producătorilor de autoturisme din ambele țări să-și programeze mai bine
producția. Granița dintre SUA și Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu
autovehicule și componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un sfert din schimburile intra-
nord-americane (exclusiv Mexic) sunt reprezentate în prezent de schimburile de autovehicule și
componente auto.

Uzinele canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de autoturisme, cea mai
mare parte a producției lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se produceau în
Canada. În perioada 1965 – 1985 a avut loc o revoluție în atitudinea oamenilor de afaceri din
Canada față de comerțul liber cu SUA; aceasta a fost considerată într-o măsura crescândă drept
cea mai bună speranță pentru a deveni competitiv în economia mondială. Anul 1985 marchează
inițierea informală a negocierilor Canada – SUA pentru un acord general de comerț liber. Acesta
intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 1991.

Cunoscut sub denumirea simplă de FTA (Canada-United States Free Trade agreement), Acordul de
comerț liber între cele două țări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile
reciproce. Eliminarea se putea face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10 ani. În 1996, taxele
vamale au dispărut în comerțul reciproc cu mașini și utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, țiței
pentru ca în 1998 să fie eliminate și restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate mai
sensibile ca, de exemplu, confecții, medicamente, produse alimentare. Acordul a inclus și alte
prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piața SUA, ameliorarea
tratamentului investițiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de energie. Astfel, Canada
a primit asigurarea că industria americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se
proteja de mărfurile canadiene care au prețuri mai scăzute. O serie de restricții asupra investițiilor
americane în Canada au fost înlăturate, investitorii americani nemaiavând obligația procurării de
inputuri din Canada sau a efectuării unor anumite activități de cercetare utilizând capacitățile din
Canada. În comerțul cu energie, SUA a primit asigurări că livrările canadiene de țiței nu vor fi
diminuate și că prețul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de energie, în timp ce SUA s-a
angajat să nu impună taxe la importul de țiței, gaze și energie electrică importate din Canada.

Crearea NAFTA a avut mai mulți predecesori în ceea ce privește noțiunea de comerț liber. Un
exemplu în acest sens îl constituie experiența mexicană între anii 1942 și 1945, când economia

175
mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. Cele mai multe comparații ale
zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană.
Observatorii procesului european și, în special, criticii NAFTA, notau că experiența europeană a
fost una de lungă durată și deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de
modificări înainte de a trece la următorul. O altă diferență importantă între NAFTA și CEE este
lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate
a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE și pentru a construi infrastructura necesară în
țările membre cel mai puțin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost
cheltuite în aceste scopuri peste 5,4 miliarde USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. O altă
diferență este cea politică. Piața comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică.
De asemenea, CEE cere ca națiunile să fie niște democrații stabile înainte de a intra în comunitate.
NAFTA nu urmărește acest lucru, un exemplu în acest sens fiind și criticile sistemului politic
mexican. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se
realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru
Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil și, de aceea, a fost negociat un acord separat
cu SUA și un altul cu Canada.

NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare și investițiile. Se specifică faptul că mărfurile

de import provenite din celelalte două națiuni vor avea același regim ca și bunurile naționale.
Fiecare membru NAFTA va excepta unele activități de la aplicarea acestui acord. Canadienii, așa
cum a fost stipulat și în vechiul Acord de Comerț Liber între Canada și SUA, vor excepta de la
aplicarea NAFTA domeniul publicațiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special
asupra proprietății și acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de
media din SUA. Cererea SUA a fost ca mișcarea liberă a persoanelor, cu excepția profesioniștilor
și managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleșită de
milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican își rezervă dreptul de a controla sistemul de căi
ferate, electricitatea, petrochimia de bază și industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA
beneficiază de anumite avantaje. SUA și Canada câștigă astfel accesul la piața mexicană, o piață cu
peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate și beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind
vorba de îmbunătățirea relațiilor externe ale Mexicului și de o posibilă stabilitate internă,
urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării și poluării. Impactul creării

176
NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult
mai mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă și domeniul sănătății este același și în SUA și
în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.

3. MERCOSUR
MERCOSUR a fost fondata în 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina, Uruguay si Paraguay, în
urma semnarii Tratatului de la Asunción, tratat dezvoltat în decembrie 1994 prin Protocolul
Aditional de la Ouro Preto, prin care se stabileste structura institutionala a MERCOSUR si i se
confera personalitate juridica internationala
Republica Chile si Bolivia s-au asociat la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor acorduri de
asociere. În cadrul primei reuniuni a sefilor de stat ai tarilor membre MERCOSUR, desfasurata în
iunie 1992, în localitatea argentiniana Las Leñas, s-a stabilit o cronograma de masuri destinate sa
conduca la realizarea, pâna la 31 decembrie 1994, a Pietei Comune. Principalele obiective avute în
vedere au fost eliminarea barierelor tarifare si netarifare dintre tarile membre, asigurarea libertatii
traficului de marfuri si pasageri, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislatiei, stabilirea
unui tarif vamal extern comun si armonizarea politicilor macroeconomice.
Scurt istoric
Înca din 1989 când se discuta înfiintarea Mercosur, ea a stârnit interes pentru multe tari latino-
americane si unele retineri din partea altora, si îndeosebi o opozitie latenta din partea SUA. În
1990, cu un an înainte de formatea Mercosur (1991) de catre Argentina, Brazilia, Uruguay si
Paraguay, tari care reprezinta mai bine de jumatate din suprafata continentului si aproape jumatate
din forta economica a acestuia (peste 40%, socotind la 31 tari), fostul presedinte al SUA, Bush
senior, lansa „Întreprinderea pentru Initiativa Americana „(respectiv 34 tari ale celor doua
Americi) de liberizarea comertului, cea mai întinsa organizatie de integrare din lumea de astazi”;
între timp preconizata organizatie a capatat denumirea FTAA (Free Trade America Latina –
America de Nord sau ALCA – Acordul de Liber Schimb al celor doua Americi sau ZLEA – Zona
de Liber Schimb a Americelor) aflata înca în negocieri si azi, desi termenul de înfiintare era 2005.
America Latina avea un atu, multe tari câstigasera independenta fata de colonialistii spanioli,
portughezi, francezi, olandezi, englezi înca din prima jumatate si-a doua a secolului 19-lea.
Dar, din pacate, integrarile din America Latina n-au prea dat rezultate asteptate de populatie,

177
saracia se poate spune, dupa datele statistice ale PNUD, CEPAL – îndeosebi dupa IDH
(Indicatorul Dezvoltarii Umane), s-a agravat, fapt . Urmare a fost ca în anii 70 si mai ales 80 si 90
au fost o multitudine de miscari sociale de rezistenta la efectele negative ale politicelor economice
si sociale.
Era de fapt totodata si o atitudine adversa fata de insistentele SUA de formare a ALCA (FREE,
ZLEA) aceasta organizatie fiind vazuta ca un instrument de crestere a hegemoniei nord
americanilor.
Prof. Emir Sader de la Universitatea Rio de Janeiro afirma ca America Latina este o victima a
politicilor neoliberale, deoarece integrarile regionale existente au avut efecte dezastruoase,
„masurile de liberalizare comerciale si financiare au accelerat luarea controlului pietei interioare a
fiecarei tari prin multinationale americane si europene”, marind astfel dependenta tarilor fata de
pietele exterioare.
Aceasta rezistenta la ofensiva SUA a dat nastere la miscarile sociale amintite si respectiv unei
„rupturi”, expresie ce circula în mediile America Latina, pentru ca a aparut o „stânga” în politicile
unor tari în urma unor alegeri electorale si care se opun intereselor nord americane; amintesc mai
ales cele din Chile, Bolivia precum si cele din Argentina, Brazilia, Uruguay si în mod deosebit din
Venezuela unde, Hugo Chavez, este cel mai radical.
S-a insistat mai mult pe câteva aspecte social-politice din dorinta de a întari rolului activ în
cresterea Mercosur în cadrul regionalismului latino-american, pe baza cercetarii si a acestor
aspecte. Aceasta organizatie a stimulat oamenii politici si miscarile sociale de pe continent, a radiat
în jurul ei, prin rezultate obtinute de integrare, o speranta ca se poate treptat atenua si înlatura
saracia si se poate opune hegemoniei americane.
Urmarind negocierile declansate de Mercosur, vom putea observa imensul volum de eforturi facute
de organizatie în sporirea efectelor pozitive ale integrarii si a influentei pe care o are.
Prezentare generala
Obiectivul MERCOSUR este cresterea eficientei si competitivitatii economice a statelor membre,
prin deschiderea pietelor si accelerarea dezvoltarii economice, mai buna utilizare a resurselor,
protectia mediului, îmbunatatirea cailor de comunicatie, coordonarea politicilor macroeconomice
si complementarizarea industriilor.
În prezent, MERCOSUR este o realitate economica de dimensiuni continentale. Cu o suprafata de
aproape 12 mil. Km patrati, de peste patru ori mai mare decât Europa, MERCOSUR reprezinta o

178
piata potentiala de 200 milioane de consumatori si un PIB total de peste 1000 miliarde USD, care o
plaseaza în rândul primelor patru economii din lume, dupa NAFTA, UE si
Japonia.17MERCOSUR este astazi unul din polii majori de atractie a investitiilor pe plan mondial.
Motivele acestui succes sunt multiple: MERCOSUR are cea mai mare rezerva de resurse naturale
din lume; resursele energetice, în special minerale si resurse hidroelectrice sunt printre cele mai
importante din lume; retelele de comunicatii sunt avansate si parcurg un continuu proces de
renovare. Peste 2 milioane de km de sosele conecteaza orasele majore, iar transportul aerian este
sustinut de peste 6000 de aeroporturi. Mai mult, MERCOSUR are unul dintre cele mai importante
sectoare industriale si una din cele mai dinamice economii din lume, fiind , totodata, si un
participant important la comertul mondial. De asemenea, integrarea comerciala promovata de
MERCOSUR, favorizeaza si atingerea unor obiective din alte domenii de activitate, precum
educatie, justitie, cultura, transporturi, energie, agricultura, protectia mediului. Deja au fostsemnate
câteva acorduri în aceasta privinta, pornind de la recunoastereadiplomelor universitare si pâna la
stabilirea de asistenta mutuala în domeniul penal si crearea unei „marci culturale” regionale, pentru
promovarea si facilitarea cooperarii în acest domeniu.
4. Analiza comparativă între NAFTA şi MERCOSUR porneşte în mod
logic de la obiectivele stabilite de cele două acorduri de integrare regională.
Deosebirea este evidentă: în timp ce NAFTA şi-a propus ca obiectiv de bază crearea unei zone de
comerţ liber, MERCOSUR a fost mult mai ambiţios,dorind, pe lângă realizarea zonei de comerţ
liber, şi o uniune vamală şi o politică coerentă pentru o piaţă comună.
MERCOSUR a fost în mod repetat ca o abordare fundamental nouă
a integrării regionale în America Latină. În timp ce experienţele anterioare
încheiate cu un eşec s-au bazat pe conceptul substituirii importului încercând să aplice la nivel
regional un model naţional intervenţionist şi concentrat către piaţa internă, noua abordare a
evidenţiat conceptual „regionalismului deschis”
Pe scurt, conceptul MERCOSUR de regionalism deschis are în vedere un set nediscriminatoriu de
stimulente economice (inclusiv taxe vamale egale cu zero) în cadrul regiunii şi o marjă, relativ
scăzută, de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. „Prin această interpretare dată
regionalismului deschis, MERCOSUR diferă într-adevăr fundamental de toate acordurile
anterioare de comerţ regional din America Latină.”
Analiza comparativă dintre NAFTA şi MERCOSUR evidenţiază o diferenţă uriaşă din punct de

179
vedere al forţei economice determinată de decalajele în nivelul de dezvoltare economică şi de
participare la fluxurile din economia mondială. Dacă populaţia NAFTA este cu numai 1,9 ori mai
mare decât a MERCOSUR, produsul intern brut al NAFTA a fost în anul 2001 de peste 12 ori mai
mare decât al MERCOSUR. În timp ce NAFTA are ca membrii trei ţări, din care două super
dezvoltate (Canada şi SUA) care fac parte din OCDE, iar una (Mexic) din grupul ţărilor cu venit
mediu din categoria superioară, MERCOSUR este format din patru ţări în dezvoltare, din care trei
(Argentina, Brazilia şi Uruguay), din grupul de ţări cu venit mediu din categoria superioară, iar una
(Paraguay) din grupul de ţări cu venit mediu din categoria inferioară.
Discrepanţele se măresc atunci când se iau în considerare fluxurile
internaţionale de mărfuri şi servicii. În anul 2001, exportul de mărfuri al NAFTA a fost de 1226
miliarde USD, depăşind de peste 14 ori valoarea exporturilor de mărfuri ale ţărilor MERCOSUR.
În acelaşi timp, cu un export de servicii comerciale de 342,3 miliarde USD în anul 2001, NAFTA
a depăşit MERCOSUR de aproape 27 de ori.
NAFTA şi MERCOSUR: evoluţii, progrese şi insatisfacţii către dezideratul creării unor zone de
comerţ liberii economice
Obiectivul NAFTA de eliminare treptată a taxelor vamale în comerţul intra-zonal a fost îndeplinit
până în prezent în conformitate cu termenele stabilite sau chiar a fost devansat. Realizările de până
acum în reducerea sau eliminarea taxelor se prezintă astfel:
- Taxele vamale în schimburile reciproce SUA – Canada au fost eliminate complet până la 1
ianuarie 1998. NAFTA a preluat şi menţinut de fapt toate prevederile acordului de comerţ liber
SUA– Canada (FTA – Free Trade Agreement) încheiat anterior şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1989. FTA a prevăzut eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile reciproce Canada – SUA,
fie imediat (de la 1 ianuarie 1989), fie după 5 ani (de la 1 ianuarie 1993 pentru produse cum sunt:
maşini şi utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, ţiţei, etc.), fie după 10 ani (de la 1 ianuarie 1998,
pentru produse considerate mai sensibile, cum ar fi: confecţii, medicamente, produse alimentare,
etc.).
- În comerţul reciproc SUA – Mexic şi Canada – Mexic, o mare parte din taxele vamale au fost
eliminate imediat la intrarea în vigoare a NAFTA sau în decurs de 5 ani (perioada 1994 – 1998, cu
excepţia unor produse „sensibile” la care eliminarea se va realiza în 10 ani (1994 – 2003), sau în
15 ani (1994 – 2008) la importul unor produse din SUA. Astfel, de exemplu, la importul Canadei
din Mexic, taxele vamale au fost eliminate la 1 ianuarie 1994 pentru maşini şi echipamente,

180
inclusiv de telecomunicaţii, componente de mobilă, iar la 1 ianuarie 1999 pentru camioane uşoare,
maşini-unelte şi articole de cauciuc. La o serie de produse considerate sensibile – confecţii,
încălţăminte, jucării – eliminarea taxelor vamale s-a produs începând cu 1 ianuarie 2003. La
importul Mexicului din Canada, taxele vamale au fost eliminate la 1 ianuarie 1994 pentru
echipamente de telecomunicaţii, îngrăşăminte, sulf şi produse din peşte, iar la 1 ianuarie 1999
pentru articole metalice, maşini şi utilaje, componente de echipamente electrice. La o serie de
produse considerate sensibile – mobilă, medicamente, jucării – eliminarea taxelor vamale la
importul Canadei din Mexic, s-a produs începând cu 1 ianuarie 2003. În comerţul cu produse
agricole SUA – Mexic, majoritatea taxelor vamale au fost eliminate imediat, cu excepţia a circa 6
% din totalul
produselor agricole la care eliminarea taxelor se va face în decurs de 15 ani.
Integrare şi regionalism pe continentul American
Evoluţiile ulterioare intrării în vigoare a MERCOSUR (1 ianuarie 1995), au arătat că, după o
perioadă de progres relativ rapid în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber,
ţările partenere s-au confruntat cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri cât
şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu zahăr şi automobile.
Greutăţile s-au manifestat pe fondul unei evoluţii mai puţin favorabile din economia mondială
(criza asiatică şi criza rusă) din a doua parte a anilor ’90. Acestea au determinat apariţia unor stări
conflictuale între Argentina şi Brazilia, cei doi membri marcanţi ai MERCOSUR.

181
10. Organizaţii financiare mondiale

1. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I)

F.M.I., instituţie specializată a O.N.U., supraveghează buna funcţionare a sistemului. Alături

de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii instituţionale concepute de Statele
Unite şi într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de al doilea
război mondial.
Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii
economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor
dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de
disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se
află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în domeniul monetar1).
“Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să aibă cu toate
băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală şi
băncile sale subordonate”2).
Acum 61 de ani, s-a petrecut într-o mică localitate – Bretton Woods, (statul New Hamphire,
S.U.A.) un eveniment care avea să rămână întipărit în analele istoriei moderne a lumii. Aici s-au
întâlnit la 22 iulie 1944 reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra viitorului economic.
Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi mai puţin de 30 erau ţări
în curs de dezvoltare.
În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile menite nu numai să repare
rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi
conflicte armate. Toate statele doreau să se realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea
obţinerii unei stabilităţi economice, financiare şi monetare1).

182
Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui unmăr de ţări ale căror cote de
participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată
la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne totalizând
80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu financiar s-a încheiat
la 30 iunie 1947.
Statele membre îi plătesc F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală în aur, devize
şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în
deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul
la aceste trageri atrage măsuri de supraveghere şi control din partea F.M.I.
Organizarea - F.M.I. este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor. Guvernatorii decid
asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membrii
sau acordarea drepturilor speciale de tragere.
Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă
aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc
cel puţin de trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare – S.U.A.,
Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare.
Cel mai important organism care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a cărui
preşedenţie este asigurată prin rotaţie.
Funcţii. Principala funcţie a F.M.I. este aceea de a supraveghea sistemul monetar internaţional. Din
această funcţie principală derivă alte câtevafuncţii: supravegherea politicii monetare şi a ratei de
schimb din ţările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri şi
acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi. Rolul cel mai important pe care
îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi
stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul
mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens F.M.I. funcţionează ca un organism
permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în sfera monetară
internaţională1).
Scopurile F.M.I.
(1) – De a promova cooperarea monetară internaţională
(2) – De a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de a contribui

183
astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta
resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice
(3) – De a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de schimb dintre
membri şi de a evita deprecierea schimbului competitiv
(4) – De a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzacţiile curente
dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea
comerţului internaţional
(15) – De a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale
Fondului
(16) – De a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale.
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc obiectivele şi
regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului, articolul IV la regimul
schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea monedelor, iar
articolul V la facilităţile de credit.
Facilităţi de credit1). Statutul F.M.I. prevede pentru ţările membre posibilitatea de a face apel la
resursele sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de
deschidere şi de liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa
eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază astfel, prin
acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea
schimburilor externe şi facilitarea mişcărilor de capital internaţional.
În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un deficit al balanţei de plăţi, să
nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea competitivă
sau blocarea schimburilor externe.
Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe
termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.
La sfârşitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181 de ţări membre, avea disponibilităţi de 154,3 mld.
DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din: cotele-părţi ale ţărilor participante 144,9 mld. DST,
iar restul din alte vărsăminte speciale, din care aur circa 3217 tone2).
În perioada 1980 – 1990 aproape 40 de ţări (printre care şi cele care provin din lumea comunistă)
au aderat la F.M.I.3)

184
2. BANCA MONDIALĂ

1. INFIINŢARE ŞI STRUCTURĂ
Banca Mondială este cea mai prestigioasă intituţie internaţională de dezvoltare, reprezentând un
model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Procedurile sale de aprovizionare şi aprobare a
fost deoseori preluate şi adaptate necesitaţilor instituţiilor regionale. De aceea, studierea metodelor
utilizate de Banca Modială este necesară atât pentru înţelegerea acestora, cât şi scopul extrapolării
lor.
Banca Mondială este un sistem bancar format în principal din următoarele intituţii:
- Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) - infiinţată în 1944 (
1945), deseori numită şi Banca Modială – principala agenţie de finanţare, cu sediu central
la Washington.
- Asociaţia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID) - înfiinţată în 1960, debitorii
acesteia sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine
spijinul Băncii Modiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-
40 de ani.
- Corporaţia Financiară Internaţionala (CFI) - infiinţată în 1956, se ocupă cu
creditarea comercială cu scop lucrativ şi investiţii de capital. BIRD finanţează
reconstrucţia ţărilor europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial, ulterior
atunci când economiile acestor state s-au refacut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către
ţările în curs de dezvoltare.
- Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor ( AGMI ) – oferă garanţii în
sprijinul invesţiilor străine din ţările dezvolate.
Scopul tuturor acestor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în
curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări prin
acordarea de asistentă tehnică şi economică. La începutul anului 2000 Banca Mondială avea 181
de membri.
Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format
dintr-un reprezentat al fiecărui stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest
organism se întruneşte în şedinţa cel puţin odata pe an, când are loc o şedinta comuna cu cea a
Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliul de

185
Administraţie numit şi Consiliul Directorilor Executivi format din 24 de membrii. Consiliul de
Administraţie conduce şi intituţiile financiare afiliate ( CFI, AID). Acesta este format din
reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei şi din 19
directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5
ani, care conduce si administratia Băncii. De regulă, preşedintele Băncii este un reprezentant al
SUA. Votul in cadrul organismelor de conducere este proporţional cu cota de participare la Bancă.
Elaborarea politicii băncii revine unui Comitet de Dezvoltare, ( care nu este
instituţionalizat), format din miniştrii de finanţe ai ţărilor care au reprezentanţi in Consiliul
Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte in şedinţă de 2 ori pe an, una din
şedinţe desfăşurându-se înnaintea întrunirii Consiliul Guvernatorilor şi urmărind să stabilească
volumul transferului de resurse către tările în curs de dezvlotare.
Banca Mondială are de trei ori mai mult angajati decat FMI, aceştia desfăşurându-şi
activitatea atât la sediul central, cât şi la reprezentanţele deschise în întreaga lume ( la mijlocul
anilor 1990 existau circa 40 de reprezentanţe).
2. OBIECTIVELE BĂNCII MONDIALE
Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale care pot obţine
garanţii solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare din cele 156 de ţări
membere care înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare.
Acordarea de împrumuturi statelor membere – Împrumuturile sunt destinate finanţarii unor
proiecte ce duc la dezvlotarea economică, rezulatele proiectului dând posibilitatea rambursării
creditului. Banca oferă valută doar pentru finantarea proiectului, componenta interna a investiţiei –
salariile, consumurile, intermediare fiind finanţate din resursele financiare ale ţării beneficiare.
Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regula, direct guvernelor ţărilor beneficiare iar, atunci
când se finanţează proiecte private, este obligatorie garanţia guvernamentală.
Intermedierea financiară – În sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau încurajarea
unor bănci comerciale ori grupuri financiare de a participa la cofinantarea împrumuturilor băncii.
Acordă asistentă si consultantă ţărilor membere – Astfel, BIRD elaborează proiecte de asistentă
tehnică pentru infrastructura ( studii de prefrezabilitate si fezabilitate ) sau pentru
dezvlotarea capacitaţilor manageriale. De asemenea acordă consultantă în implementarea
unor proiecte in domeniul privatizării, dezvlotării pieţei de capital etc. Resursele Băncii Mondiale
sunt formate din participaţiile statelor membere la capitalul Băncii, care este majorat periodic. Din

186
contribuţia statelor membere, numai 6 % se varsă, rămâne in permanentă la dispoziţia ei, putând fi
solicitat în orice moment. Aceasta este una din condiţiile ce stau la baza credibilitaţii Băncii, a
doua condiţie fiind aceea ca împrumuturile nu pot depăşii capitalul subscris de membrii, la care se
adaugă rezervele. Cota de participare varsată, in moneda natională a ţărilor membere, are o
pondere redusă in totalul resurselor Băncii.
Principala resursă de finantare o formează lichiditaţile obţinute de Bancă pe piaţa
internaţională de capital, aceasta reprezentând 85% din totalul pasivului Bancii. Resursele de pe
pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mediu si lung si plasarea
hartiilor de valoare pe termen scurt guvernelor, băncilor centrale sau comerciale. De menţionat că
circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca Mondială provin din lansarea de titluri pe
termen scurt, aspect riscant in vedere că creditele acordate sunt pe termen lung. Astfel pot să apară
neconcordante la scandenţă, precum si diferenţe de dobanzi ce pot afecta profitul Băncii.

3. DESTINAŢIILE ÎMPRUMUTURILOR ACORDATE DE CĂTRE BANCA MONDIALĂ

Finanţarii proiectelor in domeniul infrastructurii trasporturilor, a procedurii si distribuirii

energiei electrice – Finanţarea proiectelor de investiţii in acest domeniu a fost specifica primilor
20 de ani de activitate ai băncii, pornindu-se de la idea că dezvlotarea acestor sectoare economice
sunt benefice pentru stimularea afacerilor in general. In anii ’70, se făcea finanţarea unor proiecte
tot mai rar, motivandu-se ca ele duceau la crearea unor zone de modernism intr-o ţară saracă.
Finanţarea unor proiecte de combatere a săraciei si de realizare a unei mai bune
distribuţii a venitului naţional – Finanţarea unor astfel de proiecte a avut loc pe la începutul
anilor ’70 si a vizat îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală. Ulterior spectrul programelor de
finanţare a fost lărgit spre sectorul social – educaţia, sănatatea, controlul natalitaţii, alimenţia – cu
alte cuvinte, creditarea unor proiecte cu efecte directe asupra populaţiei sarace. Trebuie spus că
finanţarea unor astfel de proiecte s-a lovit de critici puternice, prin care se sustinea că acestea sunt
costisitoare, componenta valutară este majoritară si nu se avantajează sectorul particular.
Împrumuturile pentru ajustare structurală şi sectorială – Acestea au fost iniţiate la începutul
anilor ’80, ca urmare a recesiunii cu care se confruntau ţările dezvlotate si a crizei datoriilor ce
afecta ţările in curs de dezvlotare. Împrumuturile de ajustare structurala aveau si continua sa aiba
ca scop consolidarea mecanismelor de funcţionare a economiei si a creşţerii ca volum, a

187
exporturilor, urmarindu-se echilibrarea balanţei de plaţi pe termen lung. Având in vedere ca
Fondul Monetar Internaţional pusese la punct o facilitare de ajustare, cam in aceiaş perioada,
deducem o colaborare stransa a celor doua organisme in acest domeniu. În ceea ce priveşţe
împrumuturile de ajustare sectorială, ele vizau aprovizionarea cu resurse din import pentru a se
putea restructura sectorul privat din economie.
Împrumuturi pentru reducerea datoriei unor ţări faţa de creditorii lor, băncile comenrciale
– Aceste împrumuturi au apărut tot in anii ’80, mulţi analişti incluzându-le in imprumuturile de
ajustare structurala.Aceste împrumturi se bazeaza pe filosofia ca, odata ce datoria publica a statului
se afla in scadere, se elibereaza fonduri ce pot fi utilizate pentru investiţii si dezvoltare. Banca
Mondială acordă consultantă statelor membre pe durata negocierii datoriei si işi foloseşte
solvabilitatea pentru a da încredere si siguranţa procesului.
Împrumuturi de protecţie a mediului – denumite ,, facilitatea ecologică globală’’ , ce sunt
destinate finanţării unor proiecte de imbunataţire a calităţii apei, de reducere a efectului de seră.
Împrumuturile acordate de Banca Mondială vizează perioade lungi de timp de 15-20 ani,
debitorii beneficiind de un termen de graţie in rambursare a creditului, de 3-5 ani. În ceea ce
priveste dobânda, ea este egală cu cea plătita de Banca la resursele care se finantează, colectate de
pe piaţa de capital, la care se adauga o marjă de 0.5% pentru acoperirea cheltuielilor de gestiune
ale Băncii.
Atragerea de fonduri
Banca Modială colectează fonduri prin emisiuni de obligaţiuni cu rating AAA, dând apoi
cu împrumut încasarile in condiţiile unei rate a dobânzii cu o jumatate de punct procentual peste
costul mediu al fondurilor atrase. În orice moment, Banca Mondială are in finanţare cca 2.000 de
proiecte si aprobă aprox. 200 noi împrumuturi anual.
Banca Mondială finanţează numai costul în valută al proiectelor, de regulă in limita a 30-
40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce ridică împrumuturile acordate de Banca Modială
la cca. 15 mld. $ anual, la care se adaugă 5 mld. $ credite acordate de Asociatia Internaţionala
pentru Dezvoltare (AID). Creditele se acordă de regulă pe perioade de 12-15 ani, având perioada
de gratie 3-5 ani.
Aprovizionarea si finanţarea proiectelor
Întelegând nevoile de finanţare a proiectelor, furnizorii pot identifica oportunitaţile de afaceri
în domeniul vânzării de bunuri, echipamente, servicii si consultanţă.

188
 Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale chiar de către solicitanţii
guvernamentali. Companiile nu pot solicita pur si simplu Băncii Mondiale finantarea de proiecte.
însă, in realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de succesul unei asocieri si care pot face
propuneri si sugestii potenţialilor solicitanti de fonduri. Aceste terţe părti pot fi consultanţi, firme
de construcţii, alte societaţi comerciale si bănci. După aceaste etape, solicitanţii de fonduri prezinta
B.M. proiectele pentru a fi evaluate.
De multe ori, disponibilitatea potenţiala a împrumuturilor, fondurilor cash, asistenţei
financiare, creditelor de export sau a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie
esenţiala a reuşitei unui proiect. Deseori proiectele sunt cofinanţate prin diferite forme de sprijin
guvernamental bilateral care s-a sustinut că determină apariţia elefantilor albi’’ ,
supradimensionaţi fie din punct de vedere al dimensiunii, fie din cel al tehnologiei. De altfel,
acesta este un subiect intens dezbătut. Pentru ca proiectele să fie aprobate si finanţate, cineva
trebuie să preia iniţiative şi să se ocupe de schimbul comercial iniţial, acestea trebuie să aibă si
experienţa, şi abilitaţile necesare pentru a obţine finanţarea. În ultima instantă, oamenii sunt cei
care promoveaza proiectele, mai degrabă decât guvernele sau organismele multilaterale.
Informarea
Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de proiecte în sectoare diferite, precum
agricultura, educatie, mediu, sanatate, populatie, energie electrica, telecomunicatii, transport si
dezvoltare urbana. Proiectele trebuie să fie fezabile din punct de vedere etnic si financiar., in caz
contrar ele fiind eliminate chiar in faza iniţiala de evaluare. Procedurile de selecţie utilizate de
B.M. nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar propunerile înnaintate spre dezbatere nu sunt
puţine. Două surse utile de informare asupra proiectelor sunt:
- Serviciul pentru Oportunitaţi de Afaceri Internaţionale – un serviciu asigurat de către
B.M., prin care se oferă informaţii si noutaţi despre aprovizionare, licitaţii, finanţare si
derularea proiectelor.
- Development Business – o publicaţie bilunară a Departamentului Economic si Social al
Naţiunilor Unite referitoare la activiatea B.M. si a altor agenţii de dezvoltare regională.
Pe lângă informaţiile disponibile din aceste surse, este necesară contactarea BM pentru a
afla despre toate oprtunităţile existente. Poate fi utilă şi contactarea funcţionarilor
regionali şi sectorali din Washington şi stabilirea unor întâlniri periodice cu acestia, devenind
posibilă astfel monitorizarea evoluţiei tranzacţiilor şi întelegerea sistemului de funcţionare a BM..

189
Cine poate licita pentru afacerile finanţate de către Banca Mondiala?
Companii de toate dimensiunile pot licita pentru afaceri finanţate de către BM. Nu exista nici un
sistem de înregistrare pentru producatori, furnizori de mărfuri şi contractori, deşi uneori se
procedeaza la o precalificare pentru anumite contracte de lucrari civile. BM deţine un sistem de
înregistrare compiuterizată a consulanţilor, numit ,, Informaţii despre firmele de consultanţa’’.
În toate situaţiile, solicitantul finanţării este responsabil de întocmirea documentaţiei
licitaţiei pe care furnizorii şi contractorii i-o vor solicita după iniţierea proiectului. Sarcina de a
respecta etapele procesului urmat de proiecte revine furnizorului/contractorului.
Agenţia Internationala pentru Dezvoltare (AID)
Beneficiarii facilitatilor de credite ale BM sunt in mod necesar ţări in dezvlotare, dar care au
atins un anumit model de solvabilitate. Ţările cele mai sărace, care au o solvabilitate suficient de
ridicată, por beneficia de finanţare din parte AID. Si creditele AID sunt oferite numai solicitanţilor
naţionali/guvernamantali. Condiţiile împrumuturilor sunt mult mai favorabile, termenele de
creditare variază în general între 35 si 40 de ani, având perioada de graţie de 10 ani. Nu se percep
dobânzi, ci numai o taxa anuală de operare – service charge – de 0.75%. Procesul urmat de proiect
si licitaţia de cumpărare în cadrul proiectelor finanţate de AID sunt aceleaş ca în cadrul creditelor
acordate de BM.
Corporaţia finaciară Internaţională
Aceasta funcţionează ca o bancă comercială prezentând însă anumite particularitaţi.
Deşi CFI funcţionează ca un creditor cu scop lucrative, ea beneficiază de statutul sau de divizie a
Grupului Băncii Modiale, ca şi proiectele în care se implică. Aceasta înseamna că ea oferă
finanţare pentru proiecte de infrastructură şi din sectorul privat în condiţii mai avantajoase decât
cele practicate de majoritatea băncilor comerciale. Însă dacă un debitor nu işi onorează obligaţiile
generate de o facilitate oferită de CFI, acesta işi poate pierde credibilitatea în faţa BM, ceea ce îi va
afecta serios posibilitaţile de a obţine spijinul băncii în viitor. De aceea participarea CFI la
finanţarea unui proiect este vazuta adesea de băncile comerciale ca un factor de diminuare a
riscului, ceea ce le încurajează să ofere finanţare prin alăturarea la sindicate de creditare conduse
de CFI.
În cadrul acordului de împrumut, CFI incheie un contract de creditare cu solicitantul
fondurilor, prin care se acordă în doua tranşe. Prima tranşa se constituie într-o finanţare pe termene
lungi sau cu perioade de garantie mai îndelungate decât cele practice de alte bănci implicate în

190
finanţarea unui proiect. În cazul celei de-a doua tranşee, finanţarea este oferită în condiţiile
practicate de băncile comerciale, ceea ce încurajeaza băncile să se alăture unui club sau sindicat de
creditare, ale căror condiţii se apropie mai mult pe piaţa eurocreditelor, în condiţii de risc
comparabile. Băncile pot fi nemultumite de nivelul taxelor care reflecta capacitatea suplimentară
de creditare generate de participarea CFI. Băncile participante semnează un acord cu CFI , prin
care riscurile comerciale ale tranzactiei sunt distribuite între ele. Însă dacă debitorul nu îşi
onorează obligaţiile, aceasta înseamnă că nu a respectat acordul încheiat cu CFI. Este demn de
remarcat faptul că împrumuturile şi participările CFI nu au fost niciodată reeşalonate în caz de
restructurare a datoriei unei ţări.
CFI poate oferi capitalul pe care băncile comerciale nu sunt dispuse să îl ofere, ca în cazul
unor proiecte generatoare de venituri, precum structuri de tipul construcţiei, propietate, solicitând
un plan de afaceri, un studiu de fezabilitate, istoricul companiei sau al proiectului, precum şi detalii
referitoare la experienţe celui care formulează propunerea in domeniu vizat. CFI analizează în
detaliu propunerile primite putând acţiona în calitate de finanţator corporatist, furnizor de capital
de risc, creditor pe termen lung, precum şi finanţator de proiect. În prezent CFI este orientata către
susţinerea dezvlotării infrastructurii privatizate în condiţiile obţinerii de profit, ceea concorda cu
prevederile contractuale care stipulează ca scopul sau este acela de a ,, spijinii dezvoltarea
economică prin încurajarea creşterii întreprinderilor private/sectorului privat în ţările membre’’.

4. BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE

Conducerea, resursele, şi operaţiile BIRD
Banca Internationala pentru Reconstructie şi Dezvoltare (BIRD) este un organism financiar
interstatal care are o funcţie complementară cu Fondul Monetar Internaţional.
Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare face parte din sistemul
Organizatiei Natiunilor Unite , proeminent în activitatea de finanţare şi promovare a dezvoltării
economiei ţărilor membre.
BIRD spijină investiţiile economiei ale statelor membre ale Fondului Monetar Internaţional
în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe temen lung, pentru realizarea investitiilor
în valută şi pentru garantarea de împrumuturi obţinute de un stat membru de pe piaţa financiară.
BIRD se ocupă de coordonarea ajutorului financiar internaţional pentru dezvlotare oferit de
unele ţări dezvoltate ţărilor în curs de dezvlotare.

191
 De asemenea, acorda asistenţă tehnică cu proiectele de investiţii pentru dezvlotare şi
facilitează pregatirea de cadre superioare de specialitate prin instituţii cu pregatiri proprii.
Principalele avantaje ale ţărilor membre:
contractarea de împrumuturi pentru investiţii în vederea realizării unor proiecte economice necesare
ţării respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanţii a caror mărime depinde de propietăţile
obiectivului economic şi de posibilitaţile economiei respective de a suporta sarcina financiară. Nivelul
împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social al FMI. Împrumuturile BIRD se
acordă în valută convertibilă pe maxim 20 de ani.
Participarea la licitaţiile internaţionale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrarilor finanţate
de aceasta. O ţară membră poate prelua prin licitaţie lucrarile dintr-o alta ţară membră cu spijinul
băncii.
Ţările membere pentru a putea beneficia de împrumuturi trebuie să se adere în prealabil la FMI şi
să participe la capitalul social al băncii prin vărsamintele stabilite.
De asemenea ţările membre sunt datoare să furnizeze informaţii de orice fel privind
economia financiară a ţării respective, informaţii solicitate în vederea stabilirii politicii de
împurmuturi faţă de ţara respectivă. Profitul realizat de BIRD se reinvesteşte în împrumuturile
acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Conducerea băncii este asigurată de un complex de organe şi anume :
- Consiliul guvernatorilor format din câte un guvernator şi un supleant, numiţi de fiecare ţară
membră;
- Consiliul administratorilor;
- Consiliul consultative compus din 7 membrii;
- Comitetele de împrumuturi care au ca sarcină analiza situaţiei şi elaborarea de rapoarte
privind proiectele împrumuturilor solicitate.
Obiectivele şi prioritaţile financiare ale BIRD
În scopul sporirii flexibilităţii BIRD în gestiunea sa financiară şi pentru a asigura, astfel, o mai
bună satisfacere a necesitaţilor clienţilor ei, Consiliul de Administraţie a acesteia, reunite în
septembrie 1997, a stabilit noi strategii în perioada urmatoare în privinţa portifoliului lor de
împrumuturi, precum şi în ceea ce priveste gestionarea lichidităţii.
În Raportul Băncii Mondiale pentru anul 1997 se arată că forţa motrice a acesteia a fost, în
anul 1997 şi va contiuna să fie şi în următorii ani, Strategia de restructurare, concepută ca un

192
vast program de restructurare a instituţiei, aprobat în martie 1997 şi care a avut ca scop
transformarea acesteia în instituţia cea mai eficienta de pe glob în combaterea sărăciei.
Strategia de restructurare prevede reforma fundamentală care să sporească eficienţa
Băncii Mondiale în realizarea misiunii sale principale, aceea de luptă în combaterea sărăciei. Pe
baza acestei strategii, Banca va întreprinde o serie de modificari care, pe durata a doi ani si
jumatate, vor transforma modul de operare al intituţiei. De exemplu, îmbunataţirea metodelor de
lucru, reducerea costurilor aferente, alinierea la nevoile clienţilor şi asigurarea de rezultate mai
bune. Se stabilesc o serie de repere clare de performanţe, pe care trebuie să la îndeplinească
personalul pentru a putea evalua progresul efectiv realizat. Costurile totale aferante acestei strategii
vor fi acoperite prin economii stricte şi prin realocare. Investiţiile suplimentare nete prevăzute prin
această Strategie se cifrează la 250 milioane de dolari SUA, în anii fiscali 1998, 1999 si de 50
milioane de dolari SUA în anul fiscal 2000. Noile iniţiative în sfera politicii instituţiei întreprinse
pe tot parcursul anului ilustrează accentual pe care îl pune Banca pe reorientarea programului său
de dezvoltare, pe o mai bună satisfacere a nevoilor clienţilor şi obţinerea unor rezultate mai bune în
teren.
Acestea se referă la :
- Progresul obţinut în implementarea ,, Iniţiativei privind Datoriile Ţărilor Sărace
Puternic Îndatorate’’ ( HIPC), ce a reprezentat unele din cele mai importante realizări ale
anului. În martie 1997, Uganda a devenit prima ţară care a beneficiat de această noua
iniţiativă;
- Extinderea şi perfectionarea studiilor asupra stării de sărăcie, pentru a facilita strategii mai
eficiente în vederea reducerii acesteia;
- Impletarea mai stransă a dimensiunii socilale a dezvlotării, în activitaţile Băncii. Deşi
activitatea în domeniul dezvlotării sociale este într-un stadium relativ de început, se
aşteaptă ca gradul înalt de angajare să ducă la un progres rapid;
- Punerea accentului pe dezvoltarea rurală – care a fost oarecum neglijată în ultimii ani –
pentru a contribui la creşterea economică şi la reducerea sărăciei în zonele rurale, unde
trăieşte 75% din populaţia săracă pe glob;
- Intensificarea acordării de asistenţa a ţărilor care se confruntă cu crize financiare şi au
sisteme bancare fragile ( s-a pus mai puternic accentul pe colaborare dintre Bancă şi FMI în
eforturile lor de întărire a sistemelor bancare ale statelor membere).

193
Acordarea de spijin din partea Băncii pentru ţări ieşite din conflicte a fost prezentată într-un raport
intitulat ,,Cadrul pentru implicarea Băncii Mondiale în reconstrucţia dupa ieşirea din
conflict’’ care a adus elemente noi privind orientarea Băncii către reconstruirea infrastructurii în
situaţii post-conflictuale. Printre acestea, se numară promovarea ajustării şi redresării economice,
abordarea necesitaţilor sociale şi dezvoltarea capacitaţii instituţionale. Suportul local acordat în
anul 1997 a inclus curaţarea câmpurilor minate şi demoralizarea şi reintregarea foştilor combataţi
şi refugiaşi în cadrul comunitaţilor respective, în ţări ca Bosnia, Croatia sau Ruanda.
Principalele priorităţi financiare ale BIRD, concepute ca strategii de asistenta ale Băncii
pentru mulţi din clienţii din Europa Centrala şi de Est, s-au concentrate pe asigurarea acestora
pentru intrarea în Uniunea Europeană au vizat :
- reforma pensiilor, care s-a integrat în cadrul reformei sectorului public din regiune,
mecanismele de protectie constituind o prioritate pentru protejarea celor vurnerabili la
efectele negative ale reformei. Tot aici se include şi împrumuturile pentru reducerea
lipsurilor din domeniul bunurilor de importanţa vitală şi pentru sporirea încrederii
populaţiei în programele de reformă;
- spijinul pentru reforma din sectorul financiar, evidenţiat prin împrumutul acordat Bulgariei,
care a ajutat la demararea procesului de restrucutrare a întreprinderilor, reabilitare a
sectorului bancar şi de accelerare a privatizarii;
- sprijinirea reconstructiei şi refacerea infrastructurii deteriorate, curăţarea câmpurilor
minate, repararea locuinţelor şi spitalelor, cum au fost programele derulate în Bosnia şi
Hertegovina cu sprijinul Uniunii Europene;
BANCA MONDIALA IN SOCIETATEA CONTEMPORANA
ROLUL ACTUAL AL BANCII MONDIALE
Banca Mondiala a devenit lider al dialogului asupra politicilor structurale, printre care
masurile de reducere a saraciei, dezvoltarea sectorului privat, dezvoltarea si administrarea
institutionala. Banca dispune de o gama de instrumente cu ajutorul carora conduce acest dialog,
inclusiv operatiunile de acordare de imprumuturi pentru ajustarea sectorului privat cum ar fi PSAL
1 si PSAL 2, o serie planificata de Imprumuturi Programatice de Ajustare, cateva operatiuni de
investitii sectoriale si de activitati economice, cum ar fi recent incheiata Revizuire a Cheltuielilor si
Institutiilor Publice (PEIR) si planificatul Memorandum Economic de Tara (CEM).

194
 In unele domenii in care Banca este lider al dialogului, analiza pe care aceasta o efectueaza
este impartasita si FMI si este folosita ca baza pentru cadrul fiscal, insa nu exista puncte de
referinta structurale sau conditii strategice corespunzatoare in Acordul Stand-By al FMI. In alte
domenii in care Banca este lider, ASB reflecta anumite elemente in conditionalitatile pe care le
include. Acestea sunt in general masuri de reforma structurala care au importante implicatii fiscale,
cum ar fi reforma si restructurarea sectorului energetic. Exista si alte domenii de responsabilitate
comuna cum ar fi Programul de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP).

Personalul FMI si al Bancii Mondiale mentin o legatura stransa de colaborare in vederea

sprijinirii programului de reforma al Guvernului si isi coordoneaza activitatile de consultanta
strategica acordata autoritatilor romane.

Autoritatile romane urmeaza o strategie menita sa mentina stabilitatea macroeconomica si

sa stabileasca o crestere economica sustenabila si o reducere a saraciei, indreptandu-se catre telul
final, acela al aderarii la Uniunea Europeana. Elementele cheie ale acestei politici includ intarirea
disciplinei platilor in intreaga economie, in special in sectorul energetic, intarirea constrangerilor
bugetare pentru intreprinderile de stat, urmarind activ privatizarea si restructurarea intreprinderilor
si a bancilor, consolidand protectia si siguranta sociala. Pe termen mediu, continuarea redresarii
economice actuale va depinde in mare masura de mentinerea vitezei reformei si de continuarea
intr-o maniera constanta a reformelor de dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar
sublinia transparenta si responsabilitatea guvernului, imbunatatirea mediului de afaceri si actiunile
de intarire a regulamentelor si supravegherii pietelor financiare si de capital.

Printre domeniile strategice in care Banca este lider si care nu sunt direct incluse in programul FMI
sau in dialogul cu autoritatile se numara consolidarea protectiei si

sigurantei sociale, revitalizarea economiei in zonele rurale, dezvoltarea si guvernarea

institutionala si imbunatatirea mediului de afaceri. Dialogul Bancii pe probleme de politici pentru

consolidarea protectiei sociale include monitorizarea saraciei, asistenta sociala, reforma pensiilor,
reforma protectiei copilului, reformele din sectorul de sanatate si instruirea si redistribuirea fortei
de munca. Acestea au fost sprijinite de Imprumutul Bancii pentru Protectia Sociala si Forta de
Munca, Imprumutul pentru Dezvoltarea Sectorului Social, Fondul de Dezvoltare Sociala si

195
Imprumutul pentru Inchiderea Minelor. Aceste masuri sunt in continuare sprijinite de activitati
economice cum ar fi recent incheiatul Profil al Saraciei si Studiul asupra Furnizarii de Servicii pe
plan Local si de urmatoarele studii economice asupra saraciei si vulnerabilitatii, reformei pensiilor
si evaluarii varstei de pensionare pentru femei si barbati.

Banca are o gama de programe pentru revitalizarea economiei in zonele rurale. Acestea
includ Imprumutul de Finantare Rurala care sprijina activitatile generatoare de venit si care va fi
suplimentat de un Studiu asupra legaturilor existente intre cresterea rurala/urbana care sa
pregateasca terenul pentru un Imprumut de Dezvoltare Rurala care sa sprijine dezvoltarea
infrastructurii si imbunatatirea administrarii la nivelul comunitatii. Imprumutul pentru Reabilitarea
Irigatiilor sprijina reabilitarea infrastructurii si reforma institutionala. Alte activitati de sprijin
economic includ Studiul Legaturilor Sociale din cadrul Comunitatii si Studiul de Dezvoltare a Vaii
Jiului.

Banca are un program puternic de dezvoltare si guvernare institutionala. Acest program

este construit in jurul recentelor reforme ce au avut loc in finantele publice, impozitare si
descentralizare. Dialogul asupra politicilor a fost facilitat de recent incheiata Revizuire a
Institutiilor si Cheltuielilor Publice (PEIR) care au inclus analiza si recomandarile legate de 1)
imbunatatirea alocarii resurselor in sectorul de sanatate; 2) furnizarea asistentei sociale la nivel
local; 3) reforma sistemului de pensii; 4) institutiile de management al bugetului; 5)
descentralizarea fiscala si 6) reformele bugetare in domeniul juridic. Dialogul politic va continua
printr-o Evaluare a Responsabilitatii Financiare a Tarii (CFAA) care urmeaza a fi lansata in
curand. Banca a incheiat un Raport de Diagnostic al Coruptiei in Romania inainte ca Guvernul sa
pregateasca Programul National de Prevenire a Coruptiei. Se incepe acum lucrul asupra unei serii
de Imprumuturi de Ajustare Programatica (PAL), primul dintre ele urmand sa se concentreze
asupra reformelor institutionale si de guvernare din cadrul serviciului public si al sistemului
juridic, precum si asupra administrarii cheltuielilor publice. Acest program va fi sprijinit de un
Imprumut de Dezvoltare Institutionala a Sectorului Public si Privat (PPIBL) in valoare de 18,6
milioane USD, care va oferi asistenta tehnica pentru aceste activitati si pentru activitati legate de
privatizare. Alte mijloace de sprijinire a dezvoltarii institutionale sunt finantarea unui proiect
cadastral si de inregistrare a terenurilor, un proiect asupra aspectelor de mediu legate de inchiderea
minelor, un proiect de reducere a riscurilor, co-finantat de un grant GEF, care se concentreaza pe

196
distrugerile cauzate de cutremure, de deversarea deseurilor toxice precum si pe alte pericole
existente in zone cu risc ridicat, si de un proiect regional asupra Facilitarii Comertului si
Transporturilor in Sud-Estul Europei.

Banca a oferit sprijin si consultanta strategica, in mai multe zone, pentru reformele
referitoare la mediul de afaceri. Prin programele PSAL 1 si PSAL 2, Banca si-a concentrat atentia
asupra reducerii barierelor ce stau in calea intrarii societatilor si firmelor mixte, punand in aplicare
standarde de contabilitate recunoscute pe plan international si introducand proceduri imbunatatite
de faliment si lichidare. Programele PAL vor aborda, de asemenea, probleme legate de mediul de
afaceri si toate aceste initiative vor fi sprijinite de asistenta tehnica oferita in cadrul PPIBL.

Imprumutul pentru ajustare programatica PAL, in valoare de 150 de milioane de dolari,

destinat reformei administratiei publice va necesita, la randul sau, eficientizarea serviciilor publice.
"In domeniul reformei justitiei, agenda noastra este identica cu cea a Uniunii Europene".
Parlamentul European a recomandat Romaniei sa isi redirectioneze eforturile in privinta aderarii
catre o reforma reala a justitiei si a administratiei publice, in vederea combaterii coruptiei care tine
deoparte investitiile straine. Printre masurile pe care autoritatile romane trebuie sa le adopte pana
in luna iunie se numara un pachet legislativ care sa permita scoaterea de sub controlul ministrului
Justitiei a judecatorilor, numirea, promovarea si sanctionarea lor urmand sa fie realizate de o
comisie formata din alti Judecatori independenti.

Domenii in care Banca Mondiala este lider si in care analiza acesteia serveste ca informatie
de baza pentru programul FMI

Banca sprijina programul de privatizare al Guvernului Romaniei prin intermediul

programului PSAL 2, ce include obiective si termene pentru privatizarea societatilor comerciale de
stat si a institutiilor financiare. Programul consolideaza progresul inregistrat in cadrul programului
PSAL 1 si identifica pachete de societati din cadrul carora un numar minim de societati este
selectat pentru privatizarea caz cu caz si pentru restructurare. Au fost identificate si intreprinderi
concrete, cum ar fi Alro, Alprom si Petrom. Cheia succesului acestui program este acordul cu
Banca privitor la strategiile de privatizare a acestor entitati si adoptarea ulterioara a unui proces de

197
licitatie clar, deschis si transparent, folosind serviciile consultantilor de investitii calificati, intr-o
maniera consecventa cu politica Bancii.

Banca a condus dialogul asupra restructurarii, reformei si privatizarii intreprinderilor din

industria energiei electrice, energiei termice si gazelor naturale si asupra adoptarii legislatiei de
reglementare in procesul de pregatire pentru privatizarea cu investitori strategici. Ca parte a acestui
proces, Banca sprijina, printre altele, reforma tarifelor la energie si eliminarea arieratelor in
sectoarele energiei electrice, energiei termice si gazelor naturale, aceste obiective fiind incluse in
conditionalitatile din cadrul PSAL 2, insotite de conditiile legate de privatizarea intreprinderilor
din domeniul distributiei energiei electrice. Aceste conditii au fost indeaproape coordonate cu
FMI, deoarece Acordul Stand-By include si prevederi pentru reformele structurale in sectorul
energetic, care includ stabilirea tarifelor, eliminarea arieratelor si imbunatatirea ratelor incasarilor.
Banca este cea care conduce dialogul institutiilor financiare internationale cu guvernul asupra unor
probleme importante pe termen lung, cum ar fi restructurarea sectorului de producere a energiei
electrice si integrarea sectorului energetic romanesc in Piata Regionala de Electricitate din Sud
Estul Europei si in Piata de Electricitate a Uniunii Europene si ofera asistenta pentru problemele
aferente de reglementare si de functionare a pietei. Banca a oferit si asistenta tehnica Ministerului
Industriei in vederea punerii la punct a unui sistem de stabilire a pretului si de impozitare a gazului
pentru a atrage mai multe investitii in acest sector. Dialogul politic in aceste domenii si precum si
in altele, mai ales in sectorul energiei termice, va fi facilitat in continuare de dialogul permanent cu
Guvernul asupra documentului final referitor la Strategia pentru Energie si Infrastructura si la
recomandarile sale operationale. Din nou, seria de programe PAL va fi folosita ca mijloc de
incorporare a consultantei strategice in aceste domenii in operatiunile de creditare ale Bancii.

Banca este lider al dialogului si al consultantei strategice cu privire la reglementarea,

restructurarea, privatizarea si lichidarea bancilor. In cadrul PSAL 1 a fost modificata Legea
Privatizarii Bancilor si au fost stabilite proceduri transparente de privatizare. Cerintele de
lichiditate si solvabilitate ale BNR au fost inasprite si au fost introduse prevederi pentru a
imbunatati conformarea la reglementarile prudentiale, fiind efectuate audituri externe in
conformitate cu Standardele Internationale de Contabilitate. Au fost introduse reforme legale si
institutionale pentru eliminarea ordonata a activelor ne-performante. Aceste schimbari de strategie
au stat la baza lichidarii bancii cu cele mai mari probleme (Bancorex), in timp ce Banca Agricola a

198
fost restructurata si privatizata in cele din urma, precum si alte doua banci de stat mai mici.
Aceasta strategie este continuata si in programul PSAL 2 cu masuri menite a incheia vanzarea
Bancii Comerciale Romane (BCR) si a restructura Casa de Economii si Consemnatiuni (CEC).
Aceste initiative au fost sprijinite de FMI care a inclus criterii de performanta Stand-By in legatura
cu privatizarea BCR si actiuni preliminare legate de cerintele BNR de constituire a provizioanelor.
Banca va continua dialogul cu guvernul in ceea ce priveste nevoia de a inainta pe calea
imbunatatirii cadrului legal si de reglementare pentru sectorul valorilor mobiliare si cel al
asigurarilor precum si pentru sectorul bancar. PPIBL va furniza finantare pentru aceste activitati.

Domenii de responsabilitate comuna

In timp ce Banca a devenit lider al reformelor structurale si de privatizare in sectorul

energetic, asa cum s-a precizat mai sus, FMI si-a manifestat un puternic interes din punct de vedere
macroeconomic, deoarece veniturile din privatizare sunt folosite pentru a reduce datoria publica iar
deficitul cvasi-fiscal al societatilor de stat reprezinta o amenintare pentru stabilitatea
macroeconomica. In consecinta, cele doua institutii dezvolta o consultare si o coordonare intensa
cu privire la aceste probleme. FMI a introdus in Acordul Stand-By conditii legate de tariful la
energie electrica, arieratele la gaze naturale si incasarea facturilor la energia electrica, precum si
privatizarea unui pachet de intreprinderi incluse in programul Bancii. In vreme ce termenii
programelor respective sunt consecventi si se sprijina reciproc, programul Bancii este motivat si se
concentreaza pe eficienta structurilor de piata rezultate, pe o functionare imbunatatita a
intreprinderilor, furnizarea serviciilor, performanta financiara si pe transparenta procesului si
imbunatatirea generala a administrarii sectoriale iar FMI se concentreaza pe generarea imediata de
venituri, controlul cheltuielilor si restrangerea sarcinilor fiscale actuale.

Banca si FMI au efectuat impreuna un Program de Evaluare a Sectorului Financiar, care a

fost incheiat in luna iunie 2003.

Domenii in care FMI este lider si a carui analiza serveste ca punct de plecare pentru
programul Bancii Mondiale

In timp ce Banca s-a concentrat pe simplificarea sistemului de impozitare ca metoda de

imbunatatire a mediului de afaceri, Fondul conduce dialogul pe probleme fiscale. In plus fata de

199
realizarea obiectivelor fiscale globale, programul Stand-By al Fondului include conditii structurale
si criterii de performanta legate de introducerea noilor legi pentru TVA si pentru impozitul pe
profit, de majorarea accizelor specifice si de eliminarea preferintelor de impozitare din sistemele
de percepere a taxelor vamale si de impozitare a profitului. FMI ofera si asistenta tehnica in
sprijinul unificarii sistemelor de impozitare a veniturilor din salarii.

FMI conduce dialogul cu privire la anumite politici de restrangere a anumitor cheltuieli in

sectorul public. Acestea includ politici privitoare la stabilirea salariilor atat pentru functionarii
publici cat si pentru societatile de stat. FMI cere rapoarte de monitorizare a bugetelor pentru o lista
stabilita de societati de stat si a impus conditii in programul Stand-By cu privire la micsorarea
fondului de salarii in aceste intreprinderi si la realizarea obiectivelor de disponibilizare convenite.
In plus, FMI conduce discutiile legate de cerintele de deconectare a neplatitorilor din sectorul
energetic si al gazelor.

In aceste domenii, Banca ia in considerare recomandarile strategice ale FMI si se asigura ca

politica proprie si consultanta oferita sunt consecvente cu acestea.

Domenii in care FMI conduce discutiile si in care Banca Mondiala nu este implicata direct

FMI este pe deplin responsabil de dialogul asupra politicii monetare, ratele dobanzii,
regimul ratei de schimb, balanta platilor si de toate problemele statistice aferente.

Strategia si Operatiunile de Creditare ale Grupului Bancii Mondiale

Strategia de Asistenta pentru Romania (CAS) a fost prezentata Board-ului Bancii

Mondiale pe data de 19 iunie 2001. CAS defineste serviciile de creditare si de consultanta ale
Bancii, ce se bazeaza pe prioritatile guvernului de reducere a saraciei si de aderare la Uniunea
Europeana si dezvolta activitatile initiate sub egida Cadrului Largit de Dezvoltare, pentru care
Romania a fost una din tarile pilot. Aproape o jumatate din programul de creditare pentru
exercitiile financiare 02-04 este reprezentat de imprumuturile de ajustare. Au fost schitate doua
scenarii de imprumut distincte. In scenariul pesimist in care Romania ar demonstra un mers ezitant
al reformei, sprijinul Grupului Bancii Mondiale ar fi redus semnificativ la nivelul de 60 de
milioane USD in perioada programului pentru exercitiile financiare 02-04, activitatile fiind
concentrate pe cateva interventii directionate catre reducerea saraciei. Totusi, Romania a ramas cu

200
succes in cadrul scenariului optimist de creditare, conform caruia Banca a prevazut angajamente de
pana la 995 de milioane de dolari pe durata exercitiilor financiare 02-04, fata de 600 milioane
dolari in perioada exercitiilor financiare 98-00. Acest lucru reflecta indeplinirea obiectivelor
scenariului optimist, printre care progresul in stabilirea unui climat macroeconomic care sa
conduca la scaderea inflatiei si la o crestere sustenabila, precum si la progresul problemelor
structurale, cum ar fi privatizarea, asa cum a fost initiata in cadrul PSAL 1, initierea privatizarii si
procesului de restructurare pentru un numar de societati mari de stat ramase, incheierea unui acord
asupra planului si programului de reducere a arieratelor la energie electrica, acordul asupra
metodei si termenului de privatizare a Bancii Comerciale Romane si a CEC, imbunatatirea
sectorului financiar, a cadrului legal si de supraveghere, acordul asupra strategiei anti-coruptie si
aprobarea legislatiei pentru asistenta sociala. Scenariul optimist infatiseaza un program de reforme
structurale si sectoriale accelerate care vor deschide drumul aderarii Romaniei la Uniunea
Europeana. Prima etapa a acestui program a fost lansata odata cu aprobarea programului PSAL 2
de catre Board-ul Bancii in septembrie 2002 si inaintarea Raportului asupra Institutiilor si
Cheltuielilor Publice (PEIR) in luna iulie 2002. In cea de-a doua etapa ce va urma PSAL 2, Banca
va oferi sprijin printr-o serie de Imprumuturi de Ajustare Programatica (PAL), concentrandu-se
asupra reformelor institutionale si de administrare, incheierea programului de privatizare, punerea
in aplicare a recomandarilor din Documentul de Strategie in domeniul energetic si al infrastructurii
si imbunatatirea mediului de afaceri, precum si a Evaluarii Financiare a Tarii.

IFC a dedicat resurse substantiale pentru punerea in aplicare a strategiei menite a

avansa reforma structurala, a sprijini dezvoltarea pietelor de capital si a infrastructurii (utilitati si
telecomunicatii) si a oferi sprijin societatilor mici si mijlocii. Pana in prezent, IFC a aprobat peste
200 milioane USD in cadrul a 25 de proiecte totalizand peste 950 de milioane USD (printre care
proiecte regionale care investesc in Romania). In plus fata de investitii, IFC s-a angajat la un
numar de proiecte de consultanta menite sa sprijine privatizarea si restructurarea marilor
intreprinderi de stat, utilitatile publice si sectorul sanatatii. Gradul de succes pe care IFC il va
obtine va depinde intr-o oarecare masura de vointa Guvernului de a demonstra un angajament
sustinut pentru accelerarea reformei, in special cu privire la transparenta in privatizarea
intreprinderilor, reforma sectorului bancar si a celui financiar, restructurarea si dereglementarea
sectorului energetic, descentralizarea fiscala, privatizarea terenurilor si continuarea reformei in
sectorul agricol, accesul la invatamant de calitate in zonele rurale si reforma sistemului de pensii

201
pentru a asigura durabilitatea in contextul imbatranirii populatiei. Succesul va depinde, in final, si
de capacitatea Romaniei de a atrage investitii straine directe.

SE MAI JUSTIFICA EXISTENTA BANCII MONDIALE IN SECOLUL AL XXI?

Banca Mondiala si-a proclamat de mult visul unei “lumi libere de saracie”. Analod Fondul
Monetar International si-ar dorii o “lume libera de crize financiare”. Obiectivele cruciale si
provocatoare, dar pre inguste sepntru secolul XXI- lea.
Asa cum multi au ajuns sa constientizeze, FMI ar trebuie sa priveasca mai departe de
simpla gestionare a crizelor financiare sis a se preocupe si de comporatemetele economice
necooperative in special in domeniul monetar. Comunitatea internationala a r avea doar de castigat
daca FMI devine centru de monitorizare si dialog permanent intre natiunile unite bogate, cele
sarace si cele emergente. Dar, in acest scop, tarile din ultimile doua categorii trebuie sa capete un
civant mai greu.
Din fericire, asemenea teme reformiste se afla, in sfarsit, pe agenda discutiilor. Intalnirile
comune FMI-Banca Mondiala din toamna trecuta au consacrat o crestere a cotelor de votare pentru
unele din cele mai subreprezentate economii in plina dezvoltare : China, Mexic, Coreea de Sud,
Turcia. O a doua runda de ajustare va trebui sa implice alte economii emergente, fara a pune in
claus celor mai sarace.La randul ei, nu atat Banca Mondiala, in special, cat intreaga industri a
asistentei oentru dezvlotare, ingeneral, ar avea nevoie de o repozitionare in sensul inradacinari mai
profunde in statele emergente. Comunitatea internationala trenuie sa reziste apelurilor mioape de a
se retrage din economiile mediu de dezvoltare, pe moriv ca acesta s-ar putea acum “descurca si
singure”.
In ceea ce priveste guvernanata globala, bolile contagioase, schimbarile climatice sau amenintarile
la adresa bidiversifitatii, iomportanta acestor tari nu poate fi subestimata – aici triesc 44% din
perosanele infectate cu HIV/SIDA, aici se genereaza 47% din emisiile mondiale CO2.Comunitatea
internationala pus si simplu nu are voie sa abandoneze aceste state in asemenea probleme cruciale
fara a risca propiul viitor. Combaterea saraciei este un obiectiv non-negociabil. Dar acesta nu poate
fi singurul obiectival asistentei internationale sau al Bancii Mondiale. De fapt, un veritabil
anagajament in raducerea saraciei chiar presupune o conlucrare cu tarile in cauza. Ele adapostesc
70% din populatia ce supravietuieste cu mai putin de 2 dolari pe zi, si care se confrunta cu somaj
masiv si o proununtata inechitate sociala, cu lipsa de infrastructura, decalaje regionale si o intreaga
lista de alte provocari.

202
 Imprumuturile acordate de catre Banca Mondiala au scazut sub nivelul mediu de la
mijlocul deceniului noua, volumul lor creste din nou si reflecta axpansiunea bancilor regionale
multilaterale,dar si reorintarea catre proiecte de infrastructura cu finanare publica.
Nu inseamna insa ca Banca Mondiala trebuie sa se culce pe laurii in present.Produsele ei au
nevoie de adaptare. O data cu descentralizarea din mai multe economii emergente, autoritatile sa
poate lucra cu aceiasi actori in lipsa unor garantii ale suveranitatii, si sa ofere imprumuturi in
moneda nationala.

11. Organizaţii economice mondiale- I

1. G-7, G-8

Cuvintele de inceput ale Declaratiei primei reuniuni G-7 de la Rambouillet (Franta, 17 noiembrie
1975) sunt si acum actuale: „Ne-am reunit pentru ca impartim aceleasi convingeri si aceleasi
responsabilitati. Cresterea si stabilitatea economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului
lumii industriale si tarile in curs de dezvoltare… Ne-am decis sa intensificam cooperarea noastra in
cadrul tuturor organizatiilor internationale”. A doua intalnire a lui G-7 a fost in 1976, in Canada.
Presedintele Comisiei Europene este un invitat permanent. La fel, secretarul general al ONU sau
presedintele Bancii Mondiale.
Din 1975 si pana in 1980, ca urmare a hotararilor la varf ale G-7, modelul economic neokeynesist
a fost inlocuit cu cel neoliberal. Desi abia la a sasea intalnire a Grupului, de la Venetia, din 1980,
lupta contra inflatiei, preocuparea pentru noi locuri de munca si criza datoriei tarilor lumii a treia
au devenit prioritati permanente ale membrilor grupului, reactia sociala nu a intarziat sa apara…
Incepand din 1984, se manifesta direct opozitia societatii civile vestice, prin intermediul ONG-
urilor, fata de lucrarile G-7. Dupa caderea zidului Berlinului in 1989, curentul cunoscut drept
„consensul de la Washington” a permis generalizarea politicilor neoliberale ale economiei de piata.

In 1997, cu prilejul celei de-a 23-a reuniuni, a fost invitata si Rusia, evident nu pentru
industria, ci, pentru resursele si puterea ei militara.
G-7 a devenit, astfel, G-8.
La Köln, in 1999, G-8 a anuntat inceperea unui proces de reducere conditionata a datoriei

203
tarilor cele mai sarace. In anul 2000, reuniunea tarilor industrializate a avut loc pe insula
Okinawa, apartinand Japoniei, problemele principale discutate fiind securitatea popoarelor,
cooperarea si dezarmarea. In 2000, tarile membre G-7 (deci, fara Rusia) reprezentau 12 la suta
din populatia globului, 45 la suta din productie si 60 la suta din cheltuielile militare mondiale.

Pentru a-si impune politicile economice, G-8 se sprijina pe institutii financiare internationale,
precum Fondul Monetar International si Banca Mondiala, in care tarile membre G-8 dispun de
majoritatea capitalului. Cadrul economic al mondializarii, de esenta neoliberala, il constituie
Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Aceasta trebuie sa serveasca drept model pentru
reforma sistemului Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), acuzate de birocratie si ineficacitate.
G-8 nu reprezinta o instanta de putere formala: el nu impune masuri efective nici statelor si nici
guvernelor tarilor membre sau terte. Dar nicio economie a lumii nu poate functiona fara
adaptarea cadrului sau institutional la regulile stabilite de institutiile mondiale citate sau la
viziunile strategice pe termen lung pe care le elaboreaza expertii grupului.

Daca G-8 s-ar extinde prin inclu-derea a cinci noi state - intre care, Africa de Sud, Brazilia,
China, India si Mexic - grupul ar acoperi aproape 70 la suta din PIB la nivel international si 56
la suta din populatia lumii. Mai multi analisti au solicitat includerea intr-un viitor G-10, a
Chinei si Indiei, tari importante ale planetei prin populatia lor - sunt prima si a doua tara de pe
glob, prin numarul populatiei lor, precum si datorita ritmului de crestere a economiilor celor
doua tari asiatice.

Primele reuniuni G-8 din acest mileniu au fost in iulie 2001, la Geneva (Elvetia) si in iunie
2002, la Kananaskis (in Canada), unde statele cele mai bogate ale planetei s-au angajat sa
sprijine tarile cele mai sarace in tentativa lor de a iesi din saracie. Reuniunea membrilor G-8 la
Geneva, in 2001, a pus in evidenta o noua generatie militanta si contestatoare, care-si manifesta
opinia negativa asupra mondializarii neoliberale, pe planul social, al mediului si al democratiei.
La Evian, in 2003, contestatarii au avut arii speciale, rezervate pentru a-si manifesta mesajul.
S-a creat parca un echilibru, G-8 si anti G-8…

Intre 1-3 iunie 2003, sefii de stat si de guvern ai tarilor cele mai bogate si mai puternice ale

204
planetei s-au reunit pentru a 28-a oara dupa 1975. Summitul urmator al statelor puternic
industrializate (G-8) a avut loc intre 9-11 iunie 2004, la Sea Island, Georgia (SUA). Peste 200
de milioane de dolari SUA au fost alocate pentru asigurarea securitatii sefilor de stat si de
guvern care au participat la acest summit. Gazdele si-au justificat politica tarifara evocand
izolarea insulei, dar si faptul ca terenul este, practic, proprietate privata. Sea Island este una
dintre cele mai costisitoare statiuni de odihna ale Americii, unde nu calca picior de om care nu
are in cont cel putin cateva milioane de dolari.

Progresiv, acest grup de conducatori a devenit o institutie mondiala. Contestatiile si criticile

fata de G-8 au capatat o noua turnura in cursul ultimilor ani, in conditiile mondializarii.
Reuniunea din 2003 s-a desfasurat la Evian, renumita statiune franceza, poate tocmai pentru a
marca incercarea de a depasi neconcordantele dintre cele doua puteri, SUA si Franta, ambele
tari membre NATO, fata de razboiul din Irak, declansat de tabara aliata, condusa de SUA si
Marea Britanie. Doua sunt preocuparile principale care anima tarile G-8 in acest deceniu:
evolutia economiei mondiale si viitorul institutiilor internationale. ATTAC, una din cele mai
puternice organizatii ale societatii civile vest-europene ii contesta lui G-8 statutul neoficial de
„guvern mondial”, de „sindicat al actionarilor majoritari ai economiei mondiale”.

Mondializarea reprezinta un proces contradictoriu, in care G-8 asigura o dubla functie, de

reproductie a ordinii economice si de aservire a acesteia in beneficiul membrilor sai.
Contestarea afirmata tot mai puternic in ultimii ani se indreapta asupra naturii lui G-8 ca
institutie mondiala: un mic grup de sefi de stat reprezentand privilegiatii planetei nu poate sa-si
aroge monopolul de a decide pentru toti. La Evian, George W. Bush spera sa obtina un
comunicat comun in „lupta contra terorismului”, comunicat discutat deja in intalnirea
pregatitoare a ministrilor justitiei din tarile G-8 care s-a desfasurat la Paris pe 5 mai 2003. Tony
Blair s-a pronuntat pentru „noi masuri de lupta impotriva armelor de distrugere in masa”,
precum si pentru „un plan de actiune pentru limitarea utilizarii de materiale radioactive”. In
pofida riscurilor din ce in ce mai mari de recesiune economica, sefii de stat si de guvern ai
tarilor membre G-8 au anuntat ca sunt pregatiti sa sustina un nou val de privatizare si o mai
mare deschidere a pietelor statelor lor pentru tarile sarace. Anuntul lor a devenit chiar realitate
in anii urmatori…

205
Reuniunea G-8 din 2005 s-a desfasurat la Genova (Italia). Summitul G-8 de la Sankt
Petersburg, din iulie 2006, a dezbatut principalele probleme cu care se confrunta economia
mondiala: stabilitatea economica internationala, supravegherea decalajelor si a deficientelor
economice in registrate (sarcina care revine FMI). Preocuparea centrala a fost stabilitatea
economica si dezvoltarea mediului de afaceri in statele Uniunii Europene. G-8 a obtinut
angajamentul Rusiei de deschidere a sectorului energetic pentru investitiile straine, desi
Moscova a refuzat sa se angajeze ca va aplica Carta pentru Energie a Uniunii Europene.

Declaratia Summitului G-8 de la Sankt Petersburg recunoaste diferentele de opinie legate de

energia nucleara si modificarile climatice, in randul celor mai importante puteri economice ale
lumii: „Recunoastem ca membrii G-8 adopta mijloace diferite pentru asigurarea securitatii
energetice si a protejarii mediului. Aceia dintre noi care au sau iau in calcul planuri de utilizare
sau dezvoltare a unor tehnologii de energie nucleara considera ca acestea vor contribui la
securitatea energetica globala, reducand concomitent poluarea”. Energia nucleara nu produce
gaze cu efect de sera, fiind considerata de unii ecologisti un mijloc eficient de protejare a
climei, concomitent cu satisfacerea cererii crescute de electricitate. Criticii argumenteaza ca nu
exista o solutie eficienta pentru stocarea deseurilor nucleare periculoase, in timp ce centralele
nucleare sunt vulnerabile fata de atacurile teroriste si au ca efect un risc sporit de proliferare a
armamentului nuclear. Declaratia G-8 de la Sankt Petersburg sustine planurile sugerate de
autoritatile de la Moscova, de creare a unor centre internationale in Rusia pentru producere de
combustibil nuclear pentru statele cu centrale atomice, precum si propunerea SUA de a infiinta
o banca multilaterala de combustibil nuclear. Toate aceste activitati ar urma sa se desfasoare
sub supravegherea Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA), agentia de resort a
ONU. „Intentionam sa facem eforturi comune suplimentare pentru a asigura un acces sigur la
uraniu slab imbogatit, destinat reactoarelor energetice nucleare si activitatilor de reciclare”, se
mai arata in declaratia summitului. In sectiunea referitoare la modificarile climatice se arata ca
G-8 intentioneaza sa „indeplineasca obiectivul comun si multiplu de a reduce emisiile de gaze
cu efect de sera, de imbunatatire a conditiilor de mediu, intarire a securitatii energetice si
reducere a poluarii, concomitent cu eforturile de diminuare a saraciei”. Documentul
semnaleaza si diferentele de viziune referitoare la protocolul de la Kyoto asupra schimbarilor

206
climatice, propus din 1997.

Summitul G-8 din 2007 s-a desfasurat in iunie, la Hieiligendamm (Germania). Intre temele de
discutie s-au aflat negocierile comerciale internationale, reactia Iranului la pachetul de
stimulente oferite de statele occidentale, saracia endemica a celei mai mari parti a locuitorilor
planetei.

Intre 7-9 iulie 2008, Grupul G-8 al tarilor industrializate a fost gazduit de Japonia, pe insula
Hokkaido. Intalnirea a fost marcata de majorarea preturilor la alimente si petrol, dar s-au
discutat si chestiuni precum incalzirea globala sau situatia din Zimbabwe. Potrivit „traditiei”
mai recente a acestor reuniuni, la deschidere, mii de japonezi au organizat proteste, acuzand
liderii G-8 ca nu fac decat sa discute, fara a lua masuri concrete. La marsul de la Sapporo, pe
insula Hokkaido, au participat, printre altii, militanti anti-razboi si anti-saracie. Numeroase
forte de ordine, o parte din cei 20.000 de politisti care trebuiau sa asigure securitatea reuniunii
au supravegheat protestul. Un purtator de cuvant al organizatiei umanitare Oxfam, filiala
japoneza, Takumo Yamada, a declarat ca liderii marilor puteri ar trebui sa puna in practica
masuri concrete, nu doar sa se reuneasca si sa discute: „Grupul G-8 trebuie sa-si asume
responsabilitatea pentru promisiunile facute Africii, de pilda. Trebuie sa-si asume
responsabilitatea pentru criza alimentelor si schimbarile climatice”.

Fata de intalnirea G-8 din 2007 s-a discutat mai mult despre majorarea preturilor la alimente si
efectele acestui lucru asupra tarilor sarace. Nivelul atins de pretul international al petrolului a
provocat, de asemenea, ingrijorare. Japonia a invitat la reuniunea celor mai bogate natiuni alte
doua mari puteri economice, dar si mari consumatori - gratie numarului mare al populatiei lor -
cum sunt China si India, potentiale membre ale grupului, aidoma Rusiei, dar si Africa de Sud,
pentru a ilustra importanta tot mai mare pe care acest continent o joaca in teserea intereselor
geo-politice pe planeta. In timpul celor trei zile ale summitului s-a discutat si despre acordarea
de ajutor tarilor sarace din Africa, despre programul nuclear al Coreei de Nord, situatia din
Zimbabwe, unde presedintele Robert Mugabe a obtinut fraudulos un nou mandat.

Prin deciziile oficiale si neoficiale pe care le iau cu prilejul summiturilor anuale, este clar ca

207
 liderii G-8 - un grup select si privilegiat de tari ale planetei - influenteaza net mersul evolutiilor
economice si financiare din tarile lor, dar si din tarile satelite, de unde tarile G-8 se
aprovizioneaza cu materii prime si unde-si comercializeaza produsele companiilor
transnationale ale caror sedii centrale se afla, in marea lor majoritate, in statele G-8.

Doctrina mondialista a grupului este ghidata de politicile stabilizarii, liberalizarii si privatizarii,

„formalizate” in 1990 de economistul american John Williamson, sub denumirea de „consensul
de la Washington”.
2. G - 20

G20, a fost creat la sfarsitul anilor '90, dupa criza rusa si asiatica, regrupand
principalele state industrializate si emergente din lume, care insumeaza 90% din
Produsul Intern Brut mondial
G20 include statele membre G7, adica principalele tari dezvoltate din lume - Germania, Canada,
Statele Unite, Franta, Italia, Japonia, Marea Britanie - si alte 12 state emergente - Africa de Sud,
Arabia Saudita, Argentina, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, India, Indonezia, Mexic,
Rusia si Turcia.
Cel de-al 20-lea loc este ocupat de Uniunea Europeana, reprezentata de tara care asigura la
momentul respectiv presedintia semestriala, in prezent Cehia. Fondul Fondul Monetar
International (FMI) si Banca Mondiala (BM) participa, de asemenea, la lucrarile G20, relateaza
NewsIn.
Potrivit fondatorilor sai, G20 reprezinta "90% din Produsul Intern Brut mondial, 80% din
comertul international, incluzand schimburile interne din cadrul UE, si doua treimi din
populatia lumii", ceea ce ii confera grupului greutate politica si o legitimitate puternica.
G20 a fost infiintat in 1999 la initiativa G7. Dupa crizele financiare care izbucnisera succesiv in
Asia, Rusia si America Latina, acest club al tarilor bogate a vrut sa creeze o organizatie mai
extinsa, in care principalele puteri mondiale, inclusiv statele emergente, sa poata lucra in comun
pentru rezolvarea si evitarea acestor turbulente.
La un nivel mai general, G20 serveste si drept forum pentru discutarea problemelor bugetare si
monetare, de comert, crestere economica si energie.
La inceput limitat la o reuniune anuala a ministrilor de finante si sefilor bancilor centrale, G20 a

208
luat anvergura anul trecut, odata cu izbucnirea crizei financiare mondiale, cand o prima reuniune la
nivel de sefi de stat a avut loc in 15 noiembrie la Washington, la propunerea fostului presedinte
american George W. Bush.
Pe langa membrii permanenti, Marea Britanie, care prezideaza anul acesta G20, a invitat mai multe
state si organizatii internationale la summitul din 2 aprilie, printre care Spania, Asociatia
Natiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Uniunea Africana si Noul Parteneriat pentru
Dezvoltarea Africii (NEPAD).
Prioritatile summitului G20 ii dezamagesc pe sustinatorii politicilor noi
Prioritatea acordata salvarii bancilor sau planurilor de relansare axate pe investitii ii dezamagesc pe
cei care cer G20 sa isi modifice semnificativ politicile vechi de cateva decenii, care au favorizat
sau chiar provocat criza actuala, din punctul lor de vedere, relateaza NewsIn, citand AFP.
Cu cateva zile inainte de deschiderea summitului liderilor G20, de la Londra, sindicatele, militantii
antiglobalizare, dar si unii economisti sunt de parere ca "jumatatile de masura nu sunt suficiente".
G20 nu trebuie sa se multumeasca numai cu "schimbari nesemnificative ale unui sistem sufocat de
lipsa creditelor", ci sa "prezideze o revizuire completa a modului in care este gestionata
economia", considera secretarul general al Confederatiei Sindicale Internationale (CSI), Guy
Rider. "Cei care cred ca se vor putea intoarce la vechile obiceiuri se inseala grav", a adaugat el.
Din punctul de vedere al CSI - formata din 312 organizatii, cu un total de 170 de milioane de
membri din 157 de tari si teritorii - criza, "provocata de dorinta de castig si de lipsa de competenta
din sectorul financiar", "are la baza politicile de privatizare, de liberalizare si de dereglementare a
pietei muncii in ultimele decenii".
Din acest motiv si in pofida a numeroase dezacorduri, CSI s-a alaturat activistilor antiglobalizare si
unor economisti, ca laureatul premiului Nobel Paul Krugman, pentru a cere nationalizarea bancilor
aflate in situatie de insolvabilitate.
Economistul american considera ca "statul trebuie sa intervina si, daca injecteaza bani in banci, ar
trebui sa preia si controlul asupra lor". In caz contrar, "contribuabilul isi asuma din nou riscurile,
iar economia de piata nu face decat sa obtina beneficiile", a avertizat el. "Este socialism pentru
bogati si capitalism pentru saraci", din punctul sau de vedere.
Pe langa nationalizarea unor banci, pozitiile sindicatelor se apropie de cele ale asociatiilor
antiglobalizare si in ceea ce priveste cererea de investitii publice pentru a crea locuri de munca
"ecologice" sau in ceea ce priveste sporirea relativa a salariilor in raport cu veniturile financiare, a

209
caror crestere a favorizat crizele repetate.
"In ultimii 30 de ani, o parte din ce in ce mai mare din bogatia produsa a fost deturnata de la
satisfacerea nevoilor majoritatii populatiei catre buzunarele catorva actionari", afirma o asociatie
din care fac parte Attac-Elvetia si Comitetul pentru anularea datoriei tarilor din lumea a treia.
"Aceste capitaluri, care au devenit excesiv de abundente si din ce in ce mai greu de rentabilizat,
reprezinta una dintre cauzele crizei", a adaugat asociatia, exprimandu-si teama ca reuniunea G20
va servi numai la coordonarea politicilor de "salvare a bancilor si a actionarilor" si la "relansarea
profiturilor lor, in defavoarea muncitorilor si neglijand mediul".

Cu o zi inainte de reuniunea de la Londra, un grup de experti ONU, condus de economistul

american Joseph Stiglitz, si-a exprimat indoielile privind capacitatea G20 de a face fata crizei.
"Deoarece G8 si G20 s-au aratat incapabile sa corecteze problemele din cadrul economic si din cel
de reglementare, expertii au propus infiintarea unor institutii dotate cu legitimitatea politica, reala,
a tuturor locuitorilor lumii, adica un 'New Deal mondial' sau un G192 care sa lucreze sub egida
ONU", potrivit unui comunicat al Natiunilor Unite.
el de-al doilea summit G20 se va desfasura in cel mai mare centru de conferinte din Londra, Excel,
in estul capitalei britanice.
3. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)este un tratat multilateral
interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii şi reguli în
domeniul relaţiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale şi să înlăture
restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat
la liberalizarea acestora. Rezultă din această definiţie că obiectivul iniţial principal al GATT-ului a
fost crearea de condiţii favorabile pentru desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre.
Acest obiectiv îşi păstrează valabilitatea şi în prezent.
În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut numărul ţărilor membre şi în special
al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia
sprijinului dezvoltării comerţului exterior al acestora şi implicit a economiilor lor. Reiese aceasta
din prevederile părţii a patra a GATT-ului, precum şi din faptul că au fost stabilite legături
organizate cu UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerţul
internaţional GATT-UNCTAD. Condiţiile în care a fost elaborat şi a început să fie aplicat Acordul
General pentru tarife şi Comerţ au determinat şi structura organizatorică iniţială deficitară a

210
acestuia, corectată, treptat, pe parcursul activităţii sale.
Deşi GATT-ul nu este o organizaţie internaţională, în practică el exercită atribuţiile unui organism
internaţional, asigurând cadrul organizatoric corespunzător pentru negocierile comerciale, precum
şi structura organizatorică menită să dea rezultatelor acestor negocieri forma unor instrumente
legale. În prezent, activitatea GATT-ului se desfăşoară în cadrul următoarei structuri
organizatorice: – Sesiunea părţilor contractante; – Consiliul reprezentanţilor; – Comitete şi grupe
de lucru specializate pe probleme (permanente şi temporare); – Secretariatul. • Sesiunea părţilor
contractante (membrii cu drepturi depline) este alcătuită din delegaţii tuturor ţărilor membre şi este
forul suprem al GATT; se întruneşte, de regulă, odată pe an (sesiune ordinară) sau de mai multe ori
pe an, la cererea părţilor contractante (sesiuni extraordinare).
Are ca principale atribuţii: – dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor Acordului
General; – aprobă modificările şi completările aduse textului Acordului General; – aprobă prin vot
(trimis prin corespondenţă) primirea de noi membri în GATT; – aprobă crearea de noi organe în
structura organizatorică a GATT-ului şi le direcţionează activitatea. • Consiliul reprezentanţilor,
alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre cu drepturi depline, a început să funcţioneze în 1960 şi
îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are
următoarele atribuţii mai importante: – îndrumă activitatea organelor din subordine (comitete,
comisii şi grupe de lucru specializate pe probleme); – organizează negocierile pentru primirea de
noi membri în GATT; – organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale
evoluţiei schimburilor comerciale reciproce; – elaborează, cu sprijinul organelor din subordine,
recomandări pentru Sesiunea părţilor contractante în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de
zi a acestora.
• Comitetele şi grupele de lucru specializate pe probleme asigură activitatea permanentă a
Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate, fie de către Sesiunea părţilor
contractante, fie de către Consiliul reprezentanţilor. Concluziile şi recomandările lor sunt supuse
aprobării organelor superioare. În afara comitetelor specializate cu activitatea permanentă pot fi
create şi comitete cu activitatea temporară (cum sunt, de pildă, Comitetele pentru organizarea
negocierilor comerciale din cadrul rundelor, organizate periodic de către GATT), a căror misiune
încetează odată cu terminarea acţiunii pentru care au fost create.
• Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva, îndeplineşte funcţii administrative ce rezultă din
activitatea celorlalte organe ale GATT-ului şi este condus de un director general. El sprijină

211
derularea rundelor de negocieri organizate de GATT şi publică rezultatele acestora. Acordă
asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare.
Din 1964, mai face parte din structura organizatorică a GATT-ului şi Centrul de comerţ
internaţional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD. ▀
Principalele prevederi ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ Textul Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ a suferit pe parcursul existenţei sale, o serie de revizuiri şi completări
impuse de condiţiile internaţionale postbelice, în continuă schimbare. În prezentarea principalelor
prevederi ale GATT-ului se au în vedere şi aceste revizuiri şi completări.
• Din textul Acordului General se desprind o serie de principii fundamentale care trebuie să stea la
baza relaţiilor comerciale dintre părţile contractante şi care au fost statornicite în practica activităţii
GATT-ului. Acestea sunt următoarele: a) Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre
părţile contractante. Aceasta înseamnă, în primul rând, că părţile contractante trebuie să-şi acorde
reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată (art.
I), iar, în al doilea rând, că trebuie să-şi acorde tratament naţional în materie de impozite şi
reglementări interne (art. III). Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală.
Singura ţară membră a GATT care acordă clauza naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul
naţional pe cale bilaterală este SUA. b) Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile
reciproce, a restricţiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul şi exportul de
mărfuri (art. XI).
Aceasta înseamnă că părţile contractante nu trebuie să instituie sau să menţină la importul şi
exportul reciproc de mărfuri restricţii de ordin cantitativ, cum sunt contingentele, licenţele de
import şi export, interdicţiile sau orice alte măsuri cu efecte similare. De la aceste două principii
sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări. c) Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor
cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante,
în măsura în care, în anumite situaţii, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul “b”)
(art.XIII). De aici rezultă că, atunci când, în anumite situaţii, sunt admise restricţii de ordin
cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în aceleaşi
condiţii faţă de toate părţile contractante. d) Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în
relaţiile comerciale dintre părţile contractante (art.XIV).
Din prevederile art. XIV rezultă că părţile contractante trebuie să elimine sau să limiteze
subvenţiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect, interesele

212
comerciale ale celorlalte părţi contractante.
În astfel de situaţii, părţile contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor
concrete şi dacă se face dovada că practicarea unor subvenţii de export de către unele părţi
contractante aduce importante prejudicii altor părţi contractante, primele sunt obligate să înlăture
sau să limiteze aplicarea subvenţiilor respective. e) Protejarea economiilor naţionale de concurenţa
străină să se facă, în principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă
prohibite (art. XI) şi (art.VII).
f) Folosirea consultărilor de către părţile contractante pentru evitarea prejudicierii intereselor
comerciale ale acestora (art. XXII).
Cu alte cuvinte, părţile contractante au dreptul să folosească consultările şi obligaţia de a răspunde
la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin comercial dintre ele. g)
Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot
numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea unei dintre părţile contractante,
fiecare dispunând de un singur vot. Prevederile Acordului, precum şi practica îndelungată a
GATT-ului, au statornicit şi unele excepţii sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care,
mai importante sunt următoarele: a) Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare la
data semnării acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în vigoare să nu fie extinse
ulterior de către părţile contractante.
Acestea vizau preferinţele instituie anterior de către metropole şi imperiile coloniale. b) Admiterea
creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să
participe două sau mai multe părţi contractante (art. XXIV), cu condiţia să nu fie instituite noi
bariere (tarifare şi netarifare) faţă de celelalte părţi contractante.
c) Negocierea de protocoale preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare, părţi contractante ale
GATT, şi instituirea Sistemului generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în
favoare ţărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate);
negocierea Sistemului Global de Preferinţe Comerciale între ţări în curs de dezvoltare, membre ale
Grupului celor 77, tot ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. d) Autorizarea ţărilor
în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială
cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei naţionale şi în special a industriei, de
concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate. Aceasta reprezintă o derogare de la mai multe principii
fundamentale.

213
Într-o anumită măsură, prevederile părţii a patra din GATT se înscriu şi ele ca derogări de la unele
principii fundamentale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT. e)
Admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în
relaţiile comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar periclita producţia
internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi. • Membrii GATT; accesiunea
la GATT; retragerea din GATT Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a fost
autentificat, pe calea semnării unui act final, de către reprezentanţii a 23 de ţări (care l-au negociat)
denumite membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba,
SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de
Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China), fiind înscrise în preambulul
acordului.
De la semnarea acordului (octombrie 1974) şi până în septembrie 1993, numărul statelor membre
la GATT a crescut de la 23 la 133 din care 111 părţi contractante şi 22 ţări membri de facto. Drept
vot au numai părţile contractante. Membrii de facto sunt foste colonii pe teritoriul cărora au
început să fie aplicate prevederile Acordului General pentru Tarife şi Comerţ înainte de câştigarea
independenţei lor politice (prin intermediul metropolei – parte contractantă GATT) şi care, în
virtutea prevederilor articolului XXVI din Acord, au dreptul, dacă doresc, să devină părţi
contractante după câştigarea independenţei politice.
Printre ţările contractante se numără în prezent şi foste ţări socialiste, între care şi România (1971).
Cât priveşte retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice parte contractantă
are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când doreşte acest lucru, cu condiţia să înştiinţeze în
scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea
a şase luni de la depunerea ei în Secretariat.
• Aderarea României la GATT; participarea ei la activitatea GATT-ului Acordând o atenţie
deosebită dezvoltării relaţiilor comerciale cu toate ţările lumii, România şi-a manifestat interesul
faţă de activitatea desfăşurată de GATT cu mulţi ani în urmă. Ea a participat în calitate de
observator la GATT încă din anul 1957, la invitaţia Secretarului GATT, iar din iulie 1966, a fost
stabilită o legătură cu caracter tehnic între Centrul de Comerţ Internaţional al GATT şi Camera de
Comerţ şi Industrie a României. În iulie 1968 România a adresat oficial cererea de aderare la
GATT ca membră cu drepturi depline.
În noiembrie 1968, Consiliul reprezentanţilor a examinat cererea României şi a hotărât crearea

214
unui grup de lucru (format din reprezentanţii a 27 ţări membre), care a negociat cu ţara noastră
condiţiile de aderare. În octombrie 1971, Consiliul reprezentanţilor a adoptat în unanimitate
raportul grupului de lucru, precum şi protocolul de aderare convenit. Conform practicii uzuale a
GATT, protocolul de aderare a fost semnat apoi şi de România (15 octombrie 1971) şi, ca urmare,
ţara noastră a devenit membră cu drepturi depline la GATT.

Intrând în GATT ca membră cu drepturi depline, România beneficiază de o serie de avantaje, cu

implicaţii pozitive asupra schimburilor noastre comerciale. a) Prin intrarea în GATT, România a
obţinut pe cale multilaterală clauza naţiunii celei mai favorizate din partea ţărilor membre (cu
excepţia SUA care acordă această clauză numai pe cale bilaterală şi din partea căreia a obţinut-o
abia în 1975); în consecinţă, beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul GATT, concesii
care nu mai pot fi retrase unilateral de către părţile contractante (fără a-i acorda compensaţii
echivalente). b) Admiterea României în GATT ca parte contractantă implică şi eliminarea treptată
a restricţiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse româneşti în ţările membre.
c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ şi de a folosi mecanismul consultărilor bi şi multilateral din cadrul GATT
pentru a-şi apăra interesele comerciale în eventualitatea în care anumite măsuri de politică
comercială ale partenerilor din GATT i-ar aduce prejudicii. În acest sens, se fac precizări în mod
expres în protocolul de accesiune a României la GATT. d) Prezenţa României în cadrul GATT ca
membru cu drepturi depline îi oferă posibilităţi suplimentare pentru promovarea intereselor ei
comerciale.
România va putea participa direct la toate negocierile comerciale ce vor fi organizate în cadrul
GATT şi va putea milita, în spiritul prevederilor GATT, pentru crearea de condiţii favorabile şi
reciproc avantajoase în ce priveşte desfăşurarea relaţiilor comerciale cu părţile contractante. e)
Datorită faptului că şi după instituţionalizarea UNCTAD-ului, GATT-ul a rămas principalul
mecanism instituţional în care se dezbat şi se negociază facilităţile concrete în domeniul
comerţului internaţional şi al politicii comerciale, România are posibilităţi lărgite de informare cu
privire la acţiunile viitoare ale ţărilor membre în domeniul politicii comerciale, ceea ce îi va
permite să adopte la momentul oportun măsurile corespunzătoare menite să-i apere interesele, fără
a contraveni prevederilor GATT. Prezenţa României în GATT îi permite o mai mare adaptabilitate
la condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional şi de promovare a schimburilor sale

215
comerciale.
f) În sfârşit, apartenenţa la GATT a României, ca ţară în curs de dezvoltare, îi oferă posibilitatea de
a beneficia de măsurile speciale adoptate de părţile contractante în favoarea acestui grup de ţări,
potrivit prevederilor părţii a patra din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Protocolul de
aderare a României la GATT a înscris şi o serie de obligaţii ce revin ţării noastre, în schimbul
avantajelor pe care le-a obţinut sau le va obţine din partea celorlalţi membri. Obligaţiile
(angajamentele) României ce au fost înscrise sunt: a) România s-a angajat prin protocolul de
accesiune să-şi sporească şi să-şi diversifice importurile de mărfuri din ţările membre ale GATT în
acelaşi ritm în care vor creşte importurile totale.
b) Prin protocolul de accesiune la GATT, România şi-a sumat anumite obligaţii în ce priveşte
politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât nu va fi membră a Fondului Monetar
Internaţional, în sensul că va acţiona în problemele valutare în conformitate cu spiritul Acordului
General. În toamna anului 1972, România a fost primită ca membră atât la Fondul monetar
Internaţional, cât şi la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, fiind în felul acesta
obligată să respecte statutul celor două organizaţii financiare internaţionale şi prevederile înscrise
în protocolul de aderare la aceste organizaţii cu care colaborează GATT-ul.

216
12. Organizaţii economice mondiale – II
1. OPEC
O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizatie interguvernamentală
permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în domeniul petrolului ale ţărilor
membre, în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru producători.
O.P.E.C. include în componenţa ei statele explotatoare de petrol brut, indiferent de naţionalitatea
acestora. Membrii săi sunt: Iraq (sept. 1960), Iran (sept. 1960), Kuwait (sept.1960), Qatar (dec.
1961), Arabia Saudită (sept. 1960), Emiratele Arabe Unite (nov. 1967),Algeria (iulie 1969),
Angola (1 ian. 2007), Libia (dec. 1962), Nigeria (iulie 1971), Venezuela (sept. 1960). Statutul de
membru al Indoneziei (sept. 1960) este discutabil deoarece ea nu mai este considerată exportator
de petrol. Printre foştii membrii ai organizaţiei se numără Gabon (1975-1995), Ecuador
(1963,1993), ţară care şi-a exprimat interesul de a redeveni membră în noembrie 2006. Statele
candidate la poziţia de viitori membrii ai organizaţiei sunt: Norvegia, Bolivia, Mexic, Siria, Sudan.

Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile monopoliste au luat
măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările producătoare. Acest lucru
a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor producătoare, care au fost obligate să
se gândească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor şi de prevenire a irosirii surselor lor de
venit.
Astfel în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări producătoare de
petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. La această întâlnire s-a născut ideea
înfiinţării unei organizaţii de apărare a intereselor producătorilor, luând astfel fiinţă Organizatia

217
Statelor Exportatoare de Petrol – O.P.E.C.
Din 1965 sediul central al organizaţiei se află la Viena, Austria, în primii ani de activitate aflându-
se la Geneva. Limba oficială a organizaţiei este engleza cu toate că limba oficială a majorităţii
statelor membre este araba (7 membri). Doar un singur membru are limba oficială engleza
( Nigeria).
Statutul O.P.E.C. stipulează că „orice ţară cu un substanţial export net de ţiţei care are interese
fundamental asemănătoare cu cele ale ţărilor membre poate deveni membru cu drepturi depline al
Organizaţiei dacă este acceptat de o majoritate de ¾ din membrii cu drepturi depline, având toate
voturile membrilor fondatori”.
Statutul face diferenţa între cele 3 categorii de membrii: membru fondator, membru cu drepturi
depline şi membru asociat. Statut de membru fondator au ţările care au fost reprezentate la prima
conferinţă a O.P.E.C. şi care au semnat înţelegerea iniţială, înfiinţând O.P.E.C.- ul.
Membrii cu drepturi depline sunt membrii fondatori la care se adaugă acele ţări ale căror cereri de
primire au fost acceptate de Conferinţa O.P.E.C.
Membrii asociaţi sunt ţările care nu se califică pentru drepturi depline dar care sunt admise în
anumite condiţii speciale, după cum hotărăşte Conferinţa.
In cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens . Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate absolută
asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, însă, prin vot unanim asupra nivelului
maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară membră.
Scopul principal al organizaţiei conform statutului ei este determinarea celor mai bune modalităţi
pentru apărarea intereselor statelor membre în mod individual şi colectiv, întocmirea şi adoptarea
metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţiele acţiunilor petroliere internaţionale în
vederea elimimării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a intereselor naţiunilor
producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor membre; susţinerea eficientă,
economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului
pentru investitorii din industria petrolieră. Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de
stabilizare. Ea a alarmat lumea favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi cele
dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din 1973, capacitatea OPEC de a
controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi
dezvoltării unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum OPEC are
încă o mare influenţă asupra preţului petrolului.

218
O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând aproximativ 40%
din ţiţeiul mondial şi 14%din gazele naturale. Oricum exporturile de petrol ale O.P.E.C. reprezintă
cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o
influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci când decide reducerea sau creşterea
nivelului producţiei. In timpul întâlnirilor ordinare sau extraordinare, ţările membre stabilesc (sau
nu) cote de producţie. Penru că O.P.E.C. este o sursă majoră de petrol, deciziile O.P.E.C. de a
creşte sau reduce producţia pot micşora sau majora preţul ţiţeiului. Acest lucru nu este valabil în
cazul produselor petroliere, ca, de exemplu, benzina, unde participă mai mulţi factori. In unele ţări
impozitele reprezintă 70% din preţul final plătit de consumatori, aşadar chiar o schimbare majoră
în preţul ţiţeiului poate avea o influenţă minoră asupra preţurilor.
Principalele obiective ale O.P.E.C. sunt:
Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai bune metode
de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure preţuri corecte şi stabile
pentru producătorii de petrol.
Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor consumatoare.
Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionale privind preţurile petrolului pe piaţa
mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoere de petrol.
Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi promoţionale cu capitalul investit de către
statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute de către cei care investesc
în industrie.
2. Organizaţia Internaţională a Muncii

Organizatia Internaţională a Muncii a fost fondată în 1919. În contextul negocierilor de pace de

după încheierea primului război mondial, Conferinţa de Pace din 1919 a stabilit o Comisie a
legislaţiei internaţionale a muncii. Comisia a adoptat un text, care la 11 aprilie 1919 a devenit parte
a Tratatului de Pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Filozofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezulta din preambulul Constituţiei, care
prevede că pacea univesală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale, iar neadoptarea de
către o naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte naţiuni,
doritoare de a ameliora situaţia lucrătorilor în propriile lor ţări.

219
OIM a devenit o agenţie specializată a ONU din 1946.
In prezent 181 de state sunt membre ale organizaţiei.
OIM are o structură tripartită, care aduce împreună reprezentanţii guvernelor, patronatelor şi
sindicatelor, în condiţii egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă şi politică socială.
Politicile OIM sunt fixate în cadrul Conferinţei Internaţionale a Muncii, care are loc în fiecare an,
adunând toţi constituenţii. Conferinţa adoptă noi standarde internaţionale în domeniul muncii,
planul de activitate al OIM şi bugetul.
Între sesiunile Conferinţei, OIM este coordonat de Consiliul de administraţie, care este compus
din 28 reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai pantronatelor şi 14 reprezentanţi ai
sindicatelor.
Secretariatul OIM este asigurat de Biroul Internaţional al Muncii, care are sediul la Geneva, în
Elveţia şi are birouri în mai mult de 40 de state.
Directorul general al OIM este în prezent Juan SOMAVIA.

3. Standardele internaţionale în domeniul muncii

Standardele internaţionale în domeniul muncii sunt instrumente juridice elaborate de către
constituenţii OIM (guvernele, angajatorii şi sindicatele) care stabilesc principii şi drepturile la
muncă. Acestea sunt fie convenţii, care sunt tratate internaţionale obligatorii dacă sunt ratificate de
statele member, sau recomdări, care servesc ca nişte ghiduri neobligatorii. În multe cazuri
convenţiile stabilesc principiile de bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp
ce recomadările suplimentrează convenţiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în
care acestea trebuie aplicate.
Convenţiile şi recomadările sunt elaborate de reprezentanţii guvernelor, angajatorilor şi
lucrătorilor şi sunt adoptate de Conferinţa Internaţională a Muncii care se desfăşoară în fiecare an.
Odată ce un standard este adoptat, statele membre, conform Constituţiei OIM, trebuie să le supună
autorităţilor competente (Parlamentului). În cazul Convenţiilor, acesta înseamnă pentru ratificare.
Dacă o convenţie este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data
ratificării. Statele care au ratificat convenţiile se obligă să aplice convenţia în legislaţia şi practica
naţională şi să trasnmită rapoarte privind aplicarea acesteia la intervale regulate. Dacă este necesar,
OIM acordă asistenţă tehnică. În plus, pot fi iniţiate plângeri împotriva statelor care încalcă o
convenţie pa care a ratificat-o.

220
 Convenţiile fundamentale
Consiliul de administraţie al OIM a identificat 8 convenţii fundamentale, care rglemenetază
domeniile care sunt considerate ca principuii şi drepturi fundamnatele ale lucrătorilor.
Liberattaea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă, eliminarea
tuturor formelor de muncă forţată sau obligatory, eliminarea efectivă a muncii copilului,
eliminarea discriminărilor în respect cu angajarea şi profesia, Aceste principii sunt de asemenea
prevăzute în Declaraţia privind Principiile şi Drepturile Fundamentale ale Muncii (1998).
În 1995 OIM a lansat o campanie pentru ratificarea univesală a acestor 8 convenţii.
Cele 8 convenţii fundamentale ale OIM sunt următoarele:

• Convenţia nr.29/1930 privind munca forţată;

• Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală;
• Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul la organizare şi negociere colectivă;
• Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare;
• Convenţia nr.105/1957 privind abolirea muncii forţate;
• Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea (angajare şi profesie);
• Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă;
• Convenţia nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor

Consiliul de administraţie a desemnat alte 4 convenţii ca instrumente prioritare,

încurajând statele să le ratifice din cauza importanţei lor în funcţionarea sistemului internaţional de
standarde în domeniul muncii.

• Convenţia nr. 81/1947 privind Inspecţia Muncii

• Convenţia nr. 129/1969 privind Inspecţia Muncii (în agricultură)
• Convenţia nr. 144/1976 privind consultările tripartite (standardele internaţionale ale
muncii)
• Convenţia nr. 122/1964 privind Politica de Ocupare

Cele 4 obiective strategice ale OIM sunt:

 promovarea şi realizarea standardelor şi principiilor drepturilor fundamentale în muncă

221
  crearea oportunităţilor mai mari pentru femei şi bărbaţi pentru asigurarea de locuri de
muncă şi venituri decente
 Creşterea acoperirii şi eficacităţii protecţiei sociale pentru toţi
 Consolidarea tripartismul şi dialogului social Obiectivul strategic al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii este cel de a promova oportunităţi pentru femei şi bărbaţi astfel
încât acestea să dezvolte o muncă productivă, decentă, lucrând în condiţii de siguranţă,
egalitate, echitate şi demnitate umană”.

13. Organizaţii internaţionale în Sud-Estul Europei

1. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP)

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare
regională neinstituţionalizată. Ea a apărut în anul 1996, când Bulgaria a organizat o reuniune a
miniştrilor de externe ai statelor din regiune, pentru a pune bazele unei noi forme de cooperare,
după apariţia noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii.
SEECP poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, iniţiatǎ de Nicolae
Titulescu în perioada interbelică şi reluată după cel de-al doilea război mondial sub forma
conferinţelor miniştrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,
România şi Turcia.
State participante la SEECP: Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România, Serbia şi
Muntenegru şi Turcia, ţări fondatoare, iar din februarie 2001, Bosnia şi Herţegovina. Croaţia are
statut de observator.
Iniţial, principalul for politic al SEECP a fost reprezentat de reuniunile anuale ale
miniştrilor afacerilor externe.
Prima reuniune a şefilor de stat şi de guvern din Europa de Sud-Est a avut loc în Creta, la
data de 2-4 noiembrie 1997, la iniţiativa Greciei. Ulterior, reuniunile SEECP la nivel înalt, care au
devenit principalul for politic al SEECP, au intrat în calendarul de acţiuni al acestei iniţiative
regionale, organizându-se anual.
La nivel de lucru, au loc anual cel puţin patru întâlniri ale directorilor politici din
ministerele de externe ale statelor participante la SEECP. Acestea au ca obiectiv urmărirea

222
realizării hotărârilor adoptate la reuniunile la nivel înalt sau la cele ministeriale, precum şi
pregătirea documentelor ce vor fi adoptate la reuniunile la nivel înalt sau ministeriale.
Coordonarea activităţilor este asigurată de Preşedinţia în exerciţiu (PiE), care este deţinută
prin rotaţie, pe o durată de un an (1 aprilie-31 martie), reprezentată de către ministrul afacerilor
externe al fiecărei ţări membre. Preşedinţia în exerciţiu asigură şi activităţile de secretariat ale
SEECP, organizând reuniunile anuale la nivel înalt şi ale miniştrilor de externe, întâlnirile
directorilor politici şi alte activităţi ale SEECP. În acelaşi timp, Preşedintele în Exerciţiu reprezintă
SEECP la reuniuni internaţionale şi este gazdă a reuniunilor prevăzute (cele ale şefilor de stat sau
guvern, miniştrilor de externe şi ale Comitetului directorilor politici). În funcţie de evoluţiile din
regiune, PiE poate convoca reuniuni extraordinare. Cheltuielile aferente organizării şi participării
la diversele reuniuni, la toate nivelurile (directori politici, miniştri şi şefi de stat sau de guvern),
sunt suportate de statul care deţine PiE.
Troica SEECP: formată în prezent din Bosnia şi Herţegovina, ca Preşedinte în Exerciţiu,
Serbia şi Muntenegru, fost PiE, şi România, care va deţine preşedinţia Procesului în perioada mai
2004-aprilie 2005.
Ca forum de dialog politic şi consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, SEECP constituie
un instrument important pentru promovarea intereselor ţărilor participante de integrare în
structurile politice, de securitate şi economice europene şi euro-atlantice. În acelaşi timp, revenirea
Serbiei şi Muntenegrului în cadrul SEECP permite o abordare unitară a problematicii regionale, în
spiritul şi litera Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de
Sud Est.
În cadrul SEECP, adoptarea hotărârilor se face prin consens.
La reuniunile SEECP participă, în calitate de invitaţi, reprezentanţi ai unor organizaţii şi
instituţii internaţionale, printre care: Preşedinţia Uniunii Europene şi a Comisiei Europene,
Preşedinţia OSCE, OCEMN şi ICE, Pactul de Stabilitate, Consiliul Europei, ONU, OMC,
CEE/ONU, Banca Mondială, BERD, BEI etc.
În ultima perioadă s-a extins practica "invitaţilor speciali" ai PiE, context în care a fost
posibil ca la Reuniunea şefilor de stat şi de guvern din statele participante la SEECP (Belgrad, 9
aprilie 2003), precum şi la Reuniunea miniştrilor de externe din ţările SEECP (Sarajevo, 9 iunie
2003), să participe şi Republica Moldova.

223
 Documentul de bază al activităţii SEECP îl constituie Carta relaţiilor de bună vecinătate,
stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, semnată la 12 februarie 2000 la Bucureşti,
care reprezintă un document politic major, de substanţă, o premieră în gestionarea relaţiilor
interstatale din această regiune a Europei. SEECP devine, astfel, un partener credibil, de viitor,
pentru comunitatea internaţională. Carta de la Bucureşti este un document de bază al SEECP,
reprezentând un cadru cuprinzător pentru cooperarea regională în domenii de interes comun, în
scopul consolidării relaţiilor de bună vecinătate între toate statele din zonă, pentru transformarea
acesteia într-o regiune a păcii, securităţii, stabilităţii şi colaborării. SEECP a fost conceput ca o
expresie a solidarităţii dintre statele din zonă, de natură să transmită comunităţii internaţionale un
mesaj coerent şi credibil cu privire la căile de soluţionare a problemelor cu care se confruntă
popoarele statelor din regiune.
Este în curs de extindere şi o dimensiune parlamentară a cooperării în cadrul SEECP,
marcată, pentru început, prin întâlniri ale şefilor comisiilor de politică externă din parlamentele
naţionale. În prezent se discută asupra posibilităţilor de realizare de conferinţe periodice ale
preşedinţilor parlamentelor ţărilor participante la Proces. În perioada 9-11 mai 2003, la Budva-
Muntenegru, a avut loc o primă întîlnire a femeilor parlamentare din ţările SEECP.
Elementul definitoriu al SEECP este acela că reprezintă singurul forum din sud-estul
Europei provenit şi gestionat de statele din interiorul regiunii ("regional ownership"), prin care se
doreşte să se contribuie semnificativ la îmbunătăţirea climatului politic dintr-o zonă confruntată
de mai mulţi ani cu conflicte. În acest context, situaţia şi problematica din spaţiul SEECP
beneficiază de atenţie prioritară din partea instituţiilor euro-atlantice şi europene. Astfel, cu ocazia
Consiliului European de la Salonic (21 iunie 2003) a fost organizat, pentru prima dată, şi un
Summit UE - ţările din Balcanii de Vest (în număr de cinci, care sunt şi state participante la
SEECP: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru), eveniment
care a confirmat perspectiva europeană a grupului respectiv de ţări, care se alătură astfel, din acest
punct de vedere, celorlalte state SEECP (Grecia, România, Bulgaria, Turcia).
Pe agenda reuniunilor SEECP figurează ca teme majore: măsuri de întărire a stabilităţii,
securităţii şi a relaţiilor de bună vecinătate; măsuri de intensificare a cooperării multilaterale
economice şi comerciale în zonă, cu accent pe cooperarea transfrontalieră, modernizarea
infrastructurilor în transporturi, comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţiilor;

224
promovarea cooperării în domeniile umanitar, social şi cultural; cooperarea în domeniul justiţiei, în
combaterea crimei organizate, traficului ilicit cu droguri şi arme, precum şi a terorismului.
La reuniunea la nivel înalt de la Skopje, din februarie 2001, statele SEECP au adoptat
pentru prima oară un document de colaborare economică denumit „Plan de acţiune pentru
cooperare economică regională". Prin acest document „action-oriented", SEECP dispune, pentru
prima oară de un portofoliu propriu în ceea ce priveşte intensificarea cooperării economice în Sud-
Estul Europei.
Crearea pieţei regionale de energie: la 15 noiembrie 2002, la Atena, cu prilejul Reuniunii
miniştrilor energiei, a fost semnat un Memorandum de Înţelegere privind piaţa regională de
energie din Europa de Sud-Est. Un obiectiv esenţial al înţelegerii îl reprezintă integrarea sistemelor
de electricitate al regiunii în sistemul UE, până în anul 2005, conform cerinţelor relevante ale
directivei UE privind electricitatea.
În timpul PiE a României (aprilie 1999-martie 2000), SEECP s-a consacrat pe plan
internaţional, prin menţionarea expresă a acestei iniţiative regionale de cooperare în două
documente importante ale NATO şi, respectiv, Uniunii Europene. Astfel, în Declaraţia Consiliului
Alianţei Nord-Atlantice (Washington, aprilie 1999), NATO a salutat activitatea SEECP,
considerând-o complementară acţiunilor proprii pentru menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii în
Europa de Sud-Est. La rândul său, Uniunea Europeană a înscris în mod expres SEECP pe lista
participanţilor la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (Cologne şi Sarajevo, iunie-iulie
1999).
Sigla acestei iniţiative de cooperare, omologată în timpul preşedinţiei române - SEECP - a
fost preluată din cele două texte mai sus-menţionate. Până atunci, iniţiativa folosea sigla SEEC,
care putea da naştere la confuzii, fiind deseori confundată cu SECI.
Una din cele mai importante contribuţii ale PiE a României la SEECP a fost semnarea
Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, la
12 februarie 2000 la Bucureşti, care constituie documentul de bază al acestei structuri regionale
de cooperare.
La Reuniunea miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor SEECP (Belgrad, 19 iunie 2002),
România a propus localizarea la Bucureşti a Bursei regionale de electricitate. Propunerea s-a bazat
pe considerentul că România este ţara cea mai avansată din regiune în ceea ce priveşte îndeplinirea
acquis-ului comunitar în domeniul energiei electrice, cu un grad de liberalizare a pieţei de energie

225
electrică de 33%, cu o piaţă energetică activă, bazată pe planificarea comercială zilnică, oră de oră
(începând cu august 2000), fără probleme de colaps, ori alte fenomene negative. Aceastǎ iniţiativǎ
a României a fost reiterată cu prilejul Summit-ului de la Belgrad, din 9 aprilie 2003.
România considera că sosise momentul trecerii într-o nouă etapă a misiunii politice a
SEECP, prin consacrarea sa ca instrument esenţial al apropierii mai rapide a regiunii de procesele
de integrare europeană.
În această etapă, cooperarea în Europa de Sud-Est trebuia centrată pe obiectivul integrării
europene, ca platformă politică reînnoită a SEECP. Considerăm că, printr-o astfel de Platformă
regională înnoită, vom reuşi să promovăm o nouă identitate Balcanilor şi să deschidem noi
platforme de oportunitate pentru toate statele participante de a beneficia de meritele integrării
europene şi ale proiectului Europei Lărgite.
România a susţinut aprofundarea acţiunii comune în domenii de interes prioritar precum:
facilitarea comerţului, telecomunicaţiilor, proiectelor în domeniul energetic, ca şi în cooperarea pe
linia ministerelor de interne, armonizarea procedurilor vamale în corelaţie cu exigenţele Uniunii
Europene. România a propus şi explorarea mai atentă a complementarităţilor dintre pieţele,
economiile şi politicile naţionale de utilizare a forţei de muncă, să fim mai îndrăzneţi în asumarea
performanţei economice, a competitivităţii la nivel regional.
Practic, România consideră că SEECP poate prelua rolul de catalizator al legăturilor
economice între Estul şi Vestul Europei, care va aduce noi beneficii regionale, inclusiv prin
crearea de noi locuri de muncă la nivelul comunităţilor locale. În acest cadru, România a solicitat
sprijin mai concret din partea partenerilor din Uniunea Europeană şi din Pactul de Stabilitate
pentru încurajarea investiţiei private în performanţa economică oferită de mijloacele tehnologiei
informaţiei.
Împreună cu celelalte state participante la SEECP, România îşi propune să acţioneze în
plan regional pentru asumarea mai eficientă a politicilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI) privind combaterea criminalităţii, a traficului ilegal, imigraţiei ilegale, precum şi realizarea
unui sistem integrat de Previziune în regiune, care să adune contribuţii guvernamentale şi ale
organizaţiilor neguvernamentale.
O contribuţie majoră în susţinerea noii viziuni europene în regiune trebuie să aibă
cooperarea inter-parlamentară, Parlamentul României susţinând dimensiunea parlamentară a
SEECP.

226
 Cu ocazia Reuniunii miniştrilor de externe din ţările SEECP (Sarajevo, 9 iunie 2003),
România a accentuat din nou necesitatea dezvoltării unor infrastructuri regionale moderne,
capabile să asigure integrarea zonei în coridoarele pan-europene şi regionale.
România susţine ferm cererea Republicii Moldova de a fi primită ca stat participant la
SEECP, considerând solicitarea respectivă ca o expresie a înţelesului profund pe care Republica
Moldova şi-l asumă îmbrăţişând valorile şi reperele din Carta SEECP. În acest context a fost
salutată deschiderea guvernului de la Chişinău faţă de parcursul European al Republicii Moldova
în familia Europei Unite.
Dimensiunea regională a diplomaţiei româneşti va acorda pe mai departe o atenţie
prioritară SEECP. Sunt avute în vedere evaluările conform cărora, dacă procesul de integrare a
ţărilor din Europa de Sud-Est în structurile atlantice şi europene va face ca unele dintre formele
actuale de cooperare regională să nu mai „supravieţuiască”, este de aşteptat, în schimb, să
sporească importanţa şi rolul SEECP, ca singura structură care verifică criteriile de „regional
ownership” şi „regional leadership”.
Aceste evoluţii au căpătat o semnificaţie aparte pentru România în timpul exercitării
Preşedinţiei în exerciţiu (PiE) a SEECP, în perioada mai 2004-aprilie 2005. Faptul că, în paralel cu
finalizarea obiectivului major al negocierilor de aderare la UE, ţara noastră realiza şi mandatul de
PiE al SEECP, poate reprezenta o valoare adăugată pentru ansamblul politicii externe a Guvernului
României.
Obiectivele preşedinţiei române în exerciţiu a SEECP vizau consolidarea procesului de
preluare de către această structurǎ de cooperare regionalǎ a conceptelor de "regional ownership" şi
"regional leadership" în gestionarea problemelor regiunii, precum şi asumarea rolului de catalizator
al procesului integrării europene a ţărilor din Europa de Sud-Est (ESE), concomitent cu
intensificarea cooperării în vederea dezvoltării economice a ţărilor participante la Proces.
S-a urmărit consolidarea vocaţiei SEECP de „voce a regiunii” prin identificarea unei reale
agende regionale: transformarea SEECP în forum regional de creare de strategii şi de acţiuni de
punere în aplicare a acestora, în conformitate cu nevoile specifice ale statelor participante;
promovarea rolului de coordonator şi catalizator al cooperării orientate spre rezultate concrete între
diversele structuri de cooperare regională (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est - PSESE
-, Southeast European Cooperative Initiative - SECI -, Iniţiativa Central Europeanǎ - ICE,

227
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre - OCEMN -); creşterea vizibilitǎţii Procesului,
atât pe plan european cât şi pe plan internaţional.
Ca linie generală de acţiune, s-a urmărit consolidarea Platformei pentru integrare europeană
propusă de partea română la reuniunea la nivel înalt de la Belgrad (9 aprilie 2003). În acest scop, s-
au valorificat mecanismele instituţionale de implicare a României, inclusiv prin SEECP, în
dezbaterea la nivelul UE privind Balcanii de Vest (Forumul UE-Balcanii de Vest, Comitetul
Consultativ Informal).
Valorificând experienţa acumulată în procesul negocierilor de aderare la Uniunea
Europeanǎ, România a acordat atenţie deosebită unor domenii sensibile, de maxim interes pentru
UE: gestiunea frontierelor, controlul migraţiei, combaterea migraţiei ilegale, a criminalităţii
internaţionale organizate şi a traficului ilicit.
PiE română a SEECP a susţinut consolidarea şi coordonarea eforturilor statelor din Balcanii
de Vest în procesul integrării europene, în conformitate cu liniile directoare stabilite în Agenda
Salonic (16 iunie 2003).
Alte teme care au fost prioritare:
a. domeniul politic şi al securitǎţii: promovarea candidaturilor la NATO ale ţărilor Cartei
Adriatice şi continuarea „politicii uşilor deschise” a Alianţei; dezvoltarea dimensiunii
parlamentare; adoptarea Cartei Solidarităţii Antiteroriste; sprijinirea candidaturii Republicii
Moldova pentru obţinerea statutului de membru cu drepturi depline în cadrul SEECP.
b. domeniul economic: modernizarea reţelelor şi infrastructurilor regionale de energie,
transport şi telecomunicaţii;; promovarea iniţiativei Bursei regionale de electricitate de la
Bucureşti; promovarea dezvoltării economice sustenabile; dezvoltarea IMM-urilor şi a comerţului
în regiune; susţinerea investiţiilor străine în Europa de Sud-Est.

2. Iniţiativa Central Europeană (ICE)

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă şi pragmatică de cooperare
regională care reuneşte 17 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,
Republica Cehă, Croaţia, Italia, Ucraina, Ungaria, Macedonia, Moldova, Polonia, România,
Slovacia, Slovenia, Serbia şi Muntenegru.
Primul pas în direcţia creării acestei organizaţii a fost făcut în noiembrie 1989, la
Budapesta, cu prilejul reuniunii vice - premierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria,

228
Italia şi RFS Iugoslavia, când s-au pus bazele unei iniţiative de cooperare regională, sub numele de
„Patrulater”. Scopul iniţiativei era acela de a dezvolta cooperarea politică, economică, tehnică,
ştiinţifică şi culturală între cele patru state membre.
Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, numele acestei structuri a devenit „Grupul
Pentagonal”, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în „Grupul Hexagonal”.
Începând din anul 1992, prin aderarea a trei noi state (Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi
Slovenia) structura respectivă de cooperare regională a căpătat actuala denumire de Iniţiativa
Central Europeană (ICE).
Liniile directoare ale activităţii ICE sunt stabilite şi adoptate în cadrul reuniunilor anuale
ale şefilor de guvern şi respectiv, ale miniştrilor de externe ai statelor membre şi au la bază
principiile Cartei ONU, documentele procesului de la Helsinki şi, mai recent, dezvoltările din
cadrul UE şi PSESE.
În conformitate cu poziţia sa strategică şi statutul său în Europa, ICE are în componenţa sa
state membre extrem de diferite:
 două state membre UE (Austria şi Italia, cărora li se vor adăuga Polonia, R. Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria);
 şapte state membre CEFTA (Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Polonia, România,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria - din 2004 au rămas doar România, Bulgaria şi Croaţia);
 patru state care au aparţinut fostei Iugoslavii (Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia
şi Uniunea Serbia şi Muntenegru);
 trei state foste membre URSS (Belarus, Republica Moldova şi Ucraina);
 şase state membre NATO (R. Cehă, Italia, Polonia, Ungaria - la care se vor adăuga
Slovacia şi Slovenia).
De asemenea, Albania, România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina sunt membre ale
OCEMN, iar la SECI participă Albania, Bulgaria, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia,
Slovenia, România, Ungaria şi Uniunea Serbia- Muntenegru.
Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice,
adoptate prin consens în cadrul reuniunilor şefilor de guvern şi miniştrilor de externe.
În lipsa unor forme instituţionalizate, între statele membre ICE au loc consultări periodice
pe probleme economice, politice, culturale şi sociale după cum urmează:

229
  Reuniunile şefilor de guvern (în luna noiembrie a fiecărui an). Pe lângă discuţiile de
ordin general, să adoptă hotărâri referitoare la orientările politice şi economice de
cooperare în cadrul ICE, crearea şi dizolvarea grupurilor de lucru sau obţinerea sau
pierderea statutului de membru.
 Reuniuni ale miniştrilor de externe - se organizează în primul semestru al fiecărui an şi
uneori în marja reuniunii şefilor de guvern. Cu această ocazie, se iau decizii privind
problemele politice ale regiunii, domeniile şi formele de cooperare, structura Grupului
de lucru, chestiunile de buget şi de personal, şi se numesc sau revocă Directorul
General şi Directori Generali adjuncţi ai Secretarului Executiv al ICE.
 Reuniuni sectoriale ad-hoc ale miniştrilor de interne, culturii, agriculturii, justiţiei etc.;
 Întâlniri periodice ale directorilor politici din MAE;
 În marja reuniunilor primilor miniştri, au loc Forumuri Economice şi ale Tineretului
întâlniri ale preşedinţilor Camerelor de Comerţ, Agenţiilor de promovare a investiţiilor,
etc;
Lunar, au loc reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali care are sarcina de a urmări
şi sincroniza activităţile ICE, atât la nivel naţional, cât şi între statele membre.
O componentă de bază a Iniţiativei o reprezintă Grupurile de lucru (Working Groups /
WG), care dezbat şi formulează propuneri de proiecte şi acţiuni, în domenii specifice de cooperare,
pe care le transmit Comitetului Coordonatorilor Naţionali spre analiză, aprobare. Cele 15 grupuri
de lucru cuprind experţi din: agricultură, turism, combaterea crimei organizate, transporturi,
energie, mediu, întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă şi tehnologie, minorităţi, cultură, informaţii şi
mass media etc. Una sau două ţări coordonează activităţile desfăşurate în cadrul fiecărui grup de
lucru, pe o bază mai mult sau mai puţin permanentă.
De notat că numai un număr redus de WG au o activitate mai susţinută (agricultură, turism,
crimă organizată, cultură), în timp ce majoritatea lor au avut cel mult o reuniune în ultimii doi ani,
din cauza interesului redus al ţărilor membre.
Coordonarea generală a activităţilor care se desfăşoară în cadrul ICE este asigurată prin
rotaţie de statul care deţine preşedinţia organizaţiei în anul calendaristic respectiv.
ICE dispune de un Secretariat Executiv, cu sediul la Trieste, a cărui sarcină este să asiste
preşedinţia în exercitarea atribuţiilor sale şi, de asemenea, să pregătească şi să urmărească
numeroasele reuniuni şi conferinţe organizate sub egida acestei structuri de cooperare regională.

230
 Ambasadorul austriac Harald Kreid îndeplineşte funcţia de Director general al
Secretariatului Executiv al ICE.
La sediul BERD din Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte ICE, care oferă
asistenţă în pregătirea corespunzătoare a dosarelor de finanţare a proiectelor.
Până în prezent, activităţile desfăşurate în cadrul ICE au fost finanţate prin contribuţiile
voluntare ale ţărilor membre. Cea mai mare contribuţie o are guvernul italian, care pe lângă
costurile pe care le suportă pentru funcţionarea Secretariatului Executiv, alimentează şi un fond
special deschis la BERD (Trust Fund), de unde sunt finanţate parţial o serie de proiecte de
cooperare tehnică şi de investiţii, în beneficiul ţărilor membre ICE. Contribuţia totală a Italiei la
ICE este estimată la aproximativ 25 milioane USD.
În anul 2002 s-a hotărât constituirea unui Fond de Cooperare ICE, destinat finanţării de
programe şi proiecte, la care contribuie fiecare dintre ţările membre, în baza unei scări de
contribuţii anuale.
Ultimele reuniuni ale ICE au evidenţiat interesul statelor membre pentru:
 Întărirea cooperării între ICE şi alte organizaţii regionale şi pan-europene, dintre care
UE şi Comisia Europeană ocupă un loc distinct;
 Consolidarea procesului de dezvoltare economică a statelor în tranziţie spre o economie
de piaţă;
 Reducerea decalajului între ţările membre şi participarea activă la procesul de integrare
europeană;
 Întărirea cooperării între statele membre în diverse domenii de activitate, cu accent pe
colaborarea transfrontalieră, combaterea crimei organizate şi a traficului ilegal de
persoane.
Având în vedere numărul relativ mare de ţări membre ICE (17) şi, mai ales, dinamica
structurii acestora se impune adaptarea obiectivelor şi funcţiilor ICE, pornind de la identificarea
intereselor comune.
De importanţă esenţială va fi dezvoltarea relaţiilor ICE cu UE de o manieră coerentă şi
cuprinzătoare, bazată pe consolidarea colaborării dintre cele două structuri în domenii de interes
comun. România s-a pronunţat ca Planul de Acţiune al ICE 2004 - 2006 să fie elaborat astfel încât
să contribuie la implementarea viziunii UE asupra stabilităţii în regiune.

231
 A fost pozitivă şi până în prezent caracteristica ICE, de structură orientată către formularea
şi implementarea de proiecte concrete de asistenţă. Având însă în vedere că fondurile de care
dispune ICE sunt modeste, apare necesară găsirea de sprijin financiar din afară astfel încât să
crească numărul de proiecte, atât individuale, pentru o singură ţară, cât şi proiecte care să aibă ca
beneficiari mai multe ţări ICE.
În afara cooperării cu UE în această privinţă, este util să se continue experienţa pozitivă de
până în prezent a unor raporturi strânse ICE-BERD: proiectele iniţiate în cadrul ICE cu caracter de
studii de fezabilitate, mai ales în domeniul infrastructurilor, să fie apoi dezvoltate în proiecte de
lucrări pe baza unor credite BERD. În acest context, partea română a semnat cu BERD acordul
pentru un împrumut în valoare de 24 de milioane de EURO destinat reabilitării şi modernizării a
cinci staţii de cale ferată, aceasta după ce studiul de fezabilitate fusese realizat sub forma unui
proiect ICE, care a alocat în acest scop o jumătate de milion de EURO.
Faptul că ICE va continua să aibă ca membri şi ţări care fac parte din noul concept UE al
"Europei lărgite" motivează extinderea zonei de cooperare în cadrul Iniţiativei la domenii cum sunt
combaterea crimei organizate, a traficului de persoane şi a terorismului, precum şi securitatea şi
controlul frontierelor, prin adoptarea de standarde comune în definirea şi acţiunea faţă de astfel de
fenomene. România evidenţiază şi în acest cadru potenţialul pe care îl oferă Centrul regional de la
Bucureşti pentru combaterea criminalităţii trans-frontaliere.
Activităţile şi proiectele realizate în cadrul diferitelor Grupuri de Lucru şi Task Force-uri
ale ICE, pe domenii, plasează ţara noastră în poziţia duală de beneficiar, dar şi de furnizor de
experienţă şi asistenţă, în zone cum ar fi tranziţia democratică, reformele economice, integrarea
euro-atlantică şi europeană, de interes efectiv pentru alte ţări ICE.
De menţionat, de asemenea, că ICE acordă o atenţie deosebită şi sprijină, inclusiv cu
resurse proprii, transpunerea în practică a unor proiecte din cadrul Pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est (PSESE).
România a fost primită în ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de la Viena a miniştrilor
afacerilor externe ai ţărilor membre ale acestei organizaţii.
La Summit-ul ICE de la Varşovia (noiembrie 2003), domnul Adrian NĂSTASE, primul
ministru al României, în acea vreme, a susţinut în discursul său că schimbările istorice au deschis
noi perspective pentru toate statele şi popoarele din zona Iniţiativei Central Europene. Procesul
fără precedent al lărgirii Uniunii Europene precum şi lărgirea NATO au fost percepute ca o

232
modalitate de a îndepărta vechile bariere din Europa. În acelaşi timp, ele subliniază necesitatea
unor mai mari eforturi pentru a consolida unitatea Europei şi solidaritatea între state, bazată pe
valorile democratice comune. În viitorul apropiat, aproape jumătate dintre statele Iniţiativei Central
Europene vor fi membre ale UE.
Astfel, România va sprijini consolidarea rolului ICE, de liant între Estul şi Centrul Europei
şi totodată de partener solid în dialogul instituţional cu UE, CE şi NATO.
România şi-a reafirmat întregul sprijin pentru consolidarea ICE ca actor important în
trasarea arhitecturii viitoare a Europei.
De asemenea, ţara noastră îşi exprimă interesul faţă de creşterea rolului ICE în domenii ca:
 practica unei bune autoguvernării locale, prin crearea unor proiecte de formare
profesională a viitorilor funcţionari publici după criteriile UE;
 I.M.M.-uri, prin împărtăşirea celor mai bune experienţe în materie de management post-
privatizare şi acces la fondurile de dezvoltare;
Privită prin prisma viitoarei integrări în UE, România consideră creşterea competitivităţii
economice ca fiind o prioritate decisivă atât pentru guvernul român, cât şi pentru toate statele
membre ICE, manifestând o preocupare particulară în dezvoltarea reţelei de infrastructuri de
energie şi de transport, mai cu seamă că ţara noastră va fi chemată să joace un rol important în
viitorul coridor european Nord - Sud, care va lega Adriatica de Marea Neagră.
De asemenea, se impune urgentarea redeschiderii cursului superior al Dunării, pentru care
este necesară găsirea de fonduri la nivel european şi internaţional; în acest sens, Procesul de
Cooperare Dunăreană, lansat în mai 2002, oferă un cadru excelent pentru implementarea unor
proiecte de integrare socio-economică europeană a statelor membre ICE.
O preocupare deosebită a guvernului român o constituie combaterea criminalităţii, a
migraţiei şi a traficului ilegale, văzute ca obligaţii comun asumate de toate statele membre ICE, iar
întărirea colaborării între ICE şi SECI în acest domeniu, concretizată în semnarea Înţelegerii de
cooperare în cadrul Centrului de la Bucureşti, reprezintă un pas important eforturile de aliniere la
reglementările UE în materie.
După Praga şi Copenhaga, ICE trebuie să facă o nouă dovadă a flexibilităţii şi
dinamismului său, reînnoindu-şi viziunea politică, atât asupra ajustării politicilor regionale pentru
obţinerea unei mai bune coerenţe la nivel social, economic şi legislativ, cât şi asupra implementării
unor programe europene cum ar fi TACIS, PHARE sau CARDS.

233
 3. Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)
Acordul de Liber Schimb Central-European (Central European Foreign Trade Agreement -
CEFTA) a fost încheiat în 1992 între Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în condiţiile dispariţiei
sistemului CAER, în ideea facilitării schimburilor şi a cooperării economice intra-regionale, şi,
implicit, a sprijinirii dezvoltării economice a ţărilor participante.Totodată, acordul a fost văzut ca
un instrument de pregătire a statelor participante pentru aderarea la Uniunea Europeană, el fiind
accesibil doar acelor ţări care aveau deja încheiat un acord de asociere cu UE.În timp, acordul a
fost lărgit prin includerea Sloveniei, României, Bulgariei şi Croaţiei.
Zona de liber schimb a devenit funcţională pentru produse industriale la 1 ianuarie 2001, cu
doar câteva excepţii, eliminate şi ele în 2002.
În general, rezultatele concrete ale CEFTA au fost mai slabe decât se aşteptase iniţial,
majoritatea ţărilor participante înregistrând o dinamică mult mai puternică a schimburilor cu UE,
faţă de cea a schimburilor în cadrul Acordului.

Pentru România, operaţiunile comerciale în cadrul zonei de liber schimb s-au soldat cu un
deficit comercial cronic, evidenţiind dezechilibrele existente în structura schimburilor şi în
competitivitatea relativă a mărfurilor. Acest deficit se datorează, în principal, schimburilor cu ţările
central-europene, ale căror produse de export s-au dovedit a fi mai competitive decât cele
româneşti.

Cu toate acestea, volumul schimburilor intra-regionale a crescut constant, iar sporul de

deschidere economică şi de competitivitate pe care acordul le-a favorizat a contribuit sensibil la
pregătirea economiilor pentru aderarea la Uniunea Europeană.
În urma integrării în Uniunea Europeană, în 2004, a Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei şi
Sloveniei, numărul ţărilor participante la prezentul Acord de Liber Schimb Central-european s-a
redus la doar trei, şi anume România, Bulgaria şi Croaţia.În atari condiţii, s-au formulat întrebări
privitoare la viitorul Acordului, în special în condiţiile integrării României şi Bulgariei în Uniunea
Europeană în 2007.
CEFTA s-a dovedit a fi un cadru excelent de pregătire pentru aderarea la Uniunea
Europeană a economiilor ţărilor candidate.

234
 4. Procesul de Cooperare Dunăreană
Ideea unui proces politic de cooperare în regiunea Dunării a apărut cu ocazia lansării
propunerii române de analiză a oportunităţii reluării consultărilor între statele membre ale Comisiei
Dunării pentru revizuirea Convenţiei de la Belgrad din 1948 privind regimul navigaţiei pe Dunăre
(la cea de-a 59-a sesiune a Comisiei Dunării, desfăşurată în luna aprilie 2000., la Budapesta),
propunere care s-a bucurat de o largă susţinere a statelor membre. În acest context, Austria a
propus părţii române lansarea unei iniţiative comune, care să reprezinte nucleul unui viitor proces
politic de colaborare între statele din regiunea Dunării, în concordanţă cu politicile regionale ale
Uniunii Europene. Iniţiativa s-a bucurat de sprijinul şi implicarea activă a Comisiei Europene şi a
Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
Lansarea Procesului de Cooperare Dunăreană a avut loc la Viena, la 27 mai 2002, în cadrul
unei Conferinţe a miniştrilor afacerilor externe din ţările dunărene.
Având în vedere rolul României în “construirea” Procesului de Cooperare Dunăreană, fostul prim-
ministru Adrian Năstase a deschis Conferinţa, susţinând discursul principal al acesteia.
Au participat, de asemenea, domnul Chris Patten, comisarul european pentru afaceri
externe, şi domnul Erhard Busek, coordonatorul special al Pactului de Stabilitate.
Participanţii la Procesul de Cooperare Dunăreană:
Cele 13 state din bazinul hidrografic al Dunării (cele 10 state riverane: Germania, Austria,
Slovacia, Ungaria, Croaţia, Iugoslavia, România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina, precum
şi 3 state neriverane, având însă majoritatea teritoriului situată în cadrul bazinului hidrografic al
fluviului: Cehia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina), Comisia Europeană şi Pactul de Stabilitate.
Observatori: state interesate şi capabile să contribuie la activităţile Procesului – SUA,
Rusia, Franţa, Turcia, Macedonia – precum şi organizaţii şi structuri regionale cu profil dunărean
sau preocupări în zonă – Comisia Dunării, Comisia Internaţională pentru protecţia Fluviului
Dunărea, Comitetul Permanent pentru Coridorul VII, CEFTA, SEECP etc.
 Procesul de Cooperare Dunăreană nu este o nouă organizaţie regională (deci o structură
instituţionalizată), ci un cadru politic de cooperare şi promovare, cu prioritate, a
preocupărilor şi obiectivelor principale ale statelor din regiunea dunăreană;
 Modalităţi de funcţionare:
- desfăşurarea de conferinţe la nivelul miniştrilor afacerilor externe, o dată
la 2 ani, care vor identifica priorităţile de acţiune pentru cooperarea dunăreană, precum şi

235
 proiecte care urmează să fie promovate în cadrul Procesului – acestea fiind incluse într-o
listă exemplificativă de proiecte prioritare;
- desfăşurarea unor reuniuni, la nivel de înalţi funcţionari, pentru analiza
stadiului de realizare a proiectelor respective.
Implicarea Pactului de Stabilitate în Procesul de Cooperare Dunăreană.
Pactul de Stabilitate a avut la începutul anului 2000 (în paralel cu iniţiativa româno-austriacă)
iniţiativa lansării unei conferinţe dunărene, care să reprezinte un forum de discuţii al problemelor
dunărene în diferite domenii. După lansarea demersului româno-austriac, cele două iniţiative au
fost conexate, astfel încât cele două state şi Pactul de Stabilitate au fost, alături de Comisia
Europeană, co-iniţiatorii Procesului de Cooperare Dunăreană.
Pactul de Stabilitate a participat activ la pregătirea lansării PCD – coordonatorul special al
Pactului, dl. Erhard Busek, participând atât la cea de-a doua reuniune pregătitoare a Conferinţei de
lansare (Bucureşti, 6 februarie 2001), cât şi la Conferinţa de lansare de la Viena şi acţionând, cu
diverse prilejuri, pentru promovarea folosirii PCD ca un instrument în sprijinul dezvoltării regiunii
Dunării.
Caracterul de noutate al acestui Proces constă în faptul că introduce, în premieră, o
dimensiune politică a colaborării în regiunea dunăreană, fiind primul proces politic dedicat
spaţiului şi problematicii dunărene în ansamblul lor (celelalte structuri sau organizaţii având
caracter tehnic sau sectorial).
El a fost conceput ca un exerciţiu politic de integrare al statelor dunărene, prin participarea
în cadrul său atât a Comisiei Europene şi Pactului de Stabilitate, cât şi a unor state membre ale UE,
alături de state candidate la aderare (precum şi alte state aflate fie în cadrul Procesului de
Stabilizare şi Asociere, fie în alte relaţii de cooperare cu UE). Se poate afirma că interacţiunea
româno-austriacă în pregătirea lansării PCD a prefigurat fericit efectele benefice ale acestei
cooperări.
Alături de dimensiunea politică, cooperarea în cadrul Procesului de Cooperare Dunăreană
este promovată şi prin cele şase dimensiuni sectoriale: economică, navigaţie, a mediului
înconjurător, turistică, culturală şi a cooperării sub-regionale.
Obiective: Procesul are ca obiectiv principal armonizarea şi coordonarea iniţiativelor legate
de cooperarea în bazinul Dunării, astfel încât să poată fi evitate suprapunerile şi preîntâmpinată
irosirea resurselor.

236
 Realizarea proiectelor: pentru fiecare proiect de cooperare, identificat drept prioritar, se
stabileşte, pe bază de “voluntariat”, un stat sau o organizaţie care să preia rolul de coordonare a
activităţilor pentru realizarea sa. Astfel, România a preluat rolul de coordonare pentru proiectele
legate de activităţile economice - de exemplu:
 organizarea Conferinţei de afaceri dunărene, în octombrie 2003, la Bucureşti;
 realizarea unui centru dunărean pentru artizanat şi întreprinderi mici şi mijlocii;
 realizarea unui centru pentru promovarea produselor dunărene;
 stabilirea unei baze de date a agenţilor economici dunăreni;
 crearea unei burse dunărene a turismului.
Este de remarcat faptul că aceste proiecte trebuie să fie deja viabile şi funcţionale (inclusiv
în privinţa surselor de finanţare), în sensul că Procesul de Cooperare Dunăreană nu va acţiona
pentru atragerea de fonduri pentru aceste proiecte, ca în modelul Pactului de Stabilitate. De fapt,
aprobarea listei de obiective prioritare şi proiecte funcţionează ca o „omologare” politică din partea
PCD, a importanţei lor (ca un „seal of quality” politic).

5. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)

Obiectivele PSESE considerate realizabile pentru perioada următoare, stabilite cu ocazia
Mesei Regionale de la Salonic (16 decembrie 2002), au fost următoarele:
 Democraţia Locală şi Cooperarea Transfrontalieră - cooperare sistematică între subiecţii
locali din regiune (guvernamentali, civici şi din lumea afacerilor), pentru întărirea
complementarităţii economice, a coeziunii sociale şi reconcilierii, precum şi pentru
consolidarea democraţiei şi stabilităţii locale;
 Mass-media - realizarea de reforme legislative, crearea unui Fond al Televiziunii,
intensificarea pregătirii ziariştilor, întărirea poziţiei mijloacelor de informare
independente şi a standardelor jurnalistice internaţionale în Sud Estul Europei;
 Infrastructura - cofinanţarea programelor de dezvoltare a infrastructurii din regiune şi
instituţionalizarea parteneriatului în domeniul transporturilor (rutiere, feroviare,
aeriene), energiei electrice şi telecomunicaţiilor, acordării de prioritate investiţiilor de
capital; crearea Pieţei Regionale a Energiei;

237
  Investiţiile şi comerţul - asigurarea unui climat de afaceri favorabil, la care să contribuie
Acordurile bilaterale de Liber Schimb, a unui sistem de monitorizare eficient,
amplificarea oportunităţilor de investiţii, de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltare
economică în regiune;
 Gestionarea şi stabilizarea mişcărilor de populaţii - adaptarea strategică, într-o manieră
comprehensivă, pentru ca integrarea etnică să devină durabilă şi să permită măsuri
eficiente, la nivel naţional, în zonele predispuse migraţiei, legale sau ilegale şi azilului,
precum şi o mai bună administrare a frontierelor. S-a avut în vedere ca activităţile care
au ca obiectiv numai aspectele umanitare legate de refugiaţi să fie eliminate treptat;
 Crima organizată - sprijinirea eforturilor pentru crearea unor instrumente comune de
luptă împotriva crimei organizate prin eficientizarea Centrului Regional pentru
Combaterea Crimei Transfrontaliere de la Bucureşti şi prin pregătirea personalului său
la nivelul standardelor EUROPOL (inclusiv în spiritul rezultatelor Conferinţei
ministeriale de la Londra - 25 noiembrie 2002, privind combaterea crimei organizate în
Sud Estul Europei).
Principalele acţiuni realizate în cadrul meselor de lucru, au vizat realizarea de progrese
în domeniile: mass-media şi democraţia locală/cooperarea transfrontalieră:
 în domeniul mass- media: majorarea timpilor de emisie pentru programele cu tematică
specială (corupţie, reconciliere, tineret, etc.); înfiinţarea "Balkan Trust for Democracy",
care creează premisele finanţării proiectelor regionale din domeniile democraţie şi
drepturilor omului; intensificarea activităţilor privind îmbunătăţirea reformelor
legislative, a pregătirii ziariştilor, întărirea poziţiei mijloacelor de informare
independente şi a standardelor jurnalistice internaţionale în Sud Estul Europei prin
promovarea unei "media profesionale", inclusiv cu sprijinul Uniunii Europene;
 în domeniul democraţiei locale şi cooperării transfrontaliere, Task Force-ul pe
această problematică din cadrul PSESE a facilitat următoarele acţiuni de cooperare
transfrontalieră:
a. Managementul şi stabilizarea mişcărilor de populaţii: în cursul anului 2003 fuziunea
dintre Iniţiativa privind Migrarea, Azilul şi Iniţiativa privind Revenirea Refugiaţiilor s-a
concretizat în MARRI, care s-a dorit a fi o formă mai eficientă de acţiune în domeniu a

238
 PSESE; s-a adoptat un "Program de Acţiune" al MARRI pentru sprijinirea şi
complementaritatea cu PSA.
Conferinţa privind Securitatea şi Controlul Frontierelor (Ohrid/Macedonia, mai 2003):
crearea unor instrumente de lucru exacte pentru stabilirea unui control eficient, strict, dar deschis
al frontierelor; dezvoltarea unui sistem integrat de asistenţă a în acest domeniu în concordanţă cu
standardele UE; ţările participante la conferinţă s-au angajat pentru alinierea legislaţiilor naţionale
în materie la normele de comun acord stabilite prin Declaraţia Finală, în special a celor referitoare
la autorităţile vamale civile şi a normelor legale privind azilul regimul străinilor.
b. Crima organizată - au fost stabilite raporturile de lucru dintre EUROPOL şi Centrul
Regional SECI pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere de la Bucureşti:
 Combaterea traficul cu fiinţe umane: la Forumul Regional Ministerial (Sofia, 10
decembrie 2003) reprezentanţii statelor Pactului de Stabilitate au adoptat o declaraţie
comună referitoare la necesitatea acordării de protecţie victimelor şi martorilor
implicaţi în cazuri de trafic de persoane, în special a situaţiilor în care minorii au avut
de suferit;
 La 16 iulie 2003, a fost semnat Acordul dintre România şi Biroul Coordonatorului
Special al Pactului de Stabilitate privind deschiderea la Bucureşti a Secretariatului
pentru Combaterea Crimei Organizate în Europa de Sud-Est (SPOC). Obiectivul
general: facilitarea dialogului şi cooperării dintre autorităţile locale, agenţiile regionale
şi internaţionale specializate în combaterea crimei organizate.
Obiectivele propuse de PSESE, pentru viitor, în ceea ce priveşte cooperarea
transfrontalieră şi crima organizată:
 Democraţia Locală şi Cooperarea Transfrontalieră, va cuprinde două componente:
asigurarea expertizei politice necesare autorităţilor locale în domeniul cooperării
transfrontaliere; acordarea de sprijin pentru activităţile specifice Euro-regiunilor
(reconciliere inter-etnică, îmbunătăţirea climatului economic, înlesnirea micului trafic
de frontieră pentru cetăţenii cu domiciliul în imediata zonă a frontierelor, etc);
 Crima organizată - stimularea şi implementarea Convenţiei ONU privind combaterea
crimei organizate transnaţionale, în special pentru crearea mecanismelor legale de
protecţie a martorilor; facilitarea dialogului dintre Centrul Regional SECI de la

239
 Bucureşti şi EUROPOL şi alte agenţii specializate pentru eficientizarea operaţiunilor de
investigare a dosarelor operative privind crima organizată;
 Gestionarea fenomenului privind migrarea - soluţionarea eficientă a situaţiilor încă
existente privind refugiaţii şi persoanele care au fost nevoite să-şi părăsească propriile
locuinţe, în special cele din Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Serbia şi Muntenegru şi
Kosovo; înfiinţarea unui Forum de dialog pe probleme de Migrare, Azil, Vize şi
Control al Frontierelor, care să se organizeze regulat, la nivel de experţi.

6. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI)

Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative -
SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la
propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite, cu scopul dezvoltării unei strategii
economice şi de mediu viabile în regiune.
Reuniunea inaugurală a avut loc la Geneva, în perioada 5-6 decembrie 1996, la 6 decembrie
1996 fiind adoptată Declaraţia de principiu privind cooperarea în cadrul SECI.
SECI este o structură subregională care încurajează cooperarea între statele participante şi
facilitarea integrării lor în structurile europene. SECI urmăreşte coordonarea planurilor de
dezvoltare regională, asigură o mai bună prezenţă a sectorului privat în economia zonei,
încurajează transferul de know-how şi realizarea de investiţii în sectorul privat.
Statele participante la SECI sunt: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Macedonia, Grecia, Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria.
Statele observatoare sunt Austria, Azerbaijan, Belgia, Franţa, Germania, Spania, SUA şi Ucraina.
Organismul decizional este Comitetul de Agendă ("Agenda Committee"), format din
coordonatorii naţionali pentru SECI (care coordonează, în plan intern, participarea la proiectele
SECI). Comitetul de Agendă are drept sarcină identificarea preocupărilor comune legate de
economia şi protecţia mediului în regiune, precum şi stabilirea listei de priorităţi pe baza cărora
sunt concepute şi dezvoltate proiecte concrete.
Priorităţile de acţiune, selecţionate de Comitetul de Agendă al SECI, la cea de-a 24-a
întâlnire (Salonic, 17 decembrie 2002), vizibil diminuate faţă de acţiunile preconizate la înfiinţarea
SECI, în 1996, sunt:
 Transportul pe Dunăre;

240
  Iniţiativa Râului Sava şi a Râului Tisa. S-a considerat că experienţa comercială şi de
afaceri câştigată de SECI prin proiectele dunărene în aria dezvoltării infrastructurii de
transport şi a managementului apelor este valoroasă şi poate fi folosită şi pentru râul
Sava şi Tisa, în special în atragerea de finanţări;
 Comitetele naţionale SECIPRO, inspirate după modelul EUROPRO al ONU/CEE, se
dovedesc active în ţările în care există un interes susţinut pentru armonizarea şi
simplificarea procedurilor în materie de administraţie, comerţ şi transport.
O dată cu lansarea Pactului de Stabilitate s-a evidenţiat posibilitatea ca, datorită naturii
complementare şi obiectivelor comune ale celor două iniţiative, activităţile lor să fie coordonate. În
acest sens:
 La 27 ianuarie 2003, în prima zi a sesiunii de iarna a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, domnul dr. Erhard Busek, Coordonatorul Special al Pactului de
Stabilitate a subliniat faptul că s-a reuşit fuzionarea activităţilor SECI cu cele ale
Pactului, urmând a se elabora programele concrete de transpunere în practică ale acestei
reorganizări;
 Centrul SECI de la Bucureşti a devenit Centrul Regional pentru Combaterea
Criminalităţii Transfrontaliere în care sunt incluse Secretariatele unor iniţiative ale
Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei Organizate/SPOC şi lupta împotriva
corupţiei/SPAI);
 Consiliul Consultativ de Afaceri al SECI a fost „dizolvat” în Consiliul Consultativ de
Afaceri al Pactului de Stabilitate, creându-se Consiliul Consultativ pentru Afaceri al
Europei de Sud-Est;
 Comitetele SECIPRO au trecut în subordinea noului Consiliu Consultativ de Afaceri al
Europei de Sud-Est;
 Întâlnirile Comitetului de Agendă al SECI, care aveau loc la fiecare două luni, sunt
programate din ce în ce mai rar, ca „anexă” a unor reuniuni ale Pactului de Stabilitate.
Cu ocazia reuniunii Comitetului de Agendă al SECI din 26 ianuarie 1998, România a
propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Centru Regional SECI pentru combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere. În cadrul reuniunii de la Geneva, din 15 aprilie 1998, a fost acceptat proiectul ţării
noastre privind instituirea Centrului.

241
 La 26 mai 1999, a avut loc la Palatul Parlamentului din Bucureşti reuniunea dedicată
ceremoniei de semnare a Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere, având ca parte integrantă Carta de organizare şi funcţionare a Centrului Regional
SECI.
Statele semnatare sunt Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Grecia, Macedonia,
Republica Moldova, România, Turcia şi Ungaria. România a ratificat Acordul de cooperare pentru
prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere prin Legea nr. 208 din 1999. Acordul a
intrat în vigoare la 1 februarie 2000.
În luna iulie 2001, la Bucureşti, a fost negociat Acordul de sediu (tratat bilateral) cu Centrul
SECI privind statutul juridic, regimul oficialilor iniţiativei şi delegaţiilor la reuniuni, precum şi
sprijinul acordat de România. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 2001 de către dl. general
Constantin DEGERATU, pentru ţara noastră şi de dl. Erhard BUSEK, Coordonatorul SECI.
Acordul se inscrie în limitele tradiţionale ale practicilor diplomatice dintre un stat şi o organizaţie
internaţională, recunoscând şi garantând o gamă de imunităţi, privilegii şi facilităţi.
Proiectul are două componente:
1.Componenta externă (Centrul SECI) - instituţie internaţională interguvernamentală, cu
statut de misiune diplomatică;
Directorul Centrului are rang de ambasador, iar membrii instituţiei au statut diplomatic.
Organismul principal este Comitetul Comun de Cooperare (Joint Cooperation Committee -
JCC) care reuneşte reprezentanţi ai statelor membre din cadrul administraţiei vamale şi poliţiei. La
reuniunile JCC participă Organizaţia Mondială a Vămilor şi INTERPOL (au statut de consilieri
permanenţi) şi observatori (state şi organizaţii internaţionale). În cadrul Centrului funcţionează
patru grupuri de lucru pentru combaterea:
 Traficului de Fiinţe Umane;
 Traficului de droguri;
 Fraude comerciale;
 Terorismului.
2. Componenta internă (Punctul Naţional Focal)
Din anul 2003, Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infracţionalităţii
Transfrontaliere a devenit Centrul Regional pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere.

242
7. Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică – GUAM (ODDE
– GUAM) a fost înfiinţată prin semnarea, la 23 mai 2006, în cadrul primului Summit al Şefilor de
Stat GUAM de la Kiev, a Statutului (Cartei) acesteia; pînă atunci exista un For Consultativ GUAM
fondat la 10 octombrie 1997, la Strasbourg, de către Preşedinţii statelor: Georgia, Ucraina, Republica
Azerbaidjan şi Republica Moldova

• La 1 iunie 2007, prin instituirea Secretariatului GUAM de la Kiev, a intrat în funcţie

Secretarul General al Secretariatului ODDE – GUAM, dl Valeri CHECHELASHVILI,
precum şi Coordonatorii de Programe (1 septembrie 2007).
• În perioada 18-19 iunie 2007, la Bacu (Azerbaidjan), a avut loc al doilea Summit ODDE –
GUAM, precedat de reuniunea GUAM – Polonia (18 iunie 2007), reuniunea Consiliului
Miniştrilor Afacerilor Externe GUAM (18 iunie 2007), reuniunea GUAM – SUA, GUAM
– Japonia (18 iunie 2007), reuniunile sectoriale în trei blocuri (economic, al organelor de
drept şi umanitar) la nivel înalt, precum şi reuniunea Consiliului Coordonatorilor Naţionali.
• În cadrul Summit-ului a avut loc reuniunea Consiliului Şefilor de Stat (CŞS) care s-a
desfăşurat într-un format extins, la care au participat Preşedintele Republicii Azerbaidjan,
Georgiei, Ucrainei, Prim-ministrul Republicii Moldova, iar în calitate de invitaţi speciali –
Preşedintele Poloniei, Lituaniei, României, Vicepreşedintele Bulgariei, Vice-spicherul
Estoniei, Ministrul Economiei Letoniei, precum şi alţi invitaţi din Austria, SUA, Japonia,
OSCE, OCEMN, UNESCO, şefii misiunilor diplomatice acreditaţi în Azerbaidjan.
• Următorul Summit ODDE – GUAM, a avut loc la 1 iulie 2008, la Batumi (Georgia),
precedat de reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe GUAM, reuniunile
sectoriale în trei blocuri (economic, al organelor de drept şi umanitar) la nivel înalt şi
reuniunea Consiliului Coordonatorilor Naţionali (CCN) GUAM.

COOPERAREA GUAM – JAPONIA

Prima iniţiativă de cooperare a fost lansată în cadrul Summit-ului GUAM de la Baku de către
Viceministrul Afacerilor Externe al Japoniei, care a trasat domeniile prioritare de cooperare cu
GUAM în cadrul politicii Guvernului nipon „Arca libertăţii şi prosperităţii în regiunea Mării
Negre”.

243
În acest sens, la 16-24 septembrie 2007, la Tokio, au avut loc un seminar în domeniul tehnologiei
de economisire a energiei. Republica Moldova a fost reprezentată la evenimentul în cauză de cîte
un expert din cadrul Ministerului Industriei şi Infrastructurii şi Academiei de Ştiinţe. Obiectivele
seminarului au fost: promovarea stabilităţii dezvoltării economiei de piaţă în statele GUAM,
securitatea energetică, precum şi schimbul de experienţă în domeniul economisirii energiei.

De asemenea, la 1-9 februarie 2009, la Tokio, partea niponă a organizat un seminar în domeniul
promovării investiţiilor şi comerţului. Participanţii au efectuat schimb de experienţă şi a celor mai
bune practici, precum şi au luat cunoştinţă de mecanismele de conlucrare şi perfecţionare a
activităţilor instituţiilor de promovare a investiţiilor şi comerţului.

COOPERAREA GUAM – SUA

Statele Unite ale Americii, pe toată perioada existenţei GUAM a acordat un interes sporit acestei
Organizaţii.

Primul proiect mare care a fost finanţat de SUA a fost „Proiectul de facilitare a comerţului şi
transportării” care include asistenţă tehnică pentru Ministerele Afacerilor Interne, inclusiv în
sistemul de schimb de informaţii, pentru Serviciile vamale şi Serviciile Grănicereşti ale statelor
membre.

Reprezentanţi de nivel înalt din Departamentul de Stat al SUA participă cu regularitate la lucrările
Summit-urilor GUAM, precum şi la reuniunile ministeriale.

De asemenea, la 30 octombrie 2007, la Washington a avut loc reuniunea comună a

Coordonatorilor Naţionali GUAM cu un şir de oficiali de rang înalt din cadrul Departamentului de
Stat al SUA şi altor instituţii guvernamentale americane. Participanţii la eveniment au abordat
subiectele ce ţin de stadiului actual al implementării diverselor proiecte în cadrul GUAM, în
special activitatea Centrelor Virtuale GUAM şi contribuţia lor la combaterea crimelor organizate
transfrontaliere, consolidarea securităţii energetice în regiune prin diversificarea surselor de
energie, consolidarea Secretariatului GUAM, dezvoltarea şi aprofundarea parteneriatelor GUAM-
UE, GUAM - Polonia, GUAM–Japonia, precum şi perspectivele de cooperare pe viitor cu
partenerii americani.

În contextul proiectului de asistenţă tehnică a Secretariatului GUAM, în luna decembrie 2008

statele membre GUAM au beneficiat fiecare de cîte un sistem de videoconferinţă din partea SUA

244
conform Proiectului de facilitare a schimbului de informaţii şi comunicare între Ministerele
Afacerilor Externe ale statelor membre şi Secretariatul GUAM.

COOPERAREA GUAM – UE ÎN CADRUL POLITICII UE „PARTENERIATUL ESTIC”

Secretarul General GUAM s-a adresat CMAE GUAM (în cadrul reuniunii acestuia la 26 februarie
2009, Kiev) cu propunerea de a examina oportunitatea cooperării GUAM – UE în cadrul
„Parteneriatului Estic”, motivînd că toate statele membre GUAM sunt implicate în această
iniţiativă şi posibilitatea GUAM-ului să ofere pentru UE un cadru instituţionalizat de cooperare
cu posibilitatea de a atrage în acest cadru şi pe Belorusia (excluzînd varianta cooperării cu
Armenia la iniţiativa Azerbaidjanului). Miniştrii au salutat această propunere şi au dispus ca
Secretariatul să vină cu propuneri concrete în acest sens. Astfel, a fost propus discutarea acestui
subiect în cadrul reuniunii extraordinare CCN GUAM (preconizată pentru 24-25 martie 2009,
Kiev), cu participarea experţilor în cooperare cu UE.

CONFERINŢE
Sub auspiciul Preşedinţiei Republicii Azerbaidjan în GUAM, în vederea realizării proiectelor sale,
în primăvara anului 2008, la Bacu, au fost organizate, 3 conferinţe internaţionale:

1. Principiile de Soluţionare a Conflictelor nesoluţionate pe teritoriul GUAM (15-16 aprilie

2008), la care au participat reprezentanţi ai mediului politic şi de ştiinţă.
2. Conferinţa Internaţională “GUAM – tranzit”, preconizată pentru 29-30 aprilie 2008, la
Bacu, în cadrul căreia au fost discutate subiectele privind armonizarea bazei legislative,
înlăturarea impedimentelor şi dezvoltarea infrastructurii coridorului de transport GUAM,
precum şi posibilităţile de extindere a coridorului Trans-caspic şi Pan-european.
3. Conferinţa Internaţională cu tematica „Strategia dezvoltării GUAM”, 29-30 mai 2008,
Bacu. Scopul Conferinţei a fost stimularea stabilităţii dezvoltării economice a statelor
membre GUAM, dezvoltarea comerţului şi investiţiilor ca urmare a globalizării pieţelor de
desfacere şi serviciilor în cadrul ODDE – GUAM. În cadrul conferinţei date au participat şi
Preşedinţii Asociaţiilor Băncilor GUAM.

SECRETARIATULUI GUAM
Menţionăm că la 26 februarie 2009, la Kiev, a avut loc ceremonia de inaugurare a Secretariatului
GUAM de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre. La eveniment au fost invitaţi

245
reprezentanţii elitei politice din Ucraina, corpului diplomatic acreditat în Ucraina, precum şi a
elitei oamenilor de afaceri. În cadrul ceremoniei au ţinut speech Şefii Misiunilor Diplomatice ale
Poloniei şi Cehiei.

• http://guam-organization.org/

14. Organizaţii internaţionale nerecunoscute oficial

1. Clubul Bilderberg

„Ar fi fost imposibil sa concepem planul nostru menit pentru intreaga lume, daca l-am fi
destainuit in acei ani. Insa lumea este mai complexa şi este pregatita sa accepte o conducere
globala. Suveranitatea supranaţionala formata dintr-o elita intelectuala şi bancheri ai lumii
este, fara indoiala, mai atragatoare decit autodeterminarea naţionala, practicata in ultimele
secole”. – David Rockefeller, membru permanent al clubului Bilderberg, 1991.

Poate tot mai multi dintre voi a-ti auzit in ultimii ani de Clubul Biderberg, Noua Ordine Mondiala,
Guvern Mondial si alte chestii de acest gen. Insa precum masoneria si alte grupari secrete aceste
informatii au fost luate de cei mai multi oameni drept teorii ale conspiratiei.

Voi incerca in cateva articole sa demonstrez (sau macar sa ridic unele semne de intrebare)ca ceea
ce unii numesc teorie conspirativa este de fapt o realitate bine musamalizata in care sunt implicati
cei mai influienti si puternici oameni ai planetei, cu o putere mult dincolo de cea a presedintilor de
stat sau oricare alta mare functie oficiala.

O musamalizare la care mass-media si-a jucat perfect rolul, fiind laudata public pe 5 iunie 1991 de
fondatorul clubului Bilderberg, David Rockefeller din partea Council on Foreign Relations (CFR):
“Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times,

246
Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au
respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi sa
dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani,
dar lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala
…”

Despre CFR, Chester Ward, amiral si fost judecator in Marina Militara SUA, membru in CFR
timp de 15 ani spunea: “Scopul principal al CFR este slabirea suveranitatii SUA si a
independentei nationale si supunerea ei unui guvern unic mondial.“

Insa nu despre asta vom discuta in acest material. Aici vom incerca sa ne amintim de unde a pornit
acest grup, cine sunt fondatorii lui si cum au ajuns acestia sa detina controlul monetar si politic
mondial.

Cea mai scurta si oficiala definitia a Clubului Bilderberg ar fi urmatoarea: o organizatie ce include
lideri politici, oameni de afaceri, academicieni si ziaristi, care se intruneste anual incepand din
1954. Organizatia sustine o agenda globalista si afirma ca notiunea de suveranitate nationala este
depasita. Printre participantii la reuniunile trecute ale grupului s-au numarat Hillary Clinton, Bill
Clinton, Donald Rumsfeld, Henry Kissinger, regele Juan Carlos al Spaniei, Regina Beatrix a
Olandei si Tony Blair, reprezentanti ai Consiliilor de Administratie de la IBM, Xerox, Royal Dutch
Shell, Nokia si Daimler. Intalnirea din 2008 s-a desfasurat la Westfields Marriott in Chantilly
(Virginia), cea din 2009 langa Atena. La fiecare patru ani, reuniunile se desfasoara in SUA sau
Canada. Din cauza caracterului secret al intalnirilor si al refuzului de a prezenta comunicate de
presa, grupul a fost acuzat frecvent de comploturi la nivel mondial. Participantii nu au voie sa
vorbeasca despre cele discutate in timpul reuniunilor. Grupul Bilderberg poarta numele unui hotel
din Olanda unde membrii fondatori – printul Bernhard al Olandei, Joseph Retinger, David
Rockefeller si Denis Healey – s-au intalnit prima data in 1954. Participantii la intalnirile grupului
sunt protejati de serviciile secrete ale principalelor state reprezentate, in frunte cu CIA.

Istoria Clubului Bilderberg se confunda cu aceea a planetei noastre dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial. Prima reuniune oficiala a avut loc intre 29 si 31 mai 1954, in localitatea olandeza
Oosterbeek. Atunci a si imprumutat numele Hotelului Bilderberg, amfitrionul intalnirii, al carui

247
proprietar era Printul Bernhard, tatal actualei Regine Beatrix a Olandei. De-a lungul existentei sale,
desi isi neaga cu vehementa responsabilitatea pentru desfasurarea istoriei, Clubul a avut cuvantul
decisiv in evenimente ca razboiul din Vietnam, crearea organizatiilor CECA, Euratom si CEE,
precursoare ale Uniunii Europene, razboiul de Yom Kippur, loviturile de stat din Brazilia,
Indonezia, Chile, Argentina, Honduras, Guatemala, debarcarea trupelor americane in Panama,
bombardarea Ceceniei, razboiul din Golf, inventarea si sustinerea euro, conflictele nesfarsite dintre
Israel si Palestina. Unii critici nu ezita sa-i considere pe bilderbergeri direct raspunzatori de
atentatele din 11 septembrie. Clubul Bilderberg este pretutindeni. 1

Insa cum au ajuns aceste personaje atat de puternice si infuiente pe plan mondial?

Sa privim putin in trecutul unora dintre ei, Rothschild, Morgan, Rockefeller:

In 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocand o cadere a
bursei din Londra. In acel moment, Europa era satula de razboi, iar viitorul intregului continent
depindea de deznodamantul bataliei de la Waterloo. Daca armata lui Napoleon ieşea victorioasa,
Imperiul francez urma sa deţina puterea asupra Europei. Daca, din contra, caştiga armata coalitiei
anglo-pruso-olandeze, condusa de ducele de Wellington, ajungea Anglia intr-o pozitie de putere.
Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, intrucat finanţase ambele tabere. Dupa cum se ştie,
batalia de la Waterloo a avut ca rezultat infrangerea lui Napoleon.

Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic dupa razboaiele
napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a imprumutat naţiunilor Europei,
indatorandu-le, au provenit dintr-o inşelaciune celebra. Utilizand reţeaua sa de spioni, Nathan
Rothschild a aflat inaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei batalii de la Waterloo.
Le-a transmis agenţilor sai de la bursa sa vanda puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe
ceilalţi sa creada ca el ştie ceva şi ca ducele de Wellington a pierdut batalia de la Waterloo. Toata
lumea a intrat in panica, grabindu-se sa scape de acţiunile britanice “fara valoare”, pentru a-şi salva
macar o parte din averi.

Dupa cateva ore, bursa din Londra se prabuşise total. Cand a sosit ştirea oficiala ca Wellington
caştigase de fapt batalia de la Waterloo, era deja prea tarziu. Rothschild cumparase cea mai mare
parte din piaţa pe o suma de nimic. In cateva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea

248
lor iniţiala şi iata cum peste noapte, averea deja fabuloasa a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de
ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi imprumuturi (evident cu dobanzile de rigoare)
ţarilor europene, atat de dornice sa se refaca dupa lunga perioada de razboi (finanţat tot de
Rothschild) şi sa ajunga la… stabilitate economica.

Tot stabilitatea economica a fost invocata şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima
banca supranaţionala din lume a aparut in urma unei false crize financiare, declanşate de un alt
membru al elitei, bancherul J. P. Morgan. In 1907, J. P. Morgan a inceput sa raspandeasca zvonul
ca bancile au dificultaţi şi nu vor mai putea face rambursari. Ca şi in exemplul anterior cu Nathan
Rothschild, acest zvon a capatat credibilitate pentru ca venea de la o persoana despre care se
presupunea ca ştie ce spune. S-a creat panica, toata lumea s-a inghesuit sa işi retraga depozitele din
banci, lucru ce a dus la falimente in lanţ (aproape 5400 de banci au disparut atunci).

Apoi Congresul american a demarat o ancheta pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi
cum poate fi el evitat. Comisia insarcinata cu aceasta misiune era condusa de senatorul Nelson
Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din
Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea sa devina membru al clanului Rockeffeler, fiica sa
Abby Greene Aldrich casatorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca soluţie
“salvatoare” crearea unei Banci Centrale care sa vegheze pentru ca dezastrul din 1907 sa nu se mai
repete niciodata. Istoria a aratat ca el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.

In 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc,
ci de bancheri, in cadrul unei intalniri secrete, organizate in casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island.
Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de
izbanda, dar in 1913, cand Woodrow Wilson a devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. In
schimbul susţinerii financiare şi politice in alegeri, Wilson le promisese bancherilor ca, odata ajuns
preşedinte, va aproba fara sa clipeasca constituirea Federal Reserve. Cu doua zile inainte de
Craciun, cand o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve
Act a fost transformat in lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.

Dupa mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: “Naţiunea americana este controlata de
sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activitaţile

249
noastre sunt in mainile a doar caţiva oameni, care nu fac altceva decat sa controleze şi sa
distruga libertatea economica. Am ajuns sa fim una din cele mai prost guvernate, cele mai
complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizata. Nu avem un guvern cu opinie
libera, manat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic
grup de oameni care il controleaza.”

Senatorul Louis McFadden spunea in 1932 in Congresul american: “Prin constituirea Federal
Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii
internationali care acţioneaza impreuna pentru a transforma lumea in sclavul lor. Federal
Reserve a uzurpat guvernul“.

Publicului i s-a spus atunci ca Federal Reserve este soluţia ideala şi unica pentru a menţine
stabilitatea economica (suna cunoscut, nu-i aşa?). Strazile şi ziarele erau pline de afişe in care
americanilor li se arata cum inflatia, şomajul şi criza economica sunt de acum de domeniul
trecutului, datorita apariţiei Federal Reserve. A urmat insa marea criza economica din 1929 (The
great depression), care a predat SUA cu totul in mainile bancherilor.

In 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia dupa al Doilea
Razboi Mondial (o alta criza generata cu finanţarea aceloraşi bancheri). Cu acest prilej au aparut
alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scara mai extinsa: Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondiala.

Federal Reserve a oprit in 1971 convertibilitatea dolarului in aur, producand o noua criza pe piaţa,
care a transformat dolarul american in principala moneda de schimb (mai ales pentru comerţul cu
petrol) a planetei. De fiecare data s-a invocat nevoia de stabilitate economica.

Lista utilizarii acestui scenariu este lunga şi se incheie (speram) cu actuala criza financiara,
orchestrata de aceeaşi bancheri din umbra prin intermediul organizaţiilor lor: Federal Reserve,
Banca Mondiala, FMI şi bancile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii.

Aplicand cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesara acceptarii
unei noi autoritaţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelasi grup restrans . 2

250
2. ORGANIZAŢII TERORISTE

Terorismul, considerat timp îndelungat de către experţi ca o

problemă internă a unui stat, la sfârşitul secolului XX a evaluat în unul din
cele mai periculoase fenomene pentru securitatea internaţională. Astăzi
combaterea eficientă a terorismului internaţional şi diminuarea
eventualelor consecinţe dezastruoase ale acestuia sunt în lista celor mai
arzătoare probleme din domeniul asigurării securităţii statelor. Problema
contracarării flagelului terorist poate fi soluţionată doar prin unificarea şi
coordonarea eforturilor la nivel naţional şi internaţional.
Mijloacele folosite de terorişti sunt extrem de variate (răpiri de
persoane, luări de ostatici, asasinate, producerea de explozii, distrugerea
unor edificii publice, sabotarea căilor ferate, a instalaţiilor industriale sau a
mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea digurilor, otrăvirea apei,
răspândirea bolilor contagioase etc.). Din arsenalul metodelor
„tradiţionale" fac parte: atentatele asupra şefilor de state, atacurile asupra
misiunilor diplomatice si diplomaţilor acreditaţi, asupra personalităţilor
politice sau altor persoane recunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor
instituţii publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, forţelor de
ordine ş.a.
Potrivit informaţiilor vehiculate prin mass-media, în prezent, în lume
acţionează peste 500 de organizaţii şi grupări teroriste de diferite orientări.
Dar, dincolo de statistici, realitatea este mult mai dureroasă. Atentatele din
11 septembrie 2001, asupra Statelor Unite, au arătat punctele vulnerabile
ale actualului concept de securitate. Terorismul a apărut ca o modalitate de
acţiune a celor slabi împotriva celor puternici.
Atacurile teroriste vizează în special securitatea populaţiei, ca mijloc
de presiune asupra statelor. În configurarea atacurilor nu este nevoie de un
PIB de 6 trilioane de dolari sau de înalte performanţe în tehnologiile
militare şi spaţiale. Principalii factori care contează sunt factorul uman şi

251
efectele psihologice. Activităţile teroriste pot fi puse în aplicare de orice
persoană, fără a avea cunoştinţe speciale aprofundate. O bombă poate fi
confecţionata din materiale care pot fi procurate cu relativă uşurinţa.
Aceste acţiuni se pot întâmpla oriunde. Terorismul poate îmbrăca diverse
forme (atacuri chimice, atacuri cu bombe, otrăviri în masa etc.). De cele
mai multe ori, acţiunile teroriste nu lovesc în forţa militară a unui stat, ci în
societatea civila. Scopul lor este implicarea emoţională a populaţiei.
Aceasta face ca presiunea psihologică asupra statului să fie mult mai
puternică decât în cazul unui conflict militar clasic. Principalul obiectiv al
acţiunilor de acest gen este răspândirea fricii.
Având ca scop informarea specialiştilor autorităţilor publice abilitate
cu prevenirea şi combaterea terorismului, savanţilor în domeniu şi
reprezentanţilor societăţii civile, se propune spre atenţie prezentul Buletin
Special privind organizaţiile internaţionale teroriste, extremiste şi
paramilitare.
Organizaţii internaţionale teroriste,
extremiste şi paramilitare
al-„QAIDA” (al-QA`IDA - Baza) Grupare teroristă transnaţională
cu caracter politico-religios de orientare radical-islamică. Formată în
Pakistan în baza structurii Maktab al-Hidmat (creată în anii 80 cu
concursul serviciilor speciale ale SUA, Arabiei Saudită, Pakistanului în
scopul finanţării şi acordării suportului tehnico-organizatoric voluntarilor
islamici participanţi la operaţiunile militare din Afganistan împotriva
trupelor sovietice). Formaţiunea integrează în sine structuri cu opţiuni
radicale direcţionate spre opunerea rezistenţei forţelor coaliţiei în
Afganistan. Din septembrie 1992 liderii organizaţiei acordă prioritate în
activitatea sa actelor de teroare fapt ce coincide cu începerea operaţiunilor
militare ale ONU pe teritoriul din Somalia. Reprezentanţii grupării au
participat în conflictele armate din Afganistan (1992), Somalia (1992-
1993), Bosnia şi Herţegovina (1992-1995), Kaşmir (1993), Caucazul de
Nord (1995), Kosovo (1999), Asia Centrală (1999). Au realizat actele

252
teroriste din 11.09.2001 pe teritoriul SUA, provocând criza politicomilitară
de amploare globală. Alte denumiri ale organizaţiei sunt: Gruparea
islamică pentru protejarea lăcaşurilor sfinte, Organizarea Mântuirii
Islamice, Reţeaua lui Usama ben Laden, Armata Islamică de eliberare a
lăcaşurilor sfinte. Liderul militar-politic al grupării - şeihul Usama
Mohammed ben Laden („Emir”, „Director”). Activitatea organizaţiei este
dirijată de către Consiliul suprem (Majlis ash-Shura) ce include în sine
patru comitete: Probleme de ordin militar, Probleme financiar-economice,
Problemele religiei şi dreptului, Problemele informaţiei, contrainformaţiei
şi propagării ideologice. La moment, ca urmare a evoluţiei situaţiei
internaţionale structurarea organizatorică a grupării nu este clară. Ca
urmare a decentralizării aparatului de conducere lipseşte centrul unic de
comandă. Efectivul organizaţiei nu este cunoscut, având o mărime
variabilă, însă după unele calcule numărul persoanelor implicate în grupare
atinge cifra de 20-50 mii. Conform datelor date publicităţii de către forţele
de coaliţie, în perioada anilor 2001-2002 au fost arestaţi 2400 membri ai
grupării, originari din peste 70 state ale lumii. Gruparea dispune de
armament performant, tehnică militară, mijloace de telecomunicaţii
avansate, fixându-se tentative de experimentare a armelor de nimicire în
masă cu aplicarea elementelor biologice, nucleare, radiologice, elemente
toxice. Pregătirea militară a cursanţilor se efectuează în baza unor
programe standarde ce include pregătirea în următoarele domenii:
ideologic, pregătirea fizică şi militară, studierea părţilor componente ale
armelor şi mecanismelor explozibile teleghidate, lupta corp la corp,
tehnica evadării din închisoare. Pe parcursul anilor 90, conform datelor din
sursele deschise de informaţii, în centrele respective au studiat peste 40 mii
de rebeli. În calitate de infrastructură întru pregătirea cadrelor sunt
utilizate instituţiile de învăţământ din diferite state din Europa de Vest
(pregătirea piloţilor sinucigaşi s-a efectuat în şcoala de aviaţie din oraşul
Florida, SUA sub acoperirea unei legende operative bine argumentate).
Parametri operativi sunt orientaţi spre blocarea căilor de comunicaţii;

253
deturnarea aeronavelor; luarea ostaticilor din mediul misiunilor
diplomatice, realizarea actelor de teroare faţă de diferite obiecte civile sau
militare, asasinarea liderilor politici din SUA, Europa occidentală, ai
regimurilor arabe de orientare prooccidentală. În cazul realizării actelor
teroriste, de regulă sunt utilizate elemente explozibile teleghidate sau
mecanice. În calitate de purtători ai mecanismelor explozibile prioritate se
acordă automobilelor sau diversanţilor-sinucigaşi. O trăsătură specifică a
grupării se consideră planificarea detaliată şi de durată a operaţiunilor
menite a fi realizate, ce include efectuarea acţiunilor de cercetare operativă
a obiectelor, observaţiile de durată (prin intermediul sistemului Web-
Cam), aplicarea tehnologiilor computerizate performante (Cad-Cam) în
scopul aprecierii parametrilor operaţiunii etc. În scopul realizării legăturii
operative pe larg se aplică posibilităţile canalelor anonime asigurate de
provaideri ai sistemului Internet (Hotmail, Yahoo, Libertysurf), prin
intermediul programelor e-mail, chat, bulletin board, Wap, precum şi
diferite mijloace ne tradiţionale. Atenţie se acordă pregătirii, traducerii în
diferite limbi cu repartizarea ulterioară a ghidurilor practice cu referire la
realizarea acţiunilor de partizani („Enciclopedia Jihadului”, statutele
militare); planificarea şi realizarea activităţilor cu caracter diversionistterorist;
confecţionarea şi utilizarea mecanismelor explozibile; realizarea
măsurilor de asigurare material-tehnică şi financiară a grupărilor islamice
de orientare radicală (prin intermediul asistenţei umanitare, acţiuni de
binefacere, structuri comerciale). Al-„QAIDA” dispune de o reţea de
centre specializate în pregătirea mercenarilor în diverse regiuni ale lumii,
cum ar fi Afganistanul (55 lagăre), Bangladeş, Bosnia şi Herţegovina,
Indonezia, Yemen, Pakistan, Somalia, Sudan, Cecenia (Federaţia Rusă). O
parte considerabilă a celulelor şi rezidenturilor de peste hotare activează în
regim de conservare autonomă, iar în unele cazuri sub acoperirea diferitor
structuri cu profil social, religios, cultural. Componenţa nominală a
acestora este completată din mediul cetăţenilor băştinaşi ai statelor
europene convertiţi la islam. În calitate de acte de acoperire sunt practicate

254
paşapoartele falsificate şi buletinele de identitate (SUA, Germania, Elveţia,
Canada, Bosnia şi Herţegovina, Albania, Federaţia Rusă, Somalia,
Yemen). Conform datelor din sursele deschise de informaţii, în februarie
2002 doar pe teritoriul SUA activau peste 100 de membri ai organizaţiei.
În rezultatul acţiunilor comune ale serviciilor speciale occidentale,
israelite, arabe în perioada 1999-2001 s-a reuşit demascarea reţelei de
agentură teroristă din Marea Britanie, Canada, Spania, Germania, Franţa,
Belgia, SUA, Italia, Pakistan etc. Canalele de finanţare ale grupării
teroriste sunt asigurate din contul creării unei infrastructuri bine dirijate,
ce conţin elemente de finanţare internă şi externă. Acestea includ în sine
activitatea financiar-bancară; transferurile bancare prin intermediul
cardurilor; traficul de fiinţe umane, armament, muniţii; comercializarea
produselor petroliere; contrabanda cu metale preţioase (aur, briliante), a
stupefiantelor; acţiuni de caritate şi suport umanitar etc. Printre actele
teroriste săvârşite de către membrii grupării al-„QAIDA”, putem evidenţia:
- decembrie 1992, Aden (Yemen) - aruncarea în aer a hotelului cu
personal militar din SUA (22 victime);
- 1993, Langly (SUA) - bombardarea cartierului general al CIA (2
victime);
- februarie 1993, New York (SUA) - aruncarea în aer a Centrului
Comercial Mondial (6 persoane decedate, peste 1000 răniţi);
- decembrie 1994, Manila (Filippine) - tentativa de asasinare a
preşedintelui SUA, a Papei de la Roma;
- 1996, Dahran (Arabia Saudită) - aruncarea în aer a cazărmilor
Forţelor Armate ale SUA (peste 500 victime);
- 1998, Kenia, Tanzania - aruncarea în aer a ambasadelor SUA
(peste 800 victime);
- 2000, Sidney (Australia) - planificarea unei serii de acte teroriste
la Centrala atomoelectrică în timpul Jocurilor Olimpice;
- 11 septembrie 2001, New York - deturnarea a 4 aeronave (3547
victime);

255
2002, Karachi (Pakistan) - aruncarea în aer a automobilului staţionat
lângă Consulatul SUA (peste 60 victime) etc.
Actualmente activitatea operativă a grupării s-a fixat în peste 95 de
ţări din Asia, Europa, statele CSI, Africa, America Latină, SUA, statele
arabe.
Notă:
Osama bin Laden, liderul grupării teroriste transnaţionale „al -
Qaeda”, născut în 1957, originar din Arabia Saudită. Înălţimea
circa 195 cm, greutatea peste 70 kg, constituţia corpului
uscăţivă. Ochi de culoare căprui, brunet. Vorbeşte în limba
arabă şi puştună, stângaci. Pe parcursul ultimilor decenii a
planificat, finanţat şi realizat un şir de acte teroriste îndreptate spre SUA.
Osama bin Laden a constituit obiect de investigare federală a marelui
juriu din New York (1996), fiind acuzat de promovarea terorismului
internaţional. Pentru acordarea informaţiilor ce ar duce la capturarea
acestuia autorităţile americane acordă remunerare estimată la cifra de 25
milioane dolari.
BRIGADA 055 (Brigatta 055) Grupare operativ-militară din cadrul
organizaţiei teroriste transnaţionale al-„QAIDA”. Conform datelor a fost
înfiinţată în 1998 constituind parte componentă a forţelor armate ale
emiratului islamic Afganistan. Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, efectivul numeric al acesteia a constituit circa 1500 mercenari
originari din Arabia Saudită, Libia, Siria. În 2001 gruparea a fost practic
lichidată de către Alianţa de Nord în regiunea Kunduz.
Taliban-e-Afganistan (Mişcarea Islamică Taliban) Mişcare
politico-religioasă paramilitară din Afganistan întemeiată cu susţinerea
Pakistanului, prioritar fiind constituită din puştuni. În perioada anilor
1996-2001 mişcarea sus menţionată a obţinut controlul deplin asupra
capitalei şi a ţării. Teritoriile controlate au fost utilizate pentru amplasarea
bazelor militare şi a centrelor de instruire a unui şir de grupări teroriste
transnaţionale. După actele teroriste din 11 septembrie şi operaţiunile

256
americane în Afganistan mişcarea a pierdut controlul asupra teritoriilor
respective dezintegrându-se în mai multe formaţiuni. Fostul lider politic şi
militar - hogele Muhammed Omar. Colaborarea: cu organizaţia lui Usama
ben Laden, serviciile speciale şi respectiv forţele armate ale Pakistanului.
Organizaţia Tinerilor Arabi Naţionalişti pentru Eliberarea
Palestinei Grupare paramilitară palestiniană cu un număr neînsemnat de
membri, creată cu suportul serviciilor speciale ale Libiei în scopul
influenţei asupra mişcării palestiniene de rezistenţă. Statutul actual al
grupării nu este cunoscut, se presupune că de la începutul anilor 90 printro
decizie a guvernului libian activitatea organizaţiei a fost sistată.
Frontul Arab pentru Eliberarea Palestinei. Organizaţie
palestiniană cu statut militar-politic, întemeiată după retragerea sa din
rândurile FATH (1969). Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, în 2001 a constituit aproximativ 300 de membri, dislocate în
Liban şi Iraq. În plan politic şi financiar este orientată spre Iraq, fiind de
fapt o filială a Partidului Arab al Renaşterii Socialiste (BAATH).
Armata Naţională pentru Eliberarea Palestinei (National
Liberation Army of Palestine) Constituie una din componentele aripei
militare ale Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi a mişcării
FATH. Creată în 1964. Dispune de statut oficial al forţelor armate ale
Palestinei în emigrare. A participat în războaiele arabo-israelite, precum şi
conflictele armate interne din statele arabe. Ca urmare a iniţierii dialogului
israelito-palestinian parţial organizaţia s-a autodizolvat. O parte din
membrii acesteia au aderat la structurile statele de menţinere a ordinii
publice a autonomiei palestiniene din sectorul Gaza sau în componenţa
efectivelor militare a diferitor state arabe. Punctele de dislocare se
consideră a fi Siria şi Liban.
Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (Democratic
Liberation Front of Palestine/DLFP) Organizaţie militar-politică
palestiniană. Înfiinţată în baza uneia dintre fracţiunile Frontului Popular
pentru Eliberarea Palestinei constituind filială a OEP. Baza ideologică

257
constituie combinarea concepţiilor marxiste şi naţionalismului arab.
Programul politic este direcţionat spre realizarea scopurilor naţionale
(eliberarea Palestinei de sub ocupaţia israeliană) prin revoluţionarea
maselor. Din 1991 frontul s-a descompus în două fracţiuni după principiul
aderării la Declaraţia reglementării conflictului arabo-israelit. În
componenţa fracţiuni radicale au intrat Alianţa forţelor palestiniene, iar
fracţiunea moderată este susţinută de către liderii Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei. Conform datelor din sursele deschise de informaţii,
efectivele militare ale fracţiunii moderate sunt localizate în Iordania
constituind circa 150-200 rebeli. În perioada anilor 1969-1988
reprezentanţii mişcării au participat în conflictele armate desfăşurate pe
teritoriul statelor arabe fiind direct implicaţi în realizarea unor acte
teroriste de amploare, printre care:
- 1974, Israel - luarea de ostatici în şcoala or. Maalot (27 decedaţi, 124
răniţi);
- 1975, Tel-Aviv, Israel - luarea de ostatici în hotelul Savoy (11
victime);
- 1979, Israel - aruncarea în aer a unor autobuse de cursă.
Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (Popular
Liberation Front of Palestine -PLFP) Organizaţie militar-politică
palestiniană, întemeiată în 1967 prin sciziunea grupărilor Frontului
Palestinian pentru Eliberare, formaţiunilor paramilitare Abtal al-A'uda şi
Shabab lil-Intiqam. Ideologia fundamentală a frontului constituie
promovarea marxismului radical. Sarcinile trasate constituie eliberarea
Palestinei cu aplicarea forţelor armate; lichidarea statului Israel;
planificarea şi realizarea unor revoluţii. Actualmente liderii formaţiunii
optează împotriva adoptării declaraţiilor privind reglementarea paşnică a
diferendului palestinian, continuarea confruntărilor armate împotriva
Israelului. Conform registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale
SUA, ale Uniunii Europene gruparea este inclusă în lista organizaţiilor
teroriste. În perioada anilor 2000-2004 de către membrii grupării au fost

258
săvârşite acte teroriste cu aplicarea elementelor explozibile teleghidate;
luarea ostaticilor din mediul angajaţilor diplomatici; deturnarea navelor
aeriene. Legăturile externe/ colaborarea – Siria; Liban; unele structuri cu
viziuni radicale din Europa Occidentală; China. Internet-site:
www.umw.edu; www.members.tripod.com. Printre crimele cu tentă
teroristă se includ:
- 1972, explozie în aeroportul din Tel-Aviv (26 victime);
- 1975-1978 deturnarea repetată ale aeronavelor civile în oraşele
Paris, Vena, Atena;
- 2001, Ierusalim - asasinarea ministrului turismului al statului Israel,
Rehavami Zevi.
Frontul Popular Pentru Eliberarea Palestinei/PLFP-GC
(Popular Liberation Front of Palestine-General Command)
Organizaţie militar-politică palestiniană, întemeiată în baza fracţiunii
radicale a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Din 1983 este
membră a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Membrii acesteia au
participat în acţiunile împotriva forţelor israelite, la realizarea unor sarcini
de ordin militar-politic din regiunea Orientului Apropiat. Conform
registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA gruparea este
inclusă în lista organizaţiilor teroriste. Paralel formaţiunea dispune
structuri specializate pe probleme militare şi politice localizate pe teritoriul
Siriei şi Libanului. Conform datelor din sursele deschise de informaţii,
efectivul frontului constituie circa 900 membri activi. Parametrii operativi
de activitate sunt orientaţi spre luarea de ostatici, decapitarea
reprezentanţilor misiunilor diplomatice, deturnarea aeronavelor civile.
Printre acţiunile violente comise se includ:
- 1970 - aruncarea în aer a aeronavei companiei elveţiene Swissair
(235 victime);
- 1988 - aruncarea în aer a aeronavei Boing-747 în Marea Britanie
(270 victime).
Menţin legături cu grupările teroriste din Siria, Liban, Iran. Dispun

259
de celule conspirative în unele state europene (Germania, Franţa, Belgia
etc.). Concepţiile liderilor grupării sunt promovate prin intermediul
mijloacele de comunicare în masă (Centrul Informaţional din Palestina al-
Quds; postul de transmisiune radio al-Quds Palestinian Arab Radio).
Internet-site – www.alquds.org/palestine
Frontul Popular Pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul
Special (Popular Liberation Front of Palestine – Special
Commandment) Grupare militar-politică palestiniană, întemeiată de către
Abu Salim în baza fracţiunii radicale a grupului cu destinaţie specială. În
prezent nu este parte a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Pe
parcursul anilor 90 membrii formaţiunii au participat la realizarea
proceselor cu caracter militar-politic în diferite regiuni ale Palestinei.
Statutul actual al organizaţiei nu este cunoscut. Conform registrelor
oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA gruparea este inclusă în lista
organizaţiilor teroriste. Liderii grupării colaborează cu grupările teroriste
din Siria, Libanul de Sud, Iran, Irak. Dispun de celule conspirative în unele
state europene (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Belgia, Spania).
Parametrii operativi – realizarea actelor teroriste cu aplicarea
mecanismelor explozibile teleghidate, în special în statele din Europa
occidentală. Astfel, în 1985 cu concursul membrilor grupării a fost aruncat
în aer restaurantul din oraşul Torrehon (Spania) fiind ucişi 18 militari ai
Forţelor Armate ale SUA.
Frontul de Eliberare a Palestinei (Palestinian Liberation
Front/PLP) Organizaţie militar-politică palestiniană, creată în baza
fracţiunii radicale de orientare pro-irakiană recunoscută ca formaţiune
autonomă în cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Până în 1989
comandamentul acestei fiind dislocat pe teritoriul Tunisiei, ulterior
localizându-se în Irak. În perioada anilor 1983-1997 membrii formaţiunii
au participat la confruntările armate din Israel, Liban, Siria. Ulterior
gruparea s-a dezmembrat în patru fracţiuni autonome: Fracţiunea Abbas
(Liban, Tunisia, Iraq), Fracţiunea Ganem (Siria), Fracţiunea Iaacub

260
(Liban), Fracţiunea pro-libiană.Conform registrelor oficiale ale
Departamentului de Stat ale SUA şi Uniunii Europene gruparea este
inclusă în lista organizaţiilor teroriste.
FATH (FATAH – Movement for the Liberation of Palestine -
Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei) Este considerată gruparea
principală cu statut militar-politic din cadrul Organizaţiei. Alte denumiri:
Forţele principale de securitate (al-Amn ar-Raisi), Septembrie negru
(Aylul al-Asward), Furtuna (al-A`sifa), Puterea 17. Mişcarea a fost
întemeiată de către Iasir Arafat („Abu Ammar”) şi Halil Vazir („Abu
Jihad”) în Kuweit (1957). De la începutul anilor 60 activează oficial în
calitate de organizaţie armată acordând prioritate activităţilor partizanilor.
Sarcinile iniţiale ale organizaţiei erau direcţionate spre lichidarea statului
Israel, repatrierea emigranţilor evrei, reîntoarcerea refugiaţilor palestinieni.
Operaţiunile militare contra Israelului sunt organizate de pe teritoriul
Libanului şi Iordaniei. Liderii FATH în 1993 au recunoscut în mod oficial
independenţa şi integritatea statului Israel, neacceptând metodele forţate de
soluţionare a problemelor existente fiind iniţiată procedura de reformare a
structurilor militare. Reieşind din aceste considerente reprezentanţii
Departamentului de Stat al SUA au exclus organizaţia respectivă din
registrul organizaţiilor teroriste. Însă, din toamna 2002 sunt fixate date ce
atestă fapte ale radicalizării mişcării cu implicarea în coliziunile militare
împotriva Israelului. Cartierul general al grupării este dislocat pe teritoriul
autonomiei Palestiniene. Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, efectivul formaţiunii este evaluat la 12 mii persoane. Parametrii
operativi – în perioada anilor 80-90 s-au atestat acte teroriste vizavi de
VIP-persoane şi reprezentanţe diplomatice; deturnarea aeronavelor civile;
luarea ostaticilor; răpirea automobilelor guvernamentale. Printre
infracţiunile de amploare evidenţiem:
- 1971, Rotterdam - diversiune asupra unor întreprinderi cu pericol
tehnogen;
- 1971, Roma, Cairo, Aman - deturnarea avioanelor cu pasageri;

261
- 1971, Cairo - asasinarea prim-ministrului Iordaniei, Vasfi at-Tella;
- 1972, Munhen - luarea ostaticilor şi asasinarea a 11 sportivi ai
selecţionatei olimpice a Israelului;
12
- 1972-73, Amsterdam, Bankok, Bruxel, Washington, Vina, Ottava,
Montrealle, Paris - atacuri asupra misiunilor diplomatice israelite;
- 1978, Haifa - luarea ostaticilor (39 persoane asasinate, 8 persoane
rănite);
- 1978, Londra - asasinarea ambasadorului irakian;
- 1986, Grecia - aruncarea în aer a aeronavei Companiei americane
TWA.
FATAH al-Antifada Organizaţie militar-politică palestiniană,
formată în baza grupării scizioniste ce s-au retras din componenţa FATH
contestând stoparea luptei armate şi începerea negocierilor cu Israel.
Componenţa conducerii şi efectivul nu sunt cunoscute. Organizaţia şi-a
asumat responsabilitatea pentru unele acţiuni teroriste în anul 2000, fapt ne
confirmat până în prezent.
FATH – Comandamentul Provizoriu (FATAH – Provisory
Commandment) Organizaţie militar-politică palestiniană. Întemeiată în
baza grupării scizioniste, ieşită din componenţa FATH (1983).
Componenţa acesteia este constituită de persoane cu viziuni radicale în
vederea reglementării politice a conflictului arabo-israelit. Conform
datelor din sursele deschise de informaţii, efectivul grupării constituie
2000 persoane. În calitate de sectoare ale dislocării sunt teritoriile
Libanului şi a Siriei.
FATH – Consiliul Revoluţionar (Revolutionary Council) Grupare
militar-politică palestiniană, creată în baza fracţiunilor radicale ale FATH.
În perioada anilor 80-90 gruparea avea ca proiecţie realizarea actelor
teroriste împotriva efectivelor militare ale SUA şi Israelului. La finele
anilor 90 organizaţia a înregistrat o scădere bruscă a activităţii operative;
statutul actual de activitate ne fiind cunoscut; nu se exclude versiunea

262
evoluţiei spre grupare a mercenarilor implicaţi în realizarea diferitor
misiuni cu caracter special în favoarea diferitor state. Conform registrelor
oficiale ale Departamentului de Stat al SUA gruparea este inclusă în lista
organizaţiilor teroriste. Liderii grupării colaborează cu grupările teroriste
din Siria, Libanul de Sud, Iran, Irak. Parametrii operativi: realizarea
actelor teroriste cu aplicarea elementelor explozibile; deturnarea
aeronavelor; luarea de ostatici din mediul diplomaţilor; activitate teroristă
în privinţa liderilor politici de orientare prooccidentală. Preponderent
actele teroriste sunt îndreptate împotriva SUA, Marii Britanii, Franţei,
Israelului. S-au fixate celule ale organizaţiei pe teritoriile Siriei, Sudanului,
Libanului, Ciprului, României. Contactele externe - organizaţia ASALA
(Liban); Hezbollah; Partidul Muncitoresc din Kurdistan. Pe parcursul
anilor 80-90 membrii grupării au realizat peste 90 acte teroriste:
- 1973, Roma - deturnarea aeronavei companiei Pan Am;
- 1974 - aruncarea în aer a aeronavei companiei TWA (88 de victime);
- 1976-77, Damasc, Roma, Islamabad, Abu-Dabi - acte
teroriste îndreptate contra reprezentanţilor diplomatici sirieni;
- 1982, Londra - atentat asupra ambasadorului statului Israel;
- 1985, Roma, Vena - acte teroriste în Aeroport;
- 1986, Istambul - act terorist în sinagogă;
- 1994, Beirut - asasinarea ambasadorului statului Iordania.
Uniunea Islamică a Kurdistanului (Islamic Union of Kurdistan)
Grupare paramilitară cu caracter religios-politic a kurzilor din Irak,
întemeiată de către veteranii războiului din Afganistan. În prezent
formaţiunea s-a segmentat în câteva fracţiuni cu diferite viziuni, orientate
în plan politic spre Iran, Arabia Saudită şi Turcia. Tendinţele grupării
constituie crearea pe teritoriul Irakului a statui islamic Kurdistan prin
declararea jihadului. Gruparea a participat la deliberările armate împotriva
trupelor sovietice din Afganistan şi războiul civil. În Franţa activează o
reprezentanţă a Uniunii Islamice a Kurdistanului.
Partidul Democrat Kurd din Irak (Kurdish Democratic Party of

263
Iraq/KDP-IRAQ) Grupare militar-politică a kurzilor din Iraq, întemeiată
la începutul anilor 60 de către generalul Mustafa Barzani. Obiectivele
politice ale formaţiunii sunt orientate spre formarea unui stat independent
al kurzilor în regiunea Irakului de Nord. Membrii grupării au luat parte la
confruntările militare direcţionate împotriva forţelor guvernamentale; la
conflictul iraniano-irakian de partea Iranului; răscoala din 1991. Sub
controlul acestora este partea de nord a Irakului; de comun cu alte
formaţiuni politice a iniţiat procedura constituirii unui guvern autonom al
kurzilor. Mijloacele de finanţare parvin din contrabanda cu produse
petroliere; exportul ilicit al armamentului militar. Contactele externe sunt
orientate spre SUA, Turcia, Israel, Siria (coordonarea activităţii este
realizată prin intermediul serviciilor speciale ale statelor enunţate).
Mijloacele de informare în masă – Centrul Informaţional Kurd cu sediul în
Olanda (www.xs4all/kicadam); reţeaua informaţională americano-kurdă
(www.kurdistan.org); postul de emisie radio Vocea Kurdistanului Irakian/
Radio Voice of Iraqi Kurdistan
(ourworld.compuserve.com/homepagesgara). Adresa electronică –
kdpeurope@aol.com. Internet-site – www.kdp.pp.se
Partidul Democrat Kurd din Iran (Kurdish Democratic Party of
Iran/KDP-IRAN) Grupare militar-politică separatistă a kurzilor din Iran.
Fondată în anii 70 de către Abdurahman Kasemlu. Opţiunile politice
constituie acordarea independenţei şi a autonomiei lărgite pentru regiunile
comunităţii kurde. Conform datelor, liderii partidului au fost arestaţi fiind
ulterior decapitaţi de către serviciile speciale ale Iranului.
Partidul Comunist Kurd din Iran (Iranian Communist Party)
Formaţiune militaro-politică cu viziuni radicale de stânga a kurzilor din
Iran. Baza ideologică constituie combinarea ideilor marxiste şi naţionaliste
kurde. Poate fi întâlnit sub denumirea de: Organizaţia kurdă a partidului
comunist iranian, Comitetul muncitorilor revoluţionari ai Kurdistanului
Iranian.
Partidul Comunist Kurd din Irak (Iraqi Communist Party)

264
Activitatea acestei formaţiuni este interzisă. Dispune de propriile efective
militare. Zona de dislocare constituie regiunea Irakului de Nord.
Elementele militar-operative acţionează sub formă de celule conspirative
pe întreg teritoriul Irakului, unele state europene. Statutul actual al
Partidului Comunist Kurd din Irak nu este cunoscut. Internet – site:
www.wpiraq.org
Partidul Muncitoresc din Kurdistan (Kurdistan Workers
Party/KWP) Organizaţie militar-politică de orientare separatistă a
comunităţii kurde din Turcia, întemeiată la congresul de constituire a
cercului marxist de tineret „Asociaţia studenţească democrat-patriotică”
(Ankara, 1978). Programul statutar al acesteia conţinea elemente
combinate ale marxism-leninismului; naţionalismului kurd; concepţiilor
maoiste privind războiul naţional. Sarcinile înaintate prevedeau
recunoaşterea identităţii naţional-culturale a kurzilor, acordarea
autonomiei regiunii kurde din Turcia; realizarea libertăţilor şi drepturilor
politice privind utilizarea limbii; încetarea presiunilor şi represiunilor din
partea autorităţilor turceşti. Începând cu anul 1979 conducerea PKK îşi
desfăşoară activitatea în emigrare, preponderent pe teritoriile Libanului,
Siriei, ale unor state europene; din august 1984 sunt aplicate acţiunile
violente direcţionate spre recunoaşterea statului independent Kurdistan din
Sud-estul Turciei. De la mijlocul anilor 90 liderii grupării optează pentru
constituirea structurilor guvernamentale şi parlamentare în emigrare. Ca
urmare a arestării liderilor fracţiunii aceasta s-a autodizolvat, astfel
refuzându-se la confruntările violente, recurgând la soluţionarea paşnică a
problemei kurde. Alte denumiri ale aripei politice a PKK sunt: Uniunea
Popular Democratică; Congresul libertăţilor şi democraţiei
Kurdistanului/KADEK; Partidul popular al libertăţii etc. Conform
registrelor oficiale ale Departamentului de Stat al SUA, ale decretelor
prezidenţiale din Franţa, Marea Britanie, Germania, gruparea este inclusă
în lista organizaţiilor teroriste. Efectivele militare ale PKK s-au format în
anii 80, oficial reformate în Armata de eliberare-naţională a Kurdistanului

265
concentrate pe teritoriul Armeniei (noiembrie, 1993). Conform datelor din
sursele deschise de informaţii (1997), componenţa nominală a armatei se
estima la circa 50000 rebeli (3000 femei). Vârsta medie a acestora
constituie 20-25 ani; componenţa etnică – kurzi, armeni (30%), turci,
arabi, persani. Contactele externe ale PKK – serviciile speciale ale Siriei
(Istihbarat); Serviciul Naţional de Contrainformaţii al Greciei; serviciile
speciale ale Armeniei; Armata Secretă de Eliberare a Armeniei; Partidul
Comunist din Italia; organizaţiile cu tendinţe comuniste din Grecia;
Uniunea Patriotică a Kurdistanului. S-au fixat cazuri de influenţare din
partea liderilor PKK a autorităţilor guvernamentale din Franţa, Federaţia
Rusă, Grecia, fosta Iugoslavie, România, Liban, Siria, Republica Sud
Africană. Centrele de instruire ale rebelilor kurzi se consideră a fi
amplasate pe teritoriile Armeniei, Greciei, Irakului, Iranului, Ciprului,
Libanului, României, Siriei. În acelaşi timp PKK dispune de susţinere
financiară din partea diasporei kurde din Austria, Belgia, Marea Britanie,
Olanda, Federaţia Rusă, Germania, CSI (Kazahstan, Kîrgizstan, Georgia).
Organizaţii derivate: Frontul Naţional Popular pentru Eliberarea
Kurdistanului, Congresul Naţional al Kurdistanului, Comitetul de
Solidaritate al Kurdistanului, Kurdish Relation Group, American Kurdish
Support Network. Mijloacele de informare în masă din posesie - resurse
electronice, de tipar, canalul de televiziune MED-TV cu transmisiune în
Belgia, Marea Britanie (www.med-tv.beg), ziarul Ozgurpolitika (Politica
Liberă); agenţia informaţională DEM. Internet-site – (Armata Naţională de
Eliberare a Kurdistanului www.pkk.org), www.ariga.com/kurdish.html
(Congresul Naţional al Kurdistanului), www.argk.org/ernk (Frontul
Naţional de Eliberare a Kurdistanului ERNK)
HAMAS (Movement of Islamic Resistance - Mişcarea Rezistenţei
Islamice) Grupare paramilitară politico-religioasă dislocată în autonomia
Palestiniană, fondată în baza structurilor ilegale ale organizaţiei radicale
Mişcarea Fraţilor Musulmani. Sarcinile de bază constituie formarea
statului islamic Palestina. Membrii acesteia au luat parte la răscoala

266
populaţiei palestiniene (al-Intifaad) în perioada anilor 1987-1993; ulterior
a iniţiat o campanie de acte teroriste direcţionate spre sabotarea procesului
de reglementare paşnică a conflictului şi realizarea proiectului de
constituire a autonomiei Palestina. Conform registrelor oficiale ale
Departamentului de Stat al SUA, a Uniunii Europene gruparea este inclusă
în lista organizaţiilor teroriste. Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, efectivul nominal al organizaţiei se estimează la câteva zeci de
mii de rebeli. Rândurile acestora sunt completate din mediul veteranilor
războiului din Afganistan, precum şi tineretului cu categoria de vârstă de
până la 20 ani. Rebelii se caracterizează printr-un grad înalt de motivaţie
ideologică, capabili spre jertfire de sine. Selectarea persoanelor-sinucigaşe
se efectuează în bază de concurs în cadrul obştilor locale la propunerea
imamilor lăcaşurilor sfinte (doar în 2001 au fost pregătite 250 persoane).
Semnele distinctive ale mişcării sunt combinezoanele de culoare neagră cu
inscripţie „Allah Akbar” (pe parcursul realizării actelor teroriste acestea
nu sunt utilizate). Canalele principale de furnizare a armamentului –
traseul fluvial-terestru peste Marea Moartă şi râul Iordan din Iordania
(malul de vest); traseul subteran prin intermediul unor tuneluri amenajate
artificial din direcţia Egiptului (sectorul Gaza); traseul maritim de pe
teritoriul Libanului (sectorul Gaza). Principalul volum de armament este
achiziţionat din Liban, Sudan, Republica Sud Africană, unele state din
America de Sud. Sursele financiare parvin din partea diasporei
palestiniene; acţiunile de sponsorizare - din partea Iranului; alocaţiile - din
partea antreprenorilor originari din statele Golfului Arabic; mijloace
financiare importante sunt acordate de către organizaţiile musulmane
neguvernamentale din Europa şi SUA. Contactele externe sunt orientate
spre Iran (acordarea asistenţei militar-politice), Sudan (pregătirea militară
a mercenarilor HAMAS în centrele de instruire cu concursul
reprezentanţilor serviciilor speciale), gruparea Hezbollah, alte autorităţi
guvernamentale din statele europene, americane, africane. Mijloacele de
informare din posesie – diferite ziare, reviste, Centrul Informaţional

267
Palestinian cu sediul în oraşul Beirut (www.palestine-info.org). Internetsite:
www.hamas.net, www.hamas.org, www.ummah.net/sos/links.htn,
www.islamic-revival.com, www.as-sahwa.com.links.htm. Cele mai
importante acte teroriste comise de către membrii grupării HAMAS:
- 1994, Afula şi Tel-Aviv – organizarea unor explozii în lanţ în locuri
publice (30 victime);
- 1996, Ierusalim – aruncarea în aer a unor autobuze de cursă (45
victime);
- 1997, Ierusalim – organizarea exploziilor în centre comerciale (21
decedaţi, 359 răniţi);
- 2002, Haifa - organizarea exploziei în loc public (16 decedaţi, 38
răniţi).
Liderii grupării colaborează cu reprezentanţii serviciilor speciale ale
Iranului, Sudanului, Libanului, Arabiei Saudite etc.
HEZBOLLAH – Turkestanul de Est Grupare politico-religioasă
paramilitară. Componenţa conducerii, efectivul, nivelul de dotare cu
armament nu sunt cunoscute. Gruparea activează în mod camuflat sub
formă de celule clandestine, inclusiv pe teritoriul Kazahstanului şi
Kîrgizstanului.
Ansar-e-Hesbollah (Ansar-e-Hesbollah Supporters for the Party
of God – Părtaşii Partidului lui Allah) Organizaţie militară din Iran.
Componenţa este constituită din veterani ai conflictului iraniano-irakian.
Efectivul numeric nu este cunoscut fiind organizată după principiul
regional. Membrii grupării conlucrează cu reprezentanţii serviciilor
speciale. Acordă susţinere politică liderilor guvernamentali; periodic sunt
antrenaţi în contracararea acţiunilor de protest desfăşurate de către
opoziţie. În scopul promovării activităţii propagandistice utilizează
posibilităţile reţelei Internet prin intermediul reţelelor electronice externe
(Canada, SUA).
HEZBOLLAH – Liban (Hezbollah – Party of God/ Lebanon -
Partidul lui Allah/Liban) Organizaţie paramilitară politico-religioasă a

268
minorităţilor şiite, fondată în 1973 în scopul promovării concepţiilor
jihadului împotriva Israelului; crearea unui stat islamic în Liban.
Organizaţia se caracterizează prin prezenţa tendinţelor pro-iraniene;
promovarea politicii violente împotriva militarilor SUA şi Israelului. În
perioada anilor 80 membrii grupării au luat parte la confruntările armate
împotriva Israelului (de partea Frontului de Rezistenţă Islamică din Liban);
la organizarea demonstraţiilor în masă. În calitate de semn distinctiv
membrii Partidului lui Allah poartă berete de culoare verde. Centrele de
pregătire a rebelilor sunt amplasate în localităţile Baalbek, Zebdani, Yanta,
precum şi Iran. Actele teroriste sunt direcţionate spre luarea ostaticilor din
mediul elitei politice europene, a reprezentanţilor misiunilor diplomatice;
terorismul aviatic; aruncarea în aer a obiectivelor militare din gestiunea
SUA, Israelului, Franţei. Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, pe parcursul conflictului libanezo-izraelian cu concursul direct
al formaţiunii au fost decapitaţi circa 250 militari israelieni. Organizaţia
dispune de infrastructură operativă ramificată practic în toate regiunile
lumii. Spaţiul operativ al organizaţiei include Peninsula Arabă, Africa,
Europa, unele state ale CSI, Asia de sud-est. Mijloacele de informare în
masă din posesie – postul de transmisiune radio an-Nuur; staţia TV al-
Manar (www.almanar.com); ziarul al-Aheed. Internet-site-uri –
www.moqawama.org; www.hizbollah.org; www.nasrallah.net.
HEZBOLLAH – Palestina (Hezbollah – Party of God/Palestine)
Grupare paramilitară politico-religioasă palestiniană, creată în sectorul
Gaza în perioada anilor 70. Aceasta constituie o subdiviziune autonomă în
cadrul Jihadului Islamic al Palestinei. Liderul formaţiuni se consideră a fi
şeihul Abdel-Aziz al-Uda. Conform datelor din sursele deschise de
informaţii, efectivul numeric al formaţiunii constituie circa 2000 persoane.
HEZBOLLAH –Turcia (Hezbollah – Party of God/Turkish)
Formaţiune paramilitară extremistă cu caracter politico-religios, întemeiată
cu suportul neoficial al serviciilor speciale turceşti în cadrul proiectului de
consolidare a structurilor direcţionate spre combaterea separatismului

269
kurd. Ulterior gruparea a ieşit de sub controlul autorităţilor fiind direct
influenţată de către liderii islamului radical. Lider al grupării este Isa
Altsoi. În perioada anilor 2000-2001 majoritatea reprezentanţilor grupării
au fost arestaţi şi condamnaţi la diferiţi termeni de detenţie, ceilalţi fiind în
emigrare. Efectivul numeric al HEZBOLLA (Turcia) constituie circa
douăzeci mii de rebeli. Membrii formaţiunii au participat la realizarea a
peste 1000 de acţiuni criminale (484 atentate cu tentă politică, 18 acte
teroriste, 14 cazuri de luarea a ostaticilor).
HEZBOLLAH (HIDJAZ) Formaţiune paramilitară politicoreligioasă
din Arabia Saudită, creată în anii 80 cu intenţii de răsturnare a
regimului constituţional. Componenţa conducerii şi efectivul numeric nu
sunt cunoscute cu exactitate. Sectorul de activitate îl constituie regiunile
din Arabia Saudită populate de către şiiţi. Membrii grupării au participat la
organizarea asasinării diplomaţilor Arabiei Saudite acreditaţi în Pakistan,
Turcia, Thailanda, a realizat un act de diversiune la o uzină de produse
petroliere din Siria.
HEZBOLLA Afganistan (Hezbolahh – Party of God/Afganistan)
Grupare politico-religioasă paramilitară, creată cu concursul autorităţilor
iraniene. Liderul politic – Kari Iakdast. Conform datelor din sursele
deschise de informaţii, efectivul numeric al acesteia constituie circa 3500
membri.
HEZBOLLAH (Bahrain) Formaţiune paramilitară politicoreligioasă
din Bahrain, întemeiată de către elementele opoziţioniste ale
minorităţii şiite. Scopul politic al acesteia constituie detronarea dinastiei
guvernatoare cu formarea republicii islamice. Liderul formal este Ali
Ahmad Haidem Mutaccaui. Efectivul nu este cunoscut. Parametrii
operativi de activitate includ săvârşirea actelor teroriste îndreptate contra
persoanelor fizice, organizarea diversiunilor la obiectivele cu pericol
tehnogen şi importanţă strategică.
HEZBOLLA (Kurdistanul Irakian) Grupare paramilitară politicoreligioasă
a kurzilor din Irak. Efectivul nu este stabilit. Gruparea activează

270
contra armatei turceşti pe teritoriile Irakului de Nord.
Mişcarea Fraţilor Musulmani Organizaţie transnaţională cu
caracter politico-religios, fondată de către şeihul Hasan al-Banna (1929).
Programul de activitate al mişcării îmbină elemente ale islamului reformist
şi a celui fundamental. Ideea de bază constituie crearea unui stat musulman
unitar cu denumirea de Califat. Pe parcursul secolului XX mişcarea a
trecut prin câteva etape de transformare, în prezent sesizându-se
decentralizarea grupării. Fiecare filială dispune de detaşamente proprii, iar
filialele decentralizate activează în mai mult de 50 de ţări. Efectivul
mişcării constituie câteva zeci mii de membri. Filialele mişcării sunt
localizate în:
- Egipt (aparatul secret) - în 1981 s-a efectuat un atentat reuşit
împotriva preşedintelui Anvar as-Sadat;
- Siria (avangarda de luptă, gruparea lui Adnan Okla) - în 1985 fiind
lichidată, în prezent se află în emigrare în Iordania şi Yemen;
- Kosovo - a fost creată cu scopul de a susţine Armata pentru
Eliberarea a regiunii Kosovo;
- CSI - Cecenia, Ucraina, Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan.
Fondul Mondial al Jihadului (Global Fund for Jihad)
Organizaţie nonguvernamentală cu caracter transnaţional, susţinută
financiar de către Frontul Internaţional Islamic. În competenţa acesteia
intră asigurarea financiară şi material-tehnică a militarilor şi tendinţelor
elementelor radicale în promovarea proiectului global militar-politic al
Jihadului în zonele de conflict (Kaşmir, Afganistan, Kosovo, Cecenia,
Filippine etc.). Ca urmare a presiunilor din partea statelor europene
activitatea acesteia este în stare latentă.
Urmaşii lui Şamil (The Descendants of Shamil) Grupare armată în
Turcia, creată la iniţiativa cetăţenilor turci originari din Caucazul de Nord
întru susţinerea rebelilor ceceni împotriva forţelor federale. Efectivele sunt
constituite din veterani ai conflictului cecen şi abhaz. Cu concursul
membrilor grupării s-au realizat acte teroriste pe teritoriile Federaţiei Ruse,

271
Germaniei, Franţei, Turciei.
Armata Irlandeză de Eliberare Naţională (Irish National
Liberation Army/INLA) Organizaţie teroristă de stânga a obştii catolice
din Irlanda de Nord, fondată în baza formaţiunii Armatei Irlandeze
Republicane. Programul politic este direcţionat spre recunoaşterea
independenţei regiunii Ulster. Ca urmare a contradicţiilor de ordin intern
activitatea militar-operativă este neînsemnată. Organele de conducere –
Consiliul Militar şi Comandamentul General (responsabil de planificarea
operativă, activitatea de informaţii şi contrainformaţii, problemele
ingineriei militare, finanţare şi achiziţii). Parametrii operativi – atacarea
patrulelor militare, posturilor de poliţie; acte teroriste îndreptate spre
obiecte de importanţă economică; plasarea informaţiilor în reţeaua Internet
cu caracter de ameninţare; acte de teroare vizavi de populaţia civilă;
acţiuni de tâlhărie cu scopul autofinanţării. În calitate de mijloace de
comitere a actelor teroriste sunt utilizate automobilele-capcană. Canalele
de finanţare – exproprierea ilicită a mijloacelor financiare; comercializarea
drogurilor în Irlanda şi Danemarca; acţiuni de escrocherie, estorcare,
şantaj. Contactele externe – grupările teroriste din Franţa, Germania, Italia,
Belgia. Internet-site: www.irsm.org/irsm.html
ETA (Basque Fatherland and Liberty – Basque Homeland and
Freedom – Patria şi Libertatea Bascilor). Grupare paramilitară a
bascilor din Spania, creată în baza asociaţiei studenţeşti EHIN şi
organizaţiei de tineret Partidul Naţional al Bascilor. Principiile ideologice
ale ETA se bazează pe combinarea diferitor concepţii marxiste. Sarcinile
declarate constituie eliberarea naţională a bascilor; aprecierea naţională a
teritoriilor istorice populate de către poporul bascilor în regiunea de Nord a
Spaniei (Ţara Bascilor, provincia Navarra). În procesul evoluţiei interne
din perioada anilor 70-90 organizaţia ETA s-a diferenţiat în aripa marxistextremistă
(ETA - Militar) şi moderat-naţionalist (ETA - Politico Militar),
fiecare dintre ele, ulterior, fragmentându-se în câteva fracţiuni. Ca urmare
a influenţei serviciilor speciale, liderii organizaţiei s-au dezis de concepţia

272
militară de soluţionare a conflictului. Din primăvara 2000 se observă
tendinţe de revenire la activitatea teroristă întru impunerea organelor
statale în contextul organizării referendumului pentru autodeterminarea
Ţării Bascilor. În perioada martie-august 2001 gruparea bascilor a săvârşit
25 acte teroriste cu utilizarea automobilelor-capcană (15 morţi, 45 răniţi).
Conform registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA şi
Uniunii Europene gruparea este inclusă în lista organizaţiilor teroriste.
Conform datelor deschise, efectivul nominal al organizaţiei se estimează la
câteva sute de rebeli. Contactele interne – Partidul Naţional al Bascilor
(24% din populaţie); organizaţia social-politică „Congresul pentru pace în
Ţara Bascilor (CPEH)”; Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Bascilor;
Grupul de Rezistenţă Antifascist. Contactele externe – gruparea extremistă
de stânga PIRA (Marea Britanie), Brigatta Rossa (Italia), Action Directe
(Franţa), serviciile speciale ale Libanului, Nicaragua, Yemen, Portugalia,
Franţa. Mijloacele de informare în masă din posesie – ziarul Ehin; postul
de transmisiune radio Ehin Eratia; centrul poligrafic Orvin SA. Internetsite:
www.igp.apc.org/ehj; www.hej-navvare.org;
www.contrast.org/mirrors/ehj
LISTA
Organizaţiei Naţiunilor Unite privind grupările teroriste
internaţionale :
1. ABU SAYYAF GROUP
2. AFGHAN SUPPORT COMMITTEE (ASC)
3. ORGANIZATION OF THE ULEMA, PAKISTAN
4. AKIDA BANK PRIVATE LIMITED
5. AKIDA INVESTMENT CO. LTD.
6. AL-AKHTAR TRUST INTERNATIONAL
7. AL BARAKA EXCHANGE L.L.C.
8. AL-BARAKAAT
9. AL-BARAKAAT BANK
10. AL-BARAKAAT WIRING SERVICE

273
11. AL-BARAKAT BANK OF SOMALIA (BSS)
12. AL-BARAKAT FINANCE GROUP
13. AL-BARAKAT FINANCIAL HOLDING CO.
14. AL-BARAKAT GLOBAL TELECOMMUNICATIONS
15. AL-BARAKAT GROUP OF COMPANIES SOMALIA
LIMITED
16. AL-BARAKAT INTERNATIONAL
17. AL-BARAKAT INVESTMENTS
18. AL FURQAN
19. AL-HAMATI SWEETS BAKERIES
20. AL-HARAMAIN & AL MASJED AL-AQSA CHARITY
FOUNDATION
21. AL-HARAMAIN: AFGHANISTAN BRANCH
22. AL-HARAMAIN: ALBANIA BRANCH
23. AL-HARAMAIN: BANGLADESH BRANCH
24. AL-HARAMAIN: ETHIOPIA BRANCH
25. AL-HARAMAIN FOUNDATION (INDONESIA)
26. AL-HARAMAIN FOUNDATION (PAKISTAN)
27. AL-HARAMAIN FOUNDATION (UNION OF THE
COMOROS)
28. AL-HARAMAIN FOUNDATION (UNITED STATES OF
AMERICA)
29. AL-HARAMAIN ISLAMIC FOUNDATION
30. AL-HARAMAIN ISLAMIC FOUNDATION
31. AL-HARAMAIN: THE NETHERLANDS BRANCH
32. AL-HARAMAYN FOUNDATION (KENYA)
33. AL-HARAMAYN FOUNDATION (TANZANIA)
34. AL-ITIHAAD AL-ISLAMIYA / AIAI
35. AL-JIHAD/ EGYPTIAN ISLAMIC MOVEMENT
36. AL-NUR HONEY PRESS SHOPS
37. AL QA’IDA/ ISLAMIC ARMY

274
38. AL RASHID TRUST
39. AL-SHIFA, HONEY PRESS FOR INDUSTRY AND
COMMERCE
40. ANSAR AL-ISLAM
41. ARMED ISLAMIC GROUP
42. ASAT TRUST REG.
43. ASBAT AL-ANSAR
44. BA TAQWA FOR COMMERCE AND REAL ESTATE
COMPANY LIMITED
45. BANK AL TAQWA LIMITED
46. BARAKAAT BOSTON
47. BARAKAAT CONSTRUCTION COMPANY
48. BARAKAAT GROUP OF COMPANIES
49. BARAKAAT INTERNATIONAL
50. BARAKAAT INTERNATIONAL FOUNDATION
51. BARAKAAT INTERNATIONAL, INC
52. BARAKAAT NORTH AMERICA, INC.
53. BARAKAAT RED SEA TELECOMMUNICATIONS
54. BARAKAAT TELECOMMUNICATIONS CO. SOMALIA,
LTD.
55. BARAKAAT WIRE TRANSFER COMPANY
56. BARAKAT BANKS AND REMITTANCES
57. BARAKAT COMPUTER CONSULTING (BCC)
58. BARAKAT CONSULTING GROUP (BCG)
59. BARAKAT GLOBAL TELEPHONE COMPANY
60. BARAKAT INTERNATIONAL COMPANIES (BICO)
61. BARAKAT POST EXPRESS (BPE)
62. BARAKAT REFRESHMENT COMPANY
63. BARAKAT TELECOMMUNICATIONS COMPANY LIMITED
64. BARAKA TRADING COMPANY
65. BARAKO TRADING COMPANY, LLC

275
66. BENEVOLENCE INTERNATIONAL FOUNDATION
67. BENEVOLENCE INTERNATIONAL FUND
68. BOSANSKA IDEALNA FUTURA
69. DJAMAT HOUMAT DAAWA SALAFIA (DHDS)
70. EASTERN TURKISTAN ISLAMIC MOVEMENT
71. GLOBAL RELIEF FOUNDATION (GRF)
72. GULF CENTER S.R.L.
73. HARAKAT UL-MUJAHIDIN / HUM
74. HEYATUL ULYA
75. HOTEL NASCO
76. INTERNATIONAL ISLAMIC RELIEF ORGANIZATION,
INDONESIA, BRANCH OFFICE
77. INTERNATIONAL ISLAMIC RELIEF ORGANIZATION,
PHILIPPINES, BRANCH OFFICES
78. ISLAMIC ARMY OF ADEN
79. ISLAMIC INTERNATIONAL BRIGADE (IIB)
80. ISLAMIC JIHAD GROUP
81. ISLAMIC MOVEMENT OF UZBEKISTAN
82. JAISH-I-MOHAMMED
83. JAMA’AT AL-TAWHID WA’AL-JIHAD (JTJ)
84. JAM’YAH TA’AWUN AL-ISLAMIA
85. JEMAAH ISLAMIYAH
86. LAJNAT AL DAAWA AL ISLAMIYA (LDI)
87. LASHKAR-E-TAYYIBA
88. LASHKAR I JHANGVI (LJ)
89. LIBYAN ISLAMIC FIGHTING GROUP
90. MAKHTAB AL-KHIDAMAT/AL KIFAH
91. MAMOUN DARKAZANLI IMPORT-EXPORT COMPANY
92. MEADOWBROOK INVESTMENTS LIMITED
93. MIGA-MALAYSIAN SWISS, GULF AND AFRICAN
CHAMBER

276
94. MOROCCAN ISLAMIC COMBATANT GROUP
95. MOVEMENT FOR REFORM IN ARABIA
96. NADA INTERNATIONAL ANSTALT
97. NADA MANAGEMENT ORGANIZATION SA
98. NASCO NASREDDIN HOLDING A.S.
99. NASCOSERVICE S.R.L.
100. NASCOTEX S.A
101. NASREDDIN COMPANY NASCO SAS DI AHMED IDRIS
ASREDDIN EC
102. NASREDDIN FOUNDATION
103. NASREDDIN GROUP INTERNATIONAL HOLDING
LIMITED
104. NASREDDIN INTERNATIONAL GROUP LIMITED
HOLDING
105. OZLAM PROPERTIES LIMITED
106. PARKA TRADING COMPANY
107. RABITA TRUST
108. RED SEA BARAKAT COMPANY LIMITED
109. REVIVAL OF ISLAMIC HERITAGE SOCIETY (RIHS)
110. RIYADUS-SALIKHIN RECONNAISSANCE AND
SABOTAGE BATTALION OF CHECHEN MARTYRS
(RSRSBCM)
111. SANABEL RELIEF AGENCY LIMITED
112. SARA PROPERTIES LIMITED
113. SOMALI INTERNATIONAL RELIEF ORGANIZATION
114. SOMALI INTERNET COMPANY
115. SOMALI NETWORK AB
116. SPECIAL PURPOSE ISLAMIC REGIMENT (SPIR)
117. TAIBAH INTERNATIONAL-BOSNIA OFFICES
118. THE ORGANIZATION OF AL-QAIDA IN THE ISLAMIC
MAGHREB

277
119. TUNISIAN COMBATANT GROUP
120. UMMAH TAMEER E-NAU (UTN)
121. WAFA HUMANITARIAN ORGANIZATION
122. WALDENBERG AG
123. YOUSSEF M. NADA
124. YOUSSEF M. NADA & CO. GESELLSCHAFT M.B.H.
LISTA
Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii
privind grupările teroriste internaţionale (FTO)
1. Abu Nidal Organization (ANO)
2. Abu Sayyaf Group
3. Al-Aqsa Martyrs Brigade
4. Ansar al-Islam
5. Armed Islamic Group (GIA)
6. Asbat al-Ansar
7. Aum Shinrikyo
8. Basque Fatherland and Liberty (ETA)
9. Communist Party of the Philippines/New People's Army
(CPP/NPA)
10. Continuity Irish Republican Army
11. Gama’a al-Islamiyya (Islamic Group)
12. HAMAS (Islamic Resistance Movement)
13. Harakat ul-Mujahidin (HUM)
14. Hizballah (Party of God)
15. Islamic Jihad Group
16. Islamic Movement of Uzbekistan (IMU)
17. Jaish-e-Mohammed (JEM) (Army of Mohammed)
18. Jemaah Islamiya organization (JI)
19. al-Jihad (Egyptian Islamic Jihad)
20. Kahane Chai (Kach)
21. Kongra-Gel (KGK, formerly Kurdistan Workers' Party, PKK,

278
KADEK)
22. Lashkar-e Tayyiba (LT) (Army of the Righteous)
23. Lashkar i Jhangvi
24. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE)
25. Libyan Islamic Fighting Group (LIFG)
26. Moroccan Islamic Combatant Group (GICM)
27. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK)
28. National Liberation Army (ELN)
29. Palestine Liberation Front (PLF)
30. Palestinian Islamic Jihad (PIJ)
31. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLF)
32. PFLP-General Command (PFLP-GC)
33. Al-Qa’ida
34. Real IRA
35. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC)
36. Revolutionary Nuclei (formerly ELA)
37. Revolutionary Organization 17 November
38. Revolutionary People’s Liberation Party/Front (DHKP/C)
39. Salafist Group for Call and Combat (GSPC)
40. Shining Path (Sendero Luminoso, SL)
41. Tanzim Qa'idat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn (QJBR) (al-Qaida in
Iraq) (formerly Jama'at al-Tawhid wa'al-Jihad, JTJ, al-Zarqawi
Network)
42. United Self-Defense Forces of Colombia (AUC)
LISTA
Uniunii Europene privind grupările teroriste
internaţionale
1. Abu Nidal Organisation (ANO), (a.k.a. Fatah Revolutionary
Council, Arab Revolutionary Brigades, Black
September, and Revolutionary Organisation of Socialist Muslims)
2. Al-Aqsa Martyr's Brigade

279
3. Al-Aqsa e.V.
4. Al-Takfir and Al-Hijra
5. Nuclei Territoriali Antimperialisti (Anti-Imperialist Territorial
Units)
6. Cooperativa Artigiana Fuoco ed Affini — Occasionalmente
Spettacolare (Artisans' Cooperative Fire and Similar Occasionally
Spectacular)
7. Nuclei Armati per il Comunismo (Armed Units for Communism)
8. Aum Shinrikyo (a.k.a. AUM, a.k.a. Aum Supreme Truth, a.k.a.
Aleph)
9. Babbar Khalsa
10. CCCCC — Cellula Contro Capitale, Carcere i suoi Carcerieri e le
sue Celle (Cell Against Capital, Prison, Prison Warders and Prison
Cells)
11. Communist Party of the Philippines, including New Peoples Army
(NPA), Philippines, linked to Sison Jose Maria C.
(a.k.a. Armando Liwanag, a.k.a. Joma, in charge of the Communist
Party of the Philippines, including NPA)
12. Continuity Irish Republican Army (CIRA)
13. * Euskadi Ta Askatasuna/Tierra Vasca y Libertad/Basque
Fatherland and Liberty (E.T.A.) (The following organisations
are part of the terrorist group E.T.A.: K.a.s., Xaki, Ekin, Jarrai-
Haika-Segi, Gestoras pro-amnistía, Askatasuna,
Batasuna (a.k.a. Herri Batasuna, a.k.a. Euskal Herritarrok)
14. Gama'a al-Islamiyya (Islamic Group), (a.k.a. Al-Gama'a al-
Islamiyya, IG)
15. Great Islamic Eastern Warriors Front (IBDA-C)
16. Grupos de Resistencia Antifascista Primero de Octubre/Antifascist
Resistance Groups First of October (G.R.A.P.O.)
17. Hamas (including Hamas-Izz al-Din-al-Qassem)
18. Hizbul Mujahideen (HM)

280
19. Holy Land Foundation for Relief and Development
20. International Sikh Youth Federation (ISYF)
21. Solidarieta Internazionale (International Solidarity)
22. Kahane Chai (Kach)
23. Khalistan Zindabad Force (KZF)
24. Kurdistan Workers' Party (PKK), (a.k.a. KADEK; a.k.a. KONGRAGEL)
25. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE)
26. Loyalist Volunteer Force (LVF)
27. Mujahedin-e Khalq Organisation (MEK or MKO) [minus the
‘National Council of Resistance of Iran’ (NCRI)] (a.k.a.
The National Liberation Army of Iran (NLA, the militant wing of
the MEK), the People's Mujahidin of Iran (PMOI),
Muslim Iranian Student's Society)
28. National Liberation Army (Ejército de Liberación Nacional)
29. Orange Volunteers (OV)
30. Palestine Liberation Front (PLF)
31. Palestinian Islamic Jihad (PIJ)
32. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP)
33. Popular Front for the Liberation of Palestine-General Command,
(a.k.a. PFLP-General Command)
34. Real IRA
35. Brigate Rosse per la Costruzione del Partito Comunista Combattente
(Red Brigades for the Construction of the
Fighting Communist Party)
36. Red Hand Defenders (RHD)
37. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC)
38. Revolutionary Nuclei/Epanastatiki Pirines
39. Revolutionary Organisation 17 November/Dekati Evdomi Noemvri
40. Revolutionary People's Liberation Army/Front/Party (DHKP/C),
(a.k.a. Devrimci Sol (Revolutionary Left), Dev Sol)
41. Shining Path (SL) (Sendero Luminoso)

281
42. Stichting Al Aqsa (a.k.a. Stichting Al Aqsa Nederland, a.k.a. Al
Aqsa Nederland)
43. Brigata XX Luglio (Twentieth of July Brigade)
44. Ulster Defence Association/Ulster Freedom Fighters (UDA/UFF)
45. United Self-Defense Forces/Group of Colombia (AUC)
(Autodefensas Unidas de Colombia)
46. Nucleo di Iniziativa Proletaria Rivoluzionaria (Unit for
Revolutionary Proletarian Initiative)
47. Nuclei di Iniziativa Proletaria (Units for Proletarian Initiative)
48. F.A.I. — Federazione Anarchica Informale (Unofficial Anarchist
Federation)

SUBIECTE EXAMEN

1. A. Organizaţiile internaţionale. Definiţie, elemente caracteristice

B. Evoluţia NATO după “războiul rece”
C. Analiză comparată NAFTA – MERCOSUR
2. A. Categorii de organizaţii internaţionale
B. Structura civilă a conducerii NATO
C. Fondul Monetar Internaţional – elemente definitorii
3. A. Organizaţii internaţionale de securitate. Scopuri şi tipologie
B. Structura militară a conducerii NATO
C. Banca Mondială – prezentare generală

282
4. Aorganizaţii internaţionale neguvernamentale – definiţie, principii de constituire şi
funcţionare
B. Noul concept stategic al Alianţei Nord-Atlantice
C. Destinaţia împrumuturilor acordate de Banca Modială
5. A. Definirea politicii de securitate naţională
B. Transformarea militară a NATO
C. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare( BIRD)- prezentare
generală
6. A. Organizaţiile internaţionale şi globalizarea
B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – prezentare generală
C. G-8. Prezentare generală
7. A. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţională
B. Contribuţia OSCE la gestionarea crizelor politico – militare
C. G – 20. Prezentare generală
8. A. Fundamentele politicii de securitate naţională
B. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ( OCDE)
C. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
9. A. Organizaţiile internaţionale în epoca globalizării
B. Comunitatea Statelor Independente
C. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)
10. A. Statutul juridic al organizaţiilor internaţionale
B. Cooperarea Economică Asia-Pacific ( APEC)
C. Organizaţia Internaţională a Muncii – elemente definitorii
11. A. Organizaţia Naţiunilor Unite – istoric
B. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est ( ASEAN)
C. Standardele internaţionale în domeniul muncii conform cerinţelor OIM
12. A. Scopul şi sarcinile ONU
B. Uniunea Africană – prezentare generală
C. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est ( SEECP)
13. A. Structura organizatorică a Organizaţiei Naţiunilor Unite
B. Liga Arabă – organizare şi mod de funcţionare

283
 C. Procesul de Cooperare Dunăreană – prezentare generală
14. A. Consiliul de Securitate al ONU – structură, rol, funcţionare
B. Organizaţia Statelor Americane
C. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI)
15. A. Viitorul ONU – opţiuni pentru modernizare
B. Acordul Nord American de Comerţ Liber ( NAFTA) – prezentare
C. Clubul Bilderberg – constituire, concepţii privind rolul său
16. A. NATO – constituirea şi rolul organizaţiei
B. MERCOSUR – organizarea şi scopul organizaţiei
C. Specificul constituiriişi funcţionării organizaţiilor teroriste

284