Școala Semiotică

Lector univ. dr. Georgiana Udrea

Ianuarie 2020
 Introducere
• Domeniul comunicării – fundamentat și legitimat în mare măsură de 2 discipline:
lingvistica și, mai larg, semiotica;

• Mesajul, dimensiunea definitorie a oricărui proces de comunicare, este materialul

de studiu al acestora;

• Pe lângă emițător și receptor (componente esențiale ale comunicării), mesajul și codul,

modul în care se construiește sensul (care există dincolo de cuvinte) și în care
semnificația este decodată nu pot fi ignorate de o istorie a comunicării!

• Semiotica -> ocupă un loc distinct în studiul comunicării, oferind câteva direcţii
de cercetare importante în ceea ce priveşte mesajul, problematica semnului şi a
sensului în special

• Sensul se construiește în mod fundamental prin semne (între care semnul lingvistic
ocupă, desigur, un loc important).
 Semnul

• Definiție: semnul este “ceva” care stă pentru “altceva” =>

transmite deja o semnificație;

Totul în jurul nostru este SEMN

↓
Semnele = repere care ne ajută să ne orientăm în lumea înconjurătoare și să ne
situăm în raport cu ceilalți

 Copacii fără frunze -> semne pentru anotimp și pentru vreme;

 Trotuarele, iluminatul public -> semne ale gradului de civilizație;
 Obiectele vestimentare, mașinile pe care le conducem etc. = semne ale
statutului social.
 Semnul
• Deși tendința generală este aceea de a vedea limbajul ca sursă
fundamentală a sensului, semnele non-lingvistice (vezi exemplele
anterioare!) sunt, de fapt, cele care furnizează sensurile elementare,
fără de care nu ne-am putea descurca;

↘ limbajul = modalitate de rafinare a sensului

• Semiotica => cvasi-unanim definită ca “știința generală a semnelor”;

=> studiază mesajul pornind de la ideea de semn;
=> s-a dezvoltat ca știință în 2 direcții fundamentale,
deopotrivă recunoscute și criticate.
 Tabloul general
• 2 continente, 2 tradiții, perspective diferite asupra interpretării
semnului (natura duală a semnului versus semnul triadic);
 Semiotica europeană - Ferdinand de Saussure
Şcoala de la Copenhaga – Louis Hjelmslev
Cercul Lingvistic Bahtin – Mihail Bahtin
Şcoala de la Tartu-Moscova – Iuri Lotman
Cercul Lingvistic de la Praga – Roman Jakobson
Şcoala franceză – Roland Barthes
Şcoala de la Paris – Algirdas Julien Greimas

 Şcoala americană – Charles Sanders Peirce

Thomas Sebeok
  Umberto Eco – viziune proprie, originală; “poziție-tampon”
Școala europeană de semiotică
 Întemeietorii semioticii europene

• Ferdinand de Saussure – fondatorul lingvisticii

moderne
 Cursul de lingvistică generală (1916)

• Louis Hjelmslev – Cercul lingvistic de la

Copenhaga
 Preliminariile la o teorie a limbii (1943)
Ferdinand de Saussure

• pionier al semioticii moderne;

• cea mai importantă lucrare a sa, Cursul de
Lingvistică Generală (1916) (transcrierea de
către studenţii săi a cursurilor de lingvistică
generală ţinute între 1907-1911);

• încearcă să descrie structura limbii mai

degrabă decât istoria limbilor particulare
=> structuralism lingvistic (limba = structură
complexă, mai mult decât suma părților; sistem în
care totul este solidar, în care relațiile dintre
elemente sunt esențiale);
• 4 dihotomii stau la baza studiilor sale;
 Dihotomiile lui Saussure

Limbă Vorbire
(sistem, fr. langue) (ocurențe
particulare, fr. parole)
 Dihotomiile lui Saussure

Sincronie Diacronie
(simultan) (istoric)
 Dihotomiile lui Saussure

Semnificant Semnificat
(formă) (conținut)
 Dihotomiile lui Saussure
• Formă • Substanță
• Comparația limbii cu o foaie de hârtie: „gândirea este faţa, iar
sunetul este dosul foii; nu putem decupa faţa foii fără să decupăm,
în acelaşi timp, şi dosul ei”.
 Dihotomiile saussuriene – explicații

• Înțelegerea sistematică a limbii -> studiul științific al

acesteia trebuie realizat pe baza sistemului și NU
pornind de la istoria fenomenului lingvistic;

• Astfel, studiul sistematic al limbii -> o abordare

sincronică a relațiilor dintre elementele limbajului mai
degrabă decât o abordare diacronică a dezvoltării limbii
de-a lungul timpului;
 Dihotomiile saussuriene – explicații

• limbă/ vorbire
Separând limba de vorbire, separăm ceea ce este social de
ceea ce este individual;
 Limba ≠ o funcție a subiectului vorbitor
= produsul pe care individul îl înregistrează în mod pasiv

 Vorbirea = act individual de voință și inteligență, “combinațiile prin care

vorbitorul utilizează codul limbii pentru a-și exprima gândirea personală”
(Saussure);

 Această afirmație va conduce la ceea ce Roman Jakobson va numi

STRUCTURALISM => orice set de fenomene trebuie tratat de știința
contemporană ca un tot structurat, în cadrul căruia fiecărui fenomen sau
proces îi este atribuită o funcție specifică.
 Dihotomiile saussuriene – explicații

• sincronie/ diacronie
 În studiul limbilor se pot distinge:
1. o știință sincronică (studiul limbii într-un anumit moment al dezv. sale)
2. o știință diacronică (studiul evoluției unei limbi de-a lungul istoriei
sale, modificările și influențele suportate în timp) => predominantă în
perioada în care Saussure ține cursul de lingvistică generală

Meritul lui Saussure => de a scoate în evidență valoarea intrinsecă a

studiului pur descriptiv al limbilor în “structura” lor;
=> aspectul sincronic al limbii = un construct
știintific necesar pentru a putea studia modul în care limba
funcționează și trăsăturile sale (constante într-o anumită perioadă de timp);
 Dihotomiile saussuriene – explicații

• semnificant/ semnificat
• Cea mai importantă distincție propusă de Saussure se referă la semnul
lingvistic (cea mai mică unitate care comportă un sens), conceput ca entitate
psihică cu 2 fețe:
• 1. conceptul (semnificat), ideea pe care o reflectă ansamblul sonor = funcția
semnelor de a reprezenta ceva independent de ele, semnificație, înțeles, denotație;
• 2. imaginea acustică (semnificant), învelișul sonor = funcţia semnelor de a
avea un conţinut semantic al unui cuvânt, accepţie;
- imaginea acustică nu este sunetul material, lucrul pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet;
- caracterul psihic al imaginilor noastre acustice apare clar atunci când observăm propriul nostru
limbaj. Fară să mişcăm buzele şi limba, putem să ne vorbim noua înşine sau să recităm în minte o
poezie, cuvintele limbii fiind pentru noi imagini acustice;

• Semnul = combinația dintre cele 2 elemente, totalul

 SEMNUL

SEMNIFICANT SEMNIFICAT
(forma) (conținutul)
- imaginea acustică
- conceptul mental
- forma fizică a cuv.
- conținutul semantic
- realizarea materială
- semnificația
a semnului lingvistic
semnului lingvistic
• Exemplu: casă → semnificantul – c, a, s, ă
                          → semnificatul – spaţiu destinat locuirii
• Alte exemple?
1. ...
2. ...
 Legătură arbitrară între semnificant și
semnificat
• “arbore” –> a-r-b-o-r-e (semnificant)
–> arbore (desen) – semnificat

• „soeur” –> s-ö-r (semnificant)

–> rudă de gradul I (semnificat)

 Semnificatul „boeuf” are drept semnificant b-ö-f de o parte a frontierei şi

o-k-s (ochse) de cealaltă parte, afirmă F. de Saussure.
 Astfel, ideea de “boeuf” nu e legată prin vreun raport interior cu suita de
sunete care-i servește drept semnificant; ar putea fi însă reprezentată prin
oricare altul, drept dovadă fiind diferenţele dintre limbi şi însăşi existenţa
unor limbi diferite
 Și fenomenul sinonimiei, când pentru unul şi acelaşi semnificat se pot găsi
mai mulţi semnificanţi dovedeşte că semnul lingvistic este arbitrar.
 Dihotomiile saussuriene – explicații
• formă/ substanță

 Această dihotomie e stabilită pornind de la comparația limbii

cu o foaie de hârtie:
 „gândirea este faţa, iar sunetul este dosul foii; nu putem
decupa faţa foii fără să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei.
Același lucru se întamplă și în limbă: nu putem izola nici
sunetul de gândire și nici gândirea de sunet.

 Distincția e preluată și nuanțată ulterior de lingvistul danez

Louis Hjelmslev.
 Louis Hjelmslev
• (1899- 1965)
• de numele său se leagă o întreagă filiație structuralistă lingvistică
și semiotică și, în particular, Cercul Lingvistic de la Copenhaga pe
care l-a înființat în 1931;
• Preliminariile la o teorie a limbii (1943), trad. în engl. în 1953 (și
în lb. rom. în 1967);
• lucrarea sintetizează concepția autorului și a școlii structuraliste
de la Copenhaga (Glosematica), care privește semnul lingvistic
exclusiv ca formă.
 Louis Hjelmslev. Concepte

• Glosematica – distincție între unitățile lingvistice de la:

- nivelul expresiei -> seneme
- nivelul conținutului -> plereme
Așadar, există, practic, 2 tipuri de unități minimale ale limbii, în planul expresiei și
în planul conținutului.
Pornind de la distincția saussuriană formă/ substanță, Hjelmslev
stabilește că există 2 categorii de substanțe:

Nivelul semnificatului • substanța realității extralingvistice

Nivelul semnificantului • substanța masei sonore

Limba structurează substanța într-o formă!

- la nivelul semnificatului organizează semnificațiile și valorile
- la nivelul semnificantului asigură sistemul sonor necesar în acea limbă
 Louis Hjelmslev. Concepte

• 4 niveluri de analiză:
• Semnificat (conținut):
– substanța: realitatea nestructurată prin limbaj
– forma: suprapusă aproximativ semnificatului saussurian
• Semnificant (expresie):
– substanța: masa sonoră amorfă
– forma: suprapusă semnificantului saussurian

Substanța conținutului
(realitatea nestructurată prin limbaj)

Forma conținutului
(suprapusă aproximativ semnificatului saussurian)

Substanța expresiei
(masa sonoră amorfă)
Forma expresiei
(suprapusă semnificantului saussurian)
 Louis Hjelmslev. Concepte

• Pornind de la aceste premise, semnul lingvistic va reprezenta forma

conținutului și forma expresiei!

• Semn = “denumire a unității pe care o alcătuiesc forma conținutului

și forma expresiei, legate între ele prin acel raport de solidaritate pe
care l-am numit funcție-semn” (Hjelmslvev, 1967, p. 115).

 La Hjelmslev, conceptul de semn nu mai are, așadar, aceeași

valoarea teoretică ca la Saussure, deoarece glosematica nu studiază
cele 2 fețe ale semnului, ci cele 2 planuri ale limbii.
Limba în concepția lui Louis Hjelmslev
• limba ca substanță pură, independentă
Schemă de realizarea sa socială și de manifestarea
ei materială

• limba ca formă materială, definită

Normă printr-o realizare socială dată, dar
independentă de detaliul manifestării

• limba ca ansamblu de obișnuințe

Uzaj adoptate într-o societate dată și definite
prin manifestările observate;

Act • trecerea de la limbă la vorbire

 Cercul lingvistic Bahtin
• Mihail Mihailovici Bahtin (1895-1975)
- unul dintre cei mai originali și neînțeleși gânditori ruși din sec al XX-lea;
- cele mai importante lucrări ale sale apar după anii ‘50 ai secolului
trecut până spre sfârșitul vieții;
• cerc de intelectuali grupaţi în jurul lui Bahtin la începutul anilor ’20,
din care făceau parte artişti precum Marc Chagall, muzicologul
Sollertinski (prieten apropiat al lui Şostakovici), Voloshinov (profesor la
conservatorul de muzică din Vitebsk), Medvedev (angajat într-o
editură);

• creuzet de idei novatoare mai ales în ceea ce privește arta și științele

umane; delimitare netă de formalismul rus (mișcare contemporană);
• textele “disputate” -> concepția originală a lui Voloshinov (teoria dialogică a
cuvântului) apropiată de viziunea lui Bahtin.
 Mihail Bahtin
 Concepția filozofico-semiotică a lui Bahtin se construiește pornind de
la 2 concepte: prozaism (viziune asupra lumii și abordare literară) și dialogism
(apanaj al enunțului).

• Dialogic Imagination (1975) (4 eseuri scrise mult mai devreme) -

„Discourse in the Novel” (anii ’30)
• Prozaism
– evenimentele cele mai importante în viaţă nu sunt cele „mari”, catastrofice,
dramatice, ci evenimentele aparent nesemnificative, prozaice ale vieţii cotidiene
• Dialogism
– orice enunţ se raportează şi la enunţurile anterioare, dând astfel naştere unor
ierarhii intertextuale (sau dialogice)

 Bahtin privilegiază CUVÂNTUL în ipostază socială, acesta înlocuind MESAJUL

în concepția sa despre comunicare => preocupare pentru dimeniunea
conversațională a limbajului
 Școala de la Tartu-Moscova

• prima școală de semiotică din spațiul rusesc, anii ’60;

• nume importante din domenii variate
– lingvistică (Valerii Ivanov, Isaak Revzin, Vladimir Toporov)
– folclor (Eleazar Meletinskij, Dmitri Segal)
– orientalistică (Aleksandr Piatigorskij, Boris Ogibenin)
– literatură (Iuri Levin, Iuri Lotman, Boris Uspenski)

• În istoria școlii, 4 etape distincte:

1. 1958-1964 - introducerea modelelor matematice, cibernetice și lingvistice în studiile
culturale;
2. 1964-1970, dezvoltarea intensivă a modelelor semiotice pentru sistemele culturale
particulare;
3. 1970-1973, când s-au conturat modelele globale ale culturii și ale universaliilor culturii;
4. perioada după 1973, când s-a petrecut o rafinare a detaliilor teoriei culturale și aplicarea
acestora la istoria și tipologia literaturii și culturii ruse
 Iuri Lotman

• 1922-1993;
• figura centrală a școlii, studiază filologia în orașul natal (Petersburg),
dar se mută în Estonia (1950) și predă la Univ. din Tartu;
• aici pune bazele propriei școli de semiotică, care se afirmă prin
revista Sign System Studies;

• The Structure of Artistic Text (1970)

• An Analysis of the Poetic Text (1972)
• Culture and Explosion (1992)
• Universe of the Mind: A Semiotic Theory of Culture (1990)
 Iuri Lotman
• contribuție importantă în domeniul semioticii culturii;
• cultura = “sistem de semne”, “sumă de limbajuri”, “mănunchi de sisteme semiotice”,
“mecanism semiotic colectiv de producere, circulație și stocare a informației”;
= memorie colectivă + program de generare a ideilor noi;
= un sistem de sisteme aflate în relații de interdependențe complexe

• Orice eveniment din viața reală poate fi apreciat:

1. ca un simplu fapt al vieții materiale (un non-semn) SAU
2. i se poate asocia un sens social (de semn)
• Prin urmare, realitatea poate fi divizată într-o lume a faptelor și o lume a
semnelor, între care se stabilesc diferite relații;
• Combinațiile de fapte și semne vor duce, în concepția lui Lotman, la construirea
unei tipologii culturale

4 tipuri fundamentale de coduri culturale

 Tipurile culturale
1. tipul semantic (medieval)
2. tipul sintactic (Petru I – sec. XVII-XVIII)
3. tipul asemantic şi asintactic (iluminism)
4. tipul semantico-sintactic (sfârşitul deceniului al treilea şi deceniul al
cincilea ale secolului al XIX-lea)
!!! Vezi detalii curs, p. 326

• Altă contribuție majoră => termenul de “semiosferă” (analogie cu

biosferă) = spațiul semiotic necesar existenței și funcționării limbilor;
întreg spațiul semiotic al unei culturi (eterogen, în continuă schimbare, dar
totodată unitar);
• în afara semiosferei, nu există nici comunicare, nici limbă;
 Cercul Lingvistic de la Praga

• 1926, Vilém Mathesius (întemeietor, oferă grupării o formă organizată

și o orientare teoretică clară)
• Roman Jakobson (1896-1982)
• Alții: Bohuslav Havránek, Bohumil Trnka, Jan Rypka, Jan Mukařovský,
Nikolai Trubetzkoi, Sergej Karcevskij, Petr Bogatyrjov, Dmitrij
Cyzevskyj;
Abordarea teoretică generală = o combinație între
structuralism (contextul e important, nu numai fiecare
componentă/ unitate a limbajului) și funcționalism (fiecare
unitate/ componentă a limbajului – fonem, morfem, cuvânt,
frază – există numai pentru că îndeplinește o anumită funcție);

• ultimele activități – decembrie 1948;

• reluarea activității – februarie 1990.
 Roman Jakobson

 unul din cei mai prolifici gânditori ai sec. trecut, recunoaștere târzie;
 născut în Rusia, stabilit în Cehoslovacia (1920), pune bazele CLP (care
devine unul dintre nucleele de dezvoltare a structuralismului
european);
 emigrează în SUA (1941), unde rămâne până la sfârșitul vieții;

• Eseuri de lingvistică generală (1963) = cea mai cunoscută lucrare a sa;

• Una dintre ideile-cheie = “limbajul trebuie studiat în toată varietatea

funcțiilor sale” (Jakobson, 1963, p. 213)
 Modelul jakobsonian
fiecare element al procesului de comunicare dă naștere unei funcții diferite,
însă este aproape imposibil să găsim mesaje care să îndeplinească numai una
dintre cele 6 funcții ale limbajului stabilite de Jakbson în schema sa!

Context
Expeditor---------------------Mesaj-----------------------Destinatar
Contact
Cod
Referenţială
Emoţională-------------------Poetică------------------------Persuasivă
(sau Expresivă) Empatică (sau Fatică) (sau Conativă)
Metalingvistică
 Semiotica FRANCEZĂ

• două orientări semiotice importante

Școala de la • Școala greimasiană (Algirdas Julien

Paris Greimas)

O școală • Roland Barthes, Gérard Genet, Julia

nestructurată Kristeva, Michel Foucault
 Școala de la Paris
• filiație saussuriană-hjelmsleviană (aceIeași concepte de bază: limbă/
vorbire, semnificat/ semnificant, expresie/ conținut);

• fondatorul școlii = Algirdas Julien Greimas, L’actualité du

saussurisme (1956) – moment întemeietor pentru semiotică ca
disciplină;
• Alte date relevante în evoluția Școlii de la Paris:
- 1966 – Semantica structurală/ Sémantique structurale (semnată de
Greimas și considerată drept primul tratat de semiotică lingvistică)
- 1979 – Dictionnaire raisonné de la théorie du langage (A.J. Greimas
& Joseph Courtés) – statutul semioticii ca disciplină devine mult mai clar;
• Alte nume relevante: Joseph Courté, Jean-Claude Coquet, François
Rastier
 Algirdas Julien Greimas
• 1917-1992, figura cea mai cunoscută a semioticii franceze a sec. XX;
• unul dintre conceptele-cheie cu care operează semiotica este acela
de semnificație;
• încă din 1966, în Semantica structurală, Greimas intuiește cele două
niveluri esențiale de manifestare a semnificației, semantica și
semiotica;
• semiotica definită ca teorie generală a sistemelor de semnificație;
• Concepte-cheie puse în discuție de Școala de la Paris
sens, semnificație, comunicare

semiotica culturii semiotica lingvistică și textuală

(naratologia și pragmatica lingvistică)
 Algirdas Julien Greimas

• Greimas și colaboratorii săi își fundamentează concepția pe dihotomia saussuriană

limbă/ vorbire => la nivel social societate/ individ

transcende individul, e un individuală, asumată de subiectul vorbitor;

fapt social, una din formele de
existență ale societății

• distincția semnificație – comunicare => INTENȚIONALITATE

NU poate exista în absența unei
intenții a comunicatorului, semnificația DA
Un exemplu relevant în acest sens!!!
Joseph Courté, La sémiotique du langage: „Fie inscripţia „Farmacie”: este posibil de a vedea acolo
un mesaj trimis de proprietar (emiţător: farmacist) în atenţia destinatarilor eventuali (receptori =
clienţi). Dacă mă gândesc acum la starea căilor ferate italiene şi îmi dau seama că vagoanele cu
destinaţia zonelor meridionale sunt mult mai des într-o stare deplorabilă decât cele care circulă în
nordul ţării, mai pot vorbi în acest caz de comunicare? Există, în acest ultim caz, un mesaj emis de
societatea X, care ar vrea să transmită călătorilor: „În regiuni sărace, vagoane vechi, în regiunile
bogate, vagoane în stare bună”?”
 Roland Barthes

• semiotician, critic literar, filozof, eseist, (Eseuri critice), scriitor (Fragmente dintr-
un discurs de indrăgostit, Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes);

• studiază la Univ. din Paris, obţinându-şi licenţa în filologie clasică;

• după o perioadă petrecută în Elveţia (are probleme de sănătate) este numit

bibliotecar la Institutul Francez din Bucureşti;

• între 1949 – 1951, este lector la Univ. din Alexandria, unde îl întâlneşte pe
Julien Greimas (reprezentant al Şcolii de la Paris) şi devine preocupat de
lingvistică şi structuralism;

• în 1976 devine prima persoană care ocupă o catedră de semiologie

literară la College de France, unde rămâne ca şef al acestei catedre până la
sfârşitul vieţii, în martie 1980;
 Roland Barthes

• debutează cu eseurile reunite sub titlul Gradul zero al scriiturii (1953), însă opera
care îl consacră ca personalitate proeminentă a culturii franceze este Mitologii
(1957);
• cartea conține 54 de articole jurnalistice scurte pe o varietate de subiecte şi un eseu
teoretic important, intitulat “Mitul în zilele noastre”;

• majoritatea textelor din Mitologii se concentrează asupra diferitelor manifestări ale

culturii de masă: filme, publicitate, ziare şi reviste, fotografii, masini, jucarii pentru
copii, timpul liber etc.

preocupare cu totul inovativă la momentul respectiv;

Barthes -> fascinat de sensurile, semnificaţiile lucrurilor care ne înconjoară;
-> a vrut să demonstreze că viaţa banală de zi cu zi poate fi „citită”,
„interpretată” într-un registru plin de semnificaţii;
-> textele şi practicile culturale sunt capabile să producă tot felul de
semnificaţii suplimentare sau “conotaţii”
 Roland Barthes
• Barthes -> deşi obiectele, gesturile şi practicile au o anumită funcţie
utilitară, ele nu sunt rezistente la impunerea de sens!
• Exemplu: Poate o maşină exista ca un obiect pur funcţional, lipsit
de conotaţii? NU!
• Un BMW şi un Logan au aceeaşi utilitate, în mod esenţial îndeplinesc acelaşi rol (te
ajută să te deplasezi uşor), dar spun lucruri diferite despre deţinătorii lor, au
conotaţii diferite.
- maşinile = semne ce exprimă un număr de conotaţii => aceste tipuri de
conotaţii sunt cele pe care Barthes caută să le descopere în Mitologii

- Barthes ne propune să încetăm a lua lucrurile ca atare, să nu ne mai

gândim doar la funcţiile lor, ci să ne concentrăm mai degrabă asupra
a ceea ce înseamnă acestea ca semne şi asupra modului în care ele
funcţionează ca semne!

• Exp voastre??
 Mitologii
• aparent, un titlu destul de complicat pentru o carte preocupată de înţelesul semnelor
care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi;

• mitul = o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice)

despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi
legendari etc.
= un lucru fictiv, nedovedit sau iluzoriu

 mai aproape de sensul pe care Barthes îl explorează în Mitologii;

 autorul -> preocupat de a analiza “miturile” care circulă în societatea contemporană,
reprezentările false şi convingerile eronate curente în Franţa, din perioada postbelică:

„Toată Franţa este cufundată în această ideologie anonimă: presa noastră, filmele
noastre, teatrul nostru, literatura noastră, ceremoniile noastre, justiţia noastră,
conversaţiile noastre, vremea, bucătăria la care visăm, hainele pe care le purtăm, totul în
viaţa noastră de zi cu zi depinde de reprezentarea pe care burghezia o dă lucrurilor şi
fenomenelor” (Barthes, 1970)
 Mitologii
• convingerea autorului => ceea ce noi acceptăm ca fiind “natural” este,
de fapt, o realitate iluzorie construită în scopul de a masca structurile
reale de putere existente în societate;
• Mitologii = un studiu despre modul în care cultura de masă (o cultură de
masă pe care Barthes o vede ca fiind controlată de mica burghezie) construieşte
această realitate mitologică, încurajând conformitatea cu propriile valori;
• Trăim într-o lume de semne care sprijină structurile de putere existente şi
care se pretind a fi naturale. Rolul mitologului, în accepţia lui Barthes este de a
expune semnele artificial construite, de a dezvălui funcţionarea lor şi de a arăta că
ceea ce pare a fi natural este, în fapt, determinat de istorie;

• Mitologia este atât semiologie, cât și ideologie. Miturile transformă istoricul

în natural și urmăresc în final să stabilizeze și să imobilizeze lumea: mitul este o
vorbire aleasă de istorie: el nu apare din ‘natura’ lucrurilor”
 Mitul
• un mod de semnificare, o formă sau un sistem de comunicare

• sistem semiologic second

• „mitul nu ascunde nimic şi nu afişează nimic – el deformează”

• “mitul nu este nici minciună, nici mărturisire, este o modificare”

• inovaţia lui R. Barthes vine din principiul pe care îl pune în spatele

acestui sistem semiologic drept mobil, şi anume ideologia!

• mitul e „o vorbire depolitizată”, care slujeşte, însă unui scop politic

• mitul e o armă utilă în lupta pentru fixarea anumitor conotaţii pentru unele
concepte: „Mitul face să treacă un concept”.
 Roland Barthes - concluzii
• filiația semiotică a lui Barthes – de sorginte saussuriană;
• principala modificare adusă teoriei lui Saussure => distincția dintre
semnificaţie de ordin prim / semnificație de ordin secund

DENOTAȚIA CONOTAȚIA, MITUL

(sensul literal, una singură) (sensuri secundare, figurate, multiple)

• Mitul (ca furt al limbajului)

Mitul pare a se sprijini pe limbajul current
pentru a lăsa să treacă drept naturale
valori secundare, parazitare => vezi miturile publicitare

• Scriitură = eticheta conceptuală cea mai mobilă şi mai specific barthesiană;

= multiple definiri, precizări, redimensionări
= definită atât ca produs, cât şi ca proces, scriitura este nu doar un rezultat, ci
şi o practică existenţială, o funcţie şi un raport social instituţionalizate prin literatură.
Școala americană de semiotică
Charles Sanders Peirce
• 1839-1914, întemeietorul semioticii
americane;
• opera de căpătâi, rămasă neterminată: A
System of Logic Conceived as Semiotic
• filosof, matematician și logician
american, considerat fondator al
pragmatismului (alături de William James
și John Dewey) și părintele teoriilor
semiotice modern;
• Collected Papers (1931-1958) – opera sa
în 8 volume, publicată postum și
cuprinzând sute de manuscrise
nepublicate de Peirce în timpul vieții.
 C.S. Peirce - Semnul
• Semiotica = știința care studiază procesele de semioză (de
semnificare);
• în concepția lui Peirce, semioza este o relație triadică între semn,
obiectul său și interpretantul său, astfel încât această relație nu poate
fi redusă la relații diadice;

Semnul = natură triadică (obiect-semn-interpretant)

semnul (reprezentamen) stă pentru un obiect (for an object) şi pentru un

interpretant (to an interpreter)
Un semn trimite la altceva, la un obiect, care este înțeles de altcineva, în mintea
căruia se naște un concept mental, numit de Pierce interpretant

interpretantul ≠ receptorul semnului

= conceptul mental produs deopotrivă de semn și de
experiența utilizatorului în legătură cu obiectul
 REPRESENTAMEN
(semnificant-forma)

SEMNUL

OBIECTUL INTERPRETANT
(referentul) (ideea mentală,
semnificatul-
conținutul)
Modelul triadic a lui Peirce

REPRESENTAMEN
COPAC
(semnificant- forma)

SEMNUL

OBIECTUL INTERPRETANT
(referentul) (ideea mentală,
semnificatul-
conținutul)
Modelul triadic a lui Peirce

REPRESENTAMEN
(semnificant-forma)

SEMNUL

OBIECTUL INTERPRETANT
(referentul) (ideea mentală,
semnificatul-
conținutul)
 On a New List of Categories (1867)
• primul text semiotic în care Peirce își conturează teoria;
• prima clasificare a semnelor în:
- asemănări (numite mai târziu icons)/ indici/ simboluri
• după relația cu obiectul, semnele pot fi:
- iconice (marcate de asemănarea cu obiectul: fotografii, scheme, diagrame);
- indiciale (într-o relație de contiguitate cu obiectul: girueta, barometrul,
simptomele unei boli)
- simbolice (stabilite prin convenții de semnificație sau obicei)
• după raportul semn-interpretant
- qualisemne (sau semne prime): nu au nici o identitate, ci exprimă doar o calitate
(culoarea roșie a unui buton);
- sinsemne (sau semne secunde): semne individuale (ex: un buton plasat într-o interfaţă
de comandă a unui calculator);
- legisemne (sau semne terţe): exprimă un tip general de semne, un semn-lege (ex: un
cuvânt, în general, cuvântul „buton” sau semnul grafic generic buton)
 SEMNIFICANT
(forma)

ICON SIMBOL INDEX

 ICON

= pictogramă
Semnificantul reprezintă semnificatul prin asemănare cu acesta
 SIMBOL

≠ icon
Nu seamănă cu semnificantul reprezentat, este înțeles printr-o convenție
 INDEX

Semnificantul și semnificatul sunt conectate. Nu pot exista unul fără celălalt.

Fumul-semnificant Focul-semnificat
 Exemple

Semnificantul: zara cuvantul

Semnificatul: magazin de haine
INDEX
SIMBOL
SIMBOL
Thomas Albert Sebeok
• 1920-2001, o nouă direcție în semiotica
americană, pe care o domină la sf. de secol
XX;

• concepția sa asupra semnului -> tributară

perspectivei peirceene;

• zoosemiotică -> preocupările ulterioare

masteratului în lingvistică se îndreaptă către
domeniul biologiei, mai exact al comunicării
animale;

• clarifică distincția între limbaj (nu are în sine

însuși nimic de a face cu comunicarea, dar dă naștere
com. lingvistice) și comunicare ca fenomen
universal în natură;
 Thomas Albert Sebeok
• concepția sa asupra semnului
• (deși evident) influențată de tradiția inițiată de Peirce
• rămâne originală prin încercarea de a lărgi sfera semiotică în lumea
animală -> ZOOSEMIOTICA
• observațiile și analizele sale din acest punct de vedere fiind
pertinente și percutante în același timp;

• Semnele. O introducere în semiotică (1994)

• originea: medicina
• tipologie
 Sebeok. Clasificarea semnelor
• Simptomele sunt semne de avertizare produse de corpurile tuturor
animalelor şi oamenilor
• Semnalul este un semn care declanşează în mod mecanic (natural) sau
convenţional (artificial) o reacţie din partea unui receptor. (mărirea pupilelor
ca semn de excitaţie sexuală)
• Iconul este un semn conceput să semene cu, să simuleze sau să-şi reproducă
într-un fel sau altul referentul
• Indexul este un semn care trimite la ceva sau la cineva în termenii existenţei
sau locaţiei sale în timp sau spaţiu sau în raport cu altceva sau altcineva (fum
pt. foc, bălți pentru ploaie)
• Simbolul este un semn care stă în locul referentului său în mod arbitrar,
convenţional (cuvintele)
• Numele este un semn identificator atribuit membrului unei specii în diferite
moduri, pe care apoi îl scoate în evidenţă faţă de alţii sau îl distinge de ceilalţi
 Umberto Eco

SAU SINTEZA SEMIOTICĂ

EUROPEAN-AMERICANĂ
 Umberto Eco
 considerat cel mai cunoscut și de renume teoretician (semiotician) în
ultimii ani, Umberto Eco -> vastă activitate de cercetare în diferite domenii;

 cercetările sale porneau de la estetica medievală și se extindeau până la

formele comunicării de masă, cuprinzând și semiotica și teoria receptării,
dar și activitatea literară concretizată în mai multe opere de ficțiune
(„Numele trandafirului”, „Pendulul lui Foucault”);

 Umberto Eco – prezență singulară în câmpul semioticii => combină

perspectiva structuralistă a lui Hjelmslev (de sorginte saussuriană) cu
semiotica cognitivă-interpretativă a lui Peirce
– punte între tradiții
 Umberto Eco
Structura absentă
Semnul
Tratat de semiotică generală (1976)
- tipologie a semnelor
- critica iconismului
Lector in fabula (1979)
Limitele interpretării (1991)
În căutarea limbii perfecte (1993)
 Tratatul de semiotică generală
• o critică a teoriei conform căreia semnificația semnalelor și a
semnelor este determinată de obiectele (lucruri sau
evenimente) la care se referă;

• o respingere a ideii că semnele iconice se construiesc în mod

necesar pe baza asemănării cu obiectele lor;

• o teorie a semioticii generale ar trebui să includă două aspecte

fundamentale:
1. modurile în care codurile stabilesc reguli pentru sistemele de semnificație
(teoria codurilor ar clarifica aspect legate de semnificație)
2. modul în care semnele pot fi produse și interpretate (teoria producerii semnelor
pe cele legate de comunicare);
 Umberto Eco. Semnul

• Orice poate fi interpretat ca ținând locul altcuiva;

• Acceptă poziția lui Hjelmslev: „Un semn este constituit întotdeauna

din unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al expresiei corelate
convențional cu unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al
conținutului. Ori de câte ori există o corelație de acest tip,
recunoscută de o societate omenească, este vorba de un semn”
(Eco, 1982, p. 65)
 Tipologia semnelor
• tip (type) – pot fi replicate prin ocurențe -> vezi legisemn
– o lege care este un semn
• ocurenţă (token) – pot fi motivate de tipuri -> vezi sinsemn
– un lucru sau un eveniment care există în mod real şi care este un semn

Exista trei tipuri de raporturi între ocurenţa concretă a unei expresii şi

modelul său:
a) semne ale căror ocurenţe pot fi reproduse la infinit urmând modelul
propriului tip; Replicile (foneme)
b) semne ale căror ocurenţe, deşi produse după un tip, posedă anumite
proprietăţi de „unicitate materială;
c) semne în cazul cărora tipul şi ocurenţa coincid (sau sunt absolut
identice). Dubletele (masini)