Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală există din cele mai vechi timpuri ale

istoriei şi civilizaţiei omenirii, când indivizi şi grupuri din culturi diferite au interacţionat, în diverse
contexte şi din diferite motive. În ce priveşte cultura europeană, asemenea contacte au avut loc încă din
Antichitatea greco-romană, fie sub forma unor schimburi economice, comerciale şi implicit cultural-
artistice, fie sub forma, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populaţii, culturi străine. În
aceste forme, contactele interculturale au continuat în epocile istorice următoare: în Evul Mediu când,
având ca suport cultura greco-romană, care asimilase deja o serie de caracteristici, influenţe ale
culturilor orientale, s-au conturat principalele caracteristici ale culturii europene moderne; în Renaştere,
când a avut loc descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli şi s-au pus bazele imperiilor
coloniale de mai târziu.

Dacă în trecut ocaziile şi actele concrete de comunicare între reprezentanţi ai unor culturi diferite
implicau o relativ redusă parte a populaţiei lumii, în epocile modernă şi contemporană realităţile,
situaţiile, consecinţele acestor procese de comunicare au crescut, în mod spectaculos, ca frecvenţă şi
complexitate. Acest lucru a fost şi este posibil mai ales datorită progreselor ştiinţifice şi tehnice din
domeniul telecomunicaţiilor, transportului şi, nu în ultimul rând, datorită apariţiei şi evoluţiei „noilor
media” din secolul XX : radioul, televiziunea, Internetul. Acestea au făcut posibilă acea societate
planetară multiculturală, „The Global Village”, despre care vorbea Marshall McLuhan în scrierile sale,
devenite azi clasice pentru istoria teoriilor comunicării media. Prin intermediul mass-media, al celor
audio-vizuale în mod special, ale căror transmisii prin sateliţi acoperă astăzi practic întreg globul, oameni
din cele mai îndepărtate părţi ale lumii pot fi, în timp real şi în acelaşi momente, martori direcţi ai unor
evenimente care se petrec oriunde în lume. La aceşti factori ce favorizează comunicarea interculturală
azi, se adaugă fenomenul globalizării, cu baza sa economică şi implicaţiile în toate sectoarele şi
domeniile vieţii sociale, politice, culturale, precum şi turismul.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei

După cel de al doilea Război Mondial, în SUA au apărut preocupări de studiu a ceea ce a devenit, în
deceniile următoare, disciplina comunicare interculturală , din necesităţi practice de a pregăti cetăţeni
americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau culturale străine. Iniţial, guvernul
american începuse să evalueze problemele cu care diplomaţii lor se confruntau în culturile gazdă şi s-a
constatat că, în mare măsură, dificultăţile rezultate din aceste situaţii concrete se datorau necunoaşterii
specificului cultural şi a regulilor de comunicare ale unor culturi mai mult sau mai puţin diferite de cea
americană. Astfel, în 1946, guvernul SUA a înfiinţat Institutul pentru Serviciile Străine, cu scopul de a
pregăti ofiţeri pentru acţiuni cu membri din alte culturi.
 Unul dintre precursorii acestei discipline, Edward T. Hall , împreună cu unii asociaţi ai săi în
cercetările interculturale , antropologi ca Ray Birdwhistell, George Trager şi alţii, au lucrat şi în cadrul
institutului amintit , alături de cercetători ai unor domenii şi discipline conexe. Încă din acea perioadă, s-
a conturat caracterul interdiciplinar al studiilor interculturale, care reunesc contribuţiile şi rezultatele
unor cercetări din variate domenii ale ştiinţelor socio-umane, precum : antropologie, sociologie,
psihologie, lingvistică, istorie, arte vizuale, etnologie, ştiinţe politice şi economice, relaţii internaţionale
ş.a. Începând cu anii 1970, constituirea unor grupuri şi asociaţii interesate de comunicarea
interculturală, introducerea în curricula majorităţii universităţilor americane a cursurilor de studiu şi
pregătire interculturală, apariţia unor lucrări şi a unor publicaţii specializate au contribuit la conturarea
statutului şi specificului disciplinei în cadrul mai general al celor de comunicare.

Deşi cercetătorii americani au fost primii preocupaţi de această problematică şi cele mai multe
volume şi studii de acest fel apar în SUA, nu este mai puţin adevărat că , în ultimele decenii, înţelegerea
şi studiul comunicării interculturale au trezit interes şi preocupări şi în Europa, în mediile academice şi
nu numai . Dintre autorii francezi, spre exemplu, putem aminti contribuţiile ştiinţifice ale lui Georges
Michaud, J. R. Ladmiral, E.M. Lipinski şi alţii.

În prezent, acest domeniu urmează o dublă traiectorie : una teoretică, de cercetare şi una
aplicativă, destinată pregătirii şi practicii de comunicare interculturală.

Fiind o disciplină nouă, în mod firesc, se află într-o permanentă dezvoltare, multe dintre temele şi
subiectele generale dar şi particulare sunt departe de a fi clarificate sau sistematizate. În legătură cu
acest aspect, profesorii şi autorii americani Larry Samovar şi Richard Porter (2003),coordonatori ai unei
ample antologii de texte despre comunicarea interculturală, ce a cunoscut începând cu 1972 numeroase
ediţii, remarcă: ”Cercetarea despre natura comunicării interculturale a ridicat multe întrebări, dar a
produs puţine teorii şi mult mai puţine răspunsuri. Multe dintre cercetări au fost asociate cu alte arii
decât cea a comunicării, mai ales cu antropologia, relaţiile internaţionale, psihologia socială, socio şi
psiholingvistica. Deşi subiectele de cercetare au fost numeroase, cunoaşterea acumulată nu a fost
sistematizată.”