Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.

Tema 1: FUNDAMENTE ISTORIOGRAFICE ȘI TEORETICO-ISTORICE ALE

DIPLOMAȚIEI PUBLICE

Obiective de referință:
 să relateze despre analiza istoriografică a cercetării diplomației publice
 să generalizeze determinările conceptuale ale diplomației publice și să demonstreze apariția și
dezvoltarea termenului în context istoric
 să evalueze dezvoltarea diplomației publice în relațiile internaționale actuale

Unităţi de conţinut:
1. Analiza istoriografică a cercetării diplomației publice.
2. Determinările conceptuale ale diplomației publice.
3. Apariția și dezvoltarea termenului de diplomație publică în context istoric.
4. Dezvoltarea diplomației publice în relațiile internaționale actuale.

Termeni-cheie: analiză istoriografică, determinare conceptuală, context istoric, relații internaționale,

diplomație publică, diplomație culturală, soft power, propagandă, diplomație

Surse bibliografice
1. Andronie M. Rolul, locul și importanța diplomației publice în relațiile internaționale contemporane. În: Europa,
2020, Universitatea Spiru Haret, Bucrești, 2015. http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/capitolul-3.pdf
2. Ayhan K.-J. The boundaries of public diplomacy and non-state actors: a taxonomy of perspectives. Hankuk:
University of Foreign Studies, 2019.
https://www.researchgate.net/publication/327138072_The_Boundaries_of_Public_Diplomacy_and_Nonstate_Actors_A_Taxonomy_of_Persp ectives/link/5b7
d8d65299bf1d5a71ce153/download
3. Căpâlnean S. Diplomaţia publică: Elemente şi definiţie. București, 2012.
http://www.academia.edu/3201446/Diplomatia_Publica_-_Elemente_si_Definitie
4. Furtună P. Conceptele «hard power» şi «soft power» în teoria şi practica internaţională. În: Relaţii internaţionale.
Plus. Revistă ştiinţifico-practică, nr.1, 2016. p. 32-40.
5. Gazdoiu C. Paradigmele diplomației publice. https://www.academia.edu/29064064/Paradigmele_diploma%C5%A3iei_publice
6. Guceac I., Porcescu S. Diplomația publică – componentă indispensabilă a discursului extern în condițiile
globalizării. În: Akademos, 2010, №1 (16), с.6-10.
http://www.akademos.asm.md/files/Diplomatia%20publica%20componenta%20indispensabila%20a%20discursului%20extern%20in%20conditiile%20globali
zarii.pdf
7. Hlihor E. Diplomația publică în politica internațională. București: Editura Universității Naționale de Apărare
„Carol I”, 2017. 190 p.
https://www.academia.edu/39364285/DIPLOMA%C8%9AIA_PUBLIC%C4%82_%C3%8EN_POLITICA_INTERNA%C8%9AIONAL%C4%82
8. Norrman K-E. Definitions, Ideas, Visions and Challenges for Cultural Diplomacy. http://www.e-
ir.info/2013/01/03/definitions-ideas-visions-and-challenges-for-cultural-diplomacy/
9. Pаnțа R. Diplоmаțiа publică - instrumеnt pоlitic аl sоft pоwеr. În: Mоldоscоpiе. Prоblеmе dе аnаliză pоlitică,
2011, nr. 4 (LIX), Chișinău: USM, USPЕЕ, АMSP, p. 193-203.
10. Pаnțа R. Nоuа diplоmаţiе publică: аbоrdаrе tеоrеticо-mеtоdоlоgică. În: Studiа Sеcuritаtis, 2012, nr. 2, p. 170-185.
11. Раnțа R. Diрlоmаţiа рublică vеrsus diрlоmаţiа trаdiţiоnаlă. Dеfiniţii, аsеmănări şi dеоsеbiri. În: Bulеtin științific
аl tînărului istоric. Matеriаlеlе cоnfеrințеi științificе nаțiоnаlе а tinеrilоr cеrcеtătоri. Sеriа nоuă I(VI), Chișinău: Institutul dе
Istоriе Stаt și Drеpt, 2012, р. 272-280.
12. Predatu E. Delimitări ale diplomației publice. În: Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti,
Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, nr. 2, 2010, p. 160-168. http://istorie.ucdc.ro/revcad/aucdci2-2010.pdf
13. Бахриев Б. Публичная дипломатия в современном исследовательском дискурсе. Опубликовано: 2017.
https://cyberleninka.ru/article/n/publichnaya-diplomatiya-v-sovremennom-issledovatelskom-diskurse
14. Лебедева М. Публичная дипломатия: Теория и практика. Москва: Аспект Пресс, 2017. 272 с.
https://mgimo.ru/upload/iblock/c2e/%D0%9C%D0%B0%D0%BA%D0%B5%D1%82%20%D0%9F%D1%83%D0%B1%D0%BB%D0%B8%D1%87%D0%
BD%D0%B0%D1%8F%20%D0%B4%D0%B8%D0%BF%D0%BB%D0%BE%D0%BC%D0%B0%D1%82%D0%B8%D1%8F.pdf
15. Мельникова М. Публичная дипломатия как инструмент внешней политики в современных международных
отношениях. Выпускная квалификационная работа, Екатеринбург, 2018. http://elar.uspu.ru/bitstream/uspu/9293/2/Melnikova.pdf
16. Мкртумян М. Г. Публичная дипломатия. В: Молодой ученый, №5, 2016, с. 576-578.
https://moluch.ru/archive/109/26539/
17. Шамугия И. Понятие «публичная дипломатия» в теории международных отношений. В: Актуальные
проблемы современных международных отношений, 2017, с. 136-142. https://cyberleninka.ru/article/n/ponyatie-publichnaya-
diplomatiya-v-teorii-mezhdunarodnyh-otnosheniy

1
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
1. Analiza istoriografică a cercetării diplomației publice

Pentru o mai bună percepție a conceptului de diplomație publică, a fost supusă analizei o
multitudine de lucrări științifice atât naționale, cât și din străinătate. În linii generale, problematica în
cauză a început să prezinte un interes academic relativ recent. Spre deosebire de alte problematici din
domeniu, diplomația publică a apărut în vizor cu aproximativ șaptezeci de ani în urmă, iar evoluția ei prin
apariția diferitor tehnici o face un subiect necesar de studiat.
Literatura de specialitate care abordează problematica în cauză poate fi împărțită în trei grupe
principale de cercetare:
 General-teoretice: autorii s-au preocupat de definirea conceptului de diplomație publică în
promovarea imaginii în conformitate cu situația politică și contextul internațional de la momentul în care
au activat. Printre aceștia enumerăm: E.Gullion, V.Yu.Rudneva, I.Guceac;
 Teoretico-conceptuale: prin care s-au făcut diferențieri între noțiunile de diplomație publică și
putere blândă (J.Melissen, P.Fortună), brandul național (G.Szondi), propagandă (S.Căpîlnean);
 Practice: ce exprimă exemple concrete de aplicare a diplomației publică cu scopul menținerii
unei imagini statale favorabile (E.Sevin, D.Ingenhoff, M.Lebedeva, V.Rotaru, C.Ejov;
Primii germeni ai istoriografiei diplomației publice se conțin în materialul informativ al centrului
de diplomație publică Eduard R.Murrow din cadrul Universității Tufts, care a fost înființat de către
diplomatul Edmund Gullion. Acesta prezintă prima definiție pentru problematica cercetată prin care a
inspirat instituțiile, centrele și academicienii din domeniu. Cercetătorul pune accent pe relația aprofundată
între guvernul unui stat și opinia publică din altă țară, fiind puternic influențat de contextul războiului
rece.
Din perspectiva arealurilor geografice, putem menționa că problematica în cauză a fost abordată
de cercetătorii din spațiul:
Occidental Român Ex-sovietic Autohton
E.Gullion; S.Căpîlnean; M.Lebedeva; I.Guceac;
J.Nye; C.Gazdoiu; M.G.Mkrtumyan; S.Porcescu;
N.J.Cull; E.Predatu; V.Yu.Rudneva; V.Rotaru;
G.Szondi; I.D.Șerban. A.A.Bartosh; C.Ejov;
J.Melissen; A.A.Graver. P.Fortună;
E.Sevin; C.Kirmici.
D.Ingenhoff.
Printre autorii occidentali care s-au preocupat de domeniul diplomației publice un rol semnificativ
îl are N.J.Cull – Public Diplomacy: Lessons from the Past. Los Angeles: Figueroa Press, 2009.
Diplomația publică este un termen folosit pe larg în circuitul academic și cel politic, dar foarte rar supus
unei analize riguroase. Această lucrare oferă definiții succinte pentru conceptele diplomației publice
contemporane. Implicația centrală a acestei analize este sublinierea practicilor esențiale utilizate de state

2
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
pentru a evidenția necesitatea diplomație publice. Raportul continuă prin examinarea a cinci cazuri clasice
de eșec în diplomația publică împotriva taxonomiei care rezultă în principal din discrepanța dintre retorică
și realitate. Monografia se încheie cu o recomandare de a face un jurnal de publicitate care să conțină și să
adune experiența trecută în practica diplomației publice din întreaga lume.
J.Melissen – The new public diplomacy. Soft power in international relations. Basingstoke:
Macmillan Palgrave, 2005. 246 p., a cercetat subiectul abordat din mai multe perspective. În prima parte
a cărții sale, capitolul introductiv, a analizat noua diplomație publică și reflecțiile teoretice ale unor
cercetători, stipulând o clarificare conceptuală. În a doua parte a cărții, cinci autori arată diversitatea
afișată în practica diplomației publice din întreaga lume. Cele trei capitole rămase din a doua secțiune
tratează mai degrabă formele excepționale ale diplomație publice în comparație cu cea dominantă, care
pare să considere diplomația publică ca o activitate a statelor democratice sau cel puțin a celor în tranziție.
E.Sevin și D.Ingenhoff – Public Diplomacy on Social Media: Analyzing networks and
content. International Journal of Communication 12, 2018. 23 p., propun un model de evaluare a
impactului diplomației publice prin crearea unei legături între campaniile de comunicare în social media
și percepția națiunilor de către audiențele străine. Ele au demonstrat cum poate fi utilizat exemplul Belgiei
în analiza comunicării digitale. Cercetarea datelor compuse din expuneri pe rețelele sociale, a oferit
posibilitatea de concentrare pe mesajele elaborate de oficialii diplomației publice și actorii nestatali care
au rezultat în stabilire de relații cu publicul țintă din străinătate.
Lucrarea lui M.Lebedeva – Публичная дипломатия: Теория и практика: Научное
издание. Москва: Аспект Пресс, 2017. 272 с., este compusă din două părți, una teoretică și alta
practică, conținând o culegere de articole scrise de mai mulți specialiști din domeniu. Diplomația publică
este abordată ca un factor cu potențial de dispariție sau, dimpotrivă, care obține tot mai multe orizonturi,
conotația militară a acesteia, și digitalizarea care ar direcționa-o spre reglementarea conflictelor. În partea
practică a culegerii sunt prezentate exemple concrete ale diplomației publice aplicate la nivel regional.
A.Bartosh – Стратегии публичной дипломатии в современном мире. Москва 2017,
expune tangențele dintre diplomația publică și puterea blândă. Conceptul de putere moale este mult mai
larg, iar diplomația publică poate fi considerată ca una dintre componentele sale sau ca o manifestare
separată a puterii soft ca fenomen al politicii publice pentru interacțiunea cu societățile din alte țări. Partea
a doua a articolului se referă la influența agravării contradicțiilor globale, interetnice, etno-confesionale și
socioculturale asupra transformării diplomației publice și a strategiilor utilizate în operațiuni.
Cercetătorul român S.Căpîlnean – Diplomaţia publică: Elemente şi definiţie. București, 2012,
analizează originea termenului de diplomație publică și prezintă definiții ale mai multor specialiști cu
referire la acest subiect. El face o paralelă conceptuală cu propaganda și relațiile publice, explicând
necesitatea de a le diferenția pentru a nu le confunda după cum o fac unii autori în lucrările sale.

3
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
Analizând contextul în schimbare, se evidențiază influența majoră a globalizării asupra modului de a
disemina și accesa informațiile ca fiind unul simplu și cu impact complex.
În lucrarea scrisă de I.Guceac și S.Porcescu – Diplomația Publică- componentă indispensabilă
a discursului extern în condițiile globalizării. În: Akademos, nr.1 (16) ASM, Chișinău: Tipografia
ASM, 2010, p. 6-10, este demonstrată apariția diplomației publice ca o necesitate de a delimita
interacțiunile în afara structurilor statale, dar cu implicații internaționale. Autorii au stabilit și
precondițiile pentru apariția diplomației publice precum formatul multilateral de colaborare, instaurarea
erei tehnologiilor informaționale, eliminarea barierelor virtuale dintre țări, între intern și extern și
atractivitatea promovată prin valori și idei proprii.
Diplomația publică prezintă un interes divers de cercetare. Majoritatea lucrărilor analizate conțin
teoretizarea conceptelor în mod individual. Unii savanți au preferat doar să ofere definițiile diferitor
specialiști cu referire la diplomația publică, alții au încercat să definească termenii prin prisma
similitudinilor și tangențelor cu alte noțiuni din domeniu. Pe lângă aceștia, cel puțin jumătate din
cercetători au expus exemple concrete de instituții statale, țări sau organizații regionale care aplică acest
tip de diplomație.

2. Determinările conceptuale ale diplomației publice

În relaţiile internaţionale, termenul de diplomaţie publică a apărut pentru a descrie direcțiile

legăturilor internaţionale, care se manifestă în afara interacţiunii dintre structurile de stat. Hans Tuch
defineşte diplomaţia publică drept proces de comunicare a oficialilor guvernamentali ai unei ţări cu
publicul de peste hotare, pentru a explica acestuia ideile şi idealurile naţiunii respective, instituţiile şi
cultura acesteia, cât şi interesele naţionale şi politicile actuale.
Diplomația publică este greu de definit sau delimitat din cauza intersectării cu diplomația
culturală, relațiile culturale, propaganda, strategia de imagine, soft power, politica culturală. O să
încercăm să anlizăm careva din aceste noțiuni.
John Brown descrie diplomaţia publică drept un proces ce implică trei roluri: diseminarea
informaţiei, educaţia şi schimburile culturale.
Z. Kanina și L. Maksimov au definit diplomația publică drept acțiuni de realizare a obiectivelor
politicii externe naționale, chemate să construiască relații pe termen lung, promovând valorile și
instituțiile propriului stat în străinătate.
K. Kosachev, determină diplomația publică drept un sistem de interacțiune cu societățile străine
în scopuri politice.

4
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
J. Melissen conchide că diplomația publică nu trebuie percepută ca o informație unidirecționată,
ci obținerea reacțiilor din ambele direcții chiar dacă vizează aspectele pozitive ale unei țări pentru
publicul străin. Sarcina principală a departamentelor de presă, rămâne a fi, în multe cazuri, diseminarea
informațiilor și coordonarea relațiilor.
M. Melnikova, analizând mai multe definiții ale conceptului de diplomație publică din
perspectiva istorică, concluzionează că noțiunea reprezintă un set de activități pentru a influența o
audiență străină, precum și a opiniei publice în propriul stat.
Diplomația publică este modelată de factori, precum: globalizarea, progresul comunicării,
tehnologiile avansate și consolidarea influenței și implicării societăților în plan internațional în treburile
de stat.
N. Burlinova a stabilit două principii fundamentale pentru diplomația publică:
 percepția informațiilor, studiul opiniei publice și stabilirea dialogului cu societatea străină;
 dirijarea informațiilor și altor tipuri de campanii cu scopul de a forma o opinie pozitivă în
interesul statului lor.
Sponsorul principal al diplomației publice este statul în persoana structurilor sale oficiale sau a
departamentelor de rigoare.
Diplomaţia culturală poate fi definită ca o sferă distinctă în cadrul politicii externe a statelor, cu
organe specializate şi mijloace autonome, şi având drept funcţie promovarea influenţei lor culturale pe
scena internaţională prin difuzarea, propagarea şi instituţionalizarea în străinătate a normelor lor culturale.
Cercetătorii în domeniul diplomaţiei culturale, precum Kevin Mulcahy şi Harvez Feigenbaum,
accentuează diferenţa dintre diplomaţia publică şi cea culturală prin faptul că prima se orientează spre
diseminarea informaţiei şi promovarea politicilor pe termen scurt, iar cea culturală – spre stabilirea
relaţiilor de lungă durată.
Conceptul de diplomaţie publică este parte componentă a soft power care, conform definiţiei lui J.
Nye, înseamnă abilitatea de a realiza scopul scontat în baza participării voluntare a aliaţilor, nu prin
constrângere. Astfel, puterea blândă constituie un mijloc de a obţine rezultatele favorabile, mizând pe
convingere, participare voluntară, simpatie şi atracție. În cercetările mai recente, puterea soft este deja
definită drept capacitatea de a influenţa alte state în vederea realizării propriilor scopuri, prin intermediul
cooperării în anumite domenii, direcţionate spre convingere şi formarea percepţiei pozitive.
O. Leonova analizează puterea blândă drept totalitatea factorilor interni şi externi a statului.
În categoria factorilor externi cercetătorul include:
- politica externă şi autoritatea în afacerile internaţionale;
- poziţia în ierarhia globală şi statutul geopolitic al ţării;
- statutul civilizaţional;

5
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
- modelul politic şi economic de dezvoltare a statului;
- strategia de dezvoltare a statului şi abilitatea de a o transpune în practică;
- resursele informaţionale ale statului, mobilitatea sa comunicativă.
Factorii interni (socio-culturali) sunt determinaţi de următorii parametri:
- ideologia;
- stilul, calitatea şi nivelul de viaţă;
- valorile (inclusiv ideea naţională);
- mentalitatea naţiunii;
- cultura ţării (arta, literatura, cinematograful, teatrul);
- potenţialul creativ al statului: capacitatea de a genera idei şi tehnologii.
E.Hlihor analizează diplomația publică în calitate de instrument al puterei blânde. În sens
extins, diplomația publică a coborât din sfera guvernelor și a diplomaților, a înaltei politici externe,
desfășurate de instituții specializate, la noii actori, la nivelul opiniei publice care a influențat asupra
relațiilor politice dintre țări. Dacă în trecut arena internațională reprezenta un domeniu specific doar
diplomaților, atunci, în contemporanietate se ține cont și de alți actori a căror părere contează: ne referim
la audiențele non-diplomatice, dar și la alți promotori de imagine precum ar fi oamenii de afacere care fac
loby sau actorii non-statali.
Iniţial, termenul de diplomaţie publică a fost folosit ca un antonim al propagandei. În timp ce
propaganda este, de obicei, percepută ca fiind înşelăciune, manipulare, “diplomaţia publică” are la bază
principiul “veridicităţii”.
Mai există și termenul de politică culturală externă care este definit drept un proces politic de
utilizare a culturii în calitate de instrument de sine stătător (o strategie generală de dezvoltare a
parteneriatului cultural și colaborării cu alte state).
Literatura de specialitate vorbeste, în ultimii ani, despre noua diplomație publică, care a devenit
o componentă necesară a cooperării internaționale, prin urmare pe de o parte este orientată spre toată
lumea, iar pe de altă parte echipează audiențele interne să înțeleagă mesajele promovate de conducere și
mai apoi să le explice restul lumii. Un aspect central pentru noua diplomație publică îl reprezintă
conceptul de putere soft.

3. Apariția și dezvoltarea termenului de diplomație publică în context istoric

Termenul de diplomaţie publică a fost introdus în circuitul ştiinţific în 1965, atunci când Edmund
Gullion, un diplomat de carieră şi decanul Şcolii de Drept şi Diplomaţie din cadrul Universităţii Tufts, a
creat Centrul de Diplomaţie Publică Edward R. Murrow. Edmund Gullion a determinat diplomația

6
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
publică în felul următor: programe, finanțate de către guvern, cu scopul de a informa și a influența opinia
publică din alte țări.
Premisa conceptualizării acestui termen a fost angajarea SUA împreună cu aliații săi în lupta cu
Uniunea Sovietică, prin etalarea eforturilor guvernelor ambelor părți în demonstrarea superiorității lor
pentru publicul străin. E. Gullion era în căutarea unei explicații ce ar putea descrie activitățile efectuate de
către Statele Unite pentru a influența oamenii și care i-ar diferenția de acțiunile întreprinse de către
Uniunea Sovietică, care au fost percepute în vest sub formă de propagandă.
Inițial, fiind asociată cu deciziile și mișcările efectuate de guvernul SUA, la moment, termenul de
diplomație publică este general acceptat prin unele idei cheie precum informație publică, expusă de
guvernare sau de alți actori internaționali. Cu toate că termenul are o conceptualizare oficială recentă,
descrie activități care au avut loc în din cele mai vechi timpuri. Din perspectiva practică, diplomația
publică s-a dezvoltat rapid adaptându-se la noile tehnologii și la schimbările din societate. În calitatea de
răspuns la evoluție, a început să mai fie numită și ca noua diplomație publică.
Politologul Joseph Nye descrie diplomația publică ca o expresie politică a puterii soft, concept
pe care l-a introdus la începutul anilor 90. Folosirea puterii blânde oferă statului posibilitatea să creeze
un astfel de mediu internaţional favorabil în care statul, deţinătorul acestei puteri, va putea să-şi realizeze
propriile interese fără a apela la influenţa directă şi dură sau ameninţări. Pentru J. Nye, puterea blândă
semnifică totalitatea resurselor de putere care permit SUA sa-şi realizeze hegemonia blândă pe arena
internaţională.
Soft power a constituit un punct puternic pentru SUA încă de la începuturi, bineînțeles, cu mult
înainte ca țara să devină o putere mondială recunoscută în secolul XX. ”Exclusivitatea” americană,
angajamentul națiunii față de libertate, statul de drept și practica guvernului republican, deschiderea sa
față de imigranții tuturor raselor și religiilor, opoziția sa față de politicile guvernamentale tradiționale și
imperialism este foarte strâns legată de creșterea rolului global dominant al SUA.
Analizând cultura ca o sursă a puterii soft, cercetătorul J. Nye face o distincție importantă între
cultura înaltă/superioară și cultura populară sau cultura de masă. Evident, resursele culturii superioare,
literatura clasică, pictura, muzica și arta contemporană, care nu sunt destinate publicului larg pot fi
încorporate cu succes în strategia de soft power, destinată numai cercurilor foarte înguste din alte țări,
adică pentru elite străine. Produsele culturii de masă, în schimb, sunt predestinate tuturor păturilor sociale
din diferite țări, având în vedere simplitatea și accesibilitatea conținutului său. Politologul american
consideră că cultura populară are un potențial imens pentru a consolida puterea soft a statului.
Odată cu începutul noului mileniu, a început căutarea activă a noilor dimensiuni de aplicare a
puterii blânde şi au apărut un şir de concepte derivate ale acesteia. În SUA, în perioada administraţiei lui

7
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
B. Obama a apărut şi s-a răspândit în practică conceptul de smart power, înaintată tot de J. Nye. Aceasta
prezintă o îmbinare eficientă al instrumentelor economice şi a celor de soft power.
Am putea identifica câteva precondiţii pentru apariţia diplomaţiei publice în atenţia
guvernelor:
 Răspândirea regimurilor politice democratice;
 Creşterea rolului cadrului multilateral în soluţionarea problemelor internaţionale;
 Instaurarea erei tehnologiilor informaţionale;
 Globalizarea.
În această ordine de idei, diplomaţia publică a devenit o componentă indispensabilă a politicii
externe a statelor, dar şi un subiect pe agenda organizaţiilor internaţionale.
Literatura de specialitate vorbeste, în ultimii ani, despre conceptul de noua diplomație publică.
J. Melissen cu A. Gonesh ne oferă o analiză a noțiunii explicată conceptual prin trei elemente:
1) campanii de advocacy specifice - termen scurt;
2) răspândirea profilului unui stat - termen mediu;
3) menținerea relațiilor durabile - termen lung.
Toate aceste elemente implică un angajament dificil pentru practicieni ca să elaboreze strategii în
termeni de advocacy orientate spre partenerii interni.
Noua diplomație publică a devenit o componentă necesară a cooperării internaționale, pe de o
parte, fiind este orientată spre toată lumea, iar, pe de altă parte, echipând audiențele interne să înțeleagă
mesajele promovate de conducere și mai apoi să le explice restul lumii.
Cercetătorii accentuează ideea de captare a gândirii străinilor asupra anumitor subiecte prin
intensificarea tehnicilor puterii blânde, rezumând faptul că ministerele de externe sunt cele care
elaborează strategiile de diplomație publică, iar ambasadele clarifică mesajele și raportează asupra
percepției publicului străin.
Un aspect central pentru noua diplomație publică îl reprezintă conceptul de putere soft.
Această nouă formă a diplomaţiei actuale este compusă din următoarele elemente:
- este promovată de actori statali şi nonstatali;
- se bazează pe puterea soft, administrarea informaţiilor, diplomaţia digitală, brand-ingul de stat
şi imaginea virtuală externă;
- implică acomodarea politicii externe.
Unul dintre factorii care au condiţionat apariţia conceptuluide noua diplomaţie publică, reprezintă
progresul tehnico-informaţional, în special a reţelelor electronice, care a sporit capacităţile de comunicare
a actorilor nonstatali – ONG.

8
 Disciplina ”Diplomația publică”, Rotaru Veronica, dr., conf. univ.
4. Dezvoltarea diplomației publice în relațiile internaționale actuale

Remarcabilul boom al politicii culturale a statelor în afara propriilor graniţe este direct determinat
de natura ordinii internaţionale de după Războiul Rece şi, în special, de efectul conjugat al
interdependenţei complexe şi al revoluţiei massmedia.
 Fenomenul de interdependenţă complexă duce la o depreciere a politicii de putere tradiţională.
Interacţiunea economică sporită şi dependenţa mutuală dintre statele, antrenate în acest proces, fac dificilă
şi riscantă utilizarea forţei, ceea ce a condus la o reevaluare a resurselor unor acţiuni mai puţin coercitive,
dar cu efecte pe termen lung. Obiectivul e același - de a-şi păstra sau spori influenţa, dar competiţia nu
mai este exclusiv definită în termeni de forţă militară sau economică. Astfel, strălucirea culturală a unei
ţări şi capacitatea sa de a produce norme de conduită, la nivel internaţional, devin puncte forte în jocul
global.
 Revoluţia massmedia şi a telecomunicaţiilor globale. Dezvoltarea diplomaţiei publice a statelor
este puternic influenţată de era tehnologiilor şi telecomunicaţiilor globale. Revoluţia massmedia a creat
un context deosebit de favorabil, deoarece statele – pentru prima dată în istorie – dispun de noi
instrumente de politică externă ce le permit difuzarea propriului mesaj cultural către opinia publică din
întreaga lume. Este, deci, limpede că într-o epocă a interdependenţei complexe şi a globalizării
tehnologice, cultura capătă o importanţă considerabilă pe scena internaţională şi incită statele şi
principalii actori politici la găsirea unor strategii mai subtile, la abandonarea spiritului de cuceritor
în favoarea cuceririi spiritelor.
În decursul ultimilor ani, tot mai multe state din lume au pus la punct o politică culturală menită să
le adapteze strategia diplomatică la noua realitate internaţională şi să optimizeze efectele influenţei
culturale.
Cercetătorii în domeniu consideră că este necesar ca profesioniştilor angajaţi în diplomaţia
publică să le fie formate unele competenţe specifice, precum:
 să aibă capacitatea de a angaja opinia publică în problemele de interes;
 să aibă abilități excelente de comunicare;
 să cunoască foarte bine limba societăţii în care îşi desfăşoară activitatea;
 să fie în măsură a gestiona la vedere un personal convins de ideile pe care le promovează în
societatea unde se acţionează prin diplomaţie publică.
Astfel, diplomația publică urmărește aprobarea de către cetățenii străini a deciziilor politice,
schimbarea percepțiilor negative și stereotipurile formate în raport cu statul în cauză și obținerea susținerii
internaționale în interese sale naționale.