Geneza relatiilor internationale

Această disciplină îşi datorează existenţa statului şi războiului. Despre o disciplină a relaţiilor
internaţionale se consideră(figyelembe vesz) a se vorbi la începutul secolul al XX-lea, odată cu
Conferinţa de Pace de la Paris. Încă din antichitate autorii antici au fost
preocupaţi(foglalkoztatja) de războaie şi relaţiile dintre entităţile ce existau la vremea
respectivă.
Tucidide „Istoria războiului peloponesian → precursor(elofutar) al curentului de gândire
realist în domeniul relaţiilor internaţionale.
Pentru prima dată aceste concepte de stat şi război apar tratate împreună la Machiavelli în
lucrarea „Principele”. În această lucrare, Machiavelli se referă la statele care sunt mereu
predispuse(hajlamos) la război fie pentru a se apăra, fie pentru a-şi menţine independenţa.
T. Hobbes – Leviathanul – se înscrie într-un curent de gândire bazat pe raţiune şi în care
interesul statelor primează; analizează situaţia unui stat în care nu există legi → situaţie
periculoasă: se deschide calea arbitrariului, voinţa celui mai puternic impunându-se; concluzia:
indivizii să-şi folosi forţa şi de a utiliza pedepse în relaţiile cu supuşii(leigazott) săi; obligaţii:
să asigure siguranţa supuşilor. În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale el extinde conceptul
conform căruia nu există o autoritate supremă asupra statelor → anarhia sistemului de relaţii
internaţionale (nu există nici o ierarhie în cadrul sistemului de relaţii internaţionale).
J. Loocke, I. Kant au tratat problema relaţiilor internaţionale. A existat un interes pentru
relaţiile internaţionale atât din partea filozofilor cât şi din partea istoricilor (un interes distinct
de cel al filozofilor); filozofia şi istoria exercită o anumită influenţă asupra domeniului
relaţiilor internaţionale, o influenţă a sociologiei şi antropologiei. Istoria relaţiilor
internaţionale este egal cu istorie a politicii internaţionale, istorie a diplomaţiei.
O influenţă distinctă a istoriei încă din momentul apariţiei statului. Statul modern
monopolizează mijloacele de coerciţie(kenyszerito eszkozok) şi arbitrează în relaţiile
internaţionale între război şi pace. Interesul istoricilor de relaţii internaţionale s-a concentrat
asupra statelor şi le-au studiat în cele două iposteze(helyzet) ale relaţiilor dintre ele: conflict şi
cooperare.
Au urmărit să analizeze relaţiile care au existat între politica internă şi relaţiile externe ale
statelor. S-au concentrat asupra personalităţilor ce au fost chemate să ia decizii de politică
externă; au încercat să stabilească deciziile care s-au luat în ceea ce priveşte politica internă.
Sec. XX a fost transformări profunde pe scena relaţiilor internaţionale; apar actori distincţi:
organizaţiile internaţionale; actori fără un statul juridic bine precizat: organizaţii
guvernamentale, mişcări pentru eliberare naţională, indivizii.
Diplomaţie (mai multe sensuri):
1. Instrument al politicii externe a statelor (accepţiune micro-sistemică a noţiunii de
diplomaţie). Istoria relaţiilor internaţionale se concentrează asupra stabilităţii negocierilor
dintre state; istoria diplomaţiei se împarte în:
- a) o diplomaţie ad-hoc (o diplomaţie temporară, are loc în anumite momente
precise/fixe , ex. Solia(kovetseg); practica soliilor se extinde în Evul Mediu, fiind trimise nu
numai pentru a negocia prevederile unui tratat. În Evul Mediu se pune problema
permanentizării practicii soliei. Deschizători de drum: veneţienii, cei care instituţionalizează
pentru prima dată solia, ca tip de diplomaţie, precum şi practica trimiterii de depeşe(surgony),
precum şi practica prin care solul, în momentul în care şi-a încheiat perioada exercitării
funcţiei, să prezinte un raport cu privire la relaţiile dintre statul pe care l-a reprezentat şi statul
în care şi-a desfăşurat(kibontakozas) activitatea. La sfârşitul Evului Mediu se
instituţionalizează practica diplomaţiei permanente, diplomaţia ad-hoc nefiind
abandonată(felhagy), ci se păstrează până în zilele noastre, ambele fiind practici uzuale în
relaţiile dintre state.
- b) diplomaţia bilaterală este misiuni diplomatice permanente
- c) diplomaţia multilaterală (sec. XIX) e instituţionalizată în sec. XX; o diplomaţie prin
conferinţe; ex.: Adunarea Generală a ONU, consiliul de securitate) – o practică extrem de
răspândită(elterjedt).
2. O accepţiune macro-sistematică: diplomaţia este un proces instituţionalizat de putere
în relaţiile dintre state. Se ţine seama şi de posibilitatea de conflict. Istoria diplomaţiei se
împarte în:

a) diplomaţia tradiţională (începe cu apariţia statului până la sfârşitul I Război Mondial); este
un tip de diplomaţie bilaterală, este extrem de secretă, este apanajul(kivaltsag, osztalyresz)
unei elite extrem de limitată ca număr existente în fiecare stat. Acoperă doar anumite domenii
în relaţiile dintre state: probleme de securitate, probleme de relaţii politice. Se referă la relaţiile
dintre suverani. A determinat o anumită instituţionalizare ca diplomaţiei tradiţionale; ex. : în
timpul lui Richelieu perioadă de început în politica externă: începe crearea unui corp
diplomatic specializat în problemele de politică externă; crearea unor ministere; deschiderea
unei ambasade ca instrument al diplomaţiei permanente. Se pune problema creării condiţiilor
pentru ca diplomaţii să-şi poate îndeplini misiunea pentru care au fost trimişi în alt stat;
stabilirii unor regului clare cu privire la statutul ambasadorului, la protocol → reguli de
protocol: cu privire la ierarhia în interiorul corpului diplomatic, cu privire la organizarea
protocolului în diferite state. Diplomaţia este un proces de comunicare şi negociere. Agenda
acestei diplomaţii era foarte limitată.
b) Noua diplomaţie este o consecinţă a eşecului vechii diplomaţii pentru a împiedica apariţia
unui conflict de anvergură(nagyszabasu) precum Primul Război Mondial se pune problema ca
diplomaţia să fie mai deschisă verificării şi controlului public. Să se renunţă la practica
problemelor secrete astfel încât tratatele internaţionale să poată fi cunoscute. Diplomaţia din
cadrul organizaţilor internaţionale. Extinderea practicilor de negociere multilaterale e o
diplomaţie mult mai deschisă. Procese care au loc: creşterea numărului actorilor scenei
relaţiilor internaţionale (o creştere de state, o creştere a numărului organizaţiilor internaţionale
care încep să fie create după Primul Război Mondial). Agenda relaţiilor dintre state nu mai
include doar probleme politice, ci şi probleme economice, sociale, culturale...
c) Dipomaţia Războiului Rece a fost o anumite tipare(sablon) de negociere cu privire la
relaţiile dintre state. În relaţiile dintre state există şi probleme ce nu pot fi rezolvate prin
formatul negocierilor multilaterale. Creştera numărul actorilor pe scena relaţiilor internaţionale
e rezultatul procesului de decolonizare, precum şi al creşterii numărului organizaţiilor
internaţionale (în perioada care a urmat al Doilea Război Mondial):
- încercarea celor doi superputeri de a se impune fiecare în faţa celeilalte; totuşi nici
una nu este dispusă(hajlando) să rişte totul (să creeze posibilitatea declanşării unui război). Se
vorbeşte despre o diplomaţie nucleară (în relaţiile dintre statele deţinătoare de arme nucleare);
îmbracă două ipostaze(helyzet):
 dipomaţie de necurajare(megfelemlito) = deterrence diplomacy
 diplomaţie de constrângere(kenyszerito) = coercive diplomacy.
Armele nucleare sunt folosite ca instrumente diplomatice fie pentru a
descuraja(elbatortalanit) anumite state în luarea unor decizii, fie pentu a le constrânge că
adopte un anumit curs de acţiune.
Dipomaţia de criză;
Diplomaţia summit-uritor este o diplomaţie la nivel înalt; şefii de state sau de guverne se
întâlnesc pentru a găsi soluţii în anumite situaţii; pentru a decide în problemele cele mai
delicate(kenyes). Acest tip de diplomaţie e inaugurat în 1955 la Geneva prin întâlnirea dintre
 Hruşciov şi Eisenhauer. Întâlniri bianuale(felevi) (întâlniri la nivel înalt între şefi de stat sau de
guvern)

d) diplomaţia post-Război Rece

Negocieri în format bilateral devin negocieri în format multilateral. Summit-urile este cea
mai importantă sursă pentru rezolvarea problemele de relaţii internaţionale. Un proces de
comunicare şi negociere global, însă extrem de fragmentat(toredekes) datorită creşterii
numărilor de actori pe scena relaţiilor internaţionale precum şi creşterii dificultăţii agendei de
negociat.

Termeni

I. Politica internaţională – atunci când ne referim la evoluţiile şi efectele interacţiunii

dintre deciziile de politică externă care sunt luate de doi sau mai multe state şi pe de altă parte
se ocupă de cercetarea mediului internaţional în care au loc astfel de interacţiuni.
Sondermann a propus în 1698 un set de criterii pentru a stabili în ce măsură se
vorbeşte de relaţii internaţionale:
1. trebuie să fie vorba despre activităţi care depăşesc cel puţin într-un
punct frontierele statului.
2. o activitate care se referă la actori care urmăresc atingerea unor
anumite obiective în afara graniţelor statului.
3. trebuie stabilit dacă se referă la un proces unitar de acţiune şi reacţiune
a unor activităţi care depăşesc graniţele statului
Criteriul hotărâtor este orientarea acestor acţiuni către un conţinut
politic. În funcţie de domeniul specific → politici de mediu, de dezvoltare internaţională.

II. relaţii internaţionale – se referă la toate formele de interacţiune care au loc în afara
graniţelor statelor care au loc între diferiţi actori ai scenei relaţiilor internaţionale (diferite
faţete ale relaţiilor internaţionale). Astfel de relaţii ne interesează doar dacă au un conţinut
politic (ex.: diplomaţie a ping-pong – ului a fost un turneu de ping-pong între SUA şi China. S-
au pus bazele deschiderii unui soi de relaţii politice între cele două state, în condiţiile în care
până atunci cele două state se ignoraseră reciproc; SUA, folosind mai ales mijloace economice
negase(tagad) practic existenţa Chinei). Boicotarea jocurilor olimpice de la Atalanta (SUA) –
1880 şi Moscova în 1884 – conflicte aparent fără nici o legătură politică în scena relaţiilor
internaţionale.
III. Politica externă
IV. Sistem de relaţii internaţionale este ansamblu de entităţi politice independente care
interacţionează(kolcsonhatas) între ele cu anumită frecvenţă(gyakorisaggal) şi
conform(megfelelo) unor procese individualizate.
Care sunt schimbările majore care se produc în modelele de interacţiune dintre aceste entităţi.
5 elemente pentru a descrie un sistem de relaţii internaţionale:
1. limitele sistemului- linii geografice şi culturale dincolo de care
elementele constitutive ale sistemului nu au nici o influenţă, după cum nici acţiunilor unor
entităţi situate în afara sistemului nu au cum să influenţeze ceea ce se întâmplă în interiorul
sistemului. În antichitate existau mai multe sisteme de relaţii internaţionale paralele.
2. caracteristicile entităţilor constitutive(alkoto) – trăsăturile(jellemzo
vonasok) actorilor unui astfel de sistem de relaţii internaţionale;
3. structura sistemului: configuaţia(alakulas) puterii, principalele centre
de putere, stratificarea(retegzes) sistemului;
4. modalităţile(modozat) de interacţiune dintre entităţile sistemului:
cooperare(egyuttmukodes), război
5. reguli care există în interiorul sistemului cu privire la situaţilor criză

Relațiile Internaționale (IR) sau Relațiunile Internaționale sunt un domeniu academic, o

ramură a științelor politice, care studiază relațiile dintre actorii statali din cadrul sistemului
internațional și interacțiunile lor cu actori non-statali (organizații interguvernamentale,
organizații nonguvernamentale, corporații internaționale etc.). Acest domeniu de studiu este
unul interdisciplinar, cele mai importante contribuții provenind din științele politice, economie,
geopolitică, studiile de securitate, istorie, filosofie, drept, studii culturale (studii de arie).
Principalele arii de cercetare înrudite domeniului relațiilor internaționale sunt: economia
politică internațională, politica externă, studiile de securitate și cercetările asupra păcii.

Termenul de relații internaționale se referă la totalitatea interacțiunilor din cadrul sistemului

internațional și la domeniul de studiu care le cercetează.

Într-o ierarhizare de tip didactic poate fi spus că termenul de politica externă care denumește o
parte a activității unui guvern, este parte a politicii internaționale, care, la rândul ei, e parte a
relațiilor internaționale. Prin Politica internațională se înțeleg relațiile dintre două sau mai
multe state. În mediul anglo-saxon pentru a denumi programe academice în domeniul relațiilor
internaționale se folosesc și termenii de studii internaționale (International Studies), politică
internațională (International Politics) sau afaceri internaționale (International Affairs) . În
România studiul acestui domeniu este, de cele mai multe, ori combinat cu cel al studiilor
europene

Istorie

Aspecte ale relațiilor internaționale au fost studiate încă din timpul istoricului grec Tucidide.
Relațiile internaționale, ca domeniu academic separat, s-a conturat în Marea Britanie după
Primul Război Mondial. Primul departament axat pe studiul Politicii internaționale a fost
constituit la University of Wales din Aberystwyth, în 1919. Începând cu 1924, Relațiile
internaționale au început să fie predate la London School of Economics de către laureatul
premiului Nobel, Philip Noel-Baker, în 1927 înființându-se un departament de Relații
internaționale în cadrul acestei universități.

După Al Doilea Război Mondial, această disciplină academică a cunoscut o dezvoltare

impetuoasă, cu deosebire în universitățile din SUA și Europa Occidentală.