Cultură şi comunicare

Universitar, anul II

Titular: prof.univ.dr. Grigore Georgiu

Drd. Alexandru Carlan
Drd. Dragoş Farmazon

Tema:
Comunicare interculturală.
Probleme şi abordări. Teoria lui E.T. Hall
 Comunicarea interculturală
• Comunicarea interculturală: program de cercetare şi
disciplină academică.
• Problematică, abordări, surse teoretice, concepte.
• Clasificarea culturilor după criteriile lui Edward T.
Hall:
– moduri diferite de raportare la spaţiu (proxemica);
– atitudinea faţă de timp (culturi monocronice,
culturi policronice)
– importanţa contextului şi a limbajului nonverbal
în comunicare.
 Comunicarea interculturală:
Contexte şi premise istorice
• Comunicarea interculturală este un fenomen global, amplificat
azi la o scară fără precedent în istorie, ce angajează toate
societăţile şi e prezent în viaţa noastră cotidiană.
• Contacte şi interacţiuni între societăţi au avut loc în decursul
istoriei (războaie, comerţ, imperii etc.), dar ele s-au amplificat
în epoca modernă: descoperiri geografice, extinderea
comerţului, creşterea interacţiunilor dintre statele-naţiuni.
• Extinderea culturii scrise, educaţia modernă, presa, interesul
pentru cunoaşterea limbilor şi a culturilor străine, răspândirea
paneuropeană a curentelor culturale moderne.
• Răspândirea modelelor culturale occidentale în spaţiile
noneuropene (imperii coloniale, conflicte regionale şi războaie
mondiale etc.).
 Factori care au favorizat
comunicarea interculturală
• Reconfigurarea raporturilor internaţionale după încheierea
„Războiului Rece”, consolidarea unor structuri integrative de
ordin economic şi geopolitic (NATO, Uniunea Europeană).
• Globalizarea, multiplicarea interacţiunilor dintre state,
societăţi, naţiuni, culturi, organizaţii (Maliţa: „dărâmarea
zidurilor”).
• Dezvoltarea noilor mijloace de transport şi de comunicare,
liberalizarea comerţului, extinderea firmelor multinaţionale şi
transnaţionale, migraţia accentuată a forţei de muncă,
dezvoltarea turismului cultural, creşterea schimburilor de
bunuri, servicii şi opere culturale.
 Globalizarea ca o imago mundi
• Globalizarea e privită ca un fel de anvelopă / atmosferă, un
cadru în care plasăm toate procesele definitorii ale lumii
contemporane.
• Pentru a surprinde trăsăturile ei caracteristice, teoreticienii
utilizează diverse metafore şi hărţi mentale, care evocă, cu
predilecţie, ideea de reţea: interacţiuni, conexiuni, legături,
corelaţii, reţele, comunicare online, circuite.
• „Butterfly Effect”: metaforă care evocă ideea de câmp
gravitaţional sau de interacţiune la distanţă:
• „Dacă un fluture bate din aripi în China se produce o furtună
la New-York”. (cu aplicaţie şi la răspândirea noului
coronavirus!).
 Factori care favorizează
comunicarea interculturală
• Revoluţia din domeniul informaticii şi tehnologiilor
de comunicare, digitalizarea, extinderea culturii
media, interferenţa stilurilor şi a modelelor culturale.
• Multiplicarea „întâlnirilor cu celălalt”, creşterea şi
intensificarea interacţiunilor practice dintre indivizi şi
grupuri având echipamente culturale diferite
(diplomaţi, oameni de afaceri, expansiunea turismului,
mobilitatea studenţilor etc.).
• Interconectarea dintre indivizi/grupuri/organizaţii prin
intermediul platformelor online, în cadrul „societăţii
în reţea”, care asigură fluxul continuu al mesajelor.
 Mircea Maliţa:
o metaforă a globalizării
• „Peste planetă sunt aruncate plase care o strâng ca şi
cum ar apăra-o de dezintegrare. Una este a
comunicării instantanee, alta a informaţiei nelimitate,
alta financiar-bancară şi a economiei globale; o reţea
se referă la ecologie, alta este a instituţiilor politice şi
de securitate, a problematicii comune, toate suprapuse
pe vechea reţea a oamenilor de ştiinţă şi pe cea
străveche a idealului universal. Numim strângerea
planetei în năframe şi năvoduri – globalizare” .
 Schimbări şi procese
care însoţesc comunicarea interculturală
• Formarea unei pieţe globale a bunurilor simbolice, pe care se
întâlnesc şi se confruntă idei, credinţe, reprezentări, atitudini,
sisteme de valori şi modele culturale din toate colţurile lumii.
• Amplificarea proceselor de aculturaţie, influenţă, interferenţă
şi imprumuturi culturale.
• Schimbarea structurii interne a culturilor, hibridarea culturilor,
criza globală a identităţilor culturale, renaşterea interesului
pentru identităţi, la diferite niveluri (etnic, naţional, regional,
lingvistic, religios, cultural etc.).
• Reproblematizarea raporturilor dintre culturi, dintre noi şi
„ceilalţi”, dintre identitate şi alteritate.
• Interes pentru strategii de marketing cultural, competiţii pentru
imagine şi brand.
 Probleme, abordări, concepte

• Cunoaşterea reciprocă a culturilor, recunoaşterea şi acceptarea

diferenţelor culturale dintre indivizi, grupuri, societăţi.
• Şocul întâlnirii cu alte modele culturale, atitudini diferite faţă
de „celălalt”, pe un evantai de la deschidere (toleranţă, respect,
colaborare) la închidere (respingere, xenofobie, enclavizare).
• Gestionarea nonviolentă a diferenţelor culturale, promovarea
dialogului şi a comunicării dintre culturi.
• Educaţia interculturală – un obiectiv complex, privit ca
strategie de adaptare a indivizilor şi a grupurilor la o lume
pluralistă şi multiculturală.
• Relaţia dintre noi şi ceilalţi, model cultural, pattern cultural,
matrice stilistică, identitate, etnocentrism, relativism cultural,
pluralism, minorităţi, migraţie, diasporă, stereotipuri
culturale, problema barierelor în comunicarea interculturală.
 Constituirea disciplinei
• După al doilea război mondial, ştiinţele sociale s-au concentrat
asupra acestui nou obiect de cercetare: raporturile dintre
culturi, extinderea şi intensificarea comunicării interculturale.
• Antecedente: cercetări istorice, etnografice şi antropologice
(mai intense în ultimele două secole) privind diversitatea
culturilor şi modul în care s-au desfăşurat raporturile dintre
ele (influenţe, imitaţii, aculturaţii, schimburi de valori, bunuri
şi practici simbolice etc.).
• Analizele comparative aplicate culturilor au dus la constituirea
unui corp sistematic de cunoştinţe şi metode privind
investigarea diferenţelor dintre culturi şi strategiile
educaţionale de formare a competenţelor interculturale.
 Constituirea disciplinei
• Studiile interculturale s-au cristalizat într-un domeniu specific
după al doilea război mondial, când s-a înfiinţat, în SUA,
Institutul pentru Serviciile Străine (Foreign Service Institute),
în 1947.
• Scopul institutului era pregătirea personalului care urma să
lucreze în alte ţări, ca să cunoască cultura şi obiceiurile lor.
Erau vizaţi: diplomaţi, funcţionari, militari, agenţi comerciali
sau cei ai serviciilor de informaţii, corespondenţi de presă, ş.a.
• Contextul geopolitic: se formau cele două blocuri militare şi
economice. Interesul SUA era să-şi consolideze influenţa în
ţările europene şi în cele asiatice pentru a contracara influenţa
în creştere a URSS. Pregătirea diplomaţilor americani (şi nu
numai) era necesară pentru a realiza o comunicare eficientă cu
oficialităţile şi cu populaţia ţării gazdă.
 Surse teoretice
• Antropologul american Edward T. Hall (1914-2009) este
fondatorul disciplinei. El a construit un cadru de intrepretare
pentru corelaţia strânsă cultură – comunicare şi o paradigmă
explicativă pentru raporturile dintre culturi şi comunicarea
interculturală la nivel individual şi de grup.
• A imprimat disciplinei o perspectivă interdisciplinară, a
delimitat orizontul ei tematic şi a reorganizat într-un sistem
coerent ideile şi abordările ce priveau studiul comparativ al
culturilor.
• Lucrările lui E.T.Hall au devenit puncte de reper în
constituirea şi dezvoltarea disciplinei: The Silent Language
(1959), The Hidden Dimension (1966), Beyond culture (1976),
The Dance of Life (1983), Understanding Cultural
Differences, Germans, French and Americans (1990).
 Edward T. Hall (1914-2009)
• El s-a format în cadrul strălucitei şcolii antropologice
americane (Franz Boas, Alfred Kroeber, Edward Sapir, Ruth
Benedict, Ralph Linton, ş.a.), preluând şi dezvoltând
principalele concepte şi principii ale acesteia:
- Înţelegerea culturii ca totalitate a formelor de expresie umană,
ca „un sistem complex de extensii ale omului” (ideea care se
regăşeşte şi în lucrările prietenul său Marshal McLuhan).
- Caracterul inconştient al multor componente profunde din
repertoriul culturii (influenţa psihanalizei).
- Corelaţia organică dintre cultură şi procesele de comunicare:
„Cultura este comunicare şi comunicarea este cultură”.
- Paradigma relativismului cultural şi lingvistic.
- Conceptul de pattern cultural, prin care descriem în mod
sintetic identitatea culturilor.
 Două idei importante
• După mărturia lui E.T.Hall, aceste idei au reprezentat cea mai
importantă sursă teoretică pentru cercetările sale dedicate
diferenţelor dintre culturi şi comunicării interculturale. Dintre
acestea, două au fost mai importante:
• Ideea relativismului cultural şi lingvistic (elaborată prin
contribuţia întregii şcoli antropologice americane şi formulată,
în varianta ei radicală, de Edward Sapir, cunoscută ca „ipoteza
Sapir-Worf”): culturile sunt sisteme integrate (şi diferenţiate
structural) de practici şi forme expresive, iar limba este factorul
decisiv care orientează viziunile asupra lumii, modurile de
gândire şi structurile cu funcţie identitară.
• Ideea de „pattern cultural” (tot o elaborare colectivă a şcolii
americane, formulată şi aplicată iniţial de Ruth Benedict): între
componentele unei culturi (valori, atitudini, semnificaţii,
practici, comportamente) se formează raporturi expresive, care
se cristalizează în configuraţii specifice şi durabile.
Componente ale comunicării interculturale
• Comunicare interculturală se referă la toate formele de
comunicare ce implică agenţi individuali şi colectivi, instituţii
şi organizaţii aparţinând unor culturi diferite. Teoreticienii au
introdus însă distincţii mai riguroase între componente:
• 1) comunicarea interculturală (la nivel microsocial, persoane
sau grupuri);
• 2) comunicarea dintre culturi sau cea transculturală (Cross-
cultural communication), care presupune analiza comparativă
(transversală) a modurilor în care anumite teme sunt abordate
în diverse culturi, privite ca entităţi simbolice diferite;
• 3) comunicarea internaţională (la nivel macro: comunicarea
dintre instituţii publice, structuri politice, ţări, guverne,
organisme internaţionale).
Niveluri ale comunicării interculturale

• Microsocial (comunicare la nivel individual sau la

nivelul grupurilor mici – studenţi aflaţi la studii,
turişti, imigranţi etc.);
• Intermediar (nivelul grupurilor mari, al
organizaţiilor şi al companiilor multinaţionale);
• Macrosocietal (raporturile dintre culturile naţionale,
dintre regiuni şi blocuri de civilizaţie).
 Metafore ale culturilor
• Teoriile privind comunicarea interculturală
apelează al numeroase metafore ale culturilor
pentru a interpreta interacţiunile complexe
dintre ele:
• Culturile ca aisberguri, ca organisme, ca
hărţi mentale, reţele şi câmpuri de forţă, truse
cu unelte, bolul cu salată, sisteme de programe
ale gândirii (software).
• E.T.Hall a folosit metafora culturii ca aisberg.
Cultura ca aisberg
 Structuri de suprafaţă (10%) –
structuri de profunzime (90 %)
Componente aflate „deasupra liniei de plutire”:
• Comportamente, practici, fapte, relaţii, bunuri, instrumente,
uzanţe, obiceiuri, ritualuri, gesturi, moduri de a comunica,
simboluri cu sensuri precise, instituţii, realităţi vizibile, uşor
de schimbat. Este nivelul „conştient şi tehnic” al culturii.
Componente aflate „sub linia de plutire”:
• Credinţe, valori, idei, mentalităţi, viziuni asupra lumii,
moduri de gândire, semnificaţii simbolice implicite, realităţi
profunde, invizibile, neconştientizate, greu de schimbat.
• În compoziţia nivelului de profunzime se pot delimita şi aici două
straturi: unul parţial accesibil străinilor care reuşesc să asimileze, cu
timpul, codurile culturii şi ale mediului social în care s-au instalat, şi un
strat al „culturii primare”, „inconştient şi implicit”, stratul cel mai
profund şi peren.
 Semnificaţii umane ale spaţiului: proxemica

• Teoriile despre comunicarea interculturală sunt implicit şi

teorii privind diferenţele culturale.
• Repere pentru analiza diferenţelor culturale: spaţiul, timpul şi
comunicarea.  
• Pornind de la ideea că spaţiul este dimensiune fundamentală a
vieţii umane, E.T.Hall a elaborat conceptul de proxemica, cu
înţelesul de „studiul al perceperii şi utilizării spaţiului de către
om”, având ca obiectiv analiza modurilor specifice în care este
perceput, înţeles şi utilizat spaţiul în diferite culturi.
• Percepţia şi utilizarea spaţiului, distanţele şi amplasamentul
oamenilor în cadrul interacţiunilor comunicative, modul de
amenajare a spaţiului din locuinţe, clădiri publice şi oraşe
reprezintă aspecte relevante din vastul repertoriu al limbajului
nonverbal, care au o profundă semnificaţie identitară.
 Aspecte privind limbajul spaţiului
• În orice cultură există coduri nescrise, dar înţelese de către toti
cei educaţi în mediul respectivei culturi. Aşa funcţionează şi
limbajul spaţiului, al raporturilor spaţiale dintre oameni, dintre
oameni şi lucruri.
• Percepţia şi utilizarea spaţiului sunt legate de o serie de
factori: relaţia populaţiilor cu teritoriul, tipul de activitate
(agricolă-industrială), densitatea populaţiei, semnificaţiile
conferite distanţelor interpersonale în cadrul interacţiunilor
practice şi în actele de comunicare.
• Comportamentul proxemic, apropierea sau distanţarea
oamenilor în activităţile sociale, în relaţiile interpersonale,
semnificaţiile acordate „spaţiului personal” (un spaţiu
protector, rezervat comunicării cu cei apropiaţi) sunt indicatori
relevanţi pentru a descrie identitatea unui model cultural.
 Semnificaţii ale spaţiului în diverse culturi

• Organizarea spaţiul domestic, familial, este diferită în culturile

vestice faţă de cele asiatice. Americanii preferă spaţiile largi,
deschise (în locuinţe, birouri, magazine), iar japonezii sunt
obişnuiţi cu spaţii restrânse.
• În culturile mediteraneene şi în cele arabe (care sunt „culturi de
contact”) se încurajeaza apropierea spaţială dintre persoane şi
chiar atingerea prietenoasă a interlocutorului, pe când în
culturile anglo-saxone, în cea americană şi în culturile nord-
europene, ca şi în unele culturi asiatice, oamenii îşi păstrează, şi
în relaţiile sociale, un spaţiu personal autonom, care trebuie
respectat, iar gesturile prea familiare sunt descurajate.
• De ex., este cu totul nepotrivit ca, la o întâlnire de afaceri cu un
investitor american, să te apropii de el şi să-i violezi spaţiul
personal, să-l iei după umeri sau să-l baţi cu mâna pe spate
pentru a-ţi exprima ospitalitatea.
 Zone şi distanţe interpersonale
• Hall a segmentat spaţiul uman în patru zone: zona intimă, zona personală,
zona socială şi zona publică. Fiecare zonă este asociată cu anumite practici
comunicative. Ponderea şi semnificaţiile acordate acestor zone au relevanţă
pentru identitatea unei culturi. Corespunzător acestor zone, avem şi patru
distanţe interpersonale:
• Distanţa intimă – până la circa 45 cm, rezervată relaţiilor intime (atingeri,
îmbrăţişări).
• Distanţa personală – între 75 cm - 1,20 m (relaţii cu membrii familiei, cu
prietenii foarte apropiaţi).
• Distanţa socială – între 1,20 m – 3,50 m (interacţiuni cu persoane
cunoscute, distanţa dintre cetăţeni şi funcţionarii publici, dintre vânzător şi
cumpărător etc.).
• Distanţa publică – peste 4 m (discursuri publice, în faţa unei audienţe
largi).
• NB. Termenul de distanţă socială, utilizat intens azi cu privire la distanţa fizică necesară
pentru a ne proteja de infecţia virală, aparţine lui E.T.Hall şi are un sens strict spaţial, cu
referire la tipologia distanţelor interpersonale.
Distanţe interpersonale
Percepţia şi utilizarea timpului - cronemica
• E.T. Hall a foslosit termenul de cronemică pentru a defini
studierea modului în care este perceput şi utilizat timpul în
diverse culturi. „Timpul este unul dintre sistemele
fundamentale ale oricărei culturi”.
• Culturile sunt strâns legate de reprezentările cu care operează
asupra timpului şi de atitudinile practice faţă de timp.
• Comportamentul oamenilor în raport cu timpul reprezintă un
indicator cu puternică semnificaţie identitară (programarea
activităţilor, respectarea termenelor, punctualitatea sau
dimpotrivă, absenţa unui program clar, acţiuni improvizate,
nerespectarea termenelor, lipsa punctualităţii).
• În existenţa umană, timpul are un registru foarte variat de
manifestări: timpul fizic, cosmic, natural şi biologic, timpul
psihologic (subiectiv), timpul individual, timpul istoric, timpul
mitic, timpul sacru, timpul profan.
 Atitudinea faţă de timp –
un criteriu relevant pentru identitatea culturilor
• E.T. Hall a diferenţiat culturile în două categorii, în funcţie de
modul în care sunt distribuite activităţile în raport cu timpul.
• Culturile mono-cronice: oamenii desfăşoară o sigură
activitate într-o unitate de timp; activităţile sunt înfăptuite
secvenţial, în ordine, unele după altele, conform unei
planificări riguroase (culturile vestice, americană, engleză,
germană).
• Culturile poli-cronice: oamenii desfăşoară simultan activităţi
diferite, făcând mai multe lucruri în acelaşi timp, fără un plan
foarte strict (culturile estice, sud-americane şi unele din zona
asiatică).
 Combinaţii, dozaje, hibridări
• Nici o cultură nu este exclusiv monocronă sau policronă.
• Cele două tipuri coexistă uneori în aceeaşi societate, dar în
sectoare diferite.
• În culturile tradiţionale, rurale, viaţa se desfăşoară după un
model policronic, respectând ritmurile naturii, dar culturile
urbane moderne, sub constrângerile muncii industriale,
funcţionează după modelul monocronic.

• Pentru culturile moderne, timpul este o resursă extrem de

preţioasă, idee exprimată în numeroase formulări metaforice,
cu un profund înţeles: „Timpul înseamnă bani”, „Nu am timp
de pierdut”, „Am câtigat timp”.
 Combinaţii, dozaje, hibridări
• Cultura dominantă din SUA este monocronică, dar
unele culturi minoritare, cum este cea de origine
hispanică, sunt în mare măsură policronice.
• În lumea afacerilor, în sistemul productiv şi în cel
administrativ domină comportamentul monocronic
(munca riguros planificată, organizată, eficientă, după
un orar precis, având ca ţintă performanţa), dar
aspectele policronice sunt prezente în viaţa de familie
sau în perioada concediilor.
• Fiecare dintre cele două tipuri de culturi au avantaje
şi dezavantaje.
 Importanţa contextului în comunicare
• Portivit acestui criteriu, Hall a departajat două tipuri de culturi:
– Culturi de context înalt (high context)
– Culturi de context scăzut (low context)
• Culturile de context înalt: Interlocutorii acordă importanţă
mare contextului în care se desfăşoară comunicarea (organizarea
spaţiului, decor, obiecte, lumină, culori) şi limbajului nonverbal
şi paraverbal (ţinută, postură, distanţă, gesturi, mimica feţei,
privire, intonaţie, tonul voci etc.).
• Semnificaţiile discursului verbal sunt decodificate şi înţelese de
receptori în funcţie datele contextului (situaţional, fizic, cultural
şi psihologic) al comunicării. Elementele contextuale şi
nonverbale însoţesc şi întăresc semnificaţia transmisă verbal sau
o slăbesc (ori o contrazic!).
• Culturile asiatice, arabe, mediteraneene, sud-americane.
 Importanţa contextului în comunicare
• Culturi de context scăzut:
• Contează în primul rând informaţia eficientă, transmisă prin
limbajul verbal, cu un înţeles clar, neechivoc, iar contextul
comunicării este neglijat de către interlocutori sau i se acordă
semnificaţii cu totul secundare.
• În culturile de context scăzut este importantă comunicarea
pragmatică, cu rost funcţional, iar limbajul nonverbal, deşi nu
lipseşte, are doar rolul de a colora emoţional informaţia
transmisă.
• Interlocutorii sunt concentraţi să preia sensul explicit al
mesajelor verbale, ignorând adesea semnificaţiile vagi ale
limbajului nonverbal.
• Culturile vestice, din spaţiul anglo-saxon – americană,
germană, elveţiană, ţările scandinave.
Importanţa contextului în comunicare
 Corespondenţe şi analogii

• Culturile de tip monocronic (activităţi distribuite

secvenţial) sunt, de regulă, culturi caracterizate de
contexte joase (contează doar informaţia transmisă,
eficienţa comunicării, nu elementele de context).

• Culturile de tip policronic se asociază cu cele definite

de contexte înalte (semnificaţia mesajului verbal este
receptată şi interpretată prin elemente contextuale,
nonverbale).