ISTORIA MODERNĂ. SPAŢIUL MODERNITĂŢII.

PROBLEME GENERALE ALE STUDIULUI ISTORIEI

MODERNE UNIVERSALE

1. Delimitări conceptuale privind modernismul

Deseori în lumea contemporană auzim şi utilizăm expresii precum

istorie modernă, cultură modernă, gândire modernă, om modern, gust
modern etc.
Dar ce înseamnă cuvântul „modern”?
Se pare că acesta e mai mult subînţeles decât definit. El e folosit ori de
câte ori se argumentează o noutate, ceva ce iese din tiparele familiare de până
la un moment dat.
Cuvântul exprimă relaţii diverse (politice, economice, sociale, culturale,
de mental etc.) de tip nou, anumite mutaţii semnificative survenite în vaste
domenii de activitate umană, o nouă civilizaţie produsă de tehnică (ce se
caracterizează prin maşinism şi interes practic); după O. Spengler, civilizaţia
este ultima fază de decădere a unei culturi subit avansate, o nouă cultură
bazată pe aceste noi relaţii şi mutaţii.
Conceptul este dinamic şi înseamnă a fi mereu actual, prezent în
epocă, mereu în azi. De altfel, cuvântul „modern” provine din latinescul
„modo” care înseamnă de curând, recent1.
Aşadar, punctul de referinţă e mereu în schimbare. A fi modern
înseamnă, în primul rând, a schimba criteriile, a le ajusta deîndată, pe
măsura ultimei descoperiri, fie ea ştiinţifică, tehnică, socială, de
domeniul gustului, al îmbrăcămintei etc. Dinamica aceasta a conferit vieţii
din epoca modernă un plus de interes şi a ţinut-o în tensiunea noutăţii.
Cuvântul modern conduce spectrul analizei spre concepte precum
industrializare, urbanizare, criza valorilor tradiţionale, evoluţie ştiinţifică,
egalitate socială, bunăstare, cinematografie, evoluţia vieţii politice etc.
Experimentarea continuă, raţiunea şi încrederea în progres2 au fost
elementele de bază pe care s-a ridicat întreg edificiul lumii moderne. Ea a
manifestat o predilecţie spre căutarea şi aplicarea unor forme şi tehnici noi.

1 Mergând pe firul acestui raţionament, postmodernismul înseamnă un „postastăzi”, adică un

„mâine târziu”, potrivit lui Rafail Noica. Termenul a fost folosit la jumătatea anilor ’50 de Irving
Howe şi Hary Lerin. Postmodernismul nu a făcut ca modernismul să pară ca fiind depăşit, ci el
aruncă o lumină nouă asupra acestuia, abordând multe din elementele lui în ansamblări noi. Vezi
în acest sens şi Steven Connor, Cultura postmodernă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.
2 Iustin Popovici (1894-1979), mare teolog sârb, doctor în teologie, cu studii în Rusia, Grecia
şi Anglia, specialist în Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. A avut o viziune
originală despre progres. Acesta considera că „omul european e grozav de prost, atunci când,
necrezând în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres şi în rostul
vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă
moartea? Ce nevoie am de toate ştiinţele...de toate culturile, când în spatele lor mă pândeşte
moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat”. Pentru detalii vezi Iustin
Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba sârbă
Adrian Tănăsescu, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 117-169.
Reprezentanţii lumii moderne au crezut că mâinile omului sunt libere şi
pure, pentru a începe totul din nou.
Lumea modernă este - în substanţa ei - o lume într-o continuă
căutare. Astfel ea a început să arunce la coşul de gunoi al istoriei universale
tot mai mult din ceea ce era considerat altădată esenţial, dorind impunerea
altor criterii pentru tot atâtea alte moduri de existenţă.
Istoria modernă reprezintă o perioadă în care omenirea a acumulat o
vastă experienţă politică, ideologică şi tehnică, de viaţă şi de mentalitate, utilă
evoluţiei lumii contemporane. În această perioadă se pun bazele instituţiilor
economice, sociale, a concepţiilor culturale, artistice, ideologice moderne.

Cel care a introdus termenul de „istorie modernă” în circuitul ştiinţific

a fost umanistul german Cristoffer Keller (latinizat Celarius) care, în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, scriind un tratat de istorie universală a
împărţit evoluţia societăţii omeneşti în trei perioade distincte: antică, medie şi
nouă sau modernă.
Utilizarea termenului de „istorie modernă” se află în conexiune cu
împrejurările istorice din secolele XVI-XVII. Este epoca în care se afirmă o
nouă categorie socială, burghezia, deosebit de dinamică şi activă în arena
socială, care se caracterizează printr-o ascensiune rapidă şi o afirmare în toate
planurile vieţii.
Modernitatea – respinge povestirile metafizicii, viziunea devenind
exclusiv ştiinţifică, producătoare de informaţii ce se comportă ca mărfuri, ca
elemente ale puterii economice şi politice. Dar acest pragmatism informaţional
poate să cadă pradă puterii politice şi economice, ceea ce determină
consecinţe grave asupra culturii spirituale.
Modernitatea este un stadiu calitativ atins de civilizaţia omenirii, de
civilizaţia europeană în general. Ea rezultă dintr-o sumă de cantităţi (un
multiplicator) al creşterii.
Modernitatea reprezintă un proces istoric de mare pondere, în care se
contopesc trăsături cum ar fi: comunicare, individualism, autoinventare,
relaţii interumane contractuale sau tranzacţionale, presiuni utopice spre
progres. Ca urmare, nu putem vorbi despre o modernitate ci despre
„modernităţi multiple”.
Un alt izvor al modernităţii îl constituie presa. Devenită curentă din
secolul al XVII-lea, ea s-a transformat treptat în principalul instrument de
informare, dar şi de influenţare a opiniei publice.
Secolul al XVIII-lea a fost esenţial pentru dezvoltarea ideii de
modernitate, termenul legându-se de revoluţia industrială de la sfârşitul
secolului amintit, de revoluţia din domeniul agriculturii, a transporturilor, de
creşterea numărului populaţiei, de dezvoltarea medicinii, a ştiinţei de carte
(element semnificativ al modernităţii), de creşterea numărului de cititori şi a
numărului de biblioteci, de reformele despoţilor luminaţi şi de folosirea limbii
naţionale. Toate acestea au schimbat condiţiile materiale de existenţă şi au
avut un impact puternic asupra configuraţiei structurilor sociale.
Astfel, modul de viaţă şi mentalitatea oamenilor au suferit transformări
semnificative. Individul a devenit valoarea supremă, iar instituţiile şi legislaţia
societăţilor s-au stabilit în funcţie de exigenţele materiale şi spirituale ale
acestuia.
 Au apărut, firesc, şi o serie de elemente negative: acumularea
deşeurilor, apele infestate, poluarea, oamenii ieşiţi aproape total de sub tutela
bisericii etc.
Libertatea, democraţia, societatea de consum, confortul, toleranţa
religioasă etc. au corespuns, fiecare în felul său, cu această afirmare a
individului.
Confruntarea diferitelor modele politice: monarhie
absolutistă/monarhie constituţională, monarhie/republică,
liberalism/conservatorism etc. a imprimat perioadei un dinamism specific.
Aceste dihotomii sunt detectabile în spaţiul european încă din perioada
premodernă, în care nu centralizarea a fost evenimentul central, ci încercările
de limitare a puterii monarhice prin controlul confesional3.
Epoca s-a caracterizat prin transferul puterii politice şi economice
dinspre vechea nobilime către categoriile burgheziei, precum şi prin implicarea
constantă şi organizată a maselor în politică. Au apărut partide cu bază
socială şi ideologică – ca factori de presiune politică.
Supremaţia europeană asupra lumii a fost limitată prin apariţia unor
noi centre de putere în America (S.U.A.) şi în Asia (Japonia).
Războaiele în Europa modernă au început a fi purtate de armate
profesioniste. Ofiţerii nu mai luptau acum pentru ideea de onoare sau din
obligaţie feudală. Ei au devenit slujbaşi ai statului, cu salarii asigurate,
angajamente ferme, fie pe timp de pace, fie pe timp de război. În societatea
modernă se face clar distincţia între elementele civile şi cele militare4.
Mişcările de idei şi cele artistice au însoţit, au dinamizat şi au exprimat
toate aceste transformări.
Potrivit lui Alain Touraine, patru sunt elementele care ar putea
caracteriza procesul modernizării: o filozofie politică centrată pe subiect şi
pe suveranitatea individului, economia de piaţă liberă, spiritul ştiinţific
şi secularizarea.
Potrivit gândirii lui Virgil Nemoianu5, modernitatea este lipsită de un
umanism adevărat întrucât acordă un spaţiu excesiv raţiunii şi progresului.
Modernitatea înţelege fiinţa umană simplist, reducţionist, sub semnul
grupului şi al categoriei, fiind incapabilă să înţeleagă eterogenitatea. Ea este
tributară principiului acceleraţiei, din această perspectivă ea este lipsită de
capacitatea de a finaliza eficient un proiect propus. În fine, modernitatea este
închisă sau ingnorantă faţă de potenţialele multiplicaţionale ale
transcendentului6.

3 Vezi Klaus Zernach, Osteuropa. Eine Eiuführung in seiner Geschichte, München, 1977, p. 33-
41.
4 Vezi Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p. 66-

87.
5 Virgil Nemoianu – născut în Bucureşti (1940), prozator român, profesor de literatură

comparată, gânditor, eseist şi filosof al culturii. Vezi şi lucrarea sa Postmodernism şi

identităţi culturale. Conflicte şi coexistenţă, traducere Laura Carmen, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.
6 Transcendent – acceptarea la nivel mental şi practic a existenţei unor straturi alternative şi

superioare ale vieţii.

 O viziune interesantă despre modernitate are şi omul de cultură Răzvan
Codrescu7, care e de părere că hamletianul “to be or not to be” reprezintă, într-
un fel, certificatul de botez al lumii moderne.

2. Periodizarea modernismului. Opinii şi controverse

2.1. 1453,1492,1517 sau 1789? Când şi cum începe

modernitatea?

Problema periodizării a suscitat discuţii aprinse printre istorici. Faptul

este lesne explicabil, deoarece această chestiune este legată nu numai de
necesităţi de ordin metodologic, ci şi de concepţia generală a istoricului privind
evoluţia societăţii. Pe de altă parte, istoricul Nicolae Iorga, alături de alţi
teoreticieni ai istoriei, au afirmat ideea imposibilităţii unei divizări a istoriei
omenirii. Totuşi această teorie nu s-a bucurat de o prea largă audienţă.
Multă vreme, istoricii au plasat începuturile modernităţii în anul
1453 – punct terminus ce are încă meritul simplificării interpretărilor: la 1453
a căzut Constantinopolul – ceea ce însemna sfârşitul puterii bizantine ce
domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean – iar în vest lua sfârşit
Războiul de 100 de ani, marcând astfel naşterea, în Franţa şi Anglia, a
monarhiilor naţionale ce vor deveni noii actori ai scenei europene. În acelaşi
timp, o dată cu sfârşitul Bizanţului, cărturarii greci s-au refugiat în Italia,
aducând cu ei seminţele Renaşterii. Astfel, la toate nivelurile, 1453 furnizează
un sfârşit necesar şi, în acelaşi timp, dramatic a lumii Evului Mediu.
Astăzi, metodele şi interpretările istoriografice mult mai rafinate ne
îngăduie să pătrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretenţii
universaliste, a unui asemenea moment zero al modernităţii. Astfel, la 1453
Renaşterea mergea deja către amurgul ei baroc, iar procesele centralizării
politice în marile state naţionale din Europa au fost mult mai complexe şi mai
dificil de delimitat. În fine, sfârşitul Constantinopolului nu a fost un moment
crucial nici măcar pentru Europa Răsăriteană, ci doar un eveniment, de altfel
previzibil, dintr-o lungă continuitate istorică, ale cărui consecinţe s-au revelat
abia pe termen lung. Pe de altă parte, stabilirea turcilor în capitala Imperiului
Bizantin nu putea constitui un factor de progres şi, cu atât mai puţin, de
modernizare.
Au fost propuse deci alte soluţii – Renaşterea, inventarea tiparului,
marile descoperiri geografice, Reforma sau Revoluţia burgheză din Anglia.
Nici anul 1492 nu are cum să constituie un reper absolut; alegerea sa
este pur convenţională, impusă de comoditatea împărţirii discursului istoric
în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degrabă de un consens al
istoricilor decât de o semnificaţie obiectivă. Am preferat însă a da o limită
inferioară modernităţii mai degrabă la 1492 decât la 1453, pentru că marile
fenomene şi procese politice ce o caracterizează tind a se agrega spre sfârşitul
secolului al XV-lea; ele nu apar ex nihilo imediat după căderea

7 Născut în Bucureşti (1959), licenţiat în litere, poet, traducător şi eseist de orientare

tradiţionalistă, editor şi publicist, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine.
Constantinopolului şi sfârşitul Războiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele
unor evoluţii – sau, adesea, involuţii - de durată. În acelaşi timp, 1492
marchează descoperirea Americii, punct nodal în expansiunea europeană; iar
colonialismul şi, mai târziu, imperialismul, vor constitui permanent un
pandant al istoriei moderne şi contemporane a Europei.
Amurgul Evului Mediu8, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost
epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural,
pe care cu multă ingenuitate9 le identifica o istoriografie pozitivistă şi
progresistă. La un secol după Marea Ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea,
o gravă depresiune demografică continua încă să afecteze Europa.
Consecinţele sale în plan economic au fost extrem de acute: progresele
înregistrate în secolele XII-XIV au fost năruite într-o proporţie destul de
semnificativă, atât din lipsa mâinii de lucru, cât şi ca urmare a epuizării
zăcămintelor de metale preţioase din Occident, şi, nu în ultimul rând, a
distrugerilor provocate de războaie – mai ales în Franţa şi în Spania.
Manifestările unei dezvoltări economice de tip capitalist nu apar decât în
cazurile excepţionale ale Ţărilor de Jos şi ale oraşelor din nordul şi centrul
Italiei.
Repercusiunile politice ale unor dezechilibre de asemenea proporţii nu
puteau fi mai puţin semnificative. Puterea descentralizată şi autarhică a
feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decăzut rapid în lipsa bazei
sale economice – proprietatea funciară, afectată de criza forţei de muncă şi de
consecinţele deflaţiei. Ei s-au văzut nevoiţi să intre în slujba suveranilor
teritoriali ce dispuneau de sumele necesare menţinerii aparatului
administrativ şi militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau cu
orice preţ să-şi păstreze independenţa s-au reorientat către veniturile obţinute
din războaiele private, formă semi-oficială de banditism specifică mai ales
micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari, precum
condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice
caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului al XV-lea, cele
ale unificării şi centralizării politice în jurul persoanei suveranului. Dacă
centralizarea reprezintă o unificare administrativă şi juridică internă,
unificarea este o centralizare politică şi militară externă a unor regiuni ţinând
de aceeaşi naţiune – atât cât poate fi de relevantă această noţiune la
începuturile modernităţii. Cele două procese sunt practic indisolubile, iar
termenul ce le uneşte este puterea monarhului. Această figură a “principelui”
ocupă, în epoca modernă, locul central deţinut până atunci în viaţa politică
de seniorul feudal. Trebuie însă remarcat că adesea centralizarea, ca şi
unificarea politică, sunt moderne mai degrabă prin consecinţele lor decât prin
mijloacele de realizare. Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanţă
politică pe întreg teritoriul Franţei prin ataşarea marilor feude la domeniul
regal ca urmare a alianţelor dinastice. În mod similar, unificarea şi
centralizarea administrativă spaniolă este produsul medievalei uniuni între
regatele Castiliei şi Aragonului. Privilegii şi instanţe de natură feudală sunt şi

8 Sintagmă promovată de Johan Huizinga mai ales pentru anii 1320-1450, când s-a
manifestat criza societăţii medievale prin lipsa de alimente, scăderea preţurilor agricole,
ciuma neagră, foamete, războaie (în principal Războiul de o sută de ani) şi destabilizare
socială.
9 Simplitate, naturaleţe împletită cu sinceritate şi naivitate.
ele utilizate în scopul eliminării centrelor concurente de putere; de pildă, în
umbra monarhiei, o instituţie destinată unui mare viitor se cristalizează în
acest amurg al Evului Mediu: adunările de stări, al căror caracter este
corporativ, pregătind însă instituţiile reprezentative moderne.
În Anglia, Parlamentul este instituit în 1215; în Spania, Cortesurile10
apar la 1287;
Stările Generale franceze sunt înfiinţate la 1302. Întreaga Europă, din
Prusia până în Ţările Române, adoptă asemenea instituţii ca pe un scut
împotriva abuzurilor regale, prin rolul lor de aprobare a deciziilor monarhice
excepţionale şi contrare cutumei. Arma principală pe care şi-o însuşesc este
însă legată de impozite – creaţie a fiscalităţii monarhice din secolul al XIII –
lea a căror aprobare şi percepere intră în atribuţiile adunărilor de stări,
oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor. În procesul centralizării,
înşişi suveranii şi le vor alătura, în primul rând pentru a obţine subsidiile
necesare, dar şi ca aliat împotriva feudalităţii, căci toate aceste adunări au în
componenţă o cameră inferioară burgheză – Camera Comunelor în Anglia,
Starea a III-a în Franţa şi Spania – care adesea dobândeşte preeminenţa
asupra clerului şi nobilimii, ca în Ţările de Jos sau în Wurtemberg; alteori,
însă, adunările ostile vor fi reduse la un rol simbolic de autoritatea monarhică
– cazul Spaniei.
Anul 1517 introduce în istorie începutul unor alte transformări
profunde. Este vorba despre Reformă. Ea a fost rezultatul ascensiunii
burgheziei, reprezentând un element esenţial în procesul de impunere a
societăţii moderne. Se poate afirma că ea este revoluţia numărul 1 a
burgheziei. În câteva decenii, protestantismul a eliberat de sub autoritatea
Romei majoritatea lumii germane şi elveţiene, jumătate din Ţările de Jos,
Ţările scandinave. El a constituit suportul ideologic pentru ridicarea
revoluţionară din care avea să rezulte, prin înfrângerea Spaniei catolice,
Republica Provinciilor Unite (viitoarea Olandă), ca, şi mai târziu, revoluţia
engleză. Reforma a adus modificări nu numai pe plan religios, ci şi atitudinea
adepţilor ei faţă de activitatea socială. În economie, capitalismul a făcut
progrese în comerţ, pregătind calea pentru dezvoltarea industriei. Autarhia
medievală a început să facă loc tot mai mult economiei de schimb. Instituţiile
politice au fost perfecţionate, dezvoltându-se centralizarea statală; se impune
principiul „raţiunii de stat” şi a apărut diplomaţia permanentă.
În anul 1683 are loc trecerea de la Mica la Marea Europă. Asediul
turcilor asupra Vienei reprezintă o cotitură a istoriei. Armata creştină condusă
de polonezul Jan Sobieski înfrânge trupele Imperiului Otoman (11-12
septembrie). În decurs de aproximativ 20 de ani, turcii au pierdut aproape tot
ceea ce cuceriseră. Consecinţele victoriei creştinilor au fost foarte importante:
pe de o parte, europenii nu s-au mai simţit ameninţaţi de atacurile ferocei
armate turceşti (care cauzase o adevărată psihoză în secolele XIV-XVI), iar
cheltuielile pentru apărarea graniţelor Europei creştine au fost reduse
considerabil, aceste sume putând fi investite în alte domenii.
Harta Europei suferă transformări radicale, iar în fostele posesiuni
turceşti pătrunde Austria, cu o concepţie apuseană. Sfârşitul modernităţii
este şi el greu de definit: revoluţia franceză de la 1789, mijlocul secolului al

10 Cortesuri – parlamente regionale în Spania.

XIX-lea (după istoriografia germană şi italiană – unificarea Germaniei şi
Italiei), sfârşitul războiului franco-prusian din 1871, sau începutul sfârşitul
primului război mondial.
Părerile majorităţii istoricilor concordă cu acceptarea unei date de
sfârşit a epocii moderne, a unui moment care coincide cu sfârşitul primei
conflagraţii mondiale. În acest context, revoluţia din octombrie 1917 din
Rusia a modificat substanţial evoluţia unei şesimi din suprafaţa globului.
Totodată, pe întreg mapamondul au avut loc uriaşe transformări ori
convulsii sociale. Acum, în bună parte pe teritoriul „bătrânului continent”,
lupta naţională – ca o componentă indubitabilă a epocii moderne – şi-a găsit
împlinirea prin constituirea a numeroase state unitare şi independente.
Multitudinea evenimentelor desfăşurate în viaţa economică, politică şi
culturală fac necesară şi o diviziune internă a acestei epoci, desigur
implicând şi o oarecare doză de relativism.
Distingem astfel trei subperioade: o primă etapă până la 1789, când
noile relaţii capitaliste devin predominante pe un areal geografic important al
Europei dar şi în America de Nord. Această fază de dezvoltare coincide cu
păstrarea în restul Europei a dominaţiei feudalismului ori, dimpotrivă, în alte
zone ale globului, a unor regiuni aflate pe trepte mai joase ale evoluţiei. O a
doua subperioadă, aproximativ până la 1870-1871, este aceea care, ca
urmare a unor revoluţii burgheze care au cuprins teritorii ale Europei,
Americii Latine, Japoniei s-a soldat cu urmări deosebite sociale şi naţionale.
Şi, în sfârşit, a treia subperioadă a epocii moderne coincide cu un
stadiu înalt al dezvoltării capitalismului, definit îndeobşte „imperialism”11, pe
care-l traversează principalele ţări capitaliste, definiţie improprie însă,
deoarece anumite trăsături ale sale sunt mai vechi, după cum termenul nu se
justifică nici etimologic.
Spaţiul – din punct de vedere geografic - este un centru al modernităţii
europene (apusul – Franţa, Anglia, Germania, nordul Italiei, ţările scandinave
– pe de o parte, şi zone adiacente ale modernităţii ( zona iberică, nord-estul şi
sud-estul Europei).
Există astăzi o tendinţă nelegitimă de a identifica „europeismul” cu
„occidentalismul”. Aceasta este o viziune „procustiană” asupra Europei,
generată de schisma de la 1054, întărită de prăbuşirea vechiului Imperiu
bizantin şi radicalizată de tragediile politice ale secolului XX.
Potrivit lui Răzvan Codrescu, om de litere, traducător şi eseist
contemporan, lumea răsăriteană şi lumea apuseană aparţin aceleiaşi „familii”
numită Europa, sunt două „surori” care locuiesc în mod firesc într-o singură
„casă”, având multe de învăţat una de la cealaltă.
Răsăritul poate fi identificat cu „lumea Mariei”12 care are vocaţia
interiorizării, a contemplaţiei, mergând până la sfidarea istoriei şi a civilizaţiei
materiale. De aceea, tipul uman exemplar al acestei lumi a fost Sfântul.
Apusul, adică „lumea Martei”, are vocaţia predominantă a exteriorizării
prin faptă, a activismului istoric, tipul uman predominant fiind Cavalerul, de
unde rezultă splendorile unei civilizaţii ce riscă despiritualizarea. Ca atare,

Termenul de „imperialism” a fost folosit începând din anul 1850.

11
12Vezi relatarea din Sfânta Scriptură de la Luca 10:38-42, referitoare la cele două surori,
Maria şi Marta.
Răsăritul reprezintă lumea eroismului lăuntric, iar Apusul lumea
eroismului exterior.
Aşadar europenismul – sinteză complexă – nu este nici monopolul
Apusului, nici monopolul Răsăritului. El este numitorul nostru comun, iar
problema „orientalizării” Apusului sau a „occidentalizării” Răsăritului este
falsă. Răsăritul şi Apusul au fost, sunt şi trebuie să rămână două valori
complementare, asigurând dinamica internă a europenismului, care nu
poate fi înţeles în afara tradiţiei creştine13.

3. Principalele probleme ale epocii moderne

Elementul definitoriu al epocii moderne l-a reprezentat capitalismul

(preponderent comercial în prima fază, industrial-comercial ulterior). Ca
atare, principala problemă a fost apariţia, difuziunea şi impunerea relaţiilor
de tip capitalist.
De asemenea, un loc important revine revoluţiilor burgheze, dar şi
reformelor întrucât unele societăţi au ajuns la capitalism fără a apela la
revoluţii, iar în alte cazuri acestea au fost înfrânte, ceea ce a făcut ca
programul lor să nu poată fi aplicat decât mai târziu şi în anumite conjuncturi
regionale şi internaţionale favorabile.
Epoca modernă a adus cu sine şi importante transformări sociale. Au
apărut şi s-au dezvoltat noi categorii sociale – burghezia mai întâi,
proletariatul într-o etapă ulterioară. Din această perspectivă, rolul
categoriilor sociale legate de agricultură a scăzut faţă de epocile precedente,
sistemul agricol trecând, printr-o transformare treptată, într-o manieră
capitalistă.
O altă problemă fundamentală specifică epocii la care ne raportăm este
cea naţională. Început în vestul continentului în secolul al XV-lea, procesul
de formare a naţiunilor s-a extins treptat spre centrul şi estul acestuia, ca şi
în afara Europei.
Nu trebuie să omitem nici transformările politice şi instituţionale care
au însoţit şi ilustrat procesul de modernizare. Din Anglia, parlamentarismul
s-a extins treptat, el asigurând o condiţie a democraţiei burgheze. Ca o
consecinţă firească, viaţa politică s-a intensificat prin apariţia partidelor
politice.
Un alt aspect strâns legat de activitatea burgheziei a fost expansiunea
colonială. Ea a determinat importante transformări, pozitive şi negative, ale
societăţilor ajunse sub dependenţa colonială, după cum a acţionat şi asupra
colonialiştilor sub raport material, spiritual şi politic.
Avântul economic este legat şi de dezvoltarea fără precedent a tehnicii
şi a ştiinţei. În general, cultura reprezintă un domeniu prioritar într-o
societate aflată în plin proces de modernizare. Fenomenul include atât
producţiile spirituale, cât şi difuziunea ideilor.
Înnoirile care se produc în epoca modernă au determinat şi o explozie
demografică, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, care a condus la o

13 Vezi Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei,……….

notabilă transformare a condiţiilor de viaţă, ce-i drept inegală, în funcţie de
regiuni.
Toate aceste probleme şi realităţi trebuie privite la o scară globală,
numai astfel istoria putând fi într-adevăr universală.
 II. O ALTFEL DE „REVOLUŢIE”: REFORMA
RELIGIOASĂ ŞI CONTRAREFORMA. RUPEREA
TRADIŢIEI ŞI TRANSFORMAREA VALORILOR

Secolul al XVI-lea nu a fost doar secolul Umanismului1 şi al Renaşterii2.

El nu poate fi înţeles în complexitatea sa, a provocărilor culturale, a
sacrificiilor sociale, a dimensiunii economice în plină transformare fără
înţelegerea procesului de Reformă religioasă.
„Amurgul evului mediu” este străbătut de profunde crize, în care ideea
de reînnoire a orientării spirituale devina una dominantă. Problemele bisericii
catolice au fost subiectul de dezbatere a numeroşi scriitori, filosofi, artişti şi
oameni de ştiinţă. Printre aceştia se evidenţiază şi intelectualul care
pretindea prin Reformă o mai mare libertate a omului în raport cu tradiţiile,
eliberarea de sub dominaţia papalităţii, ieşirea de sub dominaţia bisericii, o
trecere hotărâtă de la lumea medievală la cea modernă şi formarea conştiinţei
persoanei. Scopul era de a promova o reformă internă a corpului ecleziastic,
pentru a elimina abuzul şi cumulul de beneficii care permiteau unei singure
persoane să-şi atribuie mai multe abaţii şi episcopii, ca şi lipsa de educaţie a
clerului şi moravurile sale criticabile.
În categoria abuzurilor, la originea directă a Reformei a stat vânzarea de
indulgenţe de către dominicanul Ioan Tetzel3 (1465-1519). Cumpărarea unei
indulgenţe, prezentată sub forma unei scrisori, nu avea drept scop iertarea
păcatelor, ci răscumpărarea acestora. Era vorba despre o garanţie care putea
să intervină în lumea de dincolo pentru păcatele comise pe pământ. Mijloc de
a răscumpăra păcatele, indulgenţa a accentuat venalitatea în Biserică şi a
stabilit o distincţie clară între bogaţi şi săraci, contrară învăţăturilor lui Iisus
Hristos.

1 Potrivit gândirii filosofice a lui Petre Ţuţea, Umanismul a fost una dintre formele grave ale
rătăcirii omului modern, care-şi are vectorul din antropocentrismul Renaşterii. Practica
Umanismului este aceea de a-l înlocui pe Dumnezeu cu omul. Un umanist pur, adică
indiferent din punct de vedere religios, este - potrivit filosofului - un „homo stultus”, pentru
că se străduieşte zadarnic să facă ordine singur fără ajutorul lui Dumnezeu.
2 A reprezentat o etapă hotărâtoare de trecere spre lumea modernă. Renaşterea aşeza raţiunea

mai presus de credinţă, de tendinţa de autoritate a bisericii. A introdus o nouă concepţie

despre „om”, „societate”, „arta de a guverna”. H. Abel era de părere că în timpul Renaşterii
„problema trebuie pusă în aşa fel încât să poată fi rezolvată”. Filosoful rus Nicolae Berdiaev
(1874-1949), din contră, considera că omul în Renaştere s-a proclamat Dumnezeu şi astfel
s-a dezumanizat. „Omul fără Dumnezeu încetează a mai fi om”. Ideile sale despre Renaştere
se regăsesc în lucrarea Spre o nouă epocă, publicată la Londra, în anul 1949. După alţi
gânditori, avându-se ca punct de reper Renaşterea, istoria omenirii se poate diviza în două
mari părţi: 1. Istoria până la Renaştere, când omul îşi cerea scuze lui Dumnezeu în fiecare
zi că există şi 2. Istoria după Renaştere, când Dumnezeu este nevoit să-şi ceară scuze omului
că există. „Omul Renaşterii – potrivit lui Petre Ţuţea -, şi mai apoi omul Luminilor, şi-a
introdus raţional degetele în ochi şi nu a mai fost capabil să vadă adevărata lumină”. Vezi,
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică,
Bucureşti, 1993.
3 Tetzel fusese însărcinat de papa Leon al X-lea să vândă indulgenţe în Germania, pentru ca

din venitul lor să poată termina basilica San Pietro, iar noul episcop de Mainz să poată plăti
papei taxa de confirmare.
 Pe plan religios, Reforma a dat o lovitură decisivă unităţii spirituale
europene, deja lovită anterior prin Schisma din 1054.

1. Doctrina lutherană: conţinut şi receptare

Cel mai important reformator al secolului a fost Martin Luther4. Lucien

Febvre – unul dintre istoricii care i-au dedicat o monografie - era de părere că
Luther a dorit să schimbe bazele spirituale ale bisericii creştine. Nimic nu-l
destina însă pe Luther să revoluţioneze lumea creştină a timpului său. Născut
în 1483 la Eisleben, în Turingia, într-o familie de ţărani, obţine , în anul 1505,
la Universitatea din Erfurt, titlul de doctor în filosofie. A intrat în ordinul
augustinilor, iar la scurt timp a devenit preot. Studiază misticii, scolasticii,
scrierile Sf. Augustin, toate conducându-l către o reflecţie personală.
Cuvintele Sf. Pavel („Cel drept va trăi prin credinţă”) adresate galatenilor
acţionează asupra lui ca o revelaţie, fixându-şi ca ţel restaurarea doctrinei
paulinice a mântuirii prin graţia lui Dumnezeu receptată prin credinţă. În
luteranism nu este loc de îndoială, iar iertarea divină este o certitudine.
Credinciosul, sigur de iertarea divină, trebuie să se abandoneze în mâinile lui
Dumnezeu, care îi va indica voinţa Sa prin practicarea altruismului şi
revelarea vocaţiei. Luther a încercat să găsească izvoarele creştinismului,
respectiv „sursele pierdute”. Traducerea Bibliei în limba germană, exegezele5,
formularea revendicărilor în raport cu biserica catolică, opoziţia faţă de
ierarhia Romei papale, eliminarea din Sfânta Scriptură a epistolei Sfântului
Apostol Iacov (considerată „epistolă de paie”) i-au atras duşmănia prelaţilor,
care se împotriveau oricăror modificări dogmatice.
După opinia altora, nu schisma a fost scopul său, ci dorinţa de a
reabilita Biblia ca sursă esenţială a revelaţiei. În acest context, el reproşa
reprezentanţilor Bisericii preferinţa lor pentru scrierile patristice.
Din acţiunile lui Luther se degajă puternic ideea de reformă şi de
libertate.
Înţelegerea procesului Reformei trebuie să ţină cont de două aspecte:
1. Protestantismul liberal al acelui timp nu poate fi comparat cu cel de
astăzi.
2. Tentativa de a reface unitatea creştinismului pe baze noi a provocat
pe mulţi gânditori umanişti ai timpului, precum Erasmus, Giordano Bruno,
Campanella.
Luther şi-a dorit să deschidă o altă modalitate de reflecţie spirituală: o
apropiere de Dumnezeu printr-o comunicare directă, interiorizarea vieţii
religioase, verticalizarea omului prin rugăciune proprie şi prin conştientizarea
perceptelor biblice, eliberarea omului de sub orice constrângere umană,
diminuarea fastului bisericii - ca instituţie de cult - şi transformarea ei într-
un lăcaş propice reculegerii, înălţării, regenerării morale a omului, totalitatea

4 Despre reformatorul german Marx a scris: “Luther, dând oamenilor Biblia în limbaj popular,
a pus în mâinile lor o armă puternică împotriva nobilimii, a marilor proprietari şi a clerului”.
5 Exegeză – comentare, interpretare, explicare filologică şi istorică a unui text religios, juridic
etc.
credincioşilor constituie biserica invizibilă, iar legătura care-i uneşte pe
credincioşi este credinţa.
Schisma produsă de lutheranism s-a văzut în primul rând la nivelul
mişcării confesionale. Dar ea a fost percepută şi de omul acelui timp ca o
provocare extraordinară. Din această perspectivă se ridică întrebarea: a fost
Luther unul dintre părinţii lumii moderne? Părerile sunt împărţite. Istoricul
Febvre nu are această certitudine, în schimb Max Weber 6 tinde spre o
recunoaştere indiscutabilă a rolului protestantismului evanghelico-luteran,
reformismului calvin şi a anglicanismului în modelarea conştiinţei lumii
moderne.
Profesorul R. H. Tawney (1880-1962) opina, la rândul său, că relaţia
dintre Reformă şi spiritul capitalist este dificil de interpretat. Întâi de toate
pentru că există şi un revers al medaliei – influenţa dezvoltării economice
asupra gândirii religioase. În al doilea rând, puritanismul a contribuit la
retuşarea comportamentului uman, la formarea şi stabilizarea unor noi
segmente sociale. Apoi, nu doar spiritul religios (calvinist, luteran sau
anglican) a avut o importanţă în emanciparea socială şi în dezvoltarea relaţiilor
de tip capitalist, ci şi spiritul însuşi al oamenilor preocupaţi de a-şi îmbunătăţi
condiţiile de viaţă, interesaţi în lărgirea cunoştinţelor, în descoperirea lumii şi
intrarea în zona profitului generat de afaceri7.
Luther este şi purtătorul unui mesaj social. Revolta contra
catolicismului îşi are motivaţii derivate din luxul bisericii, din preocupările
non-religioase ale clerului, din ataşamentul papei pentru ideile politice şi
războinice dezvoltate în detrimentul creştinismului.
Ruptura se produce în anul 1517 când Luther afişează pe uşa bisericii
castelului din Wittenberg cele 95 de teze8. Ruptura cu Roma are loc un an

6 M. Weber a fost cel care a explicat în modul cel mai convingător esenţa teoriei modernizării.
Obiectivul principal al lui Weber a fost să explice specificitatea modernizării în vestul Europei
şi să argumenteze de ce procesul s-a desfăşurat mai întâi în Europa vestică şi nu în alte
regiuni. Dincolo de alte trăsături, Weber a văzut această specificitate în tendinţa spre
raţionalizare a tuturor compartimentelor vieţii sociale. Manifestările acestei tendinţe au
apărut în toate sferele vieţii sociale: în emergenţa civilizaţiei capitaliste, în birocratizarea
diverselor forme ale vieţii sociale, în secularizarea şi în dezvoltarea ştiinţei moderne. Mai
mult decât atât, Weber a identificat toate rădăcinile acestui proces în tendinţele spre
raţionalizare pe care le-a adus protestantismul, propunând în mod evident ideea unicităţii
civilizaţiei vest-europene.
Totuşi, deşi poziţionarea vădit europocentristă a lui Weber a rămas extrem de influentă,
studiile asupra procesului modernizării realizate după Al Doilea Război Mondial au atenuat
viziunea despre unicitatea civilizaţiei vest-europene şi au arătat că aşa-zişii germeni ai
modernismului pot fi găsiţi nu numai în Europa occidentală, ci,în principiu, în aproape toate
societăţile. Astfel, s-a născut marea întrebare: care au fost condiţiile care au facilitat şi care
au fost factorii care au împiedicat procesul modernizării, de vreme ce nivelul de dezvoltare
între diversele regiuni era atât de diferit? Dificultăţile în a explica sistematic marea varietate
a proceselor schimbărilor care au avut loc în diversele societăţi tradiţionale neeuropene au
făcut ca abordările să fie, la rândul lor, extrem de polemice, contaminate de puternice
accente ideologice.
7 R. H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, 1926, republicată în anul 2006.

8 Redăm cele mai semnificative puncte din cele 95 de teze: 1. Când Stăpânul şi Învăţătorul
nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!” a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă. 2.
Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca
mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.” 3. Totuşi, ea nu înseamnă
doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări
mai târziu, când Luther refuză să-şi retracteze tezele. Pretextul a fost un abuz
scandalos, acela al vinderii de indulgenţe de către reprezentanţii bisericii.
Procedeul l-a făcut repede celebru şi periculos. El şi-a publicat ideile în care
credea sub forma a trei scrieri fundamentale: Apel către nobilimea creştină de
naţiune germană, Captivitatea babilonică a bisericii şi Libertatea creştină. În
1521 s-a prezentat la Worms9, în faţa Dietei, acceptând riscul de a merge în
faţa împăratului Carol Quintul spre a se justifica. În urma confruntării, Luther
nu a renunţat la nici unul dintre principiile sale. El a dezvoltat în faţa
autorităţilor ideea liberei examinări a Bibliei, în locul unei interpretări
obligatorii fixată în mod autoritar de către biserică (papalitate). Astfel, Luther,
a dat o alternativă la gândirea religioasă a momentului. Închiderea sa în
castelul din Wartburg, ca urmare a refuzului de a ceda în faţa autorităţii
bisericii romano-catolice, a determinat realizarea celui dintâi text de referinţă
al literaturii germane moderne: traducerea Bibliei.
De altfel, luteranismul a fost de la început pruncul cărţii tipărite, cu
ajutorul acestei valori Luther reuşind să-şi transmită cu forţă şi precizie
mesajul de la un capăt la altul al Europei.
Noua biserică se va numi evanghelico-luterană şi îi va primi şi pe prinţii
convertiţi la reforma sa. Aceştia numeau pastorii (predicatorii) şi
administratorii.

exterioare ale cărnii. 4. Pedeapsa păcatului durează tot atât ura de sine (adică adevărata
căinţă interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului. 5. Papa nici nu doreşte, nici
nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate sau prin
aceea a canoanelor. 6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost
iertată de Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate
judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar
rămâne, cu siguranţă, neiertată. 7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi
timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […] 20. Prin urmare,
papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă cu
adevărat „toate pedepsele,” ci doar pe cele impuse de el […] 21. Predicatorii indulgenţelor se
înşeală când spun că prin indulgenţele papilor omul e dezlegat de orice pedeapsă şi izbăvit.
27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în cutie,
că sufletul zboară [din Purgatoriu] […] 32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor
pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii
lor. 36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a
vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare. 38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu
trebuie cu nici un chiar[ ignorate, căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a
iertării divine […] 50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful
făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru
să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […] 62.
Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu […]
75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă
el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie. 82. Papa este prea
crud dacă având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu acordă
gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privilegiate.
9 Refuzul lui Luther de a abjura în faţa Dietei din Worms: “Dar dacă Maiestatea Voastră
Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul meu lipsit de
întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente
pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliilor, fiind limpede că adeseori
aceştia s-au înşelat sau s-au contrazis –şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi
sunt prezentate, conştiinţa mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu
pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar
conştiinţei . Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi ajute Dumnezeu! Amin”.
 Biserica lui Luther a eliminat cultul Fecioarei Maria şi al sfinţilor,
precum şi reprezentaţiile lor pictate sau sculptate. Au fost păstrate două taine
ale religiei catolice: botezul şi euharistia. Luteranii vor celebra messa de
duminică, introducând, în locul limbii latine, limba ţării de origine a
credincioşilor, iar cultul a devenit mult mai simplificat, în raport cu cel catolic.
Adoptată de diverse categorii sociale, de numeroşi prinţi, noua biserică
se va afirma în regiunile Saxa şi Hesse, în Suedia revoltată contra danezilor în
prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Danemarca şi Ţările de Jos. În anul
1539, prinţii de Wurtenberg şi de Branndenburg vor deveni şi ei protestanţi.
La fel se va întâmpla şi cu o parte a nobilimii din Rhenania şi Westfalia. În
aceste condiţii, Carol Quintul a fost nevoit să recunoască oficial luteranismul
(1555), iar pacea de la Augsburg va proclama principiul cuius regio, eius
religio.
2. Zwinglianismul

Un continuator al ideilor reformei a fost Ulrich Zwingli10 (1484-1531),

care va dezvolta doctrina luterană mergând până la eliminarea tuturor tainelor
bisericeşti. De asemenea au fost eliminate din spaţiul bisericesc picturile
religioase, orga, cântările religioase, procesiunile. În anul 1529, la
Marienburg, s-a încercat o conciliere cu Luther care a eşuat deoarece Zwingli
a refuzat să vadă în Euharistie altceva decât simbolul lui Hristos.
Radicală în concepţie şi organizare, biserica lui Zwingli, în prima fază
de extensie, a cuprins zona Zürich, Berna şi Bale, mai precis cinci cantoane
elveţiene, celelalte cinci rămânând adeptele catolicismului.

3 Calvinismul

Jean Calvin (1509-1564) a respins tradiţia şi interpretarea unică a

Bibliei. Sfânta Scriptură, în concepţia sa, a reprezentat singura scriere care
contează. El a primit la Paris o solidă formaţie de umanist. Licenţiat în drept,
renunţă la o carieră juridică, învaţă greaca şi ebraica, fiind atras de ideile noi.
Alungat din regatul Franţei în 1534, el se refugiază la Basel, unde
publică, în anul 1536, la 27 de ani, în limba latină, cartea intitulată Instituţia
religiei creştine, o capodoperă a literaturii franceze. Aceasta rezumă credinţele
protestante esenţiale şi le prezintă sub formă sistematică.
În esenţă, mesajul calvinist are la bază doctrina predestinării. Calvin
credea în predestinarea absolută a celor aleşi şi a celor condamnaţi la
„Judecata din urmă”, respingând categoric liberul arbitru. În absenţa acestuia
şi aservit păcatului, omul nu-şi poate regăsi libertatea decât prin graţia lui
Dumnezeu, care a hotărât pentru fiecare o dată pentru totdeauna. Individul
va fi mântuit sau condamnat în viaţa viitoare, în funcţie nu de convingerile
sau faptele sale, ci potrivit unei hotărâri divine, care îi fixează soarta din
momentul naşterii. Susţinătorii acestei teorii considerau că predestinarea se
observă încă din modul în care omul reuşeşte în viaţă. Succesul este un semn

10A murit ucis la Kappel pe Albis, într-o luptă cu cantoannele catolice. Trupul său a fost
mutilat şi ars de către trupele catolice.
al favorii divine. De aici, o puternică tendinţă spre activitatea practică. O
asemenea teorie răspundea perfect tendinţelor burgheziei, aflată într-o
rapidă ascensiune. De asemenea, Calvin aprecia că nu există prezenţa reală
a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistiei şi recunoştea necesitatea
existenţei unei Biserici vizibile, care trebuia să fie autonomă. El a instituit un
fel de „dictatură religioasă”, subordonând statul puterii spirituale, care trebuie
apărată de poliţie.
Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei din Scoţia, Olanda şi
a unor părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă semnificativă în
Ungaria şi Polonia. Majoritatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană
şi din New England au îmbrăţişat noua religie. Africa de Sud a fost fondată,
începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine
franceză sau portugheză). De asemenea, Sierra Leone a fost colonizată masiv
de reprezentanţii acestui cult religios. Geneva11 a fost primul oraş în care s-a
dezvoltat acest cult şi va fi supranumit „Roma calvinistă”.
În câteva decenii, protestantismul a eliberat de sub autoritatea Romei
majoritatea lumii germane şi elveţiene, jumătate din Ţările de Jos, ţările
scandinave şi Anglia. De asemenea, a înregistrat o serie de progrese în Franţa,
Polonia sau Ungaria. El a reprezentat un suport considerabil pentru ridicarea
revoluţionară din care avea să rezulte, prin înfrângerea Spaniei catolice,
Republica Provinciilor Unite (viitoarea Olandă), ca şi, mai târziu, revoluţia
engleză.

4. Anglicanismul

În anul 1526, regele Henric al VIII-lea (1491-1547) al Angliei decide să-

şi repudieze a doua soţie, pe Catherine de Aragon, prima oară căsătorită cu
fratele mai mare al acestuia, Arthur. Papa a refuzat anularea căsătoriei, însă
regele Angliei obţine acest fapt în 1532 de la Thomas Cranmer, noul
arhiepiscop de Canterbury. Ruptura definitivă cu Roma intervine la 30 aprilie
1534, când Parlamentul a promulgat Actul de Supremaţie prin care regele a
devenit şeful Bisericii engleze. Ecleziasticii regatului au fost astfel obligaţi să
presteze jurământ de credinţă regelui în calitatea sa de conducător al Bisericii
anglicane. Cei care au refuzat au fost aspru pedepsiţi, ca Fischer, episcop de
Rochester şi cancelarul Thomas Morus, care au fost executaţi. Henric al VIII-
lea s-a folosit de noua sa autoritate religioasă pentru a desfiinţa comunităţile
religioase, bunurile acestora revenind Coroanei. Schisma anglicană a
reprezentat o manifestare profund naţională. Astfel, în acţiunea de a se
recăsători cu favorita sa, Anne Boleyn, regele a fost susţinut de Parlament,

11 Mircea Eliade scria: „Geneva n-a însemnat prea mult în istoria lumii. Dar a fost un veac
când Geneva domina întreaga Europă: acolo trăia Calvin, acolo încerca el să realizezze o
viaţă creştină. Atunci Geneva strălucea ca un far în Europa. Era dată ca exemplu pentru
libertatea ei spirituală, pentru creştinismul ei, pentru perfecţiunea omenească pe care o
realizase Calvin. Oamenii din alte locuri îşi îndreptau privirile spre Geneva ca spre noul
Ierusalim... Unicul ceas când Geneva a dominat Europa a fost ceasul revoluţiei sale
creştine”.
rezistenţa episcopală fiind anihilată. Doar Irlanda a refuzat lupta cu Roma, ea
rămânând în continuare fidelă catolicismului roman.

5. Contrareforma şi iniţiativele papalităţii

Conciliul de la Trento şi-a propus un triplu scop: să-i readucă pe

protestanţi la unitatea Bisericii, să definească precis dogma bisericii catolice
şi să efectueze o reformă morală şi disciplinară întregii ierarhii ecleziastice.
Chiar de la începutul întrunirii (lucrările se deschid în 1545 şi durează
până în 1563, deşi conciliul a fost convocat de papa Paul al III-lea încă din
1542) vehementul pamflet al lui Luther, ultimul scris înainte de a muri şi
intitulat Împotriva papalităţii din Roma instituită de Diavol (1545), nu lăsa prea
multe speranţe de reconciliere.
Ca urmare, în cadrul Conciliului s-au înregistrat o serie de tergiversări
ale celor două comisii de teologi luterani venite din Saxonia şi Würtenberg,
care au participat doar la sesiunea în care s-au dezbătut problemele
dogmatice. Nu s-a ajuns la niciun rezultat. A urmat formularea doctrinei
contrareformei şi au fost promulgate decretele de autoreformare. Iertarea este
definită ca un dar de la Dumnezeu, dar omul îşi păstrează libertatea de a o
refuza. Cele şapte sacramente sunt păstrate, slujba se oficiază tot în limba
latină şi nu în diversele limbi naţionale, iar textul de referinţă pentru Biblie
rămâne Vulgata. Se reafirmă autoritatea pontificală şi obligaţia de celibat
pentru preoţi.
Reforma protestantă a avut efecte benefice asupra Bisericii catolice,
obligând-o să procedeze la o serie de reforme care s-au produs practic pe trei
planuri principale: al unor măsuri disciplinare şi reînnoiri pastorale, al unei
intense activităţii misionare, în fine, pe planul orientării spirituale (cu multiple
efecte asupra culturii) şi al reflecţiei teologice.
Papii din a doua jumătate a secolului al XVI-lea au pus numaidecât în
practică hotărârile Conciliului. Pius al IV -lea (1555-1559) – care studiase
medicina, dreptul şi filosofia, personalitate înclinată spre arte şi diplomaţie –
a înţeles în primul rând să pună capăt nepotismului şi să inaugureze o
întoarcere la austeritate. În 1563 Pius al V-lea, despre care se spunea că „vrea
să transforme Roma într-o mănăstire”, a format o comisie de cardinali –
„Congregaţia Conciliului” - pentru redactarea deliberărilor doctrinare într-o
Professio fidei tridentinae, care delimita cu rigurozitate poziţiile catolicismului
în raport cu protestantismul şi pe care au fost puşi să jure toţi episcopii,
precum şi profesorii universităţilor înainte de a-şi ocupa catedrele. De
asemenea, se formează Congregaţia Index-ului care trebuia să alcătuiască o
listă de opere considerate periculoase pentru Biserică, a căror lectură este
interzisă. Totuşi noul Index (1564) a fost mai puţin rigid decât cel anterior. În
timpul său spiritul Conciliului tridentin s-a manifestat prin sobrietatea
impusă la curtea papală, prin întărirea tribunalului Inchiziţiei şi prin
condamnarea tezei care nega liberul arbitru şi susţinea rolul absolut şi
exclusiv al graţiei divine.
Înnoirea Bisericii se face şi prin înfiinţarea de noi ordine, ca cel al
Theatinilor, fondat de episcopul de Chieti, Gian Petro Caraffa. Ordinarul a
fost dublat şi de unul feminin. Theatinii aveau drept scop practicarea
cotidiană a carităţii, propagarea şi susţinerea credinţei şi asistenţa acordată
bolnavilor.
Nobilul de origine bască Ignatiu de Loyola (1491-1556) a creat în 1535
Compania lui Iisus. La origine, iezuiţii au fost şase prieteni care şi-au făcut
studiile teologice împreună. Grupul lor se lărgeşte după instalarea la Roma,
în 1539. Papa Paul al III-lea aprobă în anul 1540 statutul Companiei, iar
iezuiţii depun jurământ de credinţă şi fidelitate faţă de papă, jurământ de
sărăcie şi de celibat. Autoritatea supremă o deţinea papalitatea, care delega
puterea unui general, ales pe viaţă de principalii membri ai ordinului. Ignatiu
de Loyola a fost primul general al Companiei.
În renovarea catolicismului militant, rolul iezuiţilor a fost predominant.
Educatori, ei au practicat un excelent învăţământ secundar şi vor determina
retragerea protestantismului din Ţările de Jos, statele renane, Bavaria şi
Austria. Organizaţi într-o veritabilă armată, iezuiţii şi-au început activitatea
misionară în Brazilia, Peru, China şi Japonia. Legământul lor special de
obedienţă, care îi plasau sub directa autoritate pontificală, a făcut din ei
campionii Romei. Ideile lor ultramontaniste vor determina în Franţa o
ostilitate deschisă a Parlamentului şi a Universităţii, apărători ai
galicanismului, adică ai supremaţiei regelui asupra Bisericii în Franţa. Filippo
Neri (1515-1595) a fondat un alt ordin intitulat Congregaţia Oratoriului care
se opunea iezuiţilor, întrucât se baza pe principiul autonomiei absolute, pe
absenţa jurământului şi libertatea interioară. Aceste caracteristici determină
răspândirea rapidă a congregaţiei în Europa, America de Sud şi Extremul
Orient.
Următorul papă, Grigorie al XIII-lea, a fost un mare protector al
misionarilor, care în Africa, Asia şi America au început să desfăşoare o
activitate extrem de intensă. Ordinul iezuiţilor se bucura de maxima încredere
a papei – care a fondat Colegiul roman (viitoarea Universitate Gregoriană),
Colegiul englez şi Collegium germanicum, importante centre de instrucţie şi
educaţie în spiritul Contrareformei. O reformă deosebită a acestui pontificat a
fost cea a calendarului.
Papii au fost asistaţi în opera lor reformatoare de mari personalităţi din
înalta ierarhie ecleziastică, precum Carlo Borromeo căruia i se datorează în
cea mai mare parte reuşita aplicării hotărârilor conciliare. Arhiepiscop de
Milano, organizator al unei mari provincii ecleziastice (cuprinzând o mare
parte din Italia Septentrională, plus trei văi alpine elveţiene), prin vizitele sale
pastorale frecvente a jucat cel mai important rol în misiunea de restaurare a
disciplinei şi moralei clerului şi comunităţilor religioase, în sinoadele
diocezane, în fondarea de seminarii şi instituţii de caritate. Prestigiul şi
influenţa sa s-au extins şi asupra altor episcopate din Italia, Franţa,
Portugalia şi Polonia.
În Franţa, François de Sales (1567-1622), s-a remarcat ca un eminent
predicator, teolog şi scriitor. În anul 1618 a fondat Ordinul Vizitandinelor, ai
cărui membri trebuiau să practice caritatea şi rugăciunea interioară. Caracter
mai moderat decât Carlo Borromeo, a afirmat un optimism opus cu fermitate
pesimismului doctrinei protestante.
Pentru înfăptuirea reformelor preconizate de Conciliul din Trento au
colaborat cu papalitatea numeroase alte ordine religioase. În acest sens s-a
remarcat activitatea extraordinară susţinută de Teresa de Avila, fondatoare a
nu mai puţin de 18 mănăstiri de călugăriţe, precum şi a altor mănăstiri, de
călugări, care să asigure asistenţa teologică şi spirituală necesară. Sf. Teresa,
căreia i se datorează şi reforma Ordinului său (1535), al „Carmelitanelor
desculţe”, dedicate îndeosebi educaţiei şi învăţământului, este şi autoarea
unui vast epistolar şi a unor opere mistice de o importanţă capitală pentru
doctrina şi practica vieţii contemplative, cuprinzând meditaţiile, anxietăţile,
viziunile extatice, profunzimile neliniştite ale vieţii sale interioare.
Reforma ordinului „Carmelitanilor desculţi” a fost opera lui Juan dela
Cruz care studiase filosofia şi teologia la Salamanca. Fondator al câtorva
mănăstiri, la fel ca Teresa de Avila, cu care colabora pentru o reformă
spirituală a Ordinului carrmelitan, a rămas în istoria Contrareformei şi ca
autor al unor opere (Cânturi spirituale, Noapte întunecoasă etc.), comentarii
mistice în care expune drumul parcurs de suflet pentru a se uni cu
Dumnezeu, şi starea de fericire rezultată din această comuniune.
Dar auxiliarul cel mai preţios şi mai devotat papalităţii, instrumentul
cel mai eficace de reînnoire religioasă şi de luptă contra protestantismului a
rămas Ordinul iezuiţilor. Spiritul de rigurozitate şi ordine perfectă în întreaga
sa activitate disciplinară, pastorală şi misionară i-a asigurat şi prestigiul
intelectual în obţinerea unor poziţii-cheie atât în cultură, cât şi în politică. De
aceea, se poate vorbi despre existenţa unui veritabil „stil iezuit” în artă şi în
literatură. În numeroasele colegii pe care ordinul le-a fondat studiau fiii de
nobili sau din familiile marii burghezii, viitorii membri ai păturii conducătoare.
Programul instructiv şi educaţional al acestor colegii era astfel conceput
încât să combată în modul cel mai eficient influenţa protestantismului.
Al doilea plan în care s-au realizat măsurile Contrareformei, cel al
activităţii misionare extinse şi în ariile extraeuropene, a avut în vedere Asia şi
în special America Latină, unde colonizarea spaniolă fusese de la început
puternic sprijinită de Biserică.
Tradiţiile religioase ale indienilor au fost percepute de misionari ca fiind
impregnate de o idolatrie atât de primejdioasă, încât nu vedeau altă soluţie de
evanghelizare a băştinaşilor decât distrugându-le templele de închinare. În
1531 episcopul Mexicului, franciscanul Juan de Zumarraga, scria
următoarele: „Franciscanii au botezat mai mult de un milion de persoane, au
dărâmat cinci sute de temple, au sfărâmat în bucăţi idoli şi au ars peste
douăzeci de mii de chipuri de demoni pe care indienii îi adorau”.
Misionarii spanioli administrau botezul în masă, de multe ori cu forţa,
fără o prealabilă pregătire catihetică, şi refuzau să hirotonisească preoţi dintre
indigeni. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că misionarii au desfăşurat
în America o intensă activitate culturală, fondând mănăstiri şi seminarii,
construind biserici, convocând periodic concilii, înfiinţând şcoli în care se
predau tehnici agricole şi meşteşugăreşti, promovând diverse activităţi
artistice. Mulţi misionari creştini au studiat limbile şi dialectele locale, au
compilat gramatici şi dicţionare şi au redactat opere importante din punct de
vedere documentar.
Cu totul diferite au fost mijloacele de evanghelizare practicate de
misionari, în special de iezuiţi, în regiunile asiatice. Aici, misionarii au înţeles
să-i convertească pe băştinaşi printr-un procedeu de asimilare, printr-o
metodă de adaptare a tradiţiilor religioase locale la principiile, preceptele şi
practicile creştine (metodă cu care misionarii franciscani şi dominicani erau
în total dezacord, criticându-i vehement pe iezuiţi).
Spaniolul Francisco Xavier, prieten şi coleg de studii la Paris cu Ignaţiu
de Loyola, şi unul din cei şapte fondatori ai „Companiei lui Iisus”, a fost trimis
de ordinul său în colonia portugheză din Goa (India), convertind la creştinism
un număr imens de indigeni (peste 70.000) din India, Malacca, Ceylon,
insulele Moluce12 şi Japonia. Misionarul şi sinologul13 iezuit Matteo Ricci a
petrecut 28 de ani din viaţă în Asia. Aici a reuşit să fondeze o misiune creştină,
iar în China şi-a însuşit perfect limba şi a adoptat obiceiurile locale. Devenit
sacerdot buddhist (bonz), apoi – pentru a obţine o audienţă cât mai largă din
partea chinezilor – „literat” (mandarin), Ricci şi-a câştigat o mare simpatie în
rândurile societăţii locale. De aceea, i s-a acordat din partea portughezilor o
misiune diplomatică la curtea imperială din Peking. Dându-şi seama că
tradiţiile confucianismului nu puteau fi desconsiderate, Ricci a studiat clasicii
chinezi pentru ca în predicile sale să poată aduce mesajul creştin în relaţie cu
valorile morale ale acestor tradiţii autohtone.
Cât priveşte riturile tradiţionale chineze, el era de acord ca acestea să
fie practicate în continuare de către noii convertiţi. Istoricii recenţi ai
Contrareformei au subliniat faptul că activitatea misionară în India şi China
a acestor iezuiţi (precum şi a altora din acest timp în Japonia, Vietnam, Tibet
etc.) se explică în cea mai mare parte prin interesul manifestat faţă de
civilizaţiile altor popoare şi prin deschiderea largă spre valorile umane, pe care
„Compania lui Iisus” le-a moştenit de la mişcarea umanistă.
În sfârşit, efectele Contrareformei s-au tradus şi în planul unor noi
orientări spirituale, care au avut ample ecouri şi în lumea laică. Aceste
orientări poartă esenţialmente amprenta activităţii „Companiei lui Iisus”. Or,
potrivit lui M. Guidetti „spiritualitatea iezuită se fondează pe principiul
teologiei catolice potrivit căruia graţia nu suprimă natura omului, ci o
perfecţionează. În itinerarul sfinţeniei natura nu este renegată, ci disciplinată
şi orientată în aşa fel încât să se poată pregăti din ce în ce mai mult pentru a
primi graţia. [...]. Iezuitul este un om concret, ancorat de pământ, angajat în
exerciţiul unor virtuţi solide şi a datoriei cotidiene, predicator perseverent,
organizator neobosit, misionar eroic”.
În Spania, tensiunea spirituală a Contrareformei, tradusă prin
contemplaţia ce conduce la uniunea cu Dumnezeu, s-a exprimat prin opera
carmelitanilor Juan dela Cruz şi Teresa de Avila (1515-1582), alimentată şi de
misticii flamanzi, dar îndeosebi de experienţa unei intense trăiri personale (pe
care, în planul artei, o găsim în modul cel mai sugestiv redată de pictura lui
El Greco). Este vorba despre o trăire în care mistica este dublată de un spirit
practic extrem de activ. Adică spiritul contemplativ îşi găseşte ieşirea într-o
activitate socială sau pastorală – ca la Carlo Borromeo (1538-1584),
Ferdinando Neri (1880-1954), François de Sales sau Vincent de Paul (1576-
1660)14, (cu toţii beatificaţi de Biserica catolică). Pe bună dreptate V. H. Green
aprecia faptul că „aspectul utilitar al devoţiunii religioase a fost o
caracteristică a pietăţii Contrareformei”.

12 Insulele Moluce (cunoscute şi ca „Insulele Mirodeniilor”) sunt o grupă de insule ce aparţin

de Indonezia, situate între Sulawesi şi Noua Guinee.
13 Sinologie - ştiinţă care se ocupă cu studiul istoriei limbii şi culturii chineze.
14 Este întemeietorul a două ordine, Lazariştii şi Surorile Carităţii.
 În Italia, pe linia Caterinei da Siena şi a lui Savonarola, o experienţă
mistică-personală se regăseşte la o serie de surori dominicane şi carmelitane
(Caterina de Ricci, Maddalena dei Pazzi etc.). Tot în spaţiul italian, orientarea
spirituală a lui Filippo Neri este mai liberă, mai spontană, mai luminoasă,
exprimând încredere în natura umană şi manifestând o deschidere spre
bucuria vieţii, a aerului de sărbătoare al artei. Spre deosebire de alte
congregaţii apărute în secolul al XVI-lea, „Congregaţia Oratoriului” fondată de
el nu cere membrilor săi să facă cele trei voturi monastice (de sărăcie, castitate
şi obedienţă), nici să se supună unei rigide discipline exterioare, ci doar să
ducă o viaţă în comun, dedicându-se operelor de caritate, trăind într-o
atmosferă de spiritualitate simplă şi echilibrată.
În Franţa, orientarea spirituală optimistă dată de Fr. de Sales este, prin
concepţia sa, cea a unui raport armonios dintre natura umană şi graţia divină,
mult asemănătoare celei a lui Filippo Neri. Acelaşi caracter are orientarea lui
Vincent de Paul, dedicată operei de asistenţă materială şi spirituală a
bolnavilor, săracilor, orfanilor, încarceraţilor şi de recuperare morală a
prostituatelor. Din iniţiativa şi sub direcţia sa s-au fondat confraternităţi
dedicate operelor de caritate în toată lumea.
Între activităţile derulate în spiritul Contrareformei se înscrie şi crearea
unor congregaţii având obiective dintre cele mai diverse. „Confraternitatea
Sfântului Sacrament”, de pildă, se dedica asistării la împărtăşanie a celor
bolnavi, confesiunii pregătitoare la cei infirmi, celebrării în formele cele mai
fastuoase a Sfintelor Taine, spre a răspunde şi combate în felul acesta doctrina
calvină care nega prezenţa reală a lui Iisus Hristos în actul euharistiei.
Numeroase confraternităţi şi-au fixat drept scop asistenţa materială şi
spirituală a celor din închisori şi a celor condamnaţi la moarte. Acestora le
procurau mâncare şi îmbrăcăminte, îngrijindu-se ca trupurile celor executaţi
să nu fie părăsite, ci depuse într-un sicriu şi duse în biserică unde li se oficia
slujba specială. Alte congregaţii se devotau cultului Fecioarei Maria, „Inimii
lui Iisus”, cultului unor sfinţi sau venerării relicvelor, organizând în acest scop
pelerinaje, procesiuni solemne, obţinând ajutoare din partea unor persoane
potente financiar pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrânilor săraci, sau pentru
a construi altare şi capele.
Procesul de interiorizare, de esenţializare a credinţei şi de asistenţă
socială promovat de mişcarea Contrareformei s-a desfăşurat, pe de altă parte,
paralel cu exaltarea triumfului Bisericii catolice, în scenarii fastuoase şi
spectaculare, impresionante prin efectele scenografice căutate. O cât mai
sporită expresivitate a religiozităţii era urmărită şi în manifestările artistice
patronate de Contrareformă în arhitectură şi sculptură, în pictura cu teme
religioase, sau în creaţia muzicală a lui Palestrina şi Claudio Monteverdi.
Tipic în domeniul artei pentru această epocă şi aceste tendinţe este
stilul baroc, numit şi „stilul iezuit”, prin care se exprima mentalitatea
triumfalistică a Contrareformei. Pompa şi teatralismul arhitecturii baroce, cu
somptuoasa şi exuberanta sa decoraţie interioară, folosind stucul15 aurit,
lemnul pictat, profuziunea de statui si basoreliefuri policrome, contraziceau
regulile arhitecturii clasice şi renascentiste, acordând o importanţă excesivă
elementelor retorice şi decorative. Prin aceasta, stilul bisericilor urmărea

15Stuc - amestec de ipsos cu praf de marmură, clei şi substanţe minerale colorante, care, prin
uscare şi lustruire, capătă aspectul marmurii.
potenţarea ceremonialului liturgic, glorificarea dumnezeirii şi convertirea
„ereticilor” sau a scepticilor şi indiferenţilor la credinţa catolică. În pictură şi
sculptură, motivele tipice ale Contrareformei sunt miracolele, actele de
caritate, cultul euharistiei, figurile emaciate16 ale sfinţilor etc.
Intensificarea patetică a sentimentului religios şi-a găsit expresia în
operele unor pictori ca J. Greco; în arhitectură - Jacopo Vignola (Chiesa del
Gesù – Roma); în sculptură - operele unor artişti ca Bernini; sau în muzică -
în compoziţii ca Missa papae Marcelii a lui Palestrina.
În fine, Contrareforma a promovat şi o anumită teologie care îşi
concentra atenţia în mod special asupra chestiunilor de dogmatică şi a
metodelor abordate de protestanţi, – pentru a le răspunde nu polemic, ci
apelând tocmai la metodele specifice folosite de aceştia. Această „teologie
pozitivă” – cum este definită – a realizat noi ediţii critice ale Bibliei, a elaborat
studii biblice de o remarcabilă rigoare critică, bazate pe un erudit exerciţiu
filologic (iniţiat şi transmis de umanişti), incluzând aici şi cunoaşterea limbilor
orientale. Cercetarea teologică a izvoarelor s-a situat în centrul preocupărilor,
în timp ce istoriografia ecleziastică ia acum un avânt semnificativ.
Astfel, s-au editat masiv operele Părinţilor Bisericii, datorită în special
proverbialei tenacităţi a erudiţilor teologi aparţinând Ordinului benedictin.
Contrareforma a determinat naşterea de-a lungul secolelor XVII-XVIII a
unor mişcări populare, între care amintim quietismul şi pietismul. Cele două
doctrine reclamă o disponibilitate totală pentru meditaţia religioasă.
Contemplaţia permanentă a lui Dumnezeu este activitatea esenţială a
credinciosului. Cele două forme de gândire se deosebesc totuşi în unele puncte
ale dogmei. Astfel, pietismul protestant valorizează relaţiile de fraternitate
directă între credincioşi, în timp ce quietismul catolic lăsa o parte importantă
sub conducerea morală a Bisericii.

16 Emaciat – slăbit peste măsură.

 IMPACTUL RENAŞTERII ŞI REFORMEI ÎN
EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD- EST
Ideile Renaşterii şi Reformei nu sunt proprii doar
Occidentului. Ţările de Jos, oraşele-state italiene au contribuit din
plin la circulaţia acestora şi în Europa Centrală şi de Sud-Est.
Confluenţele au fost favorizate de relaţiile dinastice ale regilor şi
de schimburile comerciale, în care un rol important l-au avut
armenii, evreii şi grecii. Florentinii pătrund în Polonia, Ungaria,
Transilvania şi Banat; genovezii ajung până pe ţărmurile Mării
Negre, în vreme ce sibienii, braşovenii, clujenii îşi trimit negustorii
la Viena, Leipzig, Cracovia, Danzig şi Praga. În paralel cu circulaţia
mărfurilor, s-a impus şi cea a ideilor, care a favorizat, la rândul ei,
şi mobilitatea artiştilor, conturându-se o serie de „coridoare”
culturale europene.
În cadrul acestor interferenţe se încadrează şi centrul de
învăţătură umanistă de la Oradea. Şcoala capitulară de aici
pregătea, după model apusean, secretarii şi diplomaţii curţii din
Buda. Şcolile clujene nu sunt nici ele mai puţin importante.
Amintim doar Collegium seminarium, înfiinţat pentru studenţi
după modelul celor din Boemia, Polonia şi Germania.
Sub impulsul Renaşterii şi Reformei, vor lua fiinţă în
Transilvania şi Ungaria, la Oradea şi la Buda, două vestite
biblioteci, în timp ce la Cluj propagarea culturii şi a noilor idei
religioase au avut drept rezultat înfiinţarea de către iezuiţi a unei
universităţi proprii pentru Transilvania.
Valorile culturii comune europene au fost transmise şi prin
intermediul celor 100.000 de cărţi care au circulat de la vest spre
est. Peste tot în spaţiul european sunt citiţi autorii de mare
popularitate: Erasmus, Cicero, Aristotel, Luther, Toma d’Aquino şi
Augustin. Biblioteca academiei universităţii iezuite din Cluj
păstra, la sfârşitul secolului al XVI-lea, peste 1000 de cărţi legate.
La Braşov funcţiona o importantă bibliotecă publică (1575), iar în
Transilvania au luat fiinţă numeroase biblioteci particulare, care
au aparţinut unor personalităţi politice şi culturale. La Alba Iulia,
familia Bathori primea o splendidă donaţie de 1000 de cărţi din
partea florentinului Michael Brutus. Toate aceste exemple
demonstrează existenţa unei trepte în ceea ce priveşte
conştientizarea unei vieţi intelectuale în zona Europei Centrale şi
de Sud-Est.
Banatul, de pildă, trebuie văzut ca o placă turnantă, ca un
spaţiu de interferenţă spirituală între români, şvabi, maghiari,
sârbi, evrei, slovaci, turci, bulgari, ţigani, aducând cu sine o
imagine a zonei de tranziţie între Europa Occidentală şi cea
Răsăriteană.
Epoca lui Matei Corvin (1458-1490) a coincis cu protejarea
literelor şi artelor, s-au stabilit contacte permanente cu oraşele
italiene, iar poeţii, umaniştii, oamenii de ştiinţă au găsit adăpost
la curtea sa, asigurându-i celebritatea în întreaga Europă.
Amintim doar colecţia „Corvina” care este rezultatul operei de
centralizare şi de cultură umanistă din Ungaria.
De asemenea, scrierile umanistului sas Johannes Honterus
(Cosmografia, Chorographia Transilvaniei, Gramatica latină,
Gramatica elină) au fost larg răspândite în Europa Centrală şi de
Sud-Est. Acesta a avut o operă exemplară, care a fost pusă în
slujba învăţăturii, a răspândirii ideilor, a cunoaşterii
interconfesionale. Activitatea iniţiată de Honterus a influenţat
dezvoltarea şi modernizarea bisericii ortodoxe din Braşov şi din
Valahia, prin tipărirea celor dintâi cărţi religioase în limba română.
Cu toate dificultăţile existente, tinerii ardeleni au reuşit să
frecventeze şcolile superioare din Apus. De mare receptivitate se
bucurau centrele de la Wittenberg, Tubingen, Cracovia, Paris,
Roma, Padova, Siena, Lipzig, Viena, Praga, ceea ce demonstrează
setea de cunoaştere, de îmbogăţire mentală şi spirituală a lui
„homo europaeus”.
Într-un registru superior se încadrează şi activitatea
diaconului Coresi de la Târgovişte şi Braşov. Tipărirea primei
Psaltiri româneşti (1570) şi a Psaltirii slavo-române (1577), ambele
destinate cultului ortodox, precum şi ridicarea limbii române la
rangul de limbă de cultură merită o atenţie specială deoarece
cartea se transformă într-un vehicul spiritual modern. Este era în
care se dezvoltă producţia tiparului şi se deschid centrele
tipografice de la Târgovişte, Sibiu, Braşov, Cluj, Oradea, Alba Iulia,
Abrud, Bucureşti, Sebeş, Orăştie, Iaşi, Snagov, Suceava.
Convergenţele cu centrele europene au generat realităţi
culturale noi în Polonia, Ungaria, Croaţia şi Dalmaţia. În vreme ce
lumea urbană a Poloniei s-a orientat cu precădere către oraşele
Germaniei şi ale Ţărilor de Jos, lumea seniorială a curţilor regale
şi episcopale ungare, cea a Balcanilor şi a Rusiei au manifestat o
apropiere de spaţiul italian.
În oraşele balcanice s-a desfăşurat o activitate culturală
intensă, concretizată prin tipărirea ori transcrierea cărţilor cu
alfabet chirilic. Au fost restaurate biserici şi mănăstiri, ceea ce a
revigorat circulaţia cărţilor ecleziastice. În anul 1550 se deschide
tipografia de la Belgrad, iar la Skopje se inaugurează una dintre
primele librării din regiunea sud-slavă, urmată de cele de la Vidin,
Belgrad, Veliko şi Drenopolje. Toate acestea vorbesc despre o
formă de rezistenţă a ortodoxismului sud-est european, despre o
tendinţă de emancipare a popoarelor balcanice şi despre unitatea
de credinţă.
Între anii 1527 şi 1538, gândirea lui Nicolaus Olahus a
străbătut continentul pe traiectoria Bruxelles, Louvain, Besançon,
Madrid, Milano, Vatican, Bratislava, Târnava, Viena, Buda. Cărţile
şi ideile sale au cucerit cercurile intelectualilor din Occident. Din
această perspectivă, Olahus a corespondat cu Erasmus pe teme
literare, dezvăluind o dragoste neţărmurită pentru adevăr, o
încredere în forţele benefice ale omului, în destinul umanităţii.
Se cuvine să precizăm faptul că şi elementul grec a avut un
cuvânt important de spus în geneza Luminilor în Europa Centrală
şi de Sud-Est. Renaşterea intelectuală s-a datorat şi contactului
pe care grecii l-au stabilit cu Europa. Occidentalii au manifestat
un interes deosebit faţă de valorile Antichităţii şi ale literaturii
eline. De altfel, marile tezaure nu erau în Occident, ci în
mănăstirile şi bibliotecile orientului elenic, ceea ce îi va determina
pe francezi şi italieni să organizeze adevărate expediţii pentru
cercetarea lor.
Mai mult, prestigiul Constantinopolului a fost copleşitor în
zona Europei de Sud-Est. Modelul bizantin s-a impus în toate
compartimentele civilizaţiei. Era oraşul bogătaşilor, portul cel mai
des frecventat de navele sosite din Occident, punctul de întâlnire
al marilor comercianţi evrei. Astfel, acest oraş nu putea să rămână
în afara relaţiilor economice, financiare, comerciale şi politice cu
Apusul.
Caracterizând în general epoca, putem conchide că în
această perioadă oamenii instruiţi, admiratorii artelor şi culturii
au fost din ce în ce mai numeroşi. În paralel s-a dublat şi numărul
fanaticilor religioşi, al contestatarilor şi al nihiliştilor.
Am încercat să surprindem câteva elemente definitorii care
vorbesc despre o epocă de mari tranziţii, care, treptat, a
determinat o puternică criză a conştiinţelor la nivelul Europei.
 IV. RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI
În secolul al XVI-lea, în Europa occidentală au avut loc numeroase
războaie religioase, determinate de apariţia şi propagarea reformei religioase.
Aceste conflicte confesionale au avut de cele mai multe ori un caracter intern
dar şi internaţional.
Războiul de 30 de ani a fost un conflict purtat sub pretext religios, care
s-a desfăşurat între anii 1618-1648. Cauza principală a fost lupta pentru
hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul
Richelieu, de a se impune pe plan european în detrimentul Imperiului romano-
german şi al puterii Habsburgilor.
Astfel, regatul Franţei, prin subsidii financiare şi sprijin moral, a
încurajat şi amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanţi
germani.
O altă sursă importantă a acestui conflict a fost instabilitatea politică şi
religioasă a Sfântului Imperiu Roman. Pentru a rezista progresului Reformei
catolice, principii protestanţi, dintre care unii au aderat la calvinism,
confesiune care nu era recunoscută prin Pacea de la Augsburg (1555), s-au
grupat într-o „Uniune evanghelică” (Uniunea Protestantă) în anul 1608, sub
conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului. În sprijinul
acestei uniuni au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franţa, Olanda,
Danemarca, Suedia - cu regele Gustav Adolf, şi Transilvania. Principii catolici
le vor opune „Sfânta ligă germană” (Liga Catolică) în 1609, condusă de ducele
Maximilian I de Bavaria, coaliţia intitulată “proimperială”.
Războiul a avut mai multe etape: etapa cehă (1618 – 1620), etapa
daneză (1625 – 1629), etapa suedeză (1631 – 1635) şi etapa franceză (1635
– 1648).
Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franţa sau
din Ţările de Jos, numai că a luat proporţii internaţionale, extinzându-se din
Danemarca până în Transilvania. Aceasta a fost posibil din două motive. Pe
de o parte, calviniştii cehi, care nu doreau să se lase conduşi de germani,
formau un grup influent în politica şi economia ţării lor. Pe de altă parte, a
apărut problema Mării Baltice. În regiunea Balticii, puterea dominantă, la
începutul secolului al XVII-lea, era Danemarca, de care Norvegia nu era încă
despărţită. Suedia deţinea Finlanda şi Estonia. Cu forţa ei militară, sub
conducerea tânărului şi viteazului rege Gustav Adolf, ea a închis, pentru o
sută de ani, ieşirea la mare a Rusiei. De asemenea, a redus posesiunile
regatului polon de pe o fâşie întinsă a ţărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf
(1611-1632) a avut drept consecinţă construirea unui stat puternic, prin
reforme legislative şi militare, prin stimularea economiei şi a culturii, prin
dezvoltarea marinei comerciale. Interese comerciale în bazinul Balticii nu
aveau doar statele germane din nord şi oraşele hanseatice (Hamburg, Lübeck,
Danzig - astăzi Gdansk, în Polonia), ci şi Anglia, Olanda, chiar Spania. Se
adăugau resursele ei (grâne, peşte, lemn, minereu de fier şi de aramă).
Războiul a fost declanşat prin incidentul din 1618 de la Praga, când doi
reprezentanţi ai împăratului şi notarul acestora au fost aruncaţi pe fereastră
(defenestraţi) de stările cehe nemulţumite. Aceasta a fost scânteia începerii
îndelungatului şi sângerosului conflict.
Frederic al V-lea (“Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante
de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanţilor imperiali
(care au fost aruncaţi pe fereastră, dar au supravieţuit), nu s-a putut menţine
la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora),
armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea,
au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly
şi de Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar
împăratul Ferdinand al II-lea şi-a impus pretenţiile asupra coroanei Boemiei.
Bătălia de la Muntele Alb (noiembrie1620) a fost urmată de o represiune
sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu forţa la
catolicism.
Urmărindu-şi planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda
şi Franţa s-au străduit, prin stipendii financiare şi diplomaţie, să provoace, în
nordul Germaniei mai întâi, o intervenţie daneză. Astfel Christian al IV-lea,
regele Danemarcei, intervine în Saxonia Inferioară, cu sprijinul principilor
protestanţi din nord. Wallenstein îi învinge însă lângă Dessau, în aprilie 1626,
iar Tilly îl învinge pe regele danez la Lutter, în luna august. În aceste condiţii,
Danemarca este nevoită să încheie pacea la Lübeck, în mai 1629. Mai apoi,
cardinalul Richelieu determină intervenţia lui Gustav Adolf al II-lea - rege al
Suediei şi protestant - în Germania. Victoria acestuia asupra lui Tilly, în
septembrie 1631, la Breitenfeld, a deschis drumul suedezilor spre sudul
Germaniei. Rechemat de către împărat, Wallenstein nu poate face faţă
inamicilor şi este învins la Lützen, în noiembrie 1632, bătălie în care Gustav
Adolf a fost ucis. La conducerea armatei suedeze au fost numiţi Bernard de
Saxa-Weimar şi G. Horn. Între timp, Wallenstein s-a aliat cu inamicul şi a
fost asasinat în februarie 1634 din ordinul împăratului. Ca şi Mihai Viteazul,
Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente
în zona pe care o dominau. După victoria trupelor imperiale, spaniole şi
bavareze, la Nördlingen ( septembrie 1634), suedezii s-au retras la nord de
Main şi de Saxonia şi au semnat Tratatul de la Praga, în 1635.
Dezbinarea protestanţilor şi negocierile de pace îl determină pe
Richelieu să intervină direct împotriva spaniolilor şi a imperialiştilor. Franţa a
trimis trupe în Germania, dar şi ajutoare băneşti în Portugalia şi Catalonia,
alimentând, astfel, focare de revoltă împotriva Spaniei. Ameninţată pe Somme
în 1636, Franţa continuă conflictul: ocupă Alsacia în 1639, cucereşte Arras-
ul în 1640, Perpignan-ul doi ani mai târziu şi obţine victoria de la Rocroi din
1643.
Între timp, suedezii reuşesc o noua campanie în Boemia şi Moravia şi
ameninţă Viena în 1645. Turenne obligă Bavaria să solicite pacea, în 1647.
Războiul s-a desfăşurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului
Imperiu Roman, provocând pagube economice imense. Localităţi şi bunuri
materiale au fost distruse, foametea şi epidemiile au dus la dispariţia aproape
totală a populaţiei din regiunile implicate în război.
Epuizarea generală şi incapacitatea vreunuia de a obţine un avantaj
decisiv conduc la negocieri care au ca rezultat, în 1648, Tratatul de la
Westfalia. Conflictul va continua, totuşi, încă zece ani între Franţa şi Spania,
care va trebui să accepte Tratatul de la Pirinei, în 1659.
 Războiul 30 de ani avea să precipite ruina - încă incompletă, dar
ireversibilă – a Sfântului Imperiu Roman. În ceea ce priveşte Germania,
aproape complet devastată, a pierdut 40% din populaţie. În sudul ei numai o
treime din populaţie a supravieţuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai
mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate. În Germania,
formarea naţiunii a întârziat faţă de alte părţi ale apusului Europei, deoarece
aici existau vreo 400-500 de state (stătuleţe) mari şi mici. La fel de divizată
rămâne şi Italia. Această fărâmiţare politică a fost statornicită de către „păcile
din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârşit în 1648. Opera distrugătoare a
războiului a adus Germaniei îndelungate suferinţe şi i-a schimbat, parţial,
harta politică. A asigurat cultelor protestante libertatea pe care Habsburgii le-
o refuzau, dar a stors de vlagă ţara şi a creat trei poli de concentrare a forţelor
pentru viitor: Austria, Bavaria şi Brandenburg-Prusia. Vestul şi sudul
Germaniei au rămas catolice, iar restul părţilor protestante. S-au reînnoit
termenii păcii de la Augsburg, adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul
de a-şi stabili propria-i confesiune; calvinismul se adaugă lutheranismului şi
catolicismului, confesiuni recunoscute; protestanţii rămân în posesia
bisericilor şi teritoriilor secularizate după anul1552 (ceea ce, s-a apreciat pe
bună dreptate, confirma dezintegrarea lumii germane, a „Sfântului Imperiu
Roman de Naţiune Germană”).
În interior, Bradenburgul primea Pomerania de Est, Arhiepiscopatul de
Magdeburg şi 2 episcopate mai mici; Bavaria obţinea o parte din Palatinat şi
un loc în Colegiul electoral, Imperiul având, de acum, 8 electori.
Autoritatea Imperiului a fost slăbită asupra micilor state care, încă din
Evul Mediu, aveau tradiţii şi instituţii proprii. Dinastia din care de două sute
de ani se alegeau împăraţii, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei
forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendinţă numai în Austria
şi în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci a început să se despartă
istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanţii au primit libertatea
religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau
stăpâni s-a impus în continuare un catolicism adesea intolerant.
În urma războiului, Franţa primeşte episcopatele Metz, Verdun şi o
parte din Alsacia şi obţine unele teritorii germane şi graniţa cu Spania pe
Pirinei. Ea înlocuia practic Spania în rolul de primă putere europeană.
La rândul ei, Suedia obţine teritorii pe litoralul Mării Baltice, primea
Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei, devenind
marea putere din Europa Nordică. Republica olandeză este recunoscută ca
stat independent ce deţine controlul asupra teritoriilor cucerite în ultimele
etape ale războiului. De asemenea, se pun bazele regatului Prusiei, iar
libertatea cultelor catolic şi protestant este garantată.
Pe 30 ianuarie 1648, războiul a luat sfârşit prin Tratatul de la Münster
(pentru catolici) dintre Spania şi Ţările de Jos. Acest tratat, la scară
europeană, a făcut parte din Pacea din Westfalia, care a pus capăt Războiului
de treizeci de ani, alături de Tratatul de la Osnabrück (pentru protestanţi).
Prin aceste tratative extinse s-a urmărit încheierea unei “păci creştină,
generală şi veşnică“, obiectiv greu de atins.
Prin tratatele din Westfalia, balanţa de putere din Imperiul Roman era
reajustată la realitatea geo-politică a vremii.
 Din punct de vedere politic, Europa după Pacea din Westfalia e foarte
diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un
pericol pentru pacea europeană; bătând în retragere în privinţa Germaniei,
Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast
stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de
extindere spre est pe seama Imperiului Otoman; Spania, slăbită şi amputată,
încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime; Anglia, iese din
izolare după războiul civil (1642-1648), executarea regelui Carol I (1649),
republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660);
Provinciile Unite, independente şi extinse teritorial, şi Suedia, ce domină zona
Balticii, devin mari puteri, pe care vocaţia maritimă le face concurente.
Faptul esenţial rămâne însă întâietatea dobândită de Franţa. Regatul
pe care Mazarin îl lasă la moarte tânărului Ludovic al XIV-lea (1661) este nu
doar mai mare şi mai bine apărat, dar dispune de adepţi ce cuprind aproape
toate statele europene. Pe de altă parte, prestigiul intelectual şi artistic al
Franţei sporeşte necontenit. Începea epoca hegemoniei franceze în Europa,
care va sfârşi în colapsul regenerator al Revoluţiei.
 REVOLUŢIA BURGHEZĂ DIN ŢĂRILE DE JOS
În istoriografie se apreciază, ca o teză predominantă, că progresul
societăţii se realizează, cu precădere, prin performanţele spiritului uman.
Dar acestea sunt susţinute şi de schimbările care se produc în structura
economico-socială şi politică. Ele au loc, de obicei, în perioade îndelungate de
timp, în mod lent, evolutiv. Intervenţiile conştiente în acest proces organic
sunt numite reforme. Dar aceleaşi schimbări se produc, uneori, în timp scurt
şi cu violenţă, prin lupte pentru acapararea pârghiilor puterii între două sau
mai multe grupuri social-politice sau pentru eliminarea opresiunii străine şi
unirea celor de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă. Vorbim despre convulsiile
numite în istoriografie revoluţii.
Potrivit lui Curzio Malaparte1, nu există revoluţii, ci doar tehnici
insurecţionale în bătălia pentru putere. Revoluţia este o înaintare pe loc,
pentru că nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii. Dacă revoluţie
înseamnă „restructurare” a omului, atunci aceasta s-a întâmplat o singură
dată în timp, prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a
revoluţionat întreg universul prin răstignirea şi învierea Sa.
Saturat de ideile lui Karl Marx şi ale lui Mussolini, de ideologia
comunistă, fascistă şi nazistă, Mircea Eliade era convins că adevărata
revoluţie este cea a sufletului; ea presupune o experienţă interioară. Modelul
şi sursa revoluţiei adevărate – în concepţia sa - sunt date de preceptele
creştinismului.
Orice revoluţie adevărată se transformă în evoluţie, pentru că vorbim
de o revoluţie numai dacă scopul său devine realitate. În caz contrar, este
vorba doar de a răscoală momentană.
„Revoluţia adevărată - era de părere eruditul cărturar român – porneşte
dintr-un prea plin sufletesc, dintr-o furie biologică şi sacră contra minciunii,
a nedreptăţii, a ipocriziei, dintr-o sete păgână pentru viaţa nouă, pentru un
om nou, pentru o lume nouă”.
Din punct de vedere juridic, revoluţia este o întrerupere violentă a
ordinii de drept, iar din perspectivă politică înseamnă negarea unei ordini
politice stabilite la un moment dat.
Din punct de vedere social, ea este expresia acută a unui dezechilibru
de scurtă durată apărut între categoriile sociale.
O revoluţie are întotdeauna două părţi distincte: una distructivă, iar
alta constructivă (stabilirea noilor valori).
În istoria Europei, între mijlocul secolului al XVI-lea şi primele două
decenii ale celui de al XX-lea, s-au declanşat mai multe asemenea fenomene
explozive, cu consecinţe notabile nu doar în istoria spaţiului circumscris, în
care s-au produs, ci şi în a întregului continent, chiar a întregii lumi.
Un astfel de fenomen eclatant, cu urmări semnificative pe continent, s-
a declanşat şi în Ţările de Jos, unde poziţia geografică a stimulat populaţia ei
în procesul de dezvoltare economică şi de cucerire a independenţei statale.

1 Scriitor, jurnalist şi diplomat italian care a trăit între anii 1898 şi1957. A luptat în primul
război mondial, apoi a urmat o carieră în diplomaţie, pe care a abandonat-o în favoarea
jurnalismului şi a literaturii. În anul 1931 a publicat în Franţa volumul intitulat Tehnica
loviturii de stat, în care i-a atacat pe Hitler şi pe Mussolini.
 Împărţite în mai multe provincii: Flandra, ducatul de Brabant,
episcopatul de Liège, comitatul de Namur, ducatele de Limburg şi de
Luxemburg, Zeelanda, Olanda, Frizia – ele au fost acelea care au cunoscut
cele dintâi forme de modernizare din Europa.
La sfârşitul secolului al XV-lea Ţările de Jos au ajuns sub stăpânirea
casei imperiale de Habsburg, domnitoare în Imperiul Romano-German, iar din
1516 şi în Spania.
Caracteristica principală a acestui teritoriu a fost intensa lui dezvoltare
economică, în toate ramurile, dar mai cu seamă în meserii şi comerţ. Textilele
şi dantelăriile din provinciile Flandra şi Brabant erau cunoscute în toată
Europa. Vestite erau şi şantierele navale din provinciile nordice, iar negustorii
din acea zonă erau intermediari ai comerţului european pe toate mările din
nordul şi vestul continentului. În consecinţă, viaţa urbană era foarte
dezvoltată. Nicăieri în spaţiul european nu se întâlneau atâtea oraşe
îngrămădite într-un spaţiu atât de restrâns. Cu alte cuvinte Ţările de Jos erau
în secolul al XVI-lea ceea ce am numi astăzi o „zonă industrializată”, sau
„dezvoltată”.
Particularităţile proprii provinciilor din Ţările de Jos au făcut dificilă
stăpânirea unică, fie ea burgundă, spaniolă sau habsburgică. Principala
instituţie de administraţie publică şi reprezentare politică a fost Adunarea
generală a stărilor, formată din delegaţii Adunării stărilor locale. În secolul al
XVI-lea, administraţiile din Brabant, Flandra şi Olanda şi-au consolidat
vechile drepturi de autonomie în raport cu Burgundia. Prin căsătoria Mariei
de Burgundia cu Maximilian de Habsburg, Austria a declanşat politica de
extindere teritorială. În acest mod, Ţările de Jos au intrat în raza de influenţă
austriacă.
Filip cel Frumos, urmaşul lui Maximilian, avea să fie duce şi suzeran al
provinciilor, pentru ca după moartea sa, în 1506, Carol Quintul să preia
poziţia de regent în Ţările de Jos. Perioada de stăpânire a acestuia coincide cu
cea a dezvoltării rapide a oraşelor flamande, cu stimularea schimburilor de
mărfuri prin intermediul porturilor, cu explozia producţiei meşteşugăreşti, iar
Anver-ul era considerat „capitala economică a lumii”. Singura concurenţă
reală venea din partea oraşelor-state italiene. Olandezii şi flamanzii excelau în
construcţia de diguri, canale, corăbii, tunuri, în producţia de materiale textile,
în agricultură. De altfel, începuse procesul de formare al burgheziei. Carol
Quintul a fost unificatorul real al provinciilor, sub stăpânirea sa aflându-se
17 regiuni: Brabant, Namur, Limburg, Luxemburg, Flandra, Artois, Halnaut,
Olanda, Zeelanda, Flandra franceză, Doornik, Malines, Geldern, Utrecht,
Overijssel, Frizia şi Groningen.
Acceptarea subordonării s-a datorat atât politicii lui Carol, care a ştiut
să conducă prin intermediul guvernatorilor, cât şi locuitorilor care au
beneficiat de avantajele comerţului maritim al imperiului.
Totuşi, spre sfârşitul domniei, raporturile dintre stăpân şi supus s-au
deteriorat vizibil. Nemulţumirile faţă de puterea exterioară s-au amplificat în
vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei. El a intrat în posesia Ţărilor de Jos în
anul 1555. Nobilimea autohtonă era nemulţumită pentru că Spania o
înlăturase de la funcţiile politice din provincii, acestea fiind încredinţate unor
demnitari spanioli. Contradicţiile au izbucnit în condiţiile în care noul suveran
a dorit să impună un control armat asupra provinciilor, să introducă iezuiţii
şi Inchiziţia într-o zonă dominată de noile confesiuni reformate. S-a spus că
Reforma ar fi jucat cel mai de seamă rol în revolta împotriva Spaniei, că sectele
religioase, în special anabaptiştii2, au exprimat cele dintâi opoziţia faţă de
catolicism. Răscoalele din Frizia, mişcările sociale din Amsterdam şi Leiden
au indicat o opoziţie fermă faţă de intenţia catolicizării. În această situaţie,
instituţiile bisericii catolice a pus sub urmărire populaţia, încercând să
discretizeze Reforma. Aceasta va conduce la declanşarea războaielor, care au
avut un caracter antispaniol şi anticatolic. Revoluţia a fost posibilă în urma
cooperării nobilimii cu masa populaţiei. Conflictul propriu-zis va debuta în
anul 1566 şi se va întinde până la sfârşitul secolului.
Prinţul de Orania va deveni purtătorul de stindard al luptei de eliberare
de sub dominaţie spaniolă, mai ales după ce ducele de Alba a procedat la
represiuni dure împotriva răsculaţilor, instituind un tribunal excepţional
(consiliul tulburărilor) pentru judecarea sumară a celor implicaţi în
evenimente. Alba a comis grava eroare de a condamna la moarte pe două
dintre căpeteniile aristocratice locale.
În aceste condiţii, armata lui Wilhelm de Orania - alcătuită din
marinari experimentaţi (calicii mărilor – a fost principala forţă care a înfruntat
spaniolii. Zelul anticatolic şi antispaniol a mobilizat şi trupele de uscat (calicii
pădurilor), făcând posibilă înfrângerea ducelui de Alba, victoriosul general
spaniol în celebra bătălie de la Lepanto3. Oraşele asediate de spanioli au
rezistat cu înverşunare, digurile au fost sparte pentru ca apa mării să-i
oprească pe invadatori, iar răsculaţii au primit ajutor mai ales din partea
ţărilor protestante.
Sub conducerea aristocratului Wilhelm de Orania – reprezentantul
reformaţilor calvini – cele şapte regiuni din nord au încheiat între ele un act
numit Uniunea de la Utrecht (1579), prin care s-au pus bazele unui stat
independent ce s-a numit pentru o perioadă de timp Provinciile Unite -
viitoarea Olandă4). Este vorba de Olanda, Zeelanda, Utrecht, Guelderland,
Ijssel, Overland, Friesland şi Groningen. Revolta s-a încheiat prin ieşirea de
sub autoritatea coroanei spaniole a celor 17 provincii. Filip al II-lea a fost
nevoit să recunoască forţa nordului protestant şi faptul că în interiorul
statului său s-a născut un nou stat. Independenţa acestuia a fost confirmată
în 1581prin Declaraţia de la Haga. Astfel nu a mai fost recunoscută
suveranitatea regelui Spaniei.

2 Adepţi ai reformei radicale, anabaptiştii („rebotezătorii”) credeau că botezul copiilor nu este

valid, şi, în consecinţă, adepţii acestei secte se rebotezau adulţi. Respectau cu rigurozitate
cuvântul Bibliei. Învăţătura lor s-a răspândit în statele germane, Elveţia şi Ţările de Jos. Au
reuşit chiar organizarea unei comune la Munster (1534-1535), în care au legiferat poligamia
şi comunitatea bunurilor.
3 Potrivit istoricului Fernand Braudel, „Lepanto este cel mai răsunător dintre evenimentele
militare ale secolului al XVI-lea din lumea mediteraneană”. Celebra bătălie din golful
Lepanto de la poalele munţilor Etoliei din 7 octombrie 1571 s-a încheiat cu victoria
creştinătăţii (turcii au pierdut mai mult de 30.000 de soldaţi). A fost o victorie fără glorie şi
fără urmări majore asupra lumii islamice.
4 În secolul al XVII-lea - supranumit „secolul de aur” pentru olandezi – Olanda devine prima
putere comercială şi maritimă a Europei, punând bazele unui vast imperiul colonial în Africa
de Sud, Indonezia, America de Nord şi de Sud. În secolul următor, ea pierde această poziţie
în favoarea Angliei şi a Franţei. A fost un spaţiu al toleranţei religioase, loc de refugiu pentru
evreii sefarzi, expulzaţi din Portugalia, sau pentru hughenoţii din Franţa.
 Declaraţia de la Haga a fost un act politic important. Pentru prima dată
în istorie un stat a înlăturat din propria voinţă pe suveran, motivând gestul
prin dreptul poporului de a da jos de la putere un tiran. În gândirea
europeană documentul face trecerea de la doctrina politică bazată pe
perceptele religioase, la aceea a drepturilor naturale.
După încheierea armistiţiului cu Spania, în 1609, care a însemnat
recunoaşterea „de facto” a Provinciilor Unite, şi mai ales după recunoaşterea
lor de drept prin tratatul de pace din Westfalia din 1648, prin care se punea
capăt conflictului internaţional numit Războiul de 30 de ani (1618-1648),
Ţările de Jos au intrat în perioada lor istorică de glorie. Republica a cunoscut
statutul de mare putere datorită flotei maritime puternic dezvoltate, a
comerţului şi a diversificării producţiei de mărfuri, dar şi a dezvoltării
domeniului ştiinţific, artistic şi muzical. Între personalităţile vremii îi amintim
pe Zacharias Jensen, Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Jan Pieter Sweelinck.
În secolul al XVI-lea Ţările de Jos au avut o dinamică a mişcării sociale
şi economice cu totul remarcabilă. Cu excepţia Peninsulei italice, ele au
cunoscut o dezvoltare fără egal pe continent. În aceste regiuni s-a impus un
nou tip de administraţie, respectiv o nouă formă de conducere prin delegarea
puterii politice în mâinile nobililor, companiilor comerciale, breslelor
meşteşugăreşti. De reţinut apariţia burgheziei şi a societăţii civile, aspiraţiile
spre libertate şi individualism ale lumii olandezo-flamande. În anul 1602 a
fost înfiinţată Compania Indiilor Orientale, care a creat un întins şi bogat
imperiu colonial în sud-estul Asiei. Principalul oraş al Provinciilor Unite a fost
Amsterdamul, care a reprezentat un timp centrul comercial al lumii, olandezii
afirmându-se ca adevăraţi „cărăuşi ai mărilor”. Ei au fost nevoiţi să cedeze,
spre 1700, primatul comercial în comerţul mondial Angliei.
Astfel, revoluţia din Ţările de Jos a fost expresia tuturor aspectelor
amintite. De aceea, trebuie depăşit clişeul istoriografic potrivit căruia
calvinismul ar fi fost elementul fundamental care a provocat revoluţia. Este de
dorit a fi depăşit, deoarece pragmatismul şi nu neapărat idealismul a fost cel
care a stimulat burghezia din Ţările de Jos.

EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST ÎN SECOLUL AL

XVII-LEA
„Reforma continuă să se reformeze” – era de părere Richard Simon,
un contemporan al acestei epoci de tranziţie. Chiar şi ţările marcate vreme
îndelungată de aceeaşi religie (Franţa, Italia, Anglia) vor cunoaşte deosebiri
sensibile în ceea ce priveşte doctrina religioasă şi, implicit, cea politică.
Aşa cum am precizat anterior, elementele comune încep să apară la
orizont, problemele de bază ale existenţei şi ale gândirii ridicate de societatea
est-europeană tind să se apropie de cele ale comunităţii apusene. Diferenţa
este că ele sunt emise de alte suflete şi minţi, de trăiri particulare, de tipuri
proprii de exteriorizare, mijloacele sunt altele, selecţia este alta, în vreme ce
scopul urmărit este acelaşi: schimbarea sistemului de valori.
În zona sud-estică a continentului mutaţiile izvorăsc din interiorul
religiei, dar acest fapt nu înseamnă că economia şi noile forme sociale nu au
ponderea lor în cristalizarea aspectelor esenţiale ale lumii moderne. Biserica
îşi exercita la începuturile modernităţii puterea dinamizatoare, dar şi pe cea
conservatoare, ea dominând scena vieţii politice şi culturale.
Astfel, în spaţiul supus atenţiei noastre se căuta consolidarea vechilor
orientări ortodoxe, context în care apare doctrina isihastă, o doctrină
teologico-filosofică ce prezenta o serie de idei legate de raportul omului cu
lumea în care trăieşte. La rândul ei, mistica reprezenta un simptom clar al
frământărilor interne din societatea balcanică şi nu numai. Cultura
influenţată de aceste teorii a creat, la rândul ei, forme particulare de
manifestare în plan pedagogic, psihologic, juridic, teologic etc.
Isihasmul (isihie – linişte) a exercitat o influenţă puternică asupra
conştiinţei oamenilor. Spre pildă: deplasarea accentului în sânul bisericii,
organizarea slujbelor şi procesiunilor religioase, cultivarea cântărilor
religioase, aplicarea unui program complex de cult, constând în rugăciuni de
zi şi de noapte, participarea la hramuri şi la pelerinaje, postiri îndelungate,
ridicarea de biserici şi mănăstiri prin eforturile credincioşilor, aducerea de
moaşte de sfinţi, redarea intuitivă a învăţăturii creştine şi a istoriei biblice.
Teoria isihastă cuprindea o serie de cugetări ascetice care îndemnau la
un refuz categoric al gândirii înţelepţilor antici, sistemul mergând până la
formula: „fericit este acela care-şi omoară voinţa, ajungând la o stare de
indiferenţă sau de ataraxie5”. Operele prin care s-a răspândit doctrina aparţin
lui Ioan Scărarul (Scara paradisului)6, Efrem Sirul (Imnurile) şi mai ales
Grigorie Palama7. Această atmosferă creată de isihasm a reprezentat un factor
însemnat în susţinerea luptei popoarelor balcanice ortodoxe de apărare în faţa
atacurilor Semilunei. Sihaştrii au fost apropiaţi nu numai poporului, ci şi
liderilor politici, susţinându-i în lupta lor pentru independenţă şi unitate
statală. Nicăieri isihasmul nu a avut un rol atât de hotărâtor în susţinerea
luptei de apărare a teritoriului naţional ca în spaţiul balcanic8. Aceste realităţi
şi-au găsit reflectarea cea mai sugestivă în Grecia. Prcatic elenismul şi
ortodoxia au devenit inseparabile. Sub efectul demoralizator al presiunii
sociale, pentru Grecia a devenit imposibil să separe biserica de naţiune. În
ascuns, biserica a susţinut şi s-a îngrijit de lumânările plăpânde ale culturii,
obiceiurilor şi tradiţiei greceşti. Dacă nu ar fi fost biserica, grecii ar fi pierdut
orice simţ al identităţii şi unităţii naţionale. Biserica a fost aceea care a

5 Ataraxia este o concepţie filosofică idealistă din antichitate care susţinea că omul trebuie să
tindă spre o stare de perfectă linişte sufletească, prin detaşarea de frământările lumii.
6 A se vedea Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, traducere din greceşte,

introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, p. 47-380.

7 Grigorie Palama (1296-1359) a fost arhiepiscop de Tesalonic, unul dintre cei mai profunzi şi

mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. A dus o viaţă de asceză.
Cinci zile pe săptămână le petrecea în rugăciune şi post, fără să se întâlnească cu nimeni,
iar sâmbăta şi duminica cobora în mijlocul comunităţii, unde slujea şi predica. A fost
canonizat la nouă ani de la moartea sa. A scris trei trilogii de apărare a isihasmului. Prima
trilogie conţine următoarele titluri: Primul tratat dintre cele dintâi pentru cei ce trăiesc cu
evlavie în isihie, Primul tratat dintre cele dintâi pentru cei ce se dedică cu evlavie isihiei şi
Primul tratat dintre cele dintâi despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea
sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos. Vezi şi Vasile Andru, Isihasmul sau
meşteşugul liniştirii, Editura Herald, Bucureşti, 2000; Idem, Psihoterapie isihastă. Practici şi
metode folocalice pentru restabilirea sănătăţii, Editura Paralele 45, Piteşti, 2010.
8 Vezi în acest sens şi Claudiu Cotan, Ortodoxia şi mişcările de emancipare naţională din sud-

estul Europei în secolul al XIX-lea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004.

menţinut flacăra libertăţii, ea a inspirat o naţiune demoralizată şi decăzută
pentru a ridica steagul revoluţionar la 1821.
Evident că mişcarea de idei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea nu s-a
limitat doar la reflecţii izvorâte din lumea bisericească. Ea a fost cu mult mai
bogată, mergând până la elaborarea cărţilor de istorie laică, a manualelor de
educaţie moral-politică şi pedagogică, a textelor de muzică, medicină,
matematică, astronomie. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie şi Învăţăturile lui Petru Movilă către fratele său Moise, domnul
Moldovei, sunt două exemple de scrieri sugestive care promovează raţiunea la
loc de cinste. E vorba tot despre o gândire religioasă, dar raţională, în care
adevărurile, deja formulate, sunt supuse arbitrajului raţiunii.
În perioada de după Reformă şi Contrareformă, în Europa Est-Centrală
au loc noi modificări în plan religios, cazul unirii unei părţi a bisericii ortodoxe
cu cea catolică declanşând o adevărată criză. Propaganda catolică -
desfăşurată prin intermediul regatului polonez - a avut urmări directe în
răsăritul european. Astfel, Ucraina, aflată sub această dominaţie, a fost pusă
la grea încercare. În anul 1596, o parte din clerul, nobilimea şi credincioşii
ortodocşi a semnat actul de unire cu Roma la Brest-Litovsk, în Polonia. Cu
toate acestea, o mare parte a poporului a rămas statornic vechii credinţe, fapt
ce va determina o serioasă dispută confesională. Sunt anii în care Petru Movilă
urcă treptele ierarhiei bisericeşti, în anul 1633 devenind arhiepiscop şi
Mitropolit al Kievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii. Sub conducerea sa se va
organiza lupta ortodocşilor în sensul dobândirii libertăţilor de cult şi a
drepturilor de a înfiinţa biserici, spitale şi tipografii. Pericolul expansiunii
catolice a determinat o mai grabnică modernizare a sistemului de învăţământ,
o preluare din mers a ideilor moderne din Apus. Academia movileană care s-
a înfiinţat la Kiev, cu un sistem de învăţământ identic cu cel din universităţile
apusene, a fost socotită cea mai veche universitate modernă ortodoxă,
luminile ei influenţând tot cuprinsul spaţiului ortodox al Europei Răsăritene.
În Transilvania, unirea cu biserica Romei, săvârşită la finele secolului
al XVII-lea, determină o manifestare de proporţii a conştiinţei naţionale
româneşti. Viena, la fel ca şi Roma, aprecia că unirea românilor ar putea juca
un rol semnificativ la periferia imperiului, acolo unde se interfera catolicismul
cu ortodoxismul. A urmat o amplă propagandă de convertire a maselor de
ortodocşi. Acţiunea se situa în imediata vecinătate a Contrareformei, iar
mijloacele ce stăteau la dispoziţia imperialilor erau aceleaşi: iezuiţii.
Diploma leopoldină din 1699 privitoare la unire cuprinde nu numai pe
români, ci şi pe grecii şi rutenii din Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Transilvania.
Actul semnat de clerul ortodox din Transilvania a fost repetat de trei ori, ceea
ce explică ciocnirile de opinii, revendicările formulate de români. Cu
certitudine, unirea cu biserica Romei s-a înfăptuit din interesele politice
austriece, devenind un instrument în mâinile habsburgilor.
În paralel, viaţa culturală a Transilvaniei a cunoscut o adevărată
înflorire, continuând un interesant dialog cu Occidentul. Amintim perioada de
emancipare culturală din timpul domniei lui Gabriel Bethlen şi a celor doi
Rákóczi, când sunt implementate instituţii noi, modernizatoare, de sorginte
apuseană. Calvinismului - îmbrăţişat de curţile princiare – i se datorează,
poate în primul rând, ideile moderne vehiculate în colegii, în actul de
guvernare şi în legislaţie.
 După ce consolidează o serie de cetăţi (Oradea, Alba Iulia, Făgăraş,
Deva, Gherla, Odorheiu Secuiesc) şi se preocupă de ridicarea unor noi castele
şi constituirea unor noi biblioteci, principele calvin Bethlen a organizat
învăţământul şi a înfiinţat noi şcoli. Între ele şi renumita instituţie Collegium
accademicum, care a funcţionat într-o primă perioadă la Alba Iulia, între anii
1622-1658. De asemenea, principele s-a îngrijit să trimită cât mai mulţi tineri
la studii în străinătate. Peste o mie de transilvăneni au studiat în perioada
domniei sale în marile universităţi germane, elveţiene, olandeze, engleze,
franceze şi italiene. La Collegium au fost invitaţi, ca şi conferenţiari, profesori
din universităţile germane, între ei şi faimosul Martin Opitz.
Reuşitele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu în Ţara Românească şi
Moldova sunt şi ele grăitoare. Activitatea tipografică se intensifică, se bun
bazele culturii umaniste, unde se remarcă istoriografia şi sistemul de
învăţământ. Tot acum se înalţă o serie de construcţii laice şi bisericeşti. Matei
Basarab a fost ctitor a 30 de mănăstiri, curţi şi biserici. Tot el reface curtea
domnească şi cetatea Târgoviştei. Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului
Varlaam9, pune bazele unei academii la Iaşi şi solicită Academiei din Kiev să-
i trimită dascăli învăţaţi. Este perioada în care în Moldova se studiază limbile
greacă, slavonă, latină; de asemenea teologia, filosofia, retorica, poetica,
dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, gramatica şi muzica. Ia fiinţă
tipografia de la Trei Ierarhi, iar Varlaam tipăreşte cunoscutele lucrări
Cazania şi Răspuns la Catehismul calvinesc10, prin care este stimulată lupta
ortodocşilor transilvăneni pentru apărarea propriei religii, fiind vehiculată şi
ideea unităţii naţionale.
Izvoarele istorice amintesc şi de Şcoala greacă şi latină de la Târgovişte,
la fel de şcoala de la Cotnari a lui Despot Vodă. Dezvoltarea culturală atinge
apogeul în deceniile istorice patronate de familiile Cantacuzinilor,
Brâncovenilor şi Cantemireştilor.
În Rusia se evidenţiază şcoala clericală din Novgorod11, cu profesori de
slavă, greacă şi latină, iar bulgarii şi sârbii nutreau credinţa în misiunea
eliberatoare a Rusiei; de asemenea, grecii, pe tot parcursul secolului al XVIII-
lea, au pregătit terenul pentru pătrunderea luminilor în sud-estul european.
Neoaristotelismul introdus în Academiile domneşti de la Bucureşti şi
Iaşi a reprezentat un prim gest de eliberare de sub tutela dogmei ortodoxe.
Aceste academii au contribuit la apropierea tinerilor intelectuali de marea
cultură universală.
În final, putem conchide că redeşteptarea Balcanilor s-a datorat unui
număr impresionant de intelectuali, oameni politici şi scriitori care au fost
principalii promotori ai dinamismului de gândire în perioada supusă atenţiei
noastre.

9 Varlaam, Mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653.

10 Este vorba despre a treia lucrare tipărită de mitropolit în anul 1645, ca o reacţie la
Catehismul calvin publicat în anul 1642, la Alba Iulia, de conducerea calvină a Transilvaniei.
11 Este cel mai important oraş istoric din nord-vestul Rusiei.
X. LUMEA NOUĂ. RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENŢĂ
AL COLONIILOR ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD.
NAŞTEREA STATELOR UNITE ALE AMERICII

În anul 1607, corăbiile unei companii engleze au adus în Virginia primii

colonişti, care au întemeiat Jamestown. Astfel, Virginia a devenit ceea dintâi
colonie engleză pe continentul american. Treptat, între anii 1629 şi1640, s-au
format coloniile Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, Newhaven,
remarcându-se aşezarea Boston, cel mai de seamă oraş al acestui grup de
colonii. Acestea au fost populate cu emigranţi din metropolă, în genere cu
europeni.
Economia celor 13 colonii a avut o notă comună, în sensul practicării
agriculturii ca ocupaţie principală a populaţiei, dezvoltarea economică şi
politică făcându-şi simţite prezenţa abia dupa încheierea războiului de
independenţă. Treptat, coloniile au acumulat resurse economice, pricepere în
a exploata solul, experienţă intelectuală şi politică, iar în timpul Războiului de
7 ani şi cunoştinţe militare.
Structura categoriilor sociale din colonii era următoarea: în vârful
piramidei funcţionarii superiori britanici, civili şi militari, inclusiv
guvernatorul, negustorii, plantatorii bogaţi, clericii şi intelectualii. Urma clasa
mijlocie, a fermierilor, care constituia coloana vertebrală a coloniilor. Legaţi
de aceşti fermieri erau meşteşugarii şi micii negustori. Mai jos în ierarhia
socială erau muncitorii, argaţii, pescarii, calfele (oameni liberi dar lipsiţi de
avere, care nu aveau drept de vot şi nu puteau ocupa o slujbă). Denumirea
acestora era de „mâini închinate”. Şi mai jos pe scara socială erau
condamnaţii, care erau vânduţi ca servitori.
La baza piramidei, având o situaţie deosebit de grea, ţinuţi în afara legii,
erau sclavii negri care lucrau pe întinsele plantaţii, în mine, ca servitori etc.
Numărul lor era în creştere, ei fiind aduşi cu forţa din Africa.
Populaţia băştinaşă a Americii de Nord – indienii - se aflau în afara
piramidei, refuzau să se lase înrobiţi şi duceau un război inegal cu „omul
alb”care le-a acaparat pământul. Pentru toţi limba engleză a reprezentat un
element important de coeziune, care a făcut posibilă naşterea unei naţiuni
noi.
Cele treisprezece colonii erau dispuse pe coasta Atlanticului. Grupul
celor patru colonii din nord formau aşa-numitul grup al „Noii Anglii”
(Massachusetts, Connecticut, New Hampshire, Rhode Island) şi aveau o
economie prosperă, un comerţ activ, un început de industrializare, pescuit
intens şi productiv, cu o populaţie de jumătate de milion de locuitori (1763).
Treptat, aceste colonii nu i-au mai permis Metropolei să le încalce drepturile.
Sudul era format din cinci colonii: Virginia, Maryland, Carolina de
Nord, Carolina de Sud, Georgia, cu climă subtropicală, cu negri aduşi din
Africa, care munceau pe marile plantaţii de bumbac, tutun, orez, trestie de
zahăr, indigo.
Zona de legătură o asigura Centrul, alcătuit din patru colonii: New
Jersey, New York, Delaware, Pennsylvania, cu o populaţie foarte eterogenă
(englezi, germani, suedezi, olandezi), unde majoritatea erau agricultori şi
furnizau Europei material lemnos şi grâu.
În preajma declanşării conflictului militar, populaţia celor 13 colonii era
de circa 2.500.000 de locuitori - o adevărată explozie demografică - datorată
în mare parte imigrărilor.
În ciuda opreliştilor britanice, industria în cele 13 colonii s-a dezvoltat
impetuos: producţii mari de fontă, fier, construcţia vaselor, industria
pescuitului, cea forestieră, a morăritului, producţia de rom şi comerţul cu
blănuri şi piei.
Această dezvoltare economică a fost facilitată de îmbunătăţirea căilor de
comunicaţie şi a transporturilor. Pe de altă parte, colonia Massachusetts a
sfidat metropola în anul 1652, când a bătut monedă proprie. Tot aici a luat
fiinţă Colegiul Harvard1 (1636), iar peste câţiva ani (1642), aici s-a legiferat
obligativitatea învăţământului. Numărul colegiilor a crescut considerabil în
secolul al XVIII-lea, studenţii se bucurau de privilegii şi studiau logica,
retorica, greaca, latina, ebraica, matematica, fizica etc. De asemenea, s-au
înfiinţat numeroase biblioteci. Amintim doar Biblioteca din Philadelphia,
înfiinţată de Benjamin Franklin în anul 1731, care a devenit un adevărat club
unde erau dezbătute chestiuni politice, filosofice, de etică, sau se făceau
publice noi descoperiri etc.
Primul ziar2 nord-american a apărut la Boston (1775), cu titlul News
Letter, după care au urmat alte 37 de gazete (majoritatea militau pentru
independenţa faţă de Anglia). Prin intermediul lor, americanii au cunoscut
problemele majore care frământau Europa timpului, punctul de vedere al lui
John Locke, Voltaire, Montesquieu, Rousseau etc .
În anul 1763, imperiul britanic a limitat expansiunea către vest a
coloniştilor, limita fiind aşezată în zona Munţilor Apalaşi. Mai mult, aplicarea
„Legii zahărului” (1764), cu scopul de a obţine noi venituri din colonii,
urmată de „Legea timbrului” (1765) care prevedea taxe mari pe actele legale,
periodice, cambii, cărţi de joc etc., determinând apariţia sloganului „taxarea
fără reprezentare este tiranie”, cât şi alte numeroase abuzuri au determinat
apariţia unui sentiment puternic de revoltă în colonii. Peste numai doi ani, un
nou tarif vamal instituia taxe pe ceai, hârtie, sticlă şi vopsele pentru zugravi.
Coloniile au răspuns prin boicotarea acestor produse, centrul opoziţiei
stabilindu-se la Boston. În urma protestelor vehemente, guvernul englez a
cedat şi a abrogat toate taxele, cu excepţia celei pe ceai. Coloniştii au
reacţionat categoric. Deghizaţi în indieni, aceştia au aruncat în apă
încărcătura de ceai de pe trei corăbii staţionate în portul Boston (343 de lăzi),
fapt care a rămas în istoriografie sub denumirea de „partida de ceai de la
Boston” (16 decembrie 1773). După acest eveniment, Anglia a introdus
politica „pumnului de fier”, portul Boston fiind închis.
Astfel se ajunge la convocarea primului Congres de la Philadelphia
(septembrie 1774), la care au participat delegaţi din toate coloniile (cu
excepţia Georgiei). S-a cerut ultimativ Marii Britanii respectarea drepturilor.

1 Localitatea care s-a format în jurul Colegiului Harvard a primit numele de Cambridge, iar
astăzi se confundă în marea aglomeraţie urbană Boston. Colegiul, mai târziu Universitatea
Harward, din Cambridge, Massachusetts.
2 Revoluţia americană este prima unde presa joacă un rol major în formarea unui curent de
opinie împotriva metropolei.
Scopul acestuia nu era desprinderea de Marea Britanie, ci rezolvarea crizei
printr-o soluţie negociată. Ca măsură de susţinere radicală a cererilor,
Congresul a decis boicotarea pentru un an a mărfurilor engleze.
Declaraţia sintetiza concepţiile politice ale burgheziei americane, în prima
fază a conflictului. Ea a fost redactată de John Adams3, devenit preşedinte al
S.U.A., după mandatul lui George Washington. În cadrul ei, se preciza că
locuitorii coloniilor engleze din America de Nord, în temeiul legilor interne şi
principiilor Constituţiei engleze, se bucură de toate drepturile ce decurg din legea
fundamentală. Prin emigraţia lor, ei nu au renunţat în niciun chip la vreunul din
aceste drepturi.
Guvernul britanic a respins cererile Congresului şi i-a scos în afara legii
pe toţi cei care nu se supuneau Metropolei. Mai mult, au urmat reprimări
sângeroase. În acest context, războiul revoluţionar a fost declanşat în anul
1775, când s-a produs prima ciocnire armată, lângă Lexington. Mai mult, s-a
organizat al doilea Congres continental, care a hotărât organizarea unei
armate sub conducerea lui George Washington.
Pamfletul radical scris de Thomas Paine4, Bunul-simţ sau Sentimentul
general (ianuarie1776), vândut în 150.000 de exemplare, a exercitat o
influenţă covârşitoare asupra opiniei publice americane, de a se opune
Metropolei şi regelui George al III-lea. De altfel, după al doilea Congres,
coloniile se aflau într-o stare de revoltă deschisă faţă de metropolă. Loialiştii
erau mai puţini, starea de spirit majoritară fiind în favoarea desprinderii de
Marea Britanie. La acest climat au contribuit şi publicaţiile, societăţile de
corespondenţă şi organizaţiile Fiii libertăţii5. În paralel cu războiul pentru
independenţă s-a desfăşurat şi un conflict civil între loialişti6 şi patrioţi7.
În acest climat, adoptarea Declaraţiei de Independenţă de către
Congresul american (4 iulie 1776) a dat un impuls hotărâtor celor 13 colonii.
Se conturează astfel un nou stat, de sine stătător, unde, pentru prima dată în
istorie, se proclamă, printr-un act oficial, principiul suveranităţi lui.
Declaraţia făcea un rechizitoriu la adresa politicii britanice faţă de colonii şi,
pe baza teoriei drepturilor naturale şi a contractului social, proclama
independenţa coloniilor nord-americane. În acest mod au fost valorificate
ideile lui John Locke şi Jean-Jacques Rousseau: egalitatea cetăţenilor în
faţa legii, suveranitate naţională, guvernare reprezentativă, dreptul la
rezistenţă împotriva unei puteri opresive.

3 A fost primul preşedinte al S.U.A. care a locuit în „Casa Albă”, începând din noiembrie 1800.
Acesta a scos-o din anonimat, clădirea fiind gândită de arhitectul irlandez James Hoban.
Piatra de temelie a fost aşezată în 13 octombrie 1792. Până la Adams, „Casa Albă” nu era
decât o construcţie neterminată, în mijlocul unui orăşel încă în formare, înecat în noroi sau
în praf, în funcţie de anotimp.
4 Englez adept al iluminismului de nuaţă radicală, publicist, pamfletar (Criza americană –
pamflete favorabile revoluţiei), scriitor iluminist (Epoca raţiunii - unde apără deismul şi
critică unele doctrine creştine), soseşte în noiembrie 1774 pe continentul nord-american şi
îmbrăţişează imediat cauza coloniştilor. În anul 1979, în memoria sa, s-a ridicat un
monument în Georgia, pe Vârful Elbert Country.
5 Organizaţie para-militară alcătuită din tineri francezi canadieni care luptau împotriva
regimului englez.
6 Adepţii menţinerii stăpânirii Marii Britanii asupra coloniilor americane.
7 Susţinătorii independenţei.
 Americanii aveau însă nevoie de sprijin exterior, şi numai o putere
maritimă o putea ajuta efectiv pentru anihilarea forţei navale britanice. De
aceea, imediat după adoptarea Declaraţiei de Independenţă, a fost trimis la
Paris, în misiune oficială, Benjamin Franklin (1706-1790), ca ambasador al
Congresului american. Personalitate cunoscută, ziarist şi om de ştiinţă,
inventatorul paratrăsnetului, Franklin a făcut o bună impresie oamenilor
politici francezi.
Acţiunile radicale iniţiate de englezi pe pământ american i-a determinat
pe liderii Congresului să organizeze rezistenţa, utilizând – într-o primă fază a
conflictului - veterani de război. În urma tuturor acţiunilor diplomatice
iniţiate de colonişti, doar Parisul s-a arătat dispus să-i ajute pe nord-
americani.
Primii ani de război au fost nefavorabili pentru americani. În august
1776, George Washington a fost învins la Brooklyn evacuând New Yorkul şi
malurile Hudsonului, iar Congresul s-a mutat de la Philadelphia la Baltimore.
Generalul american Horatio Gates, urmând indicaţiile lui Washington, a evitat
confruntările directe şi a măcinat forţele adversarului prin ambuscade şi
acţiuni de comando. El a fost susţinut îndeaproape de Tadeusz Kosciuszko,
colonel polonez de geniu. Până la urmă, armatele engleze au fost înconjurate
de cele americane, şi, în consecinţă, englezii au capitulat la Saratoga8, în
octombrie 1777, trupele britanice din nord fiind nimicite.
Această victorie a încurajat Franţa în dorinţa sa de a recupera Canada
şi Indiile de Vest şi, în consecinţă, a semnat tratatul de alianţă din februarie
1778 cu S.U.A.
Războiul americanilor s-a bucurat de simpatie în Europa, iar spre
câmpul de luptă s-a îndreptat, printre alţii, şi marchizul La Fayette, simbolul
viu al Revoluţiei Franceze.
După intrarea oficială a Franţei în război (1778), acesteia i se alătură şi
Spania (1779) căreia i s-a promis restituirea Minorcăi, a Gibraltarului, a Floridei
şi a Hondurasului englez. În 1780 intră în război şi Olanda, care avea de plătit
poliţe vechi englezilor.
În această conjunctură, americanii au repurtat victoria de la Yorktown
(19 octombrie 1781), cu o armată mixtă americano-franceză. În acelaşi timp,
flotele aliaţilor au scos din război navele engleze.
Anglia şi-a dat seama, în anul 1782, că şansele de a termina războiul
învingătoare sunt nule. De aceea a demarat tratative directe cu „rebelii”.
Delegaţii Congresului American au semnat cu englezii preliminariile
păcii în noiembrie 1782. Era recunoscută independenţa celor 13 colonii, la
care se adăuga uriaşa regiune de dincolo de Alleghani până la Mississippi şi
ţinuturile nordice până la Canada, precum şi cele din sud, către Florida.
Aceste concesii au fost darnice şi i-au surprins pe contemporani. A fost
însă o manevră deosebit de dibace a diplomaţilor britanici care, în disperare,
dorea să-şi facă un viitor aliat din America şi să lovească, în acelaşi timp, în
Franţa, Spania şi Olanda. Americanii au acceptat punctele înţelegerii, şi astfel
se ajunge la încheierea Tratatului de la Versailles (septembrie 1783).

8 În această bătălie, 5.500 de soldaţi ai metropolei au cedat în faţa unor forţe net inferioare
ale coloniştilor. Înfrângerea de la Saratoga a fost considerată de englezi drept „cea mai
ruşinoasă înfrângere, cum nu mai suferise [Anglia] niciodată până atunci”.
 Tratatul cuprindea patru acorduri, care au reglementat relaţiile cu
americanii, olandezii, spaniolii (aceştia obţineau Minorca, o mare parte din
Florida, dar nu primeau Gibraltarul) şi cu francezii (care reprimeau punctele
comerciale din Senegal, o parte din Antile-Tobago, Santa Lucia, dreptul de a
pescui în Terra Nova şi dreptul de a fortifica Dunkerqueul).
Din punct de vedere intern, s-a realizat o schimbare semnificativă.
Despărţirea de Anglia a însemnat un câştig imediat în materie de politică
democratică. Astfel, în S.U.A. s-a creat un sistem republican de
guvernământ, la baza căruia au stat următoarele puncte:
1. guvernatorii urmau să fie aleşi de popor
2. legile solicitate de popor nu puteau fi blocate prin dreptul de veto
3. reformele interne au condus la lărgirea sufragiului (populaţie de
3 milioane din care cu drept de vot 120.000)

În anul 1787 s-a elaborat constituţia S.U.A.., prin care statul a devenit
unul federal unional, în care s-a aplicat principiul separării puterilor în
stat.
Puterea executivă – aparţinea preşedintelui (trebuia să aibă 35 de ani
şi să fi locuit 14 ani în S.U.A.), ales pe patru ani. Acesta era şeful statului şi
al guvernului, şeful suprem al armatei şi poliţiei, avea drept de veto şi, în timp
de război, căpăta puteri depline. El şi miniştrii săi nu răspundeau în faţa
Congresului.
Puterea legislativă – o deţinea Congresul alcătuit din 2 camere: Camera
Reprezentanţilor şi Senat. Vicepreşedintele S.U.A. era preşedintele
Senatului.
Puterea judecătorească – reprezentată de tribunale şi de membrii
Curţii Supreme de Justiţie, care erau aleşi pe viaţă. Ea judeca asupra
constituţionalităţii legilor şi îl putea suspenda pe preşedinte pentru acte
neconstituţionale.
Sistemul de vot era indirect: senatorii erau desemnaţi de legislatori, iar
preşedintele era ales de un colegiu de electori mandataţi de cetăţeni. Acest tip
de vot şi monopolul politic exercitat de familiile bogate de pe Coasta de Est
limitau caracterul democratic al instituţiilor americane.
Revoluţia americană a avut un larg răsunet mondial. Este prima naţiune
formată din europeni, independentă în afara Europei
Războiul de Independenţă american (1775-1783), recunoaşterea
separării de Metropolă, prin Tratatul de la Versailles (1783), adoptarea
Constituţiei federale (1787) şi ratificarea ei doi ani mai târziu, crearea primului
guvern federal şi alegerea primului preşedinte (1789), în persoana lui George
Washignton (1732-1799)9, au făcut din S.U.A. o republică înaintată, cu o largă
rezonanţă mondială, iar Statuia Libertăţii a devenit idealul multor milioane de
oameni dornici de o viaţă nouă având la bază principiile liberale.
După ratificarea constituţiei S.U.A. în anul 1787, preşedintele George
Washington10 a avut în faţă două opţiuni: o guvernare puternic naţională care

9 Tactica politică a primului preşedinte american: „Politica noastră constă în a nu face alianţe
permanente cu nici o parte a străinătăţii”.
10 S.U.A. au avut nevoie de un mit naţional, de un erou, de un salvator al patriei. Astfel,

americanii l-au transformat într-un demiurg, înveşmântat cu toate virtuţile. După expresia
ar promova industria şi comerţul, susţinută de Alexander Hamilton, adoptată
ulterior de Partidul Federalist, sau o Americă orientată către agricultură, cu
state individuale puternice, idee sprijinită de Partidul Democrat condus de
Thomas Jefferson.
Pe plan extern, Statele Unite se implică în războiul dintre Napoleon şi
Marea Britanie, ducând la un război împotriva britanicilor, sub preşedintele
James M. Madison. Această experienţă şi războiul de eliberare declanşat de
naţiunile latino-americane împotriva Spaniei l-a determinat pe James Monroe
(1817-1825) să proclame Doctrina Monroe (America americanilor) la 2
decembrie 1823, în care se stipula că Statele Unite nu se vor implica în conflicte
europene şi nici nu vor tolera tentativele naţiunilor europene de a ajuta militar
Spania în emisfera vestică şi în acţiunile de colonizare pe continentul american.
Sub preşedintele Andrew Jackson (1829-1837)11, primul impus de
fermierii din Vest, dominaţia partidelor începe să contureze sistemul politic al
Statelor Unite. În timpul mandatului său societatea americană şi-a valorificat
potenţialul democratic. Funcţiile de administraţie au început să fie atribuite
pe baza votului universal direct, iar presa şi şcoala au dezvoltat componenţa
politică a categoriilor sărace. Până la jumătatea secolului al XIX-lea s-au
constituit principalele partide: Partidul Democrat, care reprezenta interesele
marilor proprietari de plantaţii din Sud, şi Partidul Republican, care-i
reprezenta pe industriaşii din Nord.
Preşedintele James K. Polk (1845-1849) a anexat spaţii din vest,
extinzând în continuare teritoriile naţiunii, ale cărei graniţe se îndreaptă către
Pacific. Acesta declara că destinul cetăţeanului american este să locuiască pe
întregul continent, proclamând Texasul ca stat în Congresul din martie 1845
şi provocând cu bună ştiinţă un război cu Mexicul. Acesta începe în iunie
1846 şi se încheie cu victoria americanilor, care anexează California şi New
Mexico. În plus, guvernul S.U.A. a semnat Tratatul de la Oregon cu Marea
Britanie, prin care îşi asigura teritoriul dintre Munţii Stâncoşi şi Oceanul
Pacific, iar graniţa canadiană a fost stabilită pe paralele de 49. Până în anul
1848, teritoriul Statelor Unite s-a mai dublat o dată, iar în California s-au
descoperit mine de aur, dându-se startul goanei după aur, în vreme ce în
oraşele din vest domnea legea pistolului.

lui A. F. Polland “omenirea a atins în George Washington toate perfecţiunile de care era
capabilă”.
11 Primul preşedinte care nu a făcut parte din elita de est, introducând politica omului simplu.
 PENINSULA IBERICĂ ŞI AMERICA LATINĂ ÎN
SECOLELE XVII-XVIII

1. Spania

Peninsula iberică a fost ocupată aproape în întregime de arabi în secolul

al VIII-lea. Aici s-au stabilit aşa–numiţii mauri (proveniţi din triburile de
berberi din nord-vestul Africii, ce adoptaseră islamismul) care, deşi cuceritori,
au fost în inferioritate numerică faţă de populaţia indigenă ibero-romană. În
această conjunctură s-au format poporul spaniol şi cel portughez, în lupta
împotriva califatelor de Cordoba şi Sevilla.
Unificarea şi centralizarea Spaniei s-au desăvârşit în secolul al XV-lea,
când cele două regate rivale - Aragonul şi Castilia - s-au unit dinastic, în urma
căsătoriei Isabellei de Castilia cu Ferdinand al Aragonului.
Paralel cu lichidarea anarhiei feudale, au fost alungaţi şi maurii din
ultimul colţ al Spaniei (Granada, 1492). Este, de altfel, anul în care Cristofor
Columb a descoperit noul continent, făcând curând din Spania cel mai întins
imperiu din lume. Consiliul Indiilor, creat în anul 1511 şi reorganizat în 1542,
a avut menirea de a conduce posesiunile spaniole din America. Coloniile de
aici au fost împărţite în două viceregate:
1. Mexic şi America Centrală
2. Posesiunile din America de Sud
Pământurile erau proprietatea Coroanei şi erau lucrate de iberici sub
formă de concesiune funciară. Abuzurile administraţiei spaniole, munca
forţată, bolile aduse din Europa, au provocat un puternic regres demografic
în regiune.
Revenind la Europa, în 1516 a urcat pe tronul Spaniei Carol de
Habsburg, nepotul lui Ferdinand de Aragon şi al Isabellei de Castilia. Peste 3
ani el a fost ales împărat al Imperiului romano-german, sub numele de Carol
Quintul (1519-1556), acumulând în mâinile sale un colosal imperiu, prin care
a încercat să pună bazele unei monarhii universale.
Descoperirea Americii şi a drumului maritim spre Indiile Orientale
accelerează deplasarea centrului de greutate a comerţului mondial de la est
spre vest (din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic) şi declanşează
expansiunea care va impune treptat celorlalte continente dominaţia civilizaţiei
europene.
În urma abdicării lui Carol Quintul (1556) pe tron a urcat fiul său Filip
al II-lea (1556-1598). El deţinea următoarele: posesiunile din Italia (Milano,
Neapole, Sardinia, Sicilia), Ţările de Jos, Franche-Comté, Tunisul, Oranul,
Capul Verde, Canarele, posesiunile din cele două Americi şi Filipinele.
Când Filip al II-lea a urcat pe tronul regilor catolici, era cel mai puternic
şi mai bogat suveran din Europa. Căsătoria cu Maria Tudor i-a pus la
dispoziţie forţele Angliei şi un important punct de sprijin pentru combaterea
Franţei.
Strălucirea Imperiului spaniol a fost grav compromisă de situaţia
financiară precară moştenită de la Carol Quintul. Lungul efort militar îl
obligase pe împărat să perceapă impozite exagerate, să recurgă la experienţe
prea puţin onorabile (vânzarea de slujbe şi de titluri nobiliare) şi să contracteze
împrumuturi.
Declanşarea revoluţiei în Ţările de Jos (1566) a agravat şi mai mult
starea financiară a monarhiei spaniole, producând totodată o fisură
iremediabilă în grandiosul edificiu al preacatolicului Filip al II-lea.
Din Madrid (capitală din 1561), acest monarh posac şi ursuz a urmărit
cu încăpăţânare să-şi conducă vastele posesiuni în chip absolut. Sprijinindu-
se pe inchiziţie (instituită din 1478), pe un aparat birocratic complex şi pe
armată, a redus la maximum privilegiile oraşelor, a restrâns importanţa
Cortesurilor şi a anihilat orice opoziţie.
În aceste condiţii, moriscii au încercat să restabilească emiratul
Granadei şi cultul islamic (1569-1570), iar Ţările de Jos l-au declarat decăzut
din drepturile sale pe monarh, proclamând independenţa provinciilor nordice
(1581). Peste câţiva ani, englezii au înfrânt „invicibila Armadă”.
Urmaşii săi încep să privească lucrurile dintr-un alt unghi, lasă
conducerea pe seama unor miniştri cu atribuţii largi (validos) aleşi din
rândurile marii nobilimi, reorganizează administraţia, se dau unele privilegii
oraşelor şi Cortesurilor, dar Spania nu mai poate fi vioara întâi în Europa.
Acest lucru a reieşit limpede prin înfrângerea sa din Războiul de 30 de ani.
 Structura socială în secolele XVI-XVII era alcătuită din nobilime, cler,
orăşenime, burghezie în formare şi ţărănime. Ocupaţia principală a nobilimii
era meseria armelor, funcţii înalte în administraţie. Nobilimea era stratificată
în mai multe categorii. Cei mai vechi şi din familiile cele mai ilustre se
numeau, din 1520, granzii de Spania sau demnitarii de Castilia.
Urma categoria mijlocie, nobilimea mică, ce mai numeroasă, acei
caballeros, hidalgos, care erau săraci.
Oamenii liberi, aparţinând burgheziei bogate, comerciale şi industriale,
au căpătat o influenţă tot mai mare în viaţa economică dar şi în administraţie,
alături de nobili.
Ţărănimea de pe domeniile Coroanei şi nobilimii beneficiau de libertate
personală, dar în realitate erau dependenţi faţă de marii proprietari. În unele
zone ale Aragonului, ţărănimea avea o situaţie mai grea, fiind legată de glie.
La baza piramidei sociale se găseau slugile şi robii - îndeosebi mauri, turci şi
negri.
Economia era predominant agrară, baza fiind reprezentată de cultivarea
cerealelor, în special al grâului, a porumbului (adus din America), a pomilor
fructiferi, viţei de vie, măslinului etc. şi de creşterea vitelor. În ciuda veniturilor
considerabile şi a metalelor preţioase aduse din America, Spania rămânea o
ţară săracă. Această pauperitate provenea din concentrarea excesivă a
proprietăţii, a emigrărilor spre colonii şi a numeroaselor expediţii militare, care
provocau depopulări. Astfel Spania avea doar 10.000.000 locuitori în secolul
al XVII-lea. Situaţia era agravată şi de persecutarea evreilor şi a maurilor, iar
expulzarea în nordul Africii a circa 300.000 de morisci a lipsit Spania de
agricultori, horticultori şi meseriaşi pricepuţi. Plecarea evreilor a afectat
comerţul, sistemul bancar şi al manufacturilor.
Principalele venituri ale Spaniei proveneau din creşterea animalelor
domestice, mai ales a oilor. Principala industrie era aceea a lânii şi a mătăsii.
Numai în Sevilla lucrau circa 16.000 ţesători. Numeroase ţesătorii erau şi în
alte oraşe ale Andaluziei, Aragonului şi Castiliei.
Prin pacea westfalică Spania a recunoscut independenţa Olandei şi îi
cedează părţi din Flandra, Brabant, Limburg, precum şi o serie de colonii
asiatice. Încheie apoi „Tratatul Pirineilor" (1659) după un îndelungat război cu
Franţa, care este nefavorabil Spaniei. Tot în timpul domniei lui Filip al IV-lea,
englezii reuşesc să smulgă Spaniei importantul port Dunkerque şi insula
Jamaica, iar portughezii să declanşeze o insurecţie (1640), care va duce la
separare şi la proclamarea ca rege al Portugaliei a lui Juan al IV-lea (1640-
1656). Războiul cu Portugalia va dura până în 1668. În urma victoriei
portugheze de la Monteselaros (1668) se încheie pacea de la Lisabona, care
consfinţeşte separarea celor două state latine iberice. Urmează o serie de
războaie privind succesiunea spaniolă, care au durat 12 ani (1700-1712).
Spania a continuat să piardă vaste teritorii: Ţările de Jos spaniole
(Belgia), partea estică a Milanului, Neapole şi Sardinia, Gibraltarul.
După pierderea Gibraltarului, care a reprezentat o profundă umilire,
prin cedarea posesiunilor din Italia, Franţa şi Luxemburg, practic dispărea
Imperiul spaniol din Europa.
Venirea pe tronul Spaniei a Bourbonilor îşi va pune amprenta pe viaţa
politică şi socială de aici, mai ales în timpul domniilor lui Filip al V-lea (1700-
1746), Ferdinand al VI-lea (1746-1758) şi Carol al III-lea (1759-1788)
Regii dinastiei bourbonice au condus absolutist şi au urmărit
centralizarea statului. În plan mental au fost mult mai liberali şi mai realişti
decât habsburgii. În consecinţă, ei au suprimat rigida şi învechita etichetă a
Curţii şi au inaugurat era despotismului luminat, sub formula „totul pentru
popor, dar nimic prin popor”.
Spania a beneficiat în secolul al XVIII-lea de o pleiadă strălucită de
miniştri care au îmbunătăţit finanţele ţării, au protejat industria naţională de
concurenţa străină, au sprijinit agricultura, au combătut privilegiile nobilimii,
sistemul vechi de impozitare, abuzurile de pe proprietăţile bisericii. Bunurile
inchiziţiei au rămas intacte până în anul 1808, iar ultima ardere pe rug s-a
petrecut la Sevilla în anul 1781.
În plan social-economic amintim ameliorarea situaţiei ţărănimii şi
măsurile luate în vederea înfiinţării de fabrici specializate în prelucrarea
mătăsii, a pieilor, producerea porţelanurilor, a hârtiei etc., ajungându-se la
întreprinderi unde lucrau între 30.000 şi 60.000 de lucrători.
 S-au dezvoltat oraşele - Madridul şi Barcelona ating 100.000 de
locuitori, iar Valencia, Granada, Càdiz ajung la 70.000, în vreme ce Malaga şi
Zaragoza au depăşit în această perioadă 50.000 de locuitori.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea (conform recensământului din 1797),
Spania avea o populaţie de 10.541.221 locuitori. S-au construit şosele, poduri
noi, canale de navigaţie. A fost reorganizată armata, a fost creată o noua flotă,
modernă, Spania devenind a treia forţă maritimă în cadrul Europei Apusene.
Cultura a primit un impuls considerabil. În anul 1714 au fost fondate
Academia Regală şi Academia de Arte Frumoase. S-au înfiinţat noi şcoli şi
universităţi.

2. Portugalia

Desfăşurată pe o suprafaţă de aproximativ 90.000 km², cu o mare

varietate a formelor de relief, Portugalia, înainte de a fi conştientă de unitatea
sa naţională, s-a opus oricărei încercări de subjugare din partea Spaniei. De
altfel, încă din anul 1139 s-a instituit regatul independent al Portugaliei, iar
în anul 1147 este recucerită Lisabona. În anul 1249 a fost eliberată provincia
Algarve, ultima bucată de pământ portughez aflată sub dominaţie arabă.
Portugalia a cunoscut o dezvoltare remarcabilă datorită omului de stat
Sebastião José de Carvalho e Mello (1699-1782), marghiz de Pombal.
Supranumit „Richelieu al Portugaliei”, Carvalho a fost susţinut de regele José I
Bragança (1750-1777) în acţiunea de implementare a ideilor iluministe. El s-a
confruntat cu declinul economiei, cu puterea Bisericii şi cu coloniile prea vaste,
care reprezentau mai degrabă nişte poveri decât nişte avantaje. Pombal a fost
foarte autoritar, considerând că numai prin teroare poate îngenunchia opoziţia
faţă de reformele sale. El a limitat privilegiile clerului înalt, a rupt relaţiile cu
Vaticanul, a desfiinţat diferenţele dintre mauri şi evreii creştinaţi, toţi putând
ocupa funcţii în stat, activitatea inchiziţiei a fost limitată, au fost expulzaţi
iezuiţii. Sectorul juridic a fost modernizat, armata, marina şi serviciile vamale
au fost reorganizate într-o manieră modernă, a fost schimbat sistemul de taxe,
iar sclavia a fost abolită în întreg imperiul Portugaliei.
A dus o politică mercantilistă. Pentru a descuraja importurile de cereale,
fermierii au primit stimulente pentru a cultiva grâne. S-au înfiinţat companii
comerciale pentru intensificarea schimburilor comerciale cu Africa, Asia,
Levantul etc. Totodată, s-a dezvoltat industria manufacturieră (ţesături,
confecţii, prelucrarea lemnului, vopsele, porţelanuri).
Poate cea mai importantă realizare a lui Pombal a fost înfiinţarea unui
sistem şcolar de stat foarte eficient, poate cel mai bun din Europa, cu excepţia
Austriei, întrucât şi-a dat seama că generaţiile viitoare aveau nevoie de oameni
educaţi. Au fost deschise şcoli de gramatică în toate oraşele mari din Portugalia,
iar învăţământul urma să se facă în limba portugheză şi nu în latină. În anul
1772 a reformat principala universitate a ţării, din Coimbra, adăugându-i secţii
noi de matematică şi ştiinţe, laboratoare, un muzeu, un observator astronomic
şi o grădină botanică. A creat o poliţie secretă foarte suspicioasă, cu cel mai
numeros efectiv din Europa. Mii de oameni au fost închişi, adeseori fără a fi
judecaţi, sub falsa acuzaţie de opoziţie faţă de regim.
Datorită unei politici economice adecvate şi a fluxului de aur venit din
Brazilia (principala colonie portugheză), el a reuşit să reconstituie Lisabona,
distrusă de marele cutremur din anul 1755 (30.000 de victime). După moartea
lui José I (1777), influenţa atotputernicului sfetnic s-a sfârşit, fiind demis din
toate funcţiile şi exilat pe moşiile sale. Noul conducător al Portugaliei a fost
fiica lui José, Maria. El i-a eliberat pe toţi deţinuţii politici, a limitat puterile
poliţiei secrete, a desfiinţat unele companii comerciale ale lui Pombal şi a redat
Bisericii dreptul de cenzură. În general, au fost revocate foarte puţine reforme
iniţiate de marchiz. Dincolo de toate reformele sale, Pombal s-a dovedit un
personaj politic cu tendinţe dictatoriale. El a încercat să transforme o societate
agrară într-un stat industrializat modern, după modelul Angliei, dar
Portugalia nu deţinea nici resursele şi nici tehnologia necesară. El s-a folosit
de tortură şi teroare pentru a-şi impune voinţa într-o vreme în care alţi
conducători desfiinţau asemenea metode. Regimul său a fost atât de brutal,
încât scriitorii philosophes l-au condamnat în scrierile lor.
 3. America Latină. Brazilia

Indianul din perioada prehispanică, deci stăpânul pământului şi al

tuturor bunurilor sale, a dispărut treptat în urma invaziei conquistadorilor
spanioli şi portughezi. Aceştia au avut de îndeplinit o datorie „sfântă”: să-i
civilizeze şi să-i convertească la catolicism pe băştinaşi. Practic, aceştia
au fost siliţi să muncească pentru noul stăpân în condiţii inumane, având un
statut între sclav, servitor şi ţăran iobag. Conchistadorul lăsa armele deoparte
şi devenea plantator sau fermier. Tot pentru muncă brută, cuceritorii au adus
în America Latină sclavi negri, care iniţial au fost folosiţi ca pescuitori de perle.
Spaniolii i-au folosit intens în exploatările miniere şi pe întinsele terenuri de
monoculturi (plantaţii de bumbac, cacao, tutun). Sclavii erau cumpăraţi pe
bani sau prin schimb de mărfuri (sare, carne, tutun, cacao).
În secolul al XVIII-lea societatea din America Latină era deosebită de cea
din Spania şi Portugalia. Albii spanioli, europenii născuţi aici (creolii), indienii,
metişi (amestecul dintre albi şi indigeni), negrii, mulatrii (dintre albi şi negri),
zambii (dintre negri şi indieni) şi alte grupuri, denumiţi pardos (oameni
rezultaţi din toate combinaţiile posibile) au dat o coloratură deosebită acestei
zone atât de vaste. Categoria socială dominantă a fost cea creolă, care nu era
altceva decât o clasă economică trecută prin acest creuzet de rase.
Spania considera teritoriile coloniale ca parte integrantă a teritoriului ei
naţional. Ea a impus raţiuni administrative ce mergeau în sensul
centralismului metropolitan.
Din punct de vedere politico-administrativ, Spania şi-a condus posesiunile
din America printr-un for central numit Consiliul Indiilor. Unitatea de bază era
provincia, care era condusă de un guvernator, iar mai multe provincii formau un
viceregat.
Din punct de vedere economic, semnificative erau minele din „Noua
Spanie” care produceau 67% din întreaga producţie de argint american.
America spaniolă furniza cea mai mare parte din metalele preţioase,
aproximativ 89% din producţia mondială de argint şi 85% din cea de aur.
Aurul brazilian, cu o producţie medie anuală de 15-16 tone, era exploatat în
special din regiunea platoului Minas Gerais. De altfel, la nord de acest platou
s-au descoperit diamante, ceea ce a determinat imigrarea a mii de portughezi,
indieni, aventurieri europeni şi sclavi negri.
Politica absolutismului iluminat, practicată de Carol al II-lea, a
determinat ridicarea restricţiilor de monopol şi a proclamat comerţul liber.
Carnea, vinul, pieile, ceaiul au fost scutite de taxe vamale. După moartea
regelui, urmaşul său, Carol al IV-lea, la presiunea granzilor, a anulat
majoritatea reformelor, revenind la politica restrictivă anterioară.
În probleme de cultură şi învăţământ, Spania a jucat – de această dată –
un rol pozitiv. Au fost fondate şcoli în majoritatea centrelor urbane, dar şi
rurale. Familia a fost obligată să se îngrijească de instrucţia copiilor, în ce
priveşte scrisul şi cititul. Tiparul a fost adus în America Latină de timpuriu (în
Mexic - 1539, în Peru - 1548), însă a fost generalizat abia în secolul al XVIII-
lea. Majoritatea cărţilor au continuat să fie tipărite în Spania şi difuzate în
America. Aceeaşi politică a fost dusă şi de Portugalia.
În America spaniolă, în secolul al XVIII-lea, existau patru viceregate: 1.
Noua Spanie sau Viceregatul mexican, înfiinţat în 1535, cu capitala la Ciudad
de Mexico; 2. Viceregatul peruan, înfiinţat în 1544, cu capitala la Lima; 3.
Noua Granada, înfiinţată în 1718, cu capitala la Santa Fé de Bogota; 4.
Viceregatul La Plata, înfiinţat în 1776, cu capitala la Buenos Aires.
 Viceregii conduceau despotic, cumulând şi funcţia de preşedinţi ai
cabildourilor şi căpitani generali ai trupelor de uscat şi de apă.
Politica economică era restrictivă, antiindustrială şi anticomercială.
Simon Bolivar aprecia că băştinaşii erau obligaţi la următoarele munci
epuizante: a) cultivarea marilor plantaţii de indigo, cafea, trestie de zahăr,
cacao, bumbac, tutun, yerba mate (un soi de ceai din America Latină), cartof
etc. b) munca pe şesuri şi pe dealuri, pentru creşterea vitelor; c) vânarea
animalelor sălbatice în zonele deşertice d) munca în mine, pentru a scoate
cât mai mult aur şi bogăţii subterane.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au avut loc o serie de mişcări
împotriva absolutismului spaniol. Amintim doar marea răscoală din
viceregatul Noua Granada, petrecută în anul 1781. Tot în această perioadă
începe să se evidenţieze activitatea marelui precursor şi părinte al
independenţei sud-americane, Sebastian Francisco de Miranda (născut în
1750, la Caracas), care a luptat alături de George Washington pentru
independenţa S.U.A. şi alături de generalul Dumouriez, pentru revoluţia
franceză.
Uriaşa colonie (de circa 96 de ori mai mare decât metropola), Brazilia
era unica ţară din America Latină în care se vorbea portugheza.
Până în anul 1808 a trăit în condiţii de izolare culturală. Lisabona nu a
îngăduit orice fel de liber schimb şi nu a fost adepta unei prese autonome.
Descoperirea aurului în Brazilia a atras spre zonă portughezi, zeci de
mii de sclavi, apărând numeroase centre de exploatare ca Ouro Preto, Sabora,
Mariana Sào Joào d’el Rei etc.
Marchizul de Pombal a extins şi asupra Braziliei ideile novatoare: a
reprimat corupţia, a impulsionat producţia minieră, dar a luat, simultan, şi
unele măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranului şi a sclavului din mină, a
abolit sclavajul indienilor. Chiar dacă după epoca lui Pombal multe măsuri au
fost anulate, la începutul secolului al XIX-lea existau deja tipografii, ziare,
bănci, Brazilia parcurgând cu paşi rapizi etapele spre separarea deplină de
metropolă.
 O ALTFEL DE LUME. ŢĂRILE NORDICE ÎN
SECOLELE XVII-XIX. ABSOLUTISMUL
SCANDINAV ŞI MODERNIZAREA FĂRĂ
REVOLUŢIE. CONFEDERAŢIA HELVETICĂ

Scăldată de apele oceanelor Atlantic şi Îngheţat de Nord şi

de Mările Nordului, Baltica şi Albă, Peninsula Scandinavia, deşi
slab populată (cu o suprafaţă de 1.222.000 km2) a uimit europenii
prin incursiunile normanzilor, vikingilor sau varegilor (cum sunt
numiţi în izvoarele ruseşti şi bizantine).
Încă înainte de a lua naştere statul, în Scandinavia au
existat legi1, mai precis reguli de conduită obligatorii pentru
comunitate. În Islanda, vikingii norvegieni au creat în anul 930 un
Alting, un parlament, cel mai vechi din lume. Treptat, s-au
elaborat coduri de legi clare şi precise, care reglementau
numeroasele chestiuni de ordin social şi economic. Cetăţenii se
simţeau apăraţi de lege, toţi se bucurau de acelaşi tratament, erau
evitate abuzul, spolierea celor săraci. În consecinţă, oamenii simpli
nu priveau statul şi instituţiile sale ca pe ceva străin şi ostil, ci ca
pe un instrument ce putea să le garanteze drepturile. Astfel,
alături de Biblie, cartea cea mai obişnuită în căminul oricărui
scandinav era codexul de legi.

1. Danemarca

Deşi nu face parte geografic din Scandinavia, istoria acesteia

se împleteşte strâns cu cea a vecinilor nordici. Ea a dat dovadă de
vitalitate în timpul regelui Knut cel Mare (1018-1035), când a
reuşit să includă în graniţele sale Norvegia şi chiar Anglia.
Accentuându-se influenţa germană - prin intermediul
nobilimii de Holstein -, prin Uniunea de la Kalmar (1397)
Danemarca a reuşit să unească sub acelaşi sceptru Norvegia,
Islanda, Suedia şi Finlanda. Această Uniune (1397-1523) a fost
una dinastică, Norvegia şi Suedia având administraţie proprie,
consilii de guvernare şi reprezentanţi în Rigraat (Dieta regală), însă
rolul predominant l-a deţinut Danemarca.
În secolul al XVII-lea, Danemarca a continuat să aibă o
situaţie înfloritoare şi pe timpul lui Cristian al IV-lea (1588-1648),

1 Existau legi până şi pentru servitoarele din hanuri şi cele din casă, cu sarcini
precise şi cu recomandări de comportament.
dar, tot în timpul acestuia începe şi decăderea, mai ales din cauza
deselor conflicte cu Suedia.
Danemarca nu se putea lăuda cu succesele Suediei ,
înfrângerile pe câmpul de luptă au compromis aristocraţia
arogantă. Pentru restabilirea ordinii, Frederic al III-lea (1648-
1670) şi urmaşul său Cristian al V-Iea (1670-1699), au instaurat
absolutismul în Danemarca şi Norvegia.
Legea daneză (1683) şi Legea norvegiană (1687) au
uniformizat organizarea administrativă şi juridică a diferitelor
provincii şi au proclamat egalitatea tuturor în faţa legii. S-a uşurat
situaţia ţărănimii (1682), iar în 1702 a fost anulată şerbia.
În următorul secol, istoria Danemarcei este mai puţin
spectaculoasă. Sub regii Frederic al IV-lea (1699-1730) şi Cristian al
Vl-lea (1730-1746) se întăreşte absolutismul. Se iau o serie de
măsuri privind redresarea finanţelor, modernizarea justiţiei,
acordându-se atenţie specială oraşelor. Astfel, Copenhaga reuşeşte
să depăşească 100.000 locuitori, după anul 1750.
Comerţul se înviorează după terminarea Războiului
Nordului (1721), Compania centrală comercială realizând mari
beneficii, ca şi Compania Daneză Vest-India, profilată pe comerţul
cu zahăr.
Sub presiunea nobilimii, regele restabileşte iobăgia în anul
1733, spre a stopa emigrarea tineretului spre oraşe.
Din punct de vedere cultural, se realizează progrese
semnificative, mai ales în domeniul astronomiei şi al medicinii.
Literatura danezo-norvegiană dă în secolul al XVIII-lea pe
reprezentantul ei cel mai de seamă, Ludwig Holberg (1684-1754),
iluminist, filosof, istoric şi dramaturg.
În aceeaşi perioadă, misionarii norvegieni, tatăl şi fiul Egede
au introdus creştinismul la eschimoşii din Groelanda, le-au creat
un alfabet propriu, au editat un abecedar (1739) şi au tradus
Biblia în limba lor.
Sub regii Frederic al V-lea (1746-1766) şi Cristian al VII-lea
(1766-1808), partizani ai absolutismului luminat, asistăm la o
serie de noi reforme pe plan social-economic, politic şi cultural.
Era reformelor a continuat mai ales după anul 1784, odată
cu instaurarea regelui Frederic al Vl-lea (1808-1839). În anul 1788
a fost abolită şerbia, s-a introdus un tarif vamal deosebit de liberal
(1797) şi s-au promulgat: interzicerea comerţului cu sclavi în
coloniile daneze din Indiile Apusene, anularea pedepselor
corporale, introducerea judecătorilor de pace, legi pentru
protejarea săracilor (1803). Reykjavikul a primit statut de oraş
(1786), iar din 1801 a devenit centrul administrativ al Islandei.
 Prin constituirea Societăţii literare scandinave în anul
1796 s-au pus bazele unei mişcări culturale şi politice care a vizat
apropierea între Danemarca, Norvegia şi Suedia.
Chiar şi în perioada absolutismului (1660-1849), când
Danemarca era condusă de o birocraţie, au fost întreprinse
numeroase măsuri pentru ocrotirea categoriilor sociale
defavorizate, mai ales a micilor fermieri.
Constituţia din 1849 a abolit absolutismul şi privilegiile
nobilimii şi a instaurat monarhia constituţională. Cetăţeanului i
s-a asigurat libertatea cuvântului, dreptul de a munci şi habeas
corpus (adică nu putea fi arestat fără să i se precizeze acuzaţiile
care i se aduceau). Puterile de stat (executivă, legislativă şi
judecătorească) au fost separate şi definite.
După anul 1850 s-au înfiinţat o serie de instituţii pentru
sprijinirea celor săraci şi au fost elaborate alte legi care
reglementau raporturile dintre oameni, dintre oameni şi mediul
înconjurător. Statul organiza, reglementa şi asigura cadrul
normal, iar cetăţeanul era responsabil şi îndeplinea în mod corect
obligaţiile ce-i reveneau.
Odată cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-
au pus bazele industrializării Danemarcei, iar fluxul populaţiei
spre oraşe a impus administraţiei măsuri urgente. Astfel, din anul
1880 toate locuinţele din oraş aveau apă curentă şi grupuri
sanitare. Alte legi se refereau la condiţiile de muncă, la protecţia
la locul de muncă etc. Secolul al XX-lea a definitivat această
cascadă de măsuri legislative, făcând din Danemarca un adevărat
„pământ al făgăduinţei”. Cetăţeanul danez nu şi-a putut imagina
vieţuirea altfel decât sub domnia legii. Statul organizează,
arbitrează, reglează, ocroteşte şi garantează, iar cetăţeanul liber şi
responsabil, îşi îndeplineşte corect, la timp, obligaţiile. Adică, în
acest cadru era capabil să execute o muncă de calitate.
Una dintre cele mai mari bogăţii ale Danemarcei a fost
educaţia. Fără îndoială, figura proeminentă în acest domeniu a
rămas N.F.S. Grundtvig (1783-1872), teolog, poet, vizionar şi
educator. Contemporan cu scriitorul H.C. Andersen2 (1805-1875),
care a pus în valoare moştenirea culturală nordică, şi cu filosoful
Soren Kierkegaard, el a influenţat decisiv cultura daneză. „Fără
activitatea lui – afirma cercetătorul Jorgen Carlsen – viaţa în
Danemarca, tot ambientul nostru cultural, viaţa religioasă,
sistemul educaţional, politica culturală, atmosfera şi mentalitatea
culturală n-ar mai fi fost aceleaşi”.

2 Celebrul scritor danez a afirmat: „Noi nu formăm decât un singur popor, noi
ne numim scandinavi”.
 Cele trei călătorii de studii în Anglia (1829-1831), care i-au
permis studierea vieţii academice englezeşti, i-au deschis lui
Grundtvig noi orizonturi. Astfel el a început să conceapă principiile
care au stat la baza creării Şcolii populare superioare daneze
„Folkehojskole” (şcoală populară superioară), care s-a răspândit în
întreaga ţară după anul 1844. Principiul fundamental al acestui
tip de şcoală a fost comunicarea orală, „cuvântul viu”, direct,
colocvial.
Acest tip de şcoală oferea o gamă largă de cursuri şi materii
(literatură, istorie, religie, ecologie, astronomie, pedagogie, muzică,
teatru, educaţie fizică, navigaţie etc.) şi îşi focaliza interesul pe un
anumit domeniu, fără intervenţia statului sau a instanţelor
publice.
Scopul unei „folkehojskole” era de a îndruma elevii în viaţă,
să abordeze teme fundamentale din societatea daneză, să se
raporteze continuu, pe plan individual şi social, la viaţa cotidiană
a ţării. Concepţia fundamentală a libertăţii omului, a drepturilor
sale au stat la baza profilului şi programelor şcolare.
În spaţiul românesc, el a fost luat drept model de Dimitrie
Gusti în domeniul pedagogiei, politicii culturale şi a statului
cultural.

2. Islanda

În secolele IX-X, Islanda a fost populată de norvegieni,

condusă de regii acestora, iar din secolul al XIV-lea (1380) a fost
alipită Danemarcei până în 1944, când a devenit republică
independentă (membră a O.N.U. din 1946).
Situaţia Islandei în secolele XVII-XVIII a fost deosebit de
grea, ea fiind dependentă economic de metropolă. Ţara era
speculată crunt de negustorii danezi, care obţinuseră de la rege,
din 1602, monopolul comerţului cu Islanda. Nobilime nu exista,
autohtonii erau un fel de argaţi şi păstori care aveau grijă de
turmele de pe domeniile coroanei.
Recensământul din 1703 indica în Islanda o populaţie de
50.358 locuitori, din care, în urma unei mari epidemii de variolă,
au rămas în viaţă numai 34.000 de oameni.

3. Norvegia
 După o scurtă perioadă de dominare suedeză a fost alipită
Danemarcei, cu o largă autonomie, până în 1814, când se va uni
cu Suedia, proclamându-se stat independent în 1905, prin
separarea de Stockholm.
Exploatarea pădurilor şi a minelor de fier, a pescuitului şi
dezvoltarea marinei au determinat apariţia unei elite de negustori
în secolul al XVIII-lea, în fruntea unei naţiuni în care segmentul
social preponderent era dat de ţărănime
Codul din 1687 în favoarea clasei rurale, iniţiat de monarh,
a lovit în nobilimea daneză. Mişcările ţărăneşti din acest secol au
marcat o serie de schimbări, în paralel sesizându-se şi o renaştere
intelectuală şi a sentimentului naţional. Norvegienii s-au ridicat
împotriva Danemarcei, deoarece negustorii din Copenhaga
continuau să deţină întregul monopol asupra tuturor mărfurilor
de import din Norvegia, a comerţului cu Islanda şi a comerţului cu
cereale.
În vremea regelui Frederic (1784), şi în Norvegia au fost luate
o serie de măsuri care au permis burgheziei şi ţărănimii locale să
se afirme. Baza o formau ţăranii, care erau în acelaşi timp
crescători de vite, vânători, pescari şi forestieri.
În ţările nordice, dar mai ales în Norvegia, s-a dezvoltat o
artă populară ţărănească: sculptură în lemn, pictură pe sticlă şi
pe vase, artizanat meşteşugăresc.

4. Finlanda

A avut o situaţie particulară, fiind populată de triburi

ugrofinice venite din zona Volgăi şi a Munţilor Urali, care i-au
asimilat pe laponii băştinaşi ori i-au împins spre nord, unde
formează şi astăzi mici comunităţi care trăiesc din creşterea
renilor, pescuit şi vânătoare.
Din anul 1155, teritoriul Finlandei a început să fie cucerit
de suedezi, pe care îi şi creştinează. Ocuparea se face în secolele
XII-XIV, în etape, ciocnindu-se şi cu ruşii, care doreau să se
stabilească în Istmul Kareliei şi a Golfului Botnic. Din 1284
Finlanda devine ducat în cadrul statului suedez, iar din 1581 va
fi „Mare Ducat”.
Ca „Mare Ducat” în cadrul statului suedez, 3/5 din fondul
funciar era deţinut de nobilimea suedeză, care exploata bogăţiile
ţării în interesul ei propriu. În secolul al XVIII-lea au avut totuşi
un guvernator care i-a ajutat, Per Brahe, care a creat Universitatea
din Turku (1640) şi încă 15 oraşe.
 Războiul Nordului (1700-1721) a redus populaţia ţării cu o
pătrime, finlandezii vărsându-şi sângele pentru Carol al Xll-lea în
stepele ruseşti. Prin tratatul de la Nystadt (1721), ruşii, victorioşi,
încorporează la Imperiul lor o fâşie din sud-estul Finlandei, Petru I
utilizând muncitori finlandezi la ridicarea Petersburgului şi
folosindu-i în armata sa în campania din Persia (1724).
Aristocraţia din Finlanda era în majoritate constituită din
nobilii veniţi din Suedia.
În ultimele secole, Finlanda a jucat rolul unui stat-tampon
între Stockholm şi Moscova, băştinaşii suportând încartiruirile.
Ţara miilor de lacuri, cu păduri de pin, molid, mesteacăn,
cu tundre acoperite de muşchi în Laponia şi arbuşti, ducea o viaţă
foarte grea, crescând mai ales turme de reni şi cultivând în zonele
sudice grâu, secară, ovăz, iar mai târziu şi sfeclă de zahăr.
Secolul al XVIII-lea este secolul creşterii conştiinţei
naţionale. Henryk Gabriel Porthan (1730-1804), profesor de
literatură, părintele istoriei finlandeze, a avut un rol semnificativ
în consolidarea sentimentului naţional. Acest sentiment a
determinat declanşarea ideii separării ţării de Suedia şi crearea
unui stat finlandez independent. Sud-estul (sau „Vechea
Finlandă”) - care era deţinut de ruşi, - manifesta un sentiment
naţionalist mai puternic decât cel care înflorea sub ocupaţia
Stockholmului, deoarece cu Suedia erau obişnuiţi de multe secole,
faţă de ruşi, cu care veniseră în contact după 1721.
Războiul ruso-suedez din anii 1808-1809, încheiat prin
pacea de la Fredrikshamn (Hamina, 1809), nefavorabil suedezilor,
a dus la cedarea Finlandei şi a Arhipeleagului Aaland. Finlanda
forma acum un „Mare Ducat” în cadrul Imperiului rus, unde a
beneficiat de o largă autonomie (1808-1899), dispunând de un
guvernator autonom, de Senat şi de unităţi administrative proprii.
Din 1812, capitala a fost mutată de la Turku la Helsinki, iar
din 1828 şi Universitatea a fost transferată în noua capitală.

5. Suedia

După câteva răscoale neizbutite îndreptate împotriva

Danemarcei, reuşeşte - sub conducerea marelui feudal Gustav
Vasa - să-şi câştige independenţa, în anul 1523.
Urmează o perioadă de consolidare a puterii, când îşi
extinde teritoriile - în detrimentul Danemarcei şi al Rusiei, care
este îndepărtată de ţărmurile Mării Baltice. Suedezii au ocupat
provincia Ingria, din extremitatea Golfului Finic, fac legătura între
Finlanda şi posesiunile din Estonia (pe care o vor anexa în 1570),
apoi urmează Letonia, în secolul al XVII-lea, transformând Baltica
într-un „lac suedez”.
De reţinut faptul că reforma a triumfat în ţările nordice, în
secolul al XVI-lea, categoriile sociale laice fiind interesate în
aceeaşi măsură cu regalitatea de a seculariza averile mănăstireşti
şi ale clerului, de a ieşi de sub dependenţa ecleziastică a Romei şi
de a organiza biserici naţionale autocefale.
Este şi cazul Suediei, care din 1527, îşi organizează biserica
după modelul luteran, statul preluând domeniile ecleziastice. De
altfel, acţiunea a fost similară şi în Finlanda, Estonia, Letonia şi
Danemarca.
Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) va face din Suedia o
putere de talie europeană. În această perioadă, Suedia îşi creează
prima armată naţională din Europa, introducând serviciul militar
obligatoriu pentru toţi bărbaţii între 15 şi 44 ani.
Gustav Adolf a urmărit pe teritoriul Germaniei propria sa
politică: compensaţii teritoriale pentru restabilirea finanţelor şi
deschiderea de noi drumuri pentru fierul şi arama suedeză (aşa-
zisul „imperialism baltic”) şi salvarea protestantismului care era pe
punctul de a sucomba. Deşi Gustav Adolf a fost ucis în bătălia de
la Lützen (noiembrie, 1632), armata suedeză a obţinut o strălucită
victorie sub comanda ducelui Bernard de Saxa-Weimar.
Prin Pacea westfalică din1648, Suedia semna alături de
aliaţii săi (Olanda, Anglia, Rusia, Elveţia, Portugalia şi Principatul
Transilvaniei), revenindu-i următoarele teritorii: ocuparea
Pomeraniei Occidentale, a unor insule şi a porturilor Bremen şi
Verden.
Regina Cristina şi mai apoi Carol al X-lea Gustav (1654-
1660) nu s-au ridicat la înălţimea manierei de conducere a
treburilor politice şi diplomatice a marelui Gustav şi au fost nevoiţi
să facă faţă unor situaţii dificile, care au slăbit puterea Suediei,
aceasta fiind atacată simultan de ruşi şi polonezi în Livonia, şi de
electorul de Brandenburg în Prusia.
Şi în regatul Suediei s-a desfăşurat un proces de întărire a
monarhiei, perioada de pace cuprinsă între anii 1680 şi1700
înviorând economia ţării. Ca o consecinţă, a fost impulsionat şi
sectorul demografic, populaţia ajungând la 1.500.000 de locuitori.
Creşterea suprafeţelor terenurilor arabile, asanarea
mlaştinilor, avântul industriei metalurgice, creşterea exportului (fier,
catran, material lemnos), construirea unei puternice flote militare şi
comerciale a dus la popularea oraşelor (Stockholm - atinge 40.000
de locuitori, iar Götteborg şi Norkoping - fiecare peste 10.000) şi la
bunăstarea ţărănimii, care forma majoritatea populaţiei.
 Pe plan politic, biserica era pusă sub control regal (1686),
iar universităţile trebuiau să predea în spiritul doctrinei puterii
absolute. În anul 1699 se creează o coaliţie antisuedeză - Liga
Nordului, în care intrau Danemarca, Norvegia, Saxonia, Polonia şi
Rusia.
Carol al XII-lea (1697-1718) supranumit în istoriografia
universală un „Napoleon al Nordului”, intră în Războiul Nordic cu
un stat bine centralizat, o armată perfect echipată şi instruită.
Noul rege, la vârsta fragedă de doar de 15 ani, se încoronează
pompos în catedrala din Uppsala, fără să întâmpine opoziţia
Rikstagului şi a nobilimii.
Totuşi apariţia spectaculoasă a Suediei pe arena
europeană, în secolul al XVII-lea, nu era sprijinită în suficientă
măsură şi de factorul demografic al ţării şi de resurse. Este drept
că acordarea dreptului de răscumpărare a ţăranilor de pe
domeniile regale (1710) a contribuit, de o parte, la dezvoltarea
gospodăriei ţărăneşti libere, dar a angrenat şi o parte din nobilime,
micşorându-i-se acesteia renta feudală, spre înfiinţarea unor
întreprinderi de tip capitalist. Pădurile întinse şi bogatele resurse
de minereuri de fier au dus la dezvoltarea industriei de construcţii
navale şi a celei metalurgice.
Regele Carol al XII-lea, paradoxal, a grăbit decăderea
statului suedez şi a viselor sale hegemonice. Îi bate pe danezi,
silindu-i să încheie pacea de la Travendal (1700), apoi, timp de 7
ani, va fi stăpân pe teritorii din Polonia şi din Saxonia.
Petru cel Mare, sesizând caracterul agresiv al noului său
vecin, a atacat primul, invadând Livonia şi Estonia, ambele
posesiuni suedeze. Deşi nu avea decât 10.000 de oameni iar ruşii
erau de patru ori mai numeroşi, Carol i-a atacat la Narva (în
Estonia, la graniţa cu Rusia), profitând de un viscol năprasnic,
care bătea spre liniile inamice. Atacul fulgerător a despicat în două
armata rusă şi trupele lui Petru cel Mare au intrat în panică. Mulţi
ruşi au fost masacraţi (17.000), alţii s-au înecat în apele râului
Narva. Greşeala capitală a lui Carol a fost că nu i-a dat atunci
lovitura de graţie lui Petru cel Mare, preferând în schimb să atace
Polonia.
Atras tot mai mult de stepele ruseşti, el va săvârşi greşeala
pe care o va repeta ulterior Napoleon Bonaparte, atacându-i pe
ruşi la ei acasă şi intrând în jocul lor de hărţuire. Aliat cu
hatmanul ucrainean Ivan Mazepa, Carol al XII-lea a fost umilit şi
înfrânt la Poltava (1709), unde îşi va pierde aproape întreaga
armată. Rănit, regele a ajuns cu 1000 de oameni în refugiu în
Imperiul Otoman.
 În anul 1716, regele a invadat Norvegia, cucerind capitala
Oslo, dar va fi nevoit să se retragă din faţa fortăreţei Akershus.
Peste doi ani, o noua tentativă se va sfârşi tragic pentru el. La
asediul cetăţii Fredriksten, Carol a fost rănit mortal3 de un glonte
rătăcit.
Perioada de la moartea lui Carol al XII-lea (1718) şi până la
lovitura de stat a lui Gustav al III-lea (1772), a fost denumită de
nobilimea suedeză „era libertăţii”. În ciuda unor măsuri politice şi
sociale eficiente, Suedia s-a transformat într-o ţară cu un guvern
slab, copleşită de corupţia şi incompetenţa guvernanţilor.
Pacea cea mai grea pentru Suedia a fost cea încheiată cu
Rusia în 1721, la Nystadt, pe coasta Finlandei, când pierdea
Livonia, Estonia, Ingria, Karelia Răsăriteană şi o parte din
Finlanda, cu oraşul Viborg şi o serie de insule.
Sistemul liberal instaurat în 1718, imediat după moartea lui
Carol al XII-lea, a permis să se facă paşi importanţi în domeniul
culturii, învăţământului, a unui nou sistem judiciar, a laicizării
societăţii. Un aport important în aceste domenii au avut prima
societate ştiinţifică din Suedia (Societatea Regală de Ştiinţe din
Uppsala, 1719), primul ziar după model englez, Argusul suedez,
reprezentaţiile teatrale, studenţii suedezi care studiau în Olanda,
Anglia, Franţa etc.
În viaţa politică a Suediei au existat două partide:
„Pălăriile” - partidul nobilimii şi al marii burghezii comerciale şi
cămătăreşti, care a practicat o politica mercantilistă, şi „Bonetele”
- care reprezentau interesele nobilimii mici şi birocratice (ofiţeri,
funcţionari, intelectuali), a burgheziei orăşeneşti şi a vârfurilor
ţărănimii.
Atrăgându-şi burghezia, ţărănimea şi mica nobilime,
Gustav al III-lea4 a dat în august 1772 o lovitură de stat care a
răsturnat guvernul „Bonetelor”. Lovitura de stat, cunoscută în
istoriografia suedeză sub numele de „Revoluţia paşnică”, a dus la
arestarea membrilor Consiliului de Stat, a liderilor din Dietă şi a
vârfurilor partidului „Bonetelor”. Gustav al III-lea şi-a propus să
refacă Suedia, să o transforme din nou într-un mare stat. În

3 Circumstantele morţii sale (la numai 36 de ani) au rămas, până în zilele

noastre, neclare. Cea mai des îmbrăţişată teorie e că ar fi fost lovit de un
proiectil de muschetă venit dinspre liniile norvegiene sau de un şrapnel de
tun. Alţii susţin varianta asasinatului, autorul fiind un ofiţer din garda
personală a lui Carol al XII-lea, care dorea astfel să pună capăt unei domnii
nepopulare, care adusese Suediei numai războaie şi nenorociri. Rămăşiţele
sale pământeşti se odihnesc, din anul 1917, într-un mormânt din Stockholm.
4 A murit asasinat în urma unui complot politic pus în aplicare la 16 martie
1792. După câteva zile de la atentat, rana regelui s-a dovedit a fi mortală.
momentul preluării tronului de către Gustav, regatul suedez era
al doilea ca întindere pe continent, după Rusia (nu vorbim doar de
teritoriul Suediei de azi, ci şi de Finlanda şi un teritoriu în
Germania - nordul Pomeraniei. În Finlanda, proprietarii de
pământuri şi negustorii erau de origine suedeză, iar în Pomerania
populaţia era vorbitoare de germană şi tindea să se identifice cu
germanii din sud). În plus, populaţia regatului lui Gustav era
dispersată pe un teritoriu foarte vast, ocupând de fapt mai mult
părţile sudice.
Constituţia din 1772 este primul document suedez care
prevedea principiul separării puterilor în stat, bazându-se pe
experienţa proprie a poporului şi pe doctrina teoretizată de
Montesquieu. Regele s-a înconjurat de oameni capabili, a
desfiinţat tortura, tribunalele extraordinare, cenzura (1774), a
scutit de orice impozit familiile sărace care aveau cel puţin 4 copii,
a distribuit gratuit medicamente, a înfiinţat grânare publice
pentru nevoiaşi, a permis străinilor neluterani să-şi exercite cultul
în mod liber, a consolidat armata şi flota, a sprijinit cultivarea
limbii literare suedeze, a sprijinit arta, a înfiinţat Academia
Suedeză. Acest despot luminat a avut o minte ageră, un simţ
artistic înnăscut, dar cu trecerea anilor, a început să ducă o viaţă
uşuratică, costisitoare, dar şi o politică externă de-a dreptul
hazardată.
Noua Constituţie făcea din Suedia o ţară cu un sistem
asemănător celui britanic. Riksdag-ul păstra însă dreptul de veto
privind legile şi taxele noi propuse de guvern, şi – altfel decât în
Anglia – trebuia să fie consultat înainte ca ţara să înceapă un
război ofensiv. Principala diferenţă între sistemele britanic şi
suedez era că în Anglia puterea executivă a monarhului era, în
practică, acordată unor ministere mai pricepute şi mai eficiente
decât persoana regelui, în timp ce în Suedia Gustav al III-lea s-a
implicat direct în toate problemele statului.
Niciunul din ceilalţi despoţi luminaţi ai Europei nu aprecia
mai mult decât Gustav ritualurile vieţii de la curte, audienţele
oficiale şi diferitele ceremoniale. De asemenea, el dedica mult timp
jocurilor de cărţi şi conversaţiilor, iar hobby-ul lui preferat era
teatrul. Nu doar că a regizat şi jucat în piese, ci a şi scris câteva.
Dar, în acelaşi timp, el nu neglija problemele de stat, implicându-
se în toate proiectele guvernului.
Gustav s-a făcut remarcat printr-o anumită calitate pe care
nu o prea întâlnim la alţi monarhi: talentul literar. El a fost cel mai
bun dramaturg de limbă suedeză înainte de August Strindberg. În
plus, era un excelent vorbitor în public, ceea ce s-a dovedit a fi un
mare avantaj în faţa Riksdag-ului. Totuşi, regele nu a reuşit să
inspire celorlalţi respect, poate şi din cauza faptului că era o
persoană duplicitară, prefăcută. Ministrul britanic la Stockholm
scria despre rege că „viaţa lui e o permanentă scenă de intrigi şi
suspiciuni”. Gustav al III-lea nu aprecia loialitatea şi avea o
tendinţă de a se întoarce împotriva colaboratorilor, chiar şi atunci
când aceştia îi rămâneau fideli. De aceea, majoritatea asociaţilor
lui s-au întors împotriva sa.
Anii de mijloc ai domniei sale au fost consideraţi, din
anumite puncte de vedere, ca fiind o „Epocă de Aur” a Suediei.
Judecătorii incompetenţi au fost înlăturaţi din funcţii,
administrarea justiţiei a fost îmbunătăţită, libertatea de cult a fost
acordată romano-catolicilor şi evreilor, a fost înfiinţată Academia,
iar marina a fost consolidată.
În ciuda acestor realizări, în 1786 noul Riksdag a respins
toate propunerile legislative ale regelui (cu excepţia uneia) şi,
încurajaţi de ministrul rus la Stockholm, nobilii nemulţumiţi au
continuat să comploteze împotriva tronului.
La un moment dat, Gustav al III-lea s-a gândit că ar putea
să atace Rusia, un vechi inamic al regatului său. Contextul părea
unul favorabil. Ruşii tocmai anexaseră Crimeea şi erau prinşi într-
un conflict cu Imperiul Otoman, fapt ce solicita foarte mult
resursele financiare şi umane ale imperiului. Astfel, la începutul
anului 1788, regele Suediei a început să conceapă planuri pentru
atacarea Rusiei din Nord. El credea că se poate baza pe faptul că
nord-vestul Rusiei era practic lipsit de apărare. Gustav a adunat
un grup de ofiţeri la Helsinki, pentru a plănui atacul asupra
capitalei imperiale a Rusiei, dar aceştia, în loc să aprobe ideile
suveranului, s-au arătat nemulţumiţi faţă de ideea unui război
illegal, care ar începe fără consimţământul Riksdag-ului. În plus,
soldaţii s-au plâns de lipsa proviziilor şi de condiţiile
adăposturilor, iar când armata a trecut graniţa cu Rusia, la
sfârşitul lui iulie 1788, mulţi dintre ei au dezertat. Şi, nu în ultimul
rând, unii ofiţeri care sperau la independenţa Finlandei, au
început să negocieze cu Ecaterina cea Mare. Ca urmare, Gustav s-
a trezit pe teritoriul Rusiei, departe de capitala sa, având o armată
care refuza să i se supună. El a fost salvat de guvernul danez,
care a declarat război Suediei. Regele a părăsit imediat Rusia,
străbătând călare 400 de kilometri în doar două zile. El s-a
îndreptat spre Göteborg pentru a organiza apărarea oraşului
împotriva invadatorilor danezi. Din fericire pentru el, Danemarca
s-a retras datorită presiunilor venite din partea Prusiei şi Angliei.
Cât despre conflictul cu Rusia, el a continuat cu o serie de bătălii
terestre şi navale, cu victorii de ambele părţi, iar în cele din urmă
a fost semnată o pace de compromis.
 În Dieta din februarie 1789, prin Actul de uniune şi
siguranţă, practic regele a instaurat un regim absolutist. În ciuda
tuturor contradicţiilor şi părerilor, el a rămas unul din regii
luminaţi ai Suediei.
Fiul său, Gustav al IV-lea Adolf (1792-1806), deşi nu avea
nimic din sclipirea şi farmecul tatălui său, dominat de intenţii
bune, loial faţă de legile şi instituţiile ţării, a reuşit să câştige mulţi
aderenţi. Suedia va reprezenta însă prea puţin pe continent faţă
de teribila încleştare a lui Napoleon cu restul Europei.
Suedia este prima ţară din lume care a efectuat un
recensământ periodic de mare exactitate (1749), şi tot această ţară
este prima din Europa care a emis bancnote (1656). Tot aici, dar
şi în Danemarca, se puteau expune liber idei care erau privite ca
fiind periculoase în Austria, statele germane şi mai ales în Rusia.
Se cuvine, de asemenea, să amintim că la Uppsala se
păstrează Codex argenteus, cel mai vechi text de limbă germană
cunoscut (traducerea evangheliilor în limba gotică de către
episcopul Ulfila, în anul 369), ajuns aici cu ocazia Războiului de
30 de ani (1618-1648).
În Suedia a stat mult timp şi eruditul român, spătarul5 Nicolae
Milescu6 (1636-1708), care a şi scris acolo o renumită lucrare din
domeniul teologiei7 (în greacă şi latină), în anul 1667.

7. Confederaţia helvetică

În istoria Europei, Confederaţia elveţiană prezintă un caz

aparte, de o complexitate fără egal prin evoluţie, organizare, statut
politico-juridic, economie, religie, lingvistică.
Apărută în 1291 printr-un tratat încheiat între trei
cantoane, Confederaţia elveţiană a ajuns să includă ulterior 8 apoi
13, în sfârşit 22 de cantoane. Cantoanele formează o confederaţie
în care fiecare din ele îşi păstrează individualitatea, atât

5 Dregătorie la curtea domnească. Spătarul, iniţial, trebuia să poarte sabia şi

buzduganul domnitorului la festivităţi. Mai apoi, el a devenit comandantul
armatei şi al poliţiei.
6 A fost trimis ca sol la Stockholm. Tot aici l-a urmat în exil pe domnul
moldovean Gheorghe Ştefan.
7 Este vorba despre un scurt tratat dogmatic-apologetic intitulat Manual sau
Steaua Răsăritului strălucind în Apus, adică părerea Bisericii răsăritene
ortodoxe despre prefacerea Trupului Domnului şi despre alte controverse. A fost
scris la cererea ambasadorului Franţei în Suedia, în care se expune învăţătura
ortodoxă despre prefacerea Sfintelor Daruri.
administrativ, cât şi militar. Singura îndatorire obligatorie a
acestora faţã de Confederaţie era să nu o părăsească.
Între cantoane existau deosebiri economice. Unele sunt
agricole, altele urbane. Erau cantoane bogate, dar şi sărace. Din
acestea, unele state europene recrutau mercenari, ultimii făcând
parte din garda Vaticanului.
Situaţia era particulară şi sub raport lingvistic. Cantoanele
fondatoare erau de limbă germană; li s-au adăugat altele de limbă
franceză şi italiană, dupã cum pe un teritoriu restrâns se vorbea
retroromana, neîntâlnită în alte părţi.
Sub raport religios, s-au produs modificări ca urmare a
Reformei. Catolicismul a păstrat unele poziţii, predominant însă a
devenit protestantismul.
Complexitatea internă a Confederaţiei helvete a fost în mare
măsură compensată de situaţia ei externă. Ea s-a extins şi s-a
consolidat din necesitatea de a face faţă pericolelor venite din
exterior. Independenţa ei a fost acceptată de facto încã din veacul
al XVI-lea şi recunoscută juridic odată cu pacea din Westfalia
(1648).
Sub raportul statutului juridic internaţional, Confederaţia a
beneficiat de un avantaj şi mai important – neutralitatea. Afirmată
încă din veacul al XVI-lea, ea a fost recunoscută, la început tacit,
apoi în acte diplomatice, până în prezent, cu o singură întrerupere,
în timpul războaielor Revoluţiei franceze şi ale Imperiului
napoleonian. Confederaţia a beneficiat de o stare de pace
neîntâlnită altundeva în Europa, ceea ce a permis o puternică
dezvoltare economică şi culturală.
Agricultura cunoaşte progrese notabile prin introducerea de
culturi noi, a cartofului îndeosebi, prin întrebuinţarea irigaţiilor,
prin trecerea la creşterea vitelor în staul. Satul nu mai constituie
astfel un loc al sărăciei, ci, cel mult, al austerităţii.
În oraşe se dezvoltă industria. Două ramuri sunt mai
importante – cea textilă şi cea a ceasornicăriei, ultima devenind
un adevărat simbol al Elveţiei. În acelaşi timp se dezvoltă
comerţul, se perfecţioneazã reţeaua de drumuri.
În domeniul cultural, principalul progres este realizat în
învăţământ, atât în cel general (Elveţia fiind una din primele ţări
europene care a eradicat analfabetismul), cât şi în cel superior,
universităţile helvete fiind un punct de atracţie pentru studenţii
străini.
Când a izbucnit Revoluţia franceză, elveţienii s-au arătat
solidari cu ea, dar nu au simţit nevoia unei acţiuni similare.
Confederaţia lor intrase deja în lumea modernă.
 PENINSULA BALCANICĂ ÎN SECOLELE XVII-XVIII

În perimetrul sud-est european există astăzi mai multe state: Albania,

Bulgaria, Cipru, Grecia, Serbia, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia,
Bosnia-Herţegovina (fosta Iugoslavie), Romania şi Turcia, ai căror locuitori au
participat activ la dezvoltarea civilizaţiei din zonă.
Contribuţia populaţiei de aici la dezvoltarea umanităţii, ca şi realizările
civilizaţiilor helenică, tracică, ilirică, romană şi bizantină - al căror nucleu s-
a format, în mare parte, în sud-estul Europei au creat un numitor comun între
statele medievale balcanice.
După pierderea luptei de la Kossovo Polje (1389), unde forţele creştine
au fost decimate, Serbia devine stat vasal al otomanilor, iar peste câţiva ani
ţaratele bulgare devin paşalâcuri turceşti. Cucerirea Constantinopolului
(1453) şi lichidarea Imperiului Bizantin au condus la supunerea altor spaţii
din regiune, precum Bosnia, Moreea, Crimeea, cea mai mare parte a Albaniei,
Herţegovina. Belgradul, Timişoara şi Buda au devenit paşalâcuri, turcii
ajungând să ameninţe zidurile Vienei.
Înfrângerea otomanilor sub zidurile Vienei, la 1683, a încurajat Austria
să iniţieze o serie de acţiuni militare, dublate de o vastă campanie diplomatică,
pentru realizarea proiectelor sale de expansiune teritorială în sud-estul
Europei.
Astfel prin pacea de la Karlowitz (1699), Ungaria Centrală, ţinutul
Bàczka şi Transilvania au fost încorporate de Habsburgi, aceştia ajungând
vecini direcţi cu Ţara Românească şi Moldova.
Tratatul de la Passarowitz (1718) a însemnat o noua victorie a
habsburgilor asupra Imperiului Otoman - breşa deschisă spre sud-estul
Europei la Karlowitz luând acum proporţii: Oltenia, Banatul Timişoarei şi
partea nordică a Serbiei, cu fortăreaţa Belgrad (de prim rang) au trecut direct
sub dominaţia Vienei. Dacă prin pacea de la Belgrad (1739) habsburgii au fost
nevoiţi să evacueze Oltenia şi întreaga provincie a Serbiei, cu Belgradul, ruşii,
în schimb, obţin un răsunător succes prin prevederile păcii de la Kuciuk
Kainargi (1774). Otomanii pierd hanatul Crimeii, în vreme ce Rusia şi-a
asigurat ieşirea la Marea Neagră, dreptul de a face comerţ pe tot cuprinsul
Imperiului Otoman şi amestec în treburile interne ale acestuia - prin
protejarea creştinilor.
Indiferent de scopurile pe care le urmărea ţarismul, războiul ruso-turc
din 1768-1774 a stimulat lupta popoarelor din sud-estul Europei spre
emancipare, a creat nuclee militare care au activat în cadrele armatei ruse.
De asemenea, clauzele tratatului din 1774 au favorizat dezvoltarea
comerţului, a forţelor de producţie, stimulând crearea de burghezii naţionale.
De acest lucru au profitat în primul rând negustorii greci, care, sub pavilion
francez, rus, englez, austriac etc., şi-au transportat mărfurile în marile centre
comerciale ca Marsilia, Livorno, Triest, Veneţia, Alexandria, Bucureşti,
Braşov, în porturile din sudul Rusiei creându-se o efervescenţă mercantilă.
Alături de greci, români, aromâni, evrei, sârbi, bulgari, albanezi,
egipteni, chiar turcii stimulează comerţul, producând noi sortimente pentru
piaţă.
 După Kuciuk Kainargi, Austria a simulat prietenia faţă de otomani, şi a
reuşit - prin vicleşug - să le smulgă consimţământul pentru anexarea nordului
Moldovei, motivând că are nevoie de o fâşie de teritoriu care să facă legătura
între Galiţia (luată de la polonezi, în 1772) şi Transilvania.
Cu prilejul fixării noii graniţe, habsburgii vor anexa în plus: Suceava, Putna,
Rădăuţi şi alte părţi din nordul Moldovei - ce vor primi denumirea de
Bucovina.
Teritoriile europene subordonate direct Imperiului Otoman au fost
împărţite în 5 eyaleturi: 1. Rumelia; 2. Bosnia; 3. Silistra; 4. Gezair (insulele);
5. Creta. Comandantul-şef al acestor teritorii era beylerbeyul cu reşedinţa la
Monastir, cu excepţia ultimelor două eyaleturi.
Incontestabil, de la insuccesul din faţa Vienei (1683), Imperiul Otoman
a intrat în faza unui declin ireversibil, în ciuda unor succese parţiale. Turcii
au încercat să oprească acest proces de dezagregare internă, care a fost
conjugat şi cu loviturile pe care le primeau în Europa, din partea imperiilor
habsburgic şi ţarist, a polonezilor şi a Republicii veneţiene.
Această cale a reformelor începe să fie aplicată de către Selim al III-lea
(1789-1807), care a ocupat tronul doar cu câteva luni înaintea izbucnirii
Revoluţiei franceze (1789). A început să creeze o nouă armată, modernă, ce
trebuia să ia locul ienicerilor, care deveniseră o masă turbulentă, şi, în plus
plus să-i tempereze şi chiar să-i lichideze pe numeroşii mari feudali, ce
controlau netulburaţi vastele teritorii, fără să ţină seama de puterea centrală.
Otomanii au participat prea puţin la procesul de acumulare a
capitalului, în plus, marile puteri au făcut din teritoriul Porţii ţinta
primordială a interesului lor colonial. Decalajul social-economic şi cel politico-
ideologic între Europa Occidentală şi Imperiul Otoman era unul semnificativ,
gândirea medievală, monarhia absolutistă fiind doar două elemente
diferenţiale faţă de ţările europene, unde se consolidaseră relaţiile de tip
capitalist.
Desigur, problema nu trebuie privită simplist. În ciuda numeroaselor
piedici, comerţul s-a dezvoltat considerabil. Oraşele se măresc, pulsează
animaţia la Istanbul, Smirna (Izmir), Damasc, Bagdad, Beirut, Cairo, Alep,
Salonic, Sofia, Filipopoli, Mostar, Belgrad, Sarajevo, Scutari, Rusciuk, Ianina,
Volos, Serres, Larissa etc. Comerţul, mai ales cel extern, devine însă un
monopol al străinilor - în primul rând au profitat francezii, de pe urma
capitulaţiilor. Ei au deţinut factorii1, dezvoltate în Siria şi pe litoralul
răsăritean al Mării Egee.
Numeroase drumuri comerciale brăzdau sud-estul Europei, pornind de
la Istanbul, Salonic, Ragusa (Dubrovnik), unele mergând spre Sofia, Belgrad,
ajungând la Budapesta, Raab, Viena, Leipzig, altele spre Polonia şi Rusia, deci
spre nord şi nord-est, trecând şi prin principalele oraşe româneşti Craiova,
Sibiu, Braşov, Bucureşti, Ploieşti, Tulcea, Galaţi, Iaşi, ca şi prin cele spre vest,
spre litoralul adriatic şi ionic, făcând legătura cu Italia.
În această perioadă, principalele produse ale Peninsulei Balcanice
rămân cerealele şi cele provenite din creşterea animalelor.
Grâul este produs în cantităţi mari în Principatele Române, Banat,
Serbia, Tracia, Thessalia, Macedonia. Foarte răspândită în teritoriile

1 Punct de schimb comercial pe un teritoriu străin şi îndepărtat.

româneşti era şi cultura porumbului. Bumbacul, cultivat mai ales în
Macedonia, Tracia, Thessalia, începe să fie tot mai solicitat pe piaţa
europeană; tot aşa, şi tutunul produs în Macedonia şi Tracia este solicitat în
exterior. Cânepa şi inul erau produse solicitate mult în interior, pentru
îmbrăcămintea băştinaşilor, zarzavaturile, vinurile (româneşti, greceşti,
albaneze etc.), ca şi citricele, măslinele, untdelemnul, stafidele - produse mai
ales în teritoriile Greciei insulare (Creta, Cipru, Eubeea, Ionice, Hidra, Thasos,
Rhodos). Totodată, peştele provenit din mările Egee, Ionică, Adriatică, Neagră,
Marmara şi din numeroase lacuri şi ape curgătoare, constituia atât hrana
localnicilor, cât şi produs de export.
O ramură importantă a economiei sud-est europene era creşterea
vitelor. Pământurile româneşti erau pline de turme de oi, pe care Dimitrie
Cantemir le împărţea în trei rase: cele de munte, cele de Soroca şi cele
sălbatice. Boii erau la mare căutare. Pe lângă carnea de vită, derivatele
animaliere (brânza, untul, seul, pieile, lâna) erau folosite atât pentru
consumul intern al fiecărei gospodării, cât şi pentru nevoile pieţei.
Teritoriile sârbeşti erau renumite pentru creşterea porcilor şi
comercializarea produselor derivate, jambonul muntenegrean fiind foarte
apreciat atât la Veneţia, cât şi în Austria.
Unii creştini - e drept, foarte puţini la număr - au reuşit să cumpere în
Imperiul Otoman pământuri şi mori, să facă comerţ, să practice cămătăria,
devenind intermediari între feudalii turci şi populaţia creştină. Creşterea
nevoilor pieţei a condus la schimbări demografice. Apar sate noi, se dezvoltă
noi târguri şi oraşe, încep să se ţină iarmaroace şi bâlciuri care atrag negustori
din toate colţurile Imperiului Otoman, din teritoriile româneşti (Bucureşti,
Galaţi, Craiova, Braşov, Sibiu), dar chiar şi din Budapesta, Viena, Leipzig,
Odessa etc.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se dezvoltă cu paşi repezi şi
industria. Salonicul, pe lângă funcţia de port şi oraş comercial important, era
şi un puternic centru industrial zonal, unde se produceau covoare, articole de
piele, haine din blănuri.
Se cuvine să precizăm că statut de provincii autonome, afară de
Principatele Române, au mai obţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
şi Muntenegru, regiunea Mani din sudul Peloponezului şi Egiptul.
De un regim mai blând - adică de un statut semiautonom - se bucurau
peninsula Halcidică, regiunea Suli din Albania, grupuri de sate din
Macedonia, majoritatea insulelor, comunităţile a numeroase aşezări de
aromâni, zone din Bosnia. Un statut special l-a avut Republica Dubrovnik, ca
şi regiunile în care trăiau feudalii şi paşalele cu tendinţe separatiste.
Pentru sârbi, biserica ortodoxă a reprezentat pilonul pe care s-a clădit
„autoguvernarea sârbă” de pe teritoriul Imperiului Otoman. Ei i se datorează
conservarea imaginii spaţiului sârb şi revitalizarea vechii tradiţii slavo-
bizantino-ortodoxe. Dominaţia otomană a determinat ca viaţa culturală de aici
să se retragă în intimitatea mănăstirilor din munţi, astfel păstrându-se
elementele primare ale conştiinţei istorice sârbeşti.
Potrivit istoricului Miroslav Hroch, sârbii şi celelalte naţiuni balcanice
au parcurs trei faze spre naţiunea modernă: 1. Trezirea interesului pentru
ideile naţionale în rândul intelighenţiei 2. Perioada agitaţiei naţionale 3.
Perioada mişcărilor de masă.
 Peninsula Balcanică prezenta o compoziţie etnică şi o varietate fără
precedent în Europa sau chiar în lume. Pe lângă infiltrările reciproce, erau
chiar şi sate compozite în care vieţuiau slavi, greci, aromâni, albanezi şi turci.
Caracterul cosmopolit se remarcă şi mai pregnant în oraşe.
În acest mozaic etnic, aromânii erau călăuze, deţinători de hanuri pe
arterele principale ale Peninsulei Balcanice, negustori ambulanţi, cămătari -
unii ajunşi mari zarafi în Imperiul Otoman - şi bancheri la Budapesta, Viena,
Leipzig, Veneţia, Triest etc. Ei trăiau în Epir, Thessalia (marea Valahie), Etolia
(Valahia Mica), Dalmaţia, regiunea Prizren, în Munţii Balcani şi chiar în
Peloponez.
Făcând un bilanţ al stăpânirii otomane în Balcani până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, cu toate minusurile semnalate, nu putem să nu arătăm,
totuşi, caracterul tolerant al acestei stăpâniri, în pofida unor treceri forţate la
islamism. Otomanii au respectat tradiţiile localnicilor şi credinţa, spre
deosebire de spanioli, care au exterminat o parte din mauri şi evrei, iar restul
au fost expulzaţi, de masacrele săvârşite în Franţa, în „noaptea Sfântului
Bartolomeu”2, de diferitele excese din timpul Războiului de 30 de ani sau de
habsburgii care au distrus cu tunurile biserici şi mănăstiri ortodoxe din
Transilvania3 (sugestiv este exemplul mănăstirii Sâmbăta, ctitoria lui
Constantin Brâncoveanu). Totuşi, emanciparea naţională a popoarelor
balcanice a luat un caracter tot mai organizat pe parcursul secolului următor.

2 Masacru săvârşit în noaptea de 23 spre 24 august 1572 de către catolici împotriva

protestanţilor din Paris şi din întreaga Franţă. Numai în capitală au fost ucişi 30.000 de
„hughenoţi”.
3 Generalul austriac Adolf Buccow, omul de încredere al împărătesei Maria Terezia, a dărâmat

peste 150 de biserici şi mănăstiri ortodoxe din Transilvania (37 de mănăstiri au fost distruse
numai în „Ţara Făgăraşului”), începând din anul 1761.
 LUMEA ÎNTRE 1850 şi 1871. HEGEMONIA EUROPEI ASUPRA LUMII. S.U.A. ŞI
JAPONIA IN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI LA
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (I)

1. Caracterizare generală a perioadei

Evenimentele petrecute în Europa între anii 1850 şi 1871, deci într-un interval scurt, au
imprimat mutaţii profunde în politica a continentului, cu repercusiuni asupra întregului
mapamond.
Anul revoluţionar 1848 a zguduit întreaga Europă, iar Imperiul Habsburgic - aflat în
pragul dispariţiei - a fost salvat datorită sprijinului acordat de Rusia ţaristă, care devenise prima
putere terestră în Europa, în urma înfrângerii lui Napoleon Bonaparte. Învinsă însă în războiul
Crimeii (1853-1856) şi profund umilită prin nepermiterea păstrării flotei militare în Marea
Neagră, situaţia Rusiei a marcat un moment crucial în situaţia internaţională. În schimb, Franţa,
înfrântă în 1814, devine practic arbitrul Europei, în urma Congresului de la Paris (1856).
Napoleon al III-lea - foarte diferit de oamenii care au condus politica externă a Franţei - introduce
idei şi metode noi, ajutând unele state naţionale să se formeze, contribuind practic la
transformarea profundă a fizionomiei Europei. El a încercat să profite şi de războiul civil din
S.U.A., spre a se infiltra în Mexic, şi astfel, printr-un prinţ catolic, să bareze ascensiunea
„barbarilor anglo-americani”. Totuşi, după numai 14 ani (1870), cel de-al II-lea Imperiu francez
se prăbuşeşte sub loviturile de baros ale Prusiei, iar Napoleon al III-lea părăseşte umilit scena
istoriei.
Constituirea celui de-al II-lea Reich şi formarea statului italian realizate în detrimentul
Imperiului Habsburgic, nevoit să renunţe la aspiraţiile sale de hegemon al lumii germane, au
determinat Austria să-şi concentreze politica externă în vederea expansiunii spre sud-estul
european, iar pe plan intern să ajungă la monarhia dualistă austro-ungară, menită să perpetueze
subjugarea românilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, polonezilor şi a celorlalte naţionalităţi ce
alcătuiau mozaicul compozit al Imperiului.
Totodată, Austro-Ungaria, ajunsă în anii următori secundul fidel al Imperiului german,
va încerca cu orice prilej să bareze penetraţia Imperiului Ţarist spre Balcani, sprijinind „omul
bolnav de la Bosfor”, a cărui existenţă constituia o garanţie a îndeplinirii proiectelor sale
balcanice.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească reprezintă, în respectiva perioadă, un act
fundamental, nu numai în destinele istorice ale neamului românesc, ci şi în evoluţia
evenimentelor din sud-estul continentului, statul român sprijinind - chiar în situaţia sa de
suzeranitate faţă de Poartă - mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice, în primul rând ale
bulgarilor şi albanezilor.
Franţa, care făcuse imprudenţa să declare război Prusiei în 1870, fiind net inferioară ca
pregătire militară şi izolată diplomatic din cauza gafelor politice şi a inconsecvenţei lui
Napoleon al III-lea, zdrobită şi umilită, căuta aliat pentru a contracara, pentru a preveni chiar
un nou război, pe care-l pregătea cancelarul Bismarck.
Rusia, care cunoscuse amărăciunea înfrângerii în timpul războiului Crimeii, se replia, prin
efectuarea unor reforme burgheze în interior, pentru a adapta imperiul la noile condiţii moderne.
A construit şcoli, biblioteci, biserici şi a primit numeroşi balcanici, iar în domeniul politicii
externe a căutat aliaţi pentru a depăşi condiţiile umilitoare impuse prin Tratatul de pace de la
Paris, lucru ce va reuşi prin Convenţia de la Londra (1871).
Imperiul Otoman, deşi victorios în Războiul Crimeii, a fost nevoit să se încline în faţa
poporului român, să ducă un război cu micul dar viteazul Muntenegru, şi să cedeze în faţa
Serbiei, care, după un conflict de 5 ani, îi impune evacuarea garnizoanelor din cele 7 cetăţi,
inclusiv Belgradul (1867). De asemenea, a fost nevoit să accepte unirea Insulelor ionice la statul
grec (1863), teritorii care se aflau - după cum se ştie – ocupate de britanici, prin hotărârile
Congresului de la Viena (1815) şi să emită un nou firman Egiptului (1867), prin care se mărea
şi mai mult autonomia acestuia faţă de Poartă.
Puternica răscoală poloneză din anii 1863 -1864 a adus în ochii opiniei publice europene
încercarea polonezilor de a reface fostul stat Polska şi a condus la deteriorarea la maximum a
relaţiilor Franţei şi Angliei cu Rusia. Bismarck a profitat de această conjunctură sprijinind
diplomaţia ţaristă, care nu va uita aceste servicii şi se va revanşa în anii 1870-1871. De asemenea,
trebuie spus că prin înfrângerea din 1866, prin retragerea din provincia Veneţia şi din
Confederaţia germană, Austria va trebui să cedeze în faţa nobilimii şi a burgheziei maghiare, a
căror tenacitate s-a văzut în anii 1848-1849, şi să accepte un compromis cu aceştia. Prin crearea
dualismului austro-ungar (1867), rolul naţiunii maghiare a crescut în viaţa politică a Europei, în
sensul că jumătate din puterea efectivă a Imperiului Habsburgic a fost cedată acesteia, ea
controlând ca teritoriu, afară de Ungaria propriu-zisă, Transilvania, Slovacia, Voivodina şi
Croaţia.
Menţionăm că în aceşti ani s-au realizat numeroase progrese materiale şi invenţii
tehnice, atât în Europa, cât şi în restul continentelor, acestea modificând viaţa socială mai mult
decât o făcuseră secolele trecute.
Dacă reţeaua de căi ferate începe să devină mai densă în Europa, progresele în domeniul
construcţiei vapoarelor impulsionează crearea de companii care leagă bătrânul continent de
celelalte, iar folosirea telegrafiei şi introducerea cablurilor trans-oceanice facilitează schimbul
de informaţii.
Urmând exemplul Angliei, care avea deja, în 1840, trei companii de transporturi
maritime, Franţa organizează şi ea companii similare care acţionau în Mediterana, plecând din
Marsilia cu destinaţia America de Sud (1860) şi Indochina (1862). Compania generală maritimă
lega Le Havre cu New Yorkul (1855), şi ăşi prelungea traseul spre Mexic.
Nici statele germane nu s-au lăsat mai prejos. Este fondată compania Hamburg-America
(1847), iar din 1857 cea din Bremen.
Şi S.U.A. înfiinţează trei mari companii, acestea începând să le concureze cu succes pe
cele britanice.
Descoperirea aurului în California (1848) şi în Australia (1851) atrage un număr sporit
de oameni întreprinzători, iar navigaţia pe oceane a vapoarelor europene încărcate cu mărfuri
industriale, protejate de tunuri, extind sfera pieţei mondiale. Comerţul Europei creşte de 3 ori
în perioada 1850-1871, iar industriei grele engleze îi revine un loc tot mai important. Anglia îşi
menţine poziţia de primă putere industrială din lume, urmată de Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia,
Suedia, dar şi de statele germane (Prusia şi Saxonia) şi de italieni (Piemont, Lombardia).
Deschiderea Canalului de Suez (1869) oferea posibilitate şi mărfurilor italiene să ajungă mai
repede pe coasta răsăriteană a Africii şi în Oceanul Indian.
Aceste transformări spectaculoase în lumea economică au creat contemporanilor o stare
euforică, de prosperitate. Dar anul 1857 i-au trezit pe mulţi la realitate. Criza declanşată în acel
an - considerată de specialişti ca prima criză a lumii moderne - a afectat atât Europa, cât şi
celelalte continente. Datorită interferenţei elementelor economice de toate categoriile,
depresiunea generalizată a cuprins agricultura, industria, finanţele, comerţul internaţional,
producţia, consumul, casele de economii. Semnalul l-a dat o societate americană, angajată în
construcţii de căi ferate, care a dat faliment, dezastrul extinzându-se în Europa, lovind puternic
Anglia, Hamburgul şi ţările scandinave, lărgindu-se treptat în întreaga Europă.
Dacă dificultăţile multiple au fost de scurtă durată, efectele lor economice s-au
prelungit, provocând o scădere substanţială a preţurilor la mărfurile en-gros. Închiderea a
numeroase întreprinderi sau scăderea capacităţilor de producţie a condus la concedierea a
numeroşi muncitori şi funcţionari, la scăderea nivelului de trai al acestora.
 Sub aspect economic, S.U.A. începe să devină tot mai activă în piaţa europeană. Astfel,
în 1856 s-au adus cereale americane ce depăşeau suma de 50 milioane de dolari. Bineînţeles,
tensiunile au fost depăşite, dar oamenii de afaceri devin tot mai vigilenţi în a avea materii prime,
pieţe de desfacere şi impun guvernelor şi chiar şefilor de stat autocraţi punctul lor pe vedere.
De altfel, dezvoltarea vertiginoasă a forţelor de producţie, scurtarea duratei de
parcurgere a distanţelor mari, explozia demografică au schimbat concepţiile tradiţionale ale
politicii coloniale. Creşterea masivă a populaţiei a cerut alimente tot mai multe, materiile prime
tot mai variate şi în cantităţi industriale, pieţe de desfacere, în vreme ce colonizarea, limitarea
hinterlandurilor, munca sclavilor dădeau un randament din ce în ce mai scăzut.
Deşi încă din timpul Revoluţiei franceze, iar apoi la Congresul de la Viena, s-au luat
măsuri pentru lichidarea sclaviei, practic, legea din 1839 a suprimat sclavajul în coloniile
coroanei britanice, guvernul acordând sume de bani proprietarilor de terenuri, stimulându-i. De
asemenea, a oferit Canadei, Australiei, Noii Zeelande şi Africii Australe posibilităţi largi de
iniţiativă proprie. De altfel, şi francezii au mers pe aceeaşi linie, abolind sclavajul în coloniile
lor (1848) şi făcând înlesniri iniţiativei locale în Alger şi Senegal.
Desigur, Europa Occidentală, cu un regim liberal şi industrializată, era sensibil avansată
faţă de cea Centrală ori Răsăriteană. În Rusia, relaţiile feudale au fost abolite abia în 1861. Dar
Anglia şi Franţa au încercat ca acest decalaj să se menţină cât mai mare.
În Imperiul ţarist, construcţia de vase s-a dezvoltat mai ales în porturile Balticei şi ale
Mării Negre, prelucrarea sfeclei de zahăr în Ucraina (Kiev, Podolsk, Harkov), industria minieră
în Ural, în timp ce în Transcaucazia a crescut mica producţie de mărfuri, în Armenia capitalul
comercial, iar în Azerbaidjan extracţia şi prelucrarea petrolului.
Abolirea relaţiilor feudale au implicat transformări în conducerea locală şi centrală,
reforme în domeniul învăţământului, al presei, în domeniul cenzurii, în domeniile economic,
financiar şi terminând cu reforma armatei; deşi n-au fost de amploarea celor din timpul lui Petru
cel Mare, totuşi, au modernizat-o şi au apropiat-o mai mult de Europa.
După prima călătorie în India a lui Vasco da Gama (1498), care s-a întors cu pietre
preţioase, mirodenii, textile şi alte produse indigene, tot mai mulţi negustori spanioli,
portughezi, olandezi, danezi şi francezi se încumetă să ajungă în India. Cei mai persistenţi sunt
englezii, care reuşesc să-şi elimine rivalii, mai ales pe francezi, în timpul Războiului de 7 ani
(1756-1763).
Britanicii s-au stabilit în Bengal (1757), ceea ce a contribuit într-o măsură considerabilă
la naşterea revoluţiei industriale în Anglia.

2. Unificarea Italiei

Dacă Metternich folosea expresia „Italia nu e decât o noţiune geografică”, contele

Cavour, unul din oamenii cei mai remarcabili ai secolului al XIX-lea, a căutat să dezmintă
afirmaţiile cancelarului austriac.
Succesele militare şi diplomatice obţinute de Regatul Sardiniei în anii 1855-1856 făceau
ca tot mai mulţi patrioţi italieni să se ralieze în jurul dinastiei de Savoia, considerând-o capabilă
de a înfăptui acest mare act istoric, unificarea. Până atunci, unii oscilau spre Piemont, alţii
vedeau viitorul stat ca o confederaţie în genul Elveţiei; unii vedeau o unificare sub sceptrul
papei, o republică unitară clădită pe proiectul lui Mazzini, iar cei mai mulţi una în jurul
Regatului celor Două Sicilii.
Eforturile lui Cavour şi ultimele evenimente arătau că şansa era de partea Regatului
Sardiniei, dar se punea problema: va risca Piemontul să abordeze frontal Austria, sau va apela
la o mare putere care să fie dispusă să-l ajute, adică, practic, să ducă un război împotriva
Austriei?
 Dintre marile puteri rămâneau Anglia şi Franţa, eventual Prusia, care urmăreau aceleaşi
scopuri: slăbirea Austriei. Rusia era exclusă deoarece îi ura în aceeaşi măsura atât pe austrieci,
dar şi pe sarzi, fără niciun motiv real, şi le declarase război în perioada campaniei din Crimeea.
Britanicilor, care se bazau pe flotă, le era dificil să-şi conjuge eforturile de a-i scoate pe austrieci
din Lombardia-Veneţia, unde se cerea infanterie instruită să acţioneze în zone montane.
Astfel, aliatul ideal rămânea numai Franţa, dar trebuia găsit un pretext ca să-l
impulsioneze pe Napoleon al III-lea. Motivul a fost valorificat cu ocazia atentatului eşuat al lui
Felix Orsini împotriva împăratului. Paradoxal pare faptul că atentatul, în loc să scadă lui
Napoleon al III-lea simpatiile pentru cauza italiană, i le-a impulsionat.
La 29 ianuarie 1859 Franţa şi Sardinia au semnat un tratat secret: rămânea ca războiul
să înceapă imediat ce va fi pregătită opinia publică franceză şi va fi asigurată neutralitatea
Angliei, Rusiei şi Prusiei. De altfel, bazele colaborării franco-sarde au fost puse cu ocazia
întrevederii de la Plombieres (iulie 1858), între Napoleon al III-lea şi Cavour. Împăratul a cerut
Sardiniei să-i cedeze două provincii: Nissa şi Savoia; în schimb, era de acord ca, împreună cu
Victor Emmanuel al II-lea, să declare război Austriei şi să nu depună armele până când
austriecii nu vor fi alungaţi din Lombardia şi Veneţia. Aceste două provincii urmau să fie alipite
Sardiniei.
Prusia a rămas în expectativă, Anglia nu era dispusă să participe la o asemenea acţiune,
iar Rusia a încheiat un tratat de neagresiune cu Franţa, la începutul lunii martie 1859.
La 3 mai 1859 începe războiul franco-sardo-austriac, încheiat cu înfrângerea Austriei
(Magenta şi Solferino – 4 şi 24 iunie). După acestea, Napoleon al III-lea negociază un
armistiţiu cu Austria la Villafranca (iulie 1859), prin care Lombardia era cedată Franţei. În
Italia se instaurează un sentiment al trădării franceze, iar Cavour demisionează.
În orice caz, la 10 noiembrie 1859 se încheie la Zürich Tratatul de pace cu Austria,
care cuprindea următoarele stipulaţii: Austria ceda Lombardia către Franţa, care la rândul ei o
ceda Sardiniei, iar Veneţia rămânea sub Coroana habsburgică. Franţa intra în stăpânirea celor
două provincii promise, însă pe fondul deteriorării relaţiilor cu Sardinia.
După revenirea la putere a lui Cavour, el se găsea într-o mare dificultate, deoarece
Garibaldi era hotărât să pornească marşul asupra Romei, unde staţiona o garnizoană franceză,
din 1849, în timp ce Anglia încuraja aceste acţiuni. Cavour, fluturând în faţa împăratului Franţei
primejdia apariţiei unei republici italiene meridionale care ar fi putut intra în zona de influenţă
a Angliei şi a complicaţiilor ce s-ar fi putut ivi prin atacarea Oraşului Eten, unde staţionau trupe
franceze, a cerut permisiunea ca armata sardă să pătrundă în Regatul Neapole. Napoleon al III-
lea şi-a dat consimţământul, cu condiţia ca totul să fie făcut foarte repede.
Şi astfel, ceea ce nimeni nu prevăzuse – nici măcar Cavour -, la un interval ceva mai
mare de un an de când trupele sarde au trecut Ticino (1859), aproape întreaga Peninsulă
Apenină, cu excepţia regiunilor Veneţia şi Lazio, era unificată. Parlamentul Piemontez
proclama unificarea Italiei în şedinţa sa din martie 1861, iar pe Victor Emmanuel, rege al
Italiei, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională. Peste 10 zile Cavour a propus, şi
Parlamentul a fost de acord, ca Roma să devină capitala statului.
Dar noul stat italian, care apăruse într-o asemenea conjunctură, va suferi o grea pierdere,
Cavour - cel care a avut contribuţia cea mai mare dintre italieni la unificare - moare in iunie
1861.
Micul Piemont are curajul să înfrunte Rusia în Războiului Crimeii, cu scopul de a fi
primit în familia marilor puteri, iar apoi să înfrângă Austria, ale cărei tentacule se extinseseră
în întreaga Peninsula Italică, prin hotărârile Congresului de la Viena.
Altfel, mizând pe sprijinul Franţei, conjugat cu aportul maselor conduse de Garibaldi,
s-a creat statul modern italian (1861 ), în afara căreia rămâneau doar Veneţia şi Roma (acţiunea
piemonteză anexând cea mai mare parte a posesiunilor statelor pontificale).
Veneţia va fi anexată în 1866, tot cu ajutorul unui stat mare, Prusia, deşi trupele italiene
au fost înfrânte pe câmpul de luptă (la Custoza - pe uscat şi la Lissa - pe mare), iar în
septembrie 1870 va fi ocupată Roma, profitându-se de înfrângerea primului său aliat, Franţa.
De altfel, ocuparea Romei – situată în mijlocul peninsulei, fără nicio importanţă strategică - nu
putea trezi opoziţia cabinetelor europene, dar declanşa opoziţia opiniei publice catolice
europene, de care trebuia să ţină cont noul stat modern italian, avându-se în vedere situaţia sa
economică destul de precară.

3. Unificarea Germaniei

Majoritatea istoricilor susţin că anii 1850 au fost punctul cel mai de jos din istoria
Prusiei. În acea vreme, Prusia era slăbită pe plan internaţional şi era considerată cea mai puţin
importantă dintre Marile Puteri. Însă aparenţa era înşelătoare, deoarece acum se pun bazele
unificării Germaniei sub Bismarck.
Încă din anul 1849 existau numeroşi susţinători ai naţionalismului german în Prusia.
Unul dintre aceştia era şi generalul Joseph von Radowitz. Acesta a propus un program intitulat
Planul Uniunii Prusace, care milita pentru o Germaniei Mică unită sub forma unui Reich
(Imperiu) federal, din care era exclusă Austria. Acesta ar fi avut un guvern central puternic şi
ar fi dat regelui Prusiei controlul asupra armatei federale. Deşi Austria nu ar fi fost membră a
proiectatului imperiu, ar fi existat cu aceasta o relaţie specială din partea Prusiei. Totuşi, această
uniune ar fi condus la o Germanie Mare, în care Prusia şi Austria ar fi fost egale, însă Prusia
trebuia să fie statul conducător, iar regele ei împărat.
Acest plan complicat, care încerca să pună în practică atât soluţia Germaniei Mici cât şi
pe cea a Germaniei Mari, nu putea fi acceptat de Austria. În cele din urmă şi o serie de state
germane au privit cu suspiciune ambiţiile Prusiei şi nu au răspuns iniţiativei lui Radowitz.
Prin venirea lui Otto von Bismarck1 ca prim-ministru al Prusiei, în septembrie 1862,
incontestabil, acesta va fi figura centrală ce va făuri Imperiul german. Mediocrul student al
facultăţii de Drept din Göttingen, dotat cu o mare inteligenţă şi cu o voinţă de fier, a prins gust
pentru diplomaţie la Frankfurt, unde a stat peste 7 ani, ca reprezentant al Prusiei. Acest post a
fost pentru el o şcoală a cunoaşterii problemelor germane şi o trambulină pentru viitoarea
carieră politică.
Ocupând funcţia de ambasador la Petersburg, între anii 1859 şi 1862, a cunoscut
realităţile ruseşti şi şi-a atras simpatia atât a ţarului Alexandru al II-lea, cât şi a ministrului de
externe Gorceakov.
Bismarck a ştiut să speculeze din plin antipatia Rusiei pentru Austria şi a faptului că în
timpul insurecţiei poloneze (1863-1864), când situaţia devenise foarte încordată, profilându-se

1 S-a născut în anul 1815. Tatăl său era Junker. Junker-ii constituiau o nobilime deţinătoare
de pământuri, cu propriile ei reguli de comportament şi cod de onoare. Ei aveau un
devotament puternic faţă de viaţa militară, credeau în statul prusac, erau solidari,
conservatori, intoleranţi şi obtuzi. Bismark nu era un Junker. Era însă un bun lingvist
(vorbea fluent franceza, engleza şi rusa), un sportiv excelent (înotător, călăreţ, trăgător de
elită, expert în scrimă). A avut un curaj înnăscut. Era un tip care bea, mânca şi fuma în
exces. În anul 1883 a ajuns la greutatea de 114 kg. În ciuda înfăţişării sale, Bismarck era
foarte emotiv, labil din punct de vedere psihic, izbucnea uşor în plâns sau într-o criză de
mânie. Temperamentul său devenea violent în momentul în care avea de întâmpinat o
opoziţie puternică. A fost întotdeauna un afemeiat notoriu şi a iubit în exces jocurile de
noroc. S-a căsătorit cu Johanna von Puttkamer, o luterană profund religioasă, care i-a
dăruit mulţi copii. A murit în iulie 1898. Pe mormântul său erau scrise următoarele cuvinte:
“Un credincios servitor german al Kaiserului Wilhelm I”. Potrivit gândirii sale, politica „nu
este în sine o ştiinţă exactă şi logică, ci capacitatea de a alege în orice clipă trecătoare...ceea
ce este mai puţin rău...”.
un nou război între Rusia, pe de o parte, şi Anglia şi Franţa, pe de alta, să-şi ofere bunele servicii
Petersburgului.
Incontestabil că Bismarck a folosit în mod magistral toate aceste realităţi, a ştiut să
capteze bunăvoinţa diplomaticii ţariste prin a izola Austria şi Franţa, chiar dacă Rusia nu mai
juca rolul avut anterior Războiului Crimeii.
De asemenea, Bismarck a ştiut să menajeze interesele britanice, având şansa ca după
moartea lui Palmerston, diplomaţia engleză să fie mai puţin preocupată de problemele ce
frământau statele europene. De altfel, Bismarck a rămas figura centrală a politicii europene în
următorii aproape douăzeci de ani, după înfrângerea Franţei.
Prusia avea de rezolvat sarcini deosebit de complicate atât pe plan extern, cât şi pe plan
intern, deoarece guvernul dorea rezolvarea unificării de sus, prin fier şi sânge, pe când
interesele maselor, ale majorităţii opiniei publice, cereau această rezolvare de jos, pe cale
revoluţionară, prin democratizarea vieţii politice (adoptarea de reforme).
Regele Wilhelm I, care urcase pe tron în anul 1861, la o vârstă destul de înaintată (avea
64 de ani), era dezorientat şi lipsit de viziune politică şi de soluţii concrete. În acest context,
politica externă a lăsat-o în mâna lui Bismarck, în exclusivitate.
Cancelarul a aşteptat un prilej potrivit a-şi iniţia planurile diplomatice. O asemenea
oportunitate neaşteptată pentru Bismarck a fost izbucnirea insurecţiei din Polonia rusească
(ianuarie 1863). Mici detaşamente polone au atacat garnizoanele ruseşti, dar forţele erau
inegale: 20.000 de insurgenţi înarmaţi erau insuficienţi pentru a putea să se războiască cu o
armată perfect echipată, având un efectiv de 100.000 de militari.
În întreaga Europă s-au creat comitete de susţinere a cauzei poloneze, impulsionate de
emigranţii polonezi ce se răspândiseră în toată Europa, mai ales după înfrângerea insurecţiei
din anii 1830-1831.
Franţa, Anglia şi Austria au căutat să profite de conjunctură, sprijinindu-i pe polonezi
şi cerând separarea de Rusia. În schimb Bismarck l-a sfătuit pe regele Prusiei ca să-i ofere
acesteia bunele oficii, inclusiv sprijin militar pentru înăbuşirea mişcării, încheindu-se în acest
sens o convenţie.
În schimb, Napoleon al III-lea2 urmărea să antreneze Anglia şi Austria într-un nou
război, de data aceasta îndreptat împotriva Prusiei.
Revenind la problema poloneză, guvernul francez, nereuşind să atragă Anglia într-un
război cu Rusia, a făcut o ultimă încercare de a convoca un congres european, ademenindu-l pe
ţarul Alexandru al II-lea cu posibilitatea revizuirii clauzelor, umilitoare pentru Rusia, ale
Tratatului de pace de la Paris (1856).
Napoleon al III-lea se gândea să revizuiască clauzele Congresului de la Viena, care nu
erau deloc agreabile dinastiei Bonaparţilor, să ceară alipirea la Franţa a malului stâng al Rinului
şi, totodată, să reexamineze problema poloneză.
Propunerea împăratului Franţei adresată suveranilor din Europa la începutul lunii
noiembrie 1863, s-a izbit imediat de opoziţia Angliei. Palmerston şi Russel au intuit imediat
riscurile unui asemenea congres pentru interesele Angliei.
O nouă ocazie s-a ivit pentru Bismarck în noiembrie 1863, când regele Danemarcei,
Frederic al VII-lea, a murit, succesor la tron fiind numit Cristian al IX-lea. Profitând de această

2 Nepot al lui Napoleon Bonaparte, Ludovic Napoleon a fost ales în 1848 preşedinte al celei
de-a doua Republici Franceze, iar în urma loviturii de stat din decembrie 1852, a devenit
împărat al Franţei, sub numele de Napoleon al III-lea, la vârsta de 44 de ani, când sănătatea
sa începuse să se înrăutăţească. În timpul său, Franţa şi-a consolidat influenţa în Africa şi
Indochina, a sprijinit contruirea Canalului de Suez, a încheiat un tratat comercial cu Anglia
şi a evoluat spre o situaţie economică demnă de invidiat.
conjunctură, Bismarck a încercat să agite problema stăpânirii ducatelor Schleswig şi Holstein3
de către Danemarca. Astfel, micul stat s-a trezit singur în faţa unei coaliţii prusaco-austriece.
Odată făcut demarajul, acum Bismarck avea nevoie de un conflict care să compromită
Austria. După cum se ştie, Austria a anexat Holsteinul, iar Prusia - Schleswigul. Spre stupoarea
tuturor, mai ales a liberalilor, Bismarck propune o vastă reformă a Confederaţiei germane:
alegerile pentru Reichstag să se facă prin vot universal.
Austria a refuzat o asemenea propunere, oferindu-i un bun pretext lui Bismarck să
invadeze Holsteinul, mai ales că acest ducat era despărţit de Austria de o serie de state germane,
inclusiv de Prusia. Pretextul războiului austro-prusac a fost găsit, acesta izbucnind în iunie
1866.
Dar lucrul cel mai dificil pentru Bismarck a fost să evite o intervenţie franceză de partea
Austriei, în războiul pe care-l pregătea cu minuţiozitate. De aceea, a atacat problema frontal şi
a plecat în Franţa, în toamna anului 1865, la Biarritz, unde Napoleon al III-lea îşi petrecea
sejurul.
Bismarck i-a dat acestuia să înţeleagă că, în schimbul neutralităţii Franţei, n-ar avea
nimic de obiectat dacă Luxemburgul va fi anexat de hexagon. Napoleon al III-lea a respins cu
dispreţ propunerea, lăsând să se înţeleagă că vrea Belgia. Împăratul francez se gândea că va fi
un război de lungă durată şi de epuizare între Prusia şi Austria, iar atunci, o puternică armată
franceză va apărea în Rimini, unde cu uşurinţă va putea anexa Belgia, Luxemburgul, chiar şi
teritorii de peste Rin.
Dacă Napoleon al III-lea se aştepta la un război lung şi istovitor între cei doi parteneri,
Bismarck miza pe un război fulger. Armata prusacă urma să atace austriecii din nord, mizând
pe faptul că numeroase divizii habsburgice vor rămâne la graniţa estică, de frica unei intervenţii
ruseşti.
Între timp, Napoleon al III-lea îl previne pe Franz Joseph de primejdia ce-l ameninţă:
războiul pe două fronturi. De aceea, i-a solicitat să cedeze paşnic Veneţia.
Atât propunerea franceză, cât şi răspunsul negativ al austriecilor au fost speculate la
maximum de Bismarck, care l-a manevrat inteligent pe Napoleon al III-lea: că va fi un război
de durată, că armata prusacă este slab echipată, că habsburgii vor trimite puţine trupe în sud.
Astfel, împăratul şi-a dat consimţământul ca italienii să încheie o alianţă cu Prusia.
În urma acestei strălucite victorii diplomatice a lui Bismarck, în aprilie 1866 s-a încheiat
Tratatul de alianţă dintre Prusia şi Italia. Tratatul a fost precedat de un acord comercial
(februarie 1866), între Zollverein şi Italia, specificându-se ca ambele părţi să nu încheie pace
separată; iar în caz de victorie, Italia va primi provincia Veneţia.
La Custoza austriecii repurtează o strălucită victorie (24 iunie 1866), Bismarck
neaşteptându-se ca aliaţii săi să fie atât de slabi. Dar situaţia a fost salvată de către talentaţii
generali prusaci care, printr-o manevră abilă, impun adversarului o bătălie decisivă, zdrobindu-
l la Sadova4, în Podişul Boemiei.
În timp ce regele Wilhelm I şi majoritatea generalilor - ameţiţi de victoria de la Sadova
- doreau să pornească asupra Vienei şi să savureze victoria obţinută, Bismarck - dând dovadă
de abilitate diplomatică - a solicitat oprirea războiului, ameninţând, în caz contrar, cu demisia
şi sinuciderea. El argumenta că, dacă Austria părăseşte Confederaţia Germană, renunţă la
Holstein, şi acceptă formarea unei noi Uniuni a Germaniei de Nord - sub egida Prusiei -, este

3 Cele două ducate au fost sub stăpânirea Danemarcei timp de 400 de ani. Populaţia din
Schleswig era formată din danezi şi germani, în timp ce în Holstein erau aproape numai
germani.
4 Localitatea se numeşte în limba germană Königgrätz. Bătălia a fost de mare amploare. La ea

au luat parte aproape o jumătate de milion de oameni. Prusacii au folosit în luptă un nou
tip de armă şi anume puşca cu ac (Dreyse). Puterea lor de foc era de cinci ori mai mare decât
a puştilor aflate în dotarea austriecilor. Acest fapt a făcut diferenţa pe câmpul de luptă.
mai mult decât suficient.
Considerăm că genialitatea diplomatică a lui Bismarck se vede în raţionamentul politic
de mai sus, deoarece, în primul rând, impunerea unor condiţii dificile Austriei ar fi determinat-
o să continuie războiul şi, prin aceasta, i-ar fi făcut „jocul” lui Napoleon al III-lea care oricând
ar fi putut să devină arbitrul situaţiei, dar şi cu pretenţii asupra malurilor Rinului. În al doilea
rând, austriecii fiind tot germani, Bismarck n-ar fi dorit să-i umilească prea mult – ocupându-
le şi capitala.
La 23 august 1866 Bismarck a încheiat la Praga pacea cu Austria, fără participarea
Italiei. Mai mult, deşi înfrânţi, aceştia ridicau pretenţii nu numai asupra Veneţiei, ci şi asupra
Triestului şi a zonei Trento.
Referindu-ne la Tratatul de pace, acesta cuprindea 14 articole, în care se preciza că
împăratul Austriei, cu consimţământul împăratului Franţei, ceda Italiei Regatul Lombardo-
Veneţian. Se cuvine să facem precizarea că Lombardia trecuse la Sardinia în 1859, dar provincia
Veneţia păstra în continuare titulatura de regat Lombardo-Venetian, în cadrul Imperiului
Habsburgic - titulatură de pe timpul Congresului de la Viena. Împăratul Austriei a recunoscut
dizolvarea Confederaţiei Germane şi şi-a dat asentimentul la o nouă organizare, dar fără
participarea Austriei.
De asemenea, a transferat regelui Prusiei toate drepturile recunoscute prin pacea de la
Viena (1864), în privinţa Schleswigului şi Holsteinului. Astfel, vechea Confederaţie Germană
a fost lichidată, Prusia anexând o serie de state germane mai mici, care luptaseră de partea
Austriei.
Mai apoi, o serie de alte state şi-au pus semnătura pe Tratatul de pace de la Praga:
Wurtemberg, Marele Ducat de Baden, Bavaria, Marele Ducat de Hessa, Marele Ducat de Reuss
etc.
A urmat, la 20 septembrie 1866, promulgarea Legii anexării Hanovrei, a electoratului
Hessa, a Marelui Ducat de Nassau şi a oraşului Frankfurt. Astfel a luat naştere Uniunea
Germaniei de Nord, unde regele Prusiei devenea capul tuturor acestor state şi comandant
militar suprem.
Statele din sud (Bavaria, Wurtemberg, Hessa, Baden), deşi au încheiat o serie de
acorduri cu Uniunea Germaniei de Nord, nu erau dispuse să-şi piardă independenta şi aşteptau
poziţia Franţei şi Austriei.
Diplomaţia ţaristă a devenit neliniştită de succesele Prusiei. Dar Bismarck a avut grijă
să-l trimită pe generalul Manteuffel în misiune specială, cu scopul de a transmite ţarului
Alexandru al II-lea că Prusia este dispusă oricând să sprijine anularea clauzelor umilitoare ale
Tratatului de pace de la Paris din 1856.
Napoleon al III-lea şi-a dat seama că a fost păcălit de Bismarck, acesta manevrând în
aşa fel lucrurile, ca atât englezul, cât şi rusul, să afle că doreşte anexarea Belgiei şi a
Luxemburgului. Apoi, falimentul aventurii mexicane, care înghiţise milioane de franci, mulţi
oameni, şi mai ales moartea tragică a împăratului Maximilian5 (1867) l-au discreditat în ochii
opiniei publice, făcând ca nemulţumirile să crească în interior.
Revenind la unificarea Germaniei, Bismarck şi-a dat seama că nu putea să ocolească
un al treilea război, de data aceasta cu Franţa. Între timp, diplomaţia franceză încerca să închege

5 Membru al familiei imperiale a Habsburgilor, Ferdinand Maximilian Joseph, frate cu

împăratul Franz Iosif, a fost împărat al Mexicului, fiind impus cu armele de Napoleon al III-
lea şi susţinut de monarhiştii mexicani. Guvernarea sa nu a fost recunoscută de forţele
republicane locale, conduse de Benito Juarez. După plecarea corpului armat francez, Statele
Unite îl vor susţine pe Juarez. Astfel, acesta a atacat forţele monarhice şi, după un asediu
de câteva luni al oraşului Ciudat de Mexico, împăratul a capitulat. După o judecată sumară,
Maximilian a fost executat de către republicani, deşi personalităţi europene, precum Victor
Hugo sau Giuseppe Garibaldi, au pledat pentru graţierea sa.
un bloc între Austria şi Italia, dar refuzul lui Napoleon al III-lea de a-şi retrage garnizoanele din
Roma scotea din competiţie partenerul. Opinia publică italiană era din nou supărată pe francezi,
deoarece încercarea lui Garibaldi, aflat în fruntea unui detaşament care a dorit să ocupe Roma,
a fost zădărnicită de trupele franceze cantonate în „cetatea eternă”.
Pretextul războiului a fost legat de candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul
Spaniei, tron rămas vacant.
Diplomaţia, cât şi opinia publică franceză nu puteau admite ca dinastia care ocupa tronul
Prusiei să fie instalată şi în Spania, astfel fiind pusă în primejdie securitatea Franţei. Regele
Wilhelm I al Prusiei a fost de acord cu raţionamentul Franţei, însă Bismarck considera că sosise
momentul ideal când Franţa, înfuriată de această candidatură, va deveni agresoare şi va declara
război Prusiei.
Calculele vicleanului diplomat prusac s-au adeverit. În urma cuvântării războinice a
ministrului de Externe francez, ducele Gramont, cu o majoritate zdrobitoare, deputaţii, indignaţi
de ofensa adusă Franţei, au declarat război Prusiei, considerată inamică şi vecină impertinentă.
În iulie 1870, Rusia s-a declarat neutră faţă de războiul franco-prusian. De altfel, ruşii
aşteptau înfrângerea Franţei, ca să poată anula clauzele Tratatului de la Paris.
Printr-o înaintare rapidă, ajutaţi de tehnică şi de căile ferate, comandamentul prusac a
împiedicat joncţiunea celor două importante grupări franceze, blocându-l pe mareşalul Bazaine
la Metz, iar pe celălalt mareşal la Sedan, unde se afla şi Napoleon al III-lea. La 2 septembrie,
gruparea de la Sedan a capitulat, Napoleon al III-lea a fost luat prizonier, iar soarta războiului
şi a împăratului francez6 a fost pecetluită. Armatele prusace, bine pregătite, având şi
superioritate numerică, le-au zdrobit pe cele franceze, care erau prost echipate, obişnuite să
întâlnească adversari inferiori, (cazul Algerului sau al Mexicului).
Italia era în derută: să intre sau nu în război de partea Franţei? Sedanul a determinat-o
să-şi schimbe radical planul, să ocupe Roma şi astfel să-şi încheie procesul de unificare.
Pentru a umili şi mai mult Franţa, la 18 ianuarie 1871, în celebra Sală a Oglinzilor de la
Versailles7 a fost proclamat Imperiul German. Astfel, în decurs de 8 ani, în urma a trei campanii
militare glorioase, Bismarck a reuşit să unifice Germania în jurul Prusiei.
Tratatul de pace cu Franţa cuprindea 18 articole. În baza lui, Franţa a cedat Germaniei
Alsacia, o parte din Lorena şi s-a angajat să plătească 5 miliarde de franci ca despăgubiri de
război.
În acest context, se impune precizarea că Imperiul German se prezenta ca o federaţie de
26 de state, din care trei oraşe importante: Hamburg, Bremen şi Lübeck. Fiecare stat îşi păstra
constituţia, guvernul, instituţiile, o armată proprie - aceasta din urmă subordonată
comandantului suprem, împăratul. Guvernul central al Reichului se suprapunea celor 26 de
state, un rol important revenind Camerei Deputaţilor (Reichstag) şi Consiliului Federal
(Bundestagul). Imperiul German ajunsese la o populaţie de 41 milioane locuitori, întins pe o
suprafaţă de 541.000 km².
Astfel, în urma unificării Germaniei şi a Italiei, în Europa au mai apărut două state mari,
care au schimbat complet echilibrul european.

6 După Sedan, în Franţa s-a proclamat a 3-a Republică, iar Napoleon al III-lea s-a restras în
Anglia, unde a murit în Kent, la 9 ianuarie 1873, în urma unei operaţii de vezică.
7 Palat construit de cel mai mare rege al Franţei, Ludovic al XIV-lea, supranumit Regele Soare.

Acesta a locuit în palat, începând din anul 1672.

 Epoca de reconstrucţie a Statelor Unite ale Americii

Deşi cele 13 colonii s-au rupt de Coroana britanică, iar între anii 1812 şi 1814 a avut loc
un nou război anglo-american, capitalul britanic a pătruns masiv în economia S.U.A., depăşind
500 milioane dolari, în perioada anului 1860.
Statele cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial erau Massachusetts, New York
şi Pennsylvania, unde producţia de maşini era considerabilă, existând numeroase întreprinderi
cu un număr de muncitori ce oscila între 800 şi1.200. Revoluţia industrială a fost bazată pe
cărbune, ţiţei, fier şi electricitate.
În S.U.A se găseau cantităţi imense de cărbune bituminos, de minereuri de fier (mai ales
nordul Michiganului şi al Lacurilor Superioare). Petrolul descoperit în Pennsylvania de Vest
(1859), zăcămintele de cupru, aurul şi argintul (1859) din Colorado, Nevada, Montana şi
California au creat industriei americane un piedestal deosebit.
Dezvoltarea reţelei de căi ferate, a curselor de vapoare pe fluvii, noile canale şi cele
două oceane, deschiderea de noi drumuri, acapararea de noi teritorii, prin Noul Mexic,
California, dau un puternic impuls întregii economii a acestui stat întins pe un întreg continent,
între Atlantic şi Pacific, în sud Golful Mexic şi Rio Grande, iar în nord până în Canada.
Acest stat imens, cu bogăţii fabuloase a atras aventurieri, dar şi oameni capabili (de la
jumătatea secolului al XIX-lea depăşind cifra de 400.000 de imigranţi).
În 1870, populaţia ţării era de peste 38 milioane de locuitori, şi era formată încă în
majoritate din fermieri.
Dezvoltarea social-economică s-a desfăşurat în două forme diferite: statele din nord-est
şi centru au devenit state industriale, cu industrie casnică, ateliere meşteşugăreşti şi manufacturi
din ce în ce mai mult înlocuite cu marea industrie de fabrică, în care este folosită munca salariată
încă din 1828. La Philadelphia s-a constituit Partidul Muncitoresc.
În sud, statele s-au dezvoltat altfel, revoluţia industrială fiind frânată de existenţa
sclaviei. Aici existau întinse plantaţii de bumbac, care foloseau munca sclavilor, iar cererea de
bumbac devenea tot mai acută pe piaţa internaţională şi îndeosebi pe cea engleză.
Relaţiile dintre Nord şi Sud erau slabe, iar sclavia constituia un impediment în crearea
pieţei unice şi în dezvoltarea S.U.A.
Sclavia fusese deja abolită în toate statele din Nord către sfârşitul secolului al XVIII-
lea. Conflictul devine atât de acut, încât la 12 aprilie 1861 tunurile sudiştilor din Carolina de
Sud au deschis operaţiunile militare, iar cele 11 state separaţioniste din sud (Carolina de Sud,
Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas, Tennessee şi
Carolina de Nord) care au ieşit din Uniune1, au format o confederaţie cu capitala la Richmond,
cu propria constituţie, sub preşedinţia plantatorului Davis Jefferson.
Acest război fratricid a fost dus timp de 4 ani, cu înverşunare (mai ales în etapa a doua
- 1863-1865), bilanţul fiind de 610.000 morţi (360.000 din partea Nordului şi 250.000 din partea
Sudului), cu 1 milion de invalizi, numai Nordul cheltuind 3 miliarde de dolari.
De altfel, Nordul era mai puternic (23 de state cu o populaţie peste 20 milioane), având
o mare personalitate la conducere în persoana lui Abraham Lincoln (1809-1865).
În 1861, sudiştii, avându-l în frunte pe capabilul general Robert Lee, au repurtat două
victorii. Lincoln a fost nevoit să cheme sub arme încă 500.000 de voluntari, să stabilească noi
impozite, să sporească taxele vamale şi să comande suplimentar armament şi echipament. Dar
ceea ce a impulsionat masele au fost adoptarea Legii agrare (31 mai 1862) şi Proclamaţia
suprimării sclaviei, în septembrie 1862. Sub preşedinţia lui Lincoln, s-a introdus un nou
amendament, care consfinţea interzicerea sclaviei pe întregul teritoriu al S.U.A.
Din punct de vedere militar, Nordul preia iniţiativa, iar generalii Butler şi Sherman obţin
o serie de victorii. În aprilie 1865, armata sudistă se predă cu întreaga armată (28.000 de
soldaţi).
Terminarea războiului civil şi victoria Nordului au fost umbrite de asasinarea lui
Abraham Lincoln la Washington, de un sudist fanatic. La 18 decembrie 1865 sclavii sunt
eliberaţi, iar următorul preşedinte american, Andrew Johnson2, a pledat pentru reconstrucţia
Sudului.
Războiul civil a fost, probabil, cel mai mare eşec din istoria S.U.A. care a numărat
650.000 de morţi. La acestea se adaugă cheltuielile de peste trei miliarde de dolari.
Atitudinile sociale din Sud aveau să se schimbe treptat, îndeosebi cu privire la drepturile
civile ale foştilor sclavi. Astfel, o mişcare rasistă care a cuprins numeroase societăţi secrete, cea
mai mare fiind Ku Klux Klan3, a început să terorizeze pe sclavii eliberaţi.
După retragerea trupelor nordiste din Sud, în 1870, şi după încheierea oficială a

1 În urma alegerii ca preşedinte al S.U.A., în 1860, a republicanului Abrahalm Lincoln, adept

al abolirii sclaviei. Partidul Republican a fost format în anul 1854, prin unificarea grupurilor
care militau împotriva scalviei din partidele Democrat şi Whig. Republicanii erau
reprezentaţi şi susţinuţi îndeosebi în statele din nord şi din vest.
2 După acesta, preşedinte al Statelor Unite a fost Ulysses S. Grant (1869-1877).
3 Cunoscuta organizaţie rasistă extremistă s-a organizat, pentru prima oară, în statul
Tennessee. Organizaţia s-a autointitulat „Statul invizibil” şi credea în superioritatea rasei
albe faţă de cea de culoare. Oficial organizaţia s-a dizolvat în 1869, dar diferite grupări locale
au continuat să terorizeze populaţia de culoare. În 1915 Klanul a fost reactivat în Georgia,
iar a doua dizolvare are loc în 1944. La mijlocul anilor ’90 organizaţia s-a reactivat din nou,
incendiind bisericile populaţiei de culoare, dar acţiunile sale au avut doar un caracter local.
reconstrucţiei, vechile sisteme de discriminare aveau să revină rapid pe plantaţii, iar către
sfârşitul secolului al XIX-lea se introduce segregarea rasială strictă, care afectează şcolile,
transportul în comun şi restaurantele.
După Războiul de Secesiune (1861-1865), Nordul cunoaşte o creştere economică
considerabilă, îndeosebi datorită construirii căii ferate transcontinentale. Mai apoi, în jurul
anului 1893, au fost terminate cinci linii de cale ferată care au deschis drumul spre Vestul slab
colonizat. Această deschidere s-a realizat în detrimentul băştinaşilor indieni. Teritoriile lor au
fost expropriate cu brutalitate, populaţia indigenă fiind forţată să trăiască în rezervaţii.
De altfel, odată cu sosirea albilor în Lumea Nouă, către sfârşitul secolului al XV-lea, se
abat asupra băştinaşilor războaie, foamete, boli, toate având drept consecinţă distrugerea unor
culturi înfloritoare şi originale. Deşi erau prevăzute legi pentru protejarea indienilor, acestea au
rămas la nivel declarativ, fiind încălcate şi sabotate de înalţii guvernatori.
Triburile care şi-au apărat teritoriile au fost masacrate şi anihilate. Printre cele mai
ample conflicte se numără şi bătălia de la Little Bighorn din 1876, unde indienii sioux conduşi
de Sitting Bull au înfrânt expediţia de atac condusă de George Amstrong Custer. Ca răzbunare,
cavaleria S.U.A. a masacrat - la 29 decembrie 1890 - 200 de indieni sioux, în Dakota de Sud.
Revenind la Reconstrucţia Sudului (1865-1877), trebuie să precizăm că aceasta s-a făcut
pe baze democratice, ca o continuare a războiului civil, ca o nouă etapă a revoluţiei burghezo-
democratice. Acest lucru a impulsionat toate sectoarele. Din punct de vedere cultural,
Biblioteca Congresului devine depozit legal de carte, având un fond de carte de 38 milioane
de volume. Astfel, războiul civil (a doua revoluţie burgheză americană) a debarcat de la putere
oligarhia sudului, a lichidat latifundiile şi a introdus principiile democratice.
Americanismul se face tot mai simţit şi în America Latină. În această perioadă este
cumpărată Alaska de la guvernul rus (1867), cu 7,2 milioane dolari aur.
Între anii 1877 şi 1897 are loc o dezvoltare rapidă a oraşelor din Statele Unite, produsă
de forţa de muncă a imigranţilor şi de muncitorii din industrie. Deci ridicarea Statelor Unite la
rangul de putere mondială s-a realizat printr-un progres economic rapid. Construcţia de căi
ferate şi descoperirea petrolului au condus la continuarea expansiunii economice şi la sporirea
puterii financiare, precum şi a capitalului de investiţii economice. Astfel John D. Rockefeller
a înfiinţat Standard Oil Company în 1870, creând primele trusturi4 din Statele Unite.
Dezvoltarea rapidă a oraşelor şi creşterea permanentă a numărului de imigranţi nevoiaşi

4 Un trust este un amalgam de companii independente care sunt reunite într-o singură
companie cu capital comun, cu scopul de a controla piaţa, de a crea monopol într-un anumit
sector industrial.
din Europa şi Asia au condus la dezvoltarea cartierelor etnice în marile oraşe şi la o creştere
uriaşă a numărului muncitorilor industriali. Nu existau reglementări pentru condiţiile de muncă,
aşa că grevele neautorizate şi actele de violenţă erau la ordinea zilei. Rebeliunea din piaţa
Haymarket5 (Chicago) din mai 1866 a demonstrat necesitatea urgentării soluţiilor sociale.
La rândul ei, clasa de mijloc solicita introducerea unor măsuri care să conducă la
dezvoltarea economică a ţării. O problemă controversată a fost cea a taxelor vamale
protecţioniste, care favorizau vânzarea produselor americane în ţară, în defavoarea celor
europene. Prin aceste taxe au fost ameninţate sectoarele care erau dependente de articolele
importate. Preşedintele Grover Cleveland, un oponent al taxelor vamale prohibitive, nu a reuşit
să-şi împiedice succesorii să impună taxe vamale pentru bunurile exportate, astfel că prin 1909
taxele vamale atingeau 57%.
În anul 1893, căderea pieţelor străine şi speculaţiile riscante la bursă determină
declanşarea unei crize grave în S.U.A.
Republicanul William McKinley6 (1897-1901) este primul preşedinte modern al
Statelor Unite. El a întărit autoritatea preşedintelui, a instituit taxe vamale de import, a introdus
standardul de aur pentru dolar şi a întărit încrederea în guvern a comercianţilor, industriaşilor
şi a sindicatelor.
În anul 1898 McKinley intervine în lupta de eliberare a Cubei de sub dominaţia spaniolă,
interesul guvernului american fiind îndreptat către noile pieţe şi surse de materie primă din
America Latină şi din regiunea Pacificului. Cuba devine republică prin tratatul de la Paris, iar
Filipine, Guamul şi Puerto Rico sunt cedate de Spania Statelor Unite.
După asasinarea lui McKinley în septembrie 1901, succesorul său Theodore Roosevelt7
intensifică politica expansionistă. Pe plan intern realizează un control mai strict a trusturilor şi
mediază conflictele muncitorilor. Pe plan extern, în al doilea mandat, intervine în numeroase
ţări din America Centrală şi mediază conflictul ruso-japonez din 1904-1905, acţiune care-l face
să fie primul preşedinte american care primeşte premiul Nobel pentru pace (1906). După
instalarea la putere în Panama a unui guvern dependent de S.U.A., Roosevelt obţine controlul

5 Evenimentele petrecute în piaţa Haymarket, soldate cu morţi, a inspirat în mod direct

sărbătorirea pe plan internaţional a zilei muncii, pe data de 1 mai.
6 Preşedintele McKinley opina despre Doctrina Monroe: “Izolarea nu mai este posibilă. Perioada
de exclusivism a trecut. Expansiunea comerţului reprezintă viitorul….O politică de
binevoinţă şi de relaţii de comerţ prietenos va împiedica represaliile”.
7 La 6 decembrie 1904, preşedintele Theodore Roosevelt amenda Doctrina Monroe prin Corolarul

Roosevelt. Acesta proclama dreptul Statelor Unite ale Americii de a interveni în emisfera vestică
şi justifica dreptul S.U.A. de a-şi exercita puterea politică pe plan internaţional. Rolul Statelor
Unite de “jandarm al lumii”, controversat şi astăzi, începe din timpul guvernării sale.
zonei viitorului canal şi construieşte Canalul Panama, deschis în 1914, care leagă Pacificul
de Atlantic.
Societatea civilă americană s-a mobilizat exemplar, influenţând acţiunea puterii de stat.
Cultura politică americană, caracterizată prin dorinţa de independenţă a individului, afirmarea
egalităţii politice şi a responsabilităţii funcţionarilor publici, au constituit suportul democraţiei.
În anul 1913 Woodrow Wilson8 (1913-1921) îi readuce pe democraţi la putere. Noul
preşedinte temperează politica de expansiune, concentrându-se în special asupra problemelor
interne. Programul său numit Noua libertate urmărea reforme sociale, promiţând să respecte
drepturile altor naţiuni.
După declanşarea primului război mondial, Wilson a răspuns printr-o declaraţie de
neutralitate. Pe parcursul derulării acestuia, preşedintele american a fost silit să renunţe la
pasivitate, întrucât războiul submarin afecta din plin comerţul S.U.A. Astfel, prin aprobarea
Congresului, Wilson a declarat - la 6 aprilie 1917 - război Germaniei.

Japonia la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Constituirea unui stat
modern

Concomitent, în extremitatea estică a lumii s-a ridicat o altă putere, Japonia, o

“ghirlandă insulară” alcătuită dintr-o puzderie de suprafeţe de pământ înconjurate de ape (pe
insula principală Honshu aflându-se vechea capitală, Kyoto).
A urmat, în epoca modernă, un proces de centralizare, instaurându-se un regim de
dictatură militară, marele feudal Tokugawa9 devenind shogun (adică comandant suprem)
ereditar până în anul 1868. Japonia a fost izolată aproape în întregime. Rolul împăratului în
stat a fost diminuat, iar casta marilor seniori feudali a reprezentat factorul politic predominant.
Samuraii formau forţa armată şi erau, de regulă, mici feudali. Spre deosebire de India şi China,
factorul demografic era dirijat de stat încă din secolul XVIII-lea, spre a se evita suprapoluarea.
Cu toate că acest regim politic a oferit imperiului o perioadă lungă de pace şi dezvoltare
culturală, accesul către dezvoltarea occidentală a fost blocat mai ales în domeniul tehnologiei.
Ocupaţiile de bază erau agricultura, pescuitul, creşterea vitelor, vânatul, exploatarea
pădurilor. Cerealele se cultivau fără întrerupere: orezul10, meiul, grâul, secara, dar şi varza, soia,

8 A fost fiul unui pastor presbiterian, profesor de drept şi ştiinţe politice.

9 Puternică familie a Japoniei care a creat şi a monopolizat funcţia de shogun în perioada
1603-1868, iar pe împărat l-a izolat la Kyoto.
10 Circa 177 de soiuri de orez se cultivau în Japonia.
arborele de ceai, dudul. Graţie extinderii irigaţiilor, sute de noi sate au luat fiinţă în perioada
1650-1850.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia japoneză ajungea la 28 milioane de locuitori,
dintre care 2 milioane o alcătuiau categoriile privilegiate (daimyo, samurai, cler). Locuitorii
oraşelor, negustorii şi meseriaşii erau organizaţi în bresle şi corporaţii, dintre centrale urbane ieşind
în evidenţă Osaka şi Nagasaki. Majoritatea populaţiei o reprezenta ţărănimea, aceasta trăind în
comunităţi şi prestând servicii feudale, deşi iobăgia n-a îmbrăcat o formă juridică. Pe ultima treaptă
a ierarhiei erau cei care se îndeletniceau cu munci interzise de religia budistă (sacrificarea vitelor,
funcţia de călău etc.).
Din epoca marilor descoperiri geografice Japonia începe să fie vizitată de europeni,
legături permanente având cu olandezii, din anul 1540, stabiliţi pe o singură insulă izolată
situată aproape de Nagasaki.
Prima ţară care a forţat Japonia să-i deschidă porţile au fost S. U.A., obligând-o cu
armele să încheie un tratat comercial la Kanagawa (1854), prin care americanilor li se punea la
dispoziţie utilizarea a două porturi pentru comerţ. Argumentul decisiv pentru încheierea
tratatului a fost dat de prezenţa unei escadre militare S.U.A., care îşi făcuse apariţia încă din
anul 1853.
Mai apoi, Anglia (1854), Rusia, Franţa (1858), Prusia (1861) semnează tratatele
militare, japonezii fiind nevoiţi să ofere concesii comerciale deoarece le lipseau armele
moderne. Dezvoltarea forţelor de producţie, criza sistemului feudal, ruinarea breslelor şi a
meseriaşilor a declanşat în sufletul nipon ura împotriva veneticilor. Astfel, samuraii naţionalişti
i-au atacat pe comercianţii străini. În 1863 au fost incendiate consulatele englez şi american, iar
înfrângerea japonezilor11 a dus la diminuarea poziţiei shogunului şi la creşterea puterii
împăratului (tenno). În Japonia se formează un grup de influenţă care solicită insistent
reorganizarea societăţii pe baze moderne şi revenirea împăratului la putere.
Astfel, în anul 1867, Mitsu-Hiko (1852-1912), un împărat în vârstă de numai 15 ani, cu
sprijinul nobililor din zonele sudice l-a forţat pe shogun să-şi dea demisia şi i-a retras toate
rangurile. Tokugawa a fost nevoit să cedeze acestuia puterea politică care fusese în mâinile
shogunilor peste 250 de ani.
Practic, în anii 1867-1868 a avut loc o revoluţie care a lichidat instituţia feudală a
shogunatului, a desfiinţat relaţiile feudale, a reorganizat armata şi flota, a dezvoltat
infrastructura (calea ferată Yokohama – Shinagawa, 1872, invenţia ricşei – vehicul propulsat

11 Navele europene au bombardat Kagoshima (1863) şi Shimonoseki (1864).

de forţa omului, 1869, inaugurarea serviciului de vapoare cu aburi şi de diligenţe), a anulat
barierele dintre provincii, a numit guvernatori, a introdus calendarul gregorian12 (1873), a
desfiinţat corporaţiile şi casta războinică a samurailor (1877), a introdus învăţământul
obligatoriu, vestimentaţia occidentală pentru guvernanţi şi funcţionarii publici, ziarele
moderne, a adoptat tunsorile occidentale, a centralizat statul. Guvernul japonez a solicitat
sprijinul unor numeroşi experţi şi specialişti străini din numeroase domenii: minerit, navigaţie,
educaţie, transporturi, bănci, finanţe, agricultură etc.
În 16 noiembrie 1868, Curtea imperială s-a stabilit la Tokyo13, iar revoluţia şi
reformele14 au primit denumirea de “Era Meiji” (Era de lumină).
O armată15 modernă, bazată pe un serviciu militar obligatoriu, încadrată cu ofiţeri
recrutaţi din foştii samurai şi specialişti prusaci16, ajutată de o flotă modernă, construită în parte
prin susţinere britanică, au făcut din Japonia cea mai mare putere politică şi militară din Asia
de Est.
Împăratul a emis Jurământul Cartă în 5 articole: discutarea publică a tuturor
problemelor, participarea tuturor categoriilor sociale la administrarea ţării, libertatea tuturor
persoanelor de a-şi alege ocupaţia preferată, abandonarea vechilor obiceiuri proaste din trecut,
înmagazinarea cunoştinţelor din lumea întreagă, menite să consolideze patria. De asemenea, a
fost înlăturat vechiul slogan „Veneraţi-l pe împărat, expulzaţi-i pe barbari!” şi adoptat cel care
propunea „Spirit japonez, ştiinţă occidentală”!
Printre primele lucrări occidentale traduse în limba japoneză a fost cea a lui Samuel
Smiles intitulată Self Help, care avea ca temă principală ideea potrivit căreia „Dumnezeu ajută
pe cei care se ajută singuri”. Astfel, în epoca Meiji s-au auzit din ce în ce mai des afirmaţii
precum „supravieţuirea celui mai tare” şi „ajută-te singur”, care îşi aveau rădăcina în filosofia
scrierilor lui Herbert Spencer (supravieţuirea celui mai tare) şi în teoriile lui Darwin despre
evoluţie şi selecţia naturală.
Japonia a fost statul care a realizat cea mai rapidă tranziţie de pe glob de la o putere
medievală la una modernă.

12 Introducerea calendarului gregorian a bulversat vechea împărţire a timpului la japonezi,

datele fiind devansate între trei şi şase săptămâni.
13 Anterior Tokio s-a numit Edo. Denumirea actuală a capitalei nipone datează din anul 1868.
14 S-au realizat sub conducerea miniştrilor Kido Takayoshi, Saigo Takamori şi Okubo

Toshimichi.
15 Armata avea drept de veto în cazul numirilor în fotoliile ministeriale.
16 Statul prusac a servit drept model şi în cazul elaborării noii constituţii din 1889, care,

formal, transforma Japonia într-o monarhie constituţională. În anul 1890 se formează un

Parlament cu o Cameră Superioară şi una Inferioară, deşi împăratul încă avea dreptul de a
interveni în viaţa politică prin decrete sau dizolvând Camera Inferioară.
 Astfel, japonezii au evitat soarta Chinei, Indiei, Indoneziei, aceea de a cădea sub
controlul puterilor europene.
Modernizarea şi industrializarea au solicitat extinderea teritoriului ţării, mai ales pentru
obţinerea de materii prime şi extinderea exportului pe pieţele externe.
Astfel, Japonia ajunge la o înţelegere cu Rusia în 1870 în ceea ce priveşte insulele Kurile
şi anexează Arhipelagul chinezesc Ryu-Kyu (1875), se amestecă în invazia Chinei (1895), preia
Taiwanul şi insulele Pescadores, poartă un război cu ruşii în anii 1904-1905, a cărui miză erau
Manciuria şi Coreea, scufundă flota rusă la Tsushima, ocupă jumătatea sudică a insulei Sahalin,
anexează Coreea (1910), exploatează Manciuria şi pătrunde puternic în economia Chinei, în
preajma primului război mondial.
În anul 1912 tenno Mutsu-Hito moare la Tokyo. În timpul domniei lui, Japonia devine
cea mai industrializată ţară din Asia, şi în acelaşi timp, o mare putere politică şi militară.
Practic, Japonia s-a transformat într-un stat capitalist burghez. Supusă unei politici de
modernizare, Japonia a reuşit treptat să-şi asigure independenţa faţă de politica europeană şi
cea a Americii de Nord.
În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului următor, cu excepţia Siamului17
(Thailanda de astăzi), aproape toată Asia de Sud-Est a fost supusă colonizării de către puterile
europene. Britanicii şi-au continuat extinderea imperiului lor colonial la est de India, ocupând
în urma a trei războaie Birmania (astăzi Myanmar). La rândul lor olandezii controlau Indonezia,
iar Franţa era stăpâna Indochinei şi a Cambodgiei18.
La polul opus ascensiunii fulminante a Japoniei s-a situat China, al cărei declin a început
încă de la finele secolului al XVIII-lea. Principalele cauze interne ale decăderii au fost risipa
rezervelor publice, corupţia administraţiei din vremea dinastiei manciuriene şi răscoalele
ţărăneşti.
Mai importante decât acestea au fost însă intervenţiile marilor puteri străine care au
exploatat economic China. Străinii beneficiau de privilegii economice şi juridice, ei neputând
fi, de exemplu, judecaţi de autorităţile chineze. Aceste privilegii precum şi comportamentul lor
arogant faţă de populaţia locală a determinat ostilitatea majorităţii chinezilor faţă de tot ceea ce
era străin, compromiţând astfel tentativele de modernizare. Ca urmare, pentru mulţi chinezi
legarea de tradiţii a ajuns echivalentă cu apărarea ţării.

17 Siamul a reuşit să scape de colonizare, prin politica înţeleaptă dusă de regii Mongkut şi
Chulalongkorn, care au deschis ţara către modernizare şi industrializare după model
occidental.
18 Cea mai mare posesiune colonială franceză, după teritoriile africane.
 Aspecte social-politice și naționale în Imperiul țarist (secolul XVII- debutul
secolului XX)

La începutul epocii moderne, sistemul feudal-absolutist din Rusia se afla în plină

ascensiune. Înăsprirea dependenței feudale a provocat numeroase tulburări sociale în
Moscova, Pskov, Novgorod etc. Ele au fost provocate de sărăcia cruntă în care trăia poporul.
Cea mai puternică mișcare antifeudală din secolul al XVII-lea a fost războiul țărănesc condus
de Stepan Razin, la care au participat și populațiile de pe Volga: tătarii, ciuvașii etc.
Regimul politic din Rusia era o autocrație de tip medieval, care îmbina tradiția
politică bizantină (Moscova se considera, după căderea Constantinopolului, „a treia Romă”)
și practicile despotice asiatice. Societatea era în esență feudală, întemeiată pe agricultură și
pe exploatarea muncii servile.
Primele încercări de modernizare le-a implementat țarul Petru I (1682-1725). Fiind
un admirator al spiritului de muncă întreprinzător și al progreselor economice din țările
protestante (Suedia, Olanda, Prusia), acesta a considerat că Rusia nu se va putea afirma ca
mare putere europeană decât dacă se va reforma după model apusean. În plan politic și
administrative, Petru I a organizat un sistem de guvernare centralizat, susținut de o
birocrație de stat, în detrimentul feudalilor locali. În consecință, a fost creat Senatul –
instituție ce elabora proiecte de legi și guverna în absența țarului. Activitatea ministerială
era exercitată de zece Colegii, în care au fost cooptați reprezentanți ai boierimii mijlocii –
rivalii marilor feudali. În teritoriu – împărțit în gubernii – conducerea a fost încredințată unor
guvernatori, care reprezentau puterea centrală.
Pentru a elimina orice concurență spirituală și ideologică la adresa autorității sale,
Petru I și-a subordonat Biserica Ortodoxă, a desființat Patriarhia, pe care a înlocuit-o, după
model luteran, cu un Sfânt Sinod, compus din clerici și laici și supravegheat de un procurator
general numit de țar.
În plan social, toți nobilii au fost obligați la serviciul public, în administrație și armată,
iar Petru I i-a înnobilat pe toți cei care l-au servit. Astfel, au fost puse bazele unei noi
nobilimi – conform funcției și meritului -, ca o contrapondere la vechea nobilime – conform
originii. În anul 1722 a fost elaborate Tabela Rangurilor, care stabilea o corespondență
precisă între rangul social și serviciul prestat.
O valoare simbolică pentru acțiunea de modernizare a avut-o construcția noii
capitale – Sankt Petersburg (singurul „plămân” prin care Rusia a respirat aer occidental) -,
începută în 1703. Spre deosebire de Moscova, situată în zona agrară și arhaică a Rusiei,
Sankt Petersburg era port la Marea Baltică, cu deschidere spre o zonă de comerț european
intens. De asemenea, a fost simbolică pentru occidentalizarea Rusiei obligativitatea
acceptării vestimentației apusene (așa-numitele haine scurte) și a tăierii bărbilor.
În Rusia nu exista însă o burghezie care să susțină acest proces de modernizare. În
plus, pentru a impune Rusia ca și mare putere, țarul avea nevoie de sprijinul militar al
boierimii. Din această cauză el a fost nevoit să coopteze boierimea la exercitarea puterii și
să-i asigure supremația socială. Astfel, boierilor le-a fost recunoscută autoritatea asupra
țăranilor, ei obținând dreptul de a percepe impozitele de la aceștia și de a-i alege pe
comisarii teritoriali ai districtelor (subdiviziuni ale guberniilor).
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ecaterina a II-a (1729-1796), animată de
ideile generoase ale despotismului luminat, a continuat politica de reformare a Rusiei. La
nivel central, Colegiile au fost înlocuite cu un Consiliu de Miniștri. La nivel local, s-a încercat
aplicarea (limitată) a principiului modern al separației puterilor, în gubernii au fost
delimitate activitățile de administrație, finanțe și justiție, încredințate unor consilii și unor
camere.
Ca și Petru I, Ecaterina a II-a a fost nevoită să avantajeze nobilimea, în detrimentul
celorlalte categorii sociale. Carta nobilimii din 1785 confirma scutirea acesteia de plata
impozitelor, îi acorda libera dispoziție asupra solului și subsolului domeniilor, dreptul de a
înființa manufacturi și fabrici și de a face comerț, inclusiv în străinătate.
Întețirea asuprii feudale a condus la noi convulsii sociale și naționale, în special în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la care au participat țărani din toate categoriile,
lucrătorii din manufacturi, cazacii și populațiile de pe Volga. Apogeul acestor acțiuni l-a
constituit războiul țărănesc condus de Emilian Pugaciov. Ca și insurecțiile anterioare, aceasta
a fost reprimată, Pugaciov fiind executat la Moscova.
Analizând un alt registru, politica de rusificare a popoarelor asuprite a intensificat
mișcarea de eliberare națională. În secolul amintit, cea mai puternică a fost revolta
polonezilor, sub conducerea lui Tadeusz Kościuszko (1794), înăbușită cu mare asprime de
armata imperială a lui Suvorov.
În toate teritoriile anexate, autocrația țaristă a aplicat o politică de rusificare forțată.
De exemplu, în Basarabia a fost eliminată limba română din administrație, Biserică și școli.
Totodată, aceste teritorii au fost colonizate cu populații de alte etnii: ruși, germani, găgăuzi,
bulgari etc.
Acest regim autocrat absolutist a continuat să genereze în sânul societății noi forme
de protest. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, s-a format o opoziție puternică în rândul
nobilimii liberale, mai ales printre ofițeri, care au fost influențați de ideile mișcării
revoluționare din Europa Occidentală. În consecință, au apărut societăți secrete
antiguvernamentale. În 1821 s-a constituit la Sankt Petersburg Uniunea de Nord, în frunte cu
Nikita Muraviov și Uniunea de Sud, coordonată de Pavel Pestel. Scopul acestor organizații
era lichidarea autocrației și introducerea unei constituții liberale. Muraviov opta pentru
monarhia constituțională, iar Pestel pentru republică.
În decembrie 1825, ofițerii liberali (numiți ulterior „decembriști”) au declanșat în
capitală o insurecție împotriva țarului Nicolae I (1825-1855). În lipsa unui sprijin activ din
partea altor unități militare și al populației, rebeliunea celor 3.000 de ofițeri și soldați din
garnizoana Sankt Petersburg-ului a fost anihilată cu cruzime. Cinci lideri ai revoltei au fost
spânzurați, iar 120 de ofițeri au fost exilați în Siberia. Această insurecție a „decembriștilor” a
fost prima manifestare de proporții împotriva autocrației.
În noiembrie 1830 s-a declanșat o nouă insurecție polonă, care, în 1831, l-a lipsit
oficial pe Nicolae I de titlul de rege al Poloniei. Conflictul a dezvoltat și o dimensiune
confesională: din această perspectivă vorbim despre o confruntare între catolici și ortodocși.
Împotriva insurgenților a fost trimisă o armată de 110.000 de soldați. După o serie de
confruntări sângeroase, revoluția de eliberare națională a fost înfrântă.
 Mișcarea de eliberare națională a cuprins și popoarele din țările baltice, din Belarus,
Ucraina și Caucaz. Cel mai îndelungat și crâncen a fost războiul din Caucaz (1817-1864),
condus de imamul Șamil. Cu deosebit curaj au luptat și cecenii și daghestanezii. Abia către
anul 1864, armata rusă a reușit să supună Caucazul.
La rândul lui, Războiul Crimeii (1853-1856), care s-a terminat cu înfrângerea Rusiei, a
scos în evidență criza sistemului feudal-absolutist. Regimul autocratic al țarului Nicolae I,
întemeiat pe supravegherea polițienească și represiunea armată a opoziției, a fost
compromis de înfrângerea în fața puterilor occidentale. Rusia apărea ca un stat înapoiat,
incapabilă să se impună în competiția cu statele vest-europene.
În aceste condiții, în societate s-a declanșat o mișcare reformatoare de masă, care
viza schimbarea sistemului social-politic. Noul țar, Alexandru al II-lea (1855-1881), pentru a
evita o izbucnire revoluționară, a decis să preia inițiativa reformelor. El a temporizat astfel
schimbările, asigurând stabilitatea monarhiei și interesele nobilimii.
În martie 1861 a fost publicat decretul care hotăra eliberarea șerbilor, însă fără a-i
împroprietări. Țăranii eliberați aveau posibilitatea de a răscumpăra pământul de la
proprietar, în acest scop statul avansând sumele necesare, rambursabile în termen de 49 de
ani, cu o dobândă de 6%. Totodată, se mai prevedea că țăranii aveau să fie eliberați definitiv
de toate obligațiile către proprietar abia după doi ani de la emiterea decretului. A fost
vorba, așadar, de o soluție de compromis, care nu a mulțumit pe nimeni. De prevederile
acestui decret au beneficiat doar țăranii care dispuneau de o anumită avere și independență
economică și care au putut să contracteze împrumuturi pentru a răscumpăra pământul. În
schimb, cea mai mare parte a țărănimii a intrat într-un proces de pauperizare.
Desființarea șerbiei a creat condiții favorabile dezvoltării gospodăriei țărănești
individuale și a comerțului cu produse agricole, integrând astfel spațiul rural rusesc în
circuitul economic capitalist.
Activitatea reformatoare a vizat, în egală măsură, exercitarea conducerii regionale. În
1864 au fost create zemstvele, care erau competente să gestioneze afacerile locale în
domeniile agriculturii, învățământului, sănătății și igienei. În domeniul justiției au fost
instituite tribunalele cu jurați, care au înlăturat în mare parte abuzurile.
De la jumătatea anilor '60 însă, procesul de liberalizare a fost oprit. Mișcarea
națională poloneză (1863-1864), atentatele anarhiste amenințau monarhia absolutistă.
Aceasta s-a angajat pentru unele concesii, dar nu era de acord cu o transformare radicală a
regimului. S-a revenit tot mai mult la supravegherea polițienească, la controlul asupra presei
și la tribunalele excepționale.
La jumătatea secolului al XIX-lea, mișcarea democratică din Rusia a evoluat diferit
față de cea din Occident. Majoritatea revoluționarilor ruși respingeau liberalismul și
capitalismul, în care vedeau triumful individualismului egoist și al concurenței distructive. Ei
considerau că Rusia putea evita capitalismul în măsura în care erau valorificate tradițiile ei
economice și sociale. Se pronunțau, așadar, în favoarea unui socialism de esență țărănească,
întemeiat pe existența comunităților agricole obștești. Datorită preocupărilor sale pentru
situația materială a poporului, acest curent politic a fost numit narodnicism.
În opoziție cu valorile burghezo-liberale ale Occidentului, s-a afirmat și slavofilismul.
Spre deosebire de narodnicism, care era o ideologie democratică, slavofilismul a cuprins o
varietate de opțiuni politice: democratice, conservatoare, absolutiste.
 În a doua jumătate a secolului au luat din nou amploare mișcările naționale de
eliberare a popoarelor subjugate. Între anii 1863-1864 a avut loc o puternică insurecție
antițaristă în Polonia. Influențați de aceasta, s-au revoltat lituanienii și bielorușii apuseni.
Intervenind armat, țarismul a înăbușit aceste acțiuni. Zeci de mii de oameni au fost supuși
represiunilor, fiind omorâți, întemnițați sau exilați în Siberia. Numeroși polonezi au fost
nevoiți să emigreze.
La sfârșitul secolului și la începutul secolului al XX-lea, țarismul a continuat politica de
rusificare a naționalităților, ale căror limbă și cultură au fost prigonite. De exemplu, în anul
1883, folosirea limbii ruse a devenit obligatorie la Universitatea din Varșovia. În imperiu
erau propagate ura națională, șovinismul și antisemitismul. În numeroase colțuri ale Rusiei,
inclusiv în Basarabia, au avut loc pogromuri contra evreilor. Toate acestea au dat un nou
imbold mișcării revoluționare și de eliberare națională.
În plan social, Rusia a cunoscut efectele dezvoltării capitalismului industrial. Au
crescut numeric burghezia și proletariatul. Muncitorii și-au intensificat activitatea și au
trecut la acțiuni greviste cu caracter economic și politic, organizându-se în structuri proprii.
Astfel au apărut Uniunea Muncitorilor din Sudul Rusiei (1875) și Uniunea de Nord a
Muncitorilor Ruși (1878). Mișcarea muncitorească a fost susținută politic de două curente:
anarhismul și socialismul marxist. Primul curent teoretizat de M. A. Bakunin, promova
egalitatea economică, fraternitatea dintre oameni, ce se puteau realiza printr-o revoluție
spontană a maselor. Trebuia, în opinia curentului, desființat statul deoarece acesta prin
instituțiile și ierarhiile sale menținea inegalitatea de statut dintre oameni. Socialismul
marxist reprezentat mai ales de Vladimir I. Lenin era mai puțin încrezător în spontaneitatea
revoluționară a maselor; considera, în schimb, că muncitorii trebuiau să fie reprezentanți
politic de un partid de clasă. De asemenea, considera că statul este un instrument necesar în
prima fază a revoluției („dictatura proletariatului”), pentru a impune noua ordine socială.
În martie 1898, la Minsk, în ilegalitate, s-a constituit Partidul Muncitoresc Social-
Democrat din Rusia. În 1903 s-a produs sciziunea între social-democrați. Gruparea bolșevică
condusă de Lenin se pronunța pentru transformarea partidului într-un detașament de luptă
revoluționară, cu o disciplină militară, capabil să prea puterea printr-o lovitură de stat
armată. Gruparea menșevicilor dorea un partid după modelul occidental: democratic în
interior și adept al legalismului și reformismului.
În fine, a existat și un curent liberal manifestat la nivelul burgheziei, ale categoriilor
mijlocii și al nobilimii antiabsolutiste, care susțineau instaurarea în Rusia a unui regim
constituțional, bazat pe parlament și pe respectarea drepturilor individuale. Liberalii s-au
organizat în Partidul Constituțional-Democrat (cadeții).
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, zemstvele au reprezentat cadrul organizat de
manifestare a opoziției liberale împotriva absolutismului lui Alexandru al III-lea (1881-1894)
și Nicolae al II-lea (1894-1917).
În noiembrie 1904, reprezentanții a 32 de zemstve, reuniți în capitală, au trimis o
adresă țarului, în care revendicau libertăți individuale, autonomia administrației locale și o
adunare reprezentativă. Nicolae al II-lea a respins aceste solicitări.
În aceste condiții, se ridică la luptă și muncitorii influențați de ideile socialiste. În
ianuarie 1905, cazacii au oprimat violent o mare manifestație muncitorească la Sankt
Ptersburg. Cu toate acestea, grevele și atentatele anarhiste au continuat.
 Sub presiunea nemulțumirilor generale, în august 1905, țarul a acceptat constituirea
unei Dume (adunări) consultative. Era o concesie insuficientă, care nu a putut să pună capăt
protestelor.
În octombrie 1905, muncitorii au declanșat greva generală, iar țarul a cedat și a
anunțat instituirea unei Dume cu rol deliberativ. Aceasta s-a reunit în 1906, dar a fost
dizolvată imediat.
În 1906, pentru a întări baza socială a regimului, primul-ministru Stolîpin a propus o
lege agrară care facilita ieșirea țăranului din obște și consolida proprietățile rurale mici și
mijlocii. Inițiativa a eșuat deoarece nu a reușit să satisfacă nevoia acută de pământ a
țăranilor.
În preajma Primului Război Mondial, Rusia a rămas un stat absolutist, dominat social
de marea nobilime. Refuzul constant al țarului de a liberaliza regimul prin reforme a impus
ca ultimă soluție revoluția.
 EVOLUŢIA PRINCIPALELOR GRUPURI SOCIALE DIN EUROPA
SECOLULUI AL XIX-LEA

1. Aristocraţia

Elita socială se recomandă prin naştere, educaţie, mod de viaţă,

habitat, costum, religie, dar mai ales prin bogăţie. Cel mai numeros
grup social este cel al aristocraţiei funciare, deoarece revoluţia
industrială nu a condus la dispariţia vechii aristocraţii. Totuşi ea a
antrenat consecinţe economice, politice şi sociale defavorabile acestei
categorii sociale. La finele secolului analizat existau însă numeroşi
nobili care trăiau de pe urma arendării pământului sau de pe urma
rentei funciare.
Revoluţia franceză de la 1789 a făcut – cel puţin pentru moment –
să dispară vechea aristocraţie. Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (26 august 1789) a desfiinţat toate privilegiile dobândite la
naştere, însă Congresul de la Viena din 1815 a făcut eforturi
considerabile pentru a restaura o Europă apropiată de cea a Vechiului
Regim. Astfel, aristocraţia şi-a recăpătat o serie de drepturi, chiar dacă
ele au fost trunchiate.
În anul 1815, majoritatea ţărilor europene au o societate
aristocratică. În Imperiul ţarist jumătate din pământ aparţinea ţarului
(statului), aproape jumătate aristocraţiei funciare, iar restul ţăranilor.
Exploatarea pământului se realiza într-un sistem seniorial de sorginte
feudală. Exista o mare rezervă seniorială care era cultivată cu ajutorul
ţăranilor aserviţi. Munca acestora se desfăşura sub formă de corvezi.
Ţăranii erau obligaţi să plătească redevenţe seniorului pentru partea de
pământ pe care o luau în folosinţă.
În Scandinavia, situaţia nu este cu mult diferită, însă aici spaţiile
întinse nelocuite au făcut posibilă existenţa proprietăţii ţărăneşti.
În mod paradoxal, Marea Britanie, ţara revoluţiei industriale, apoi
metropola financiară a lumii, era la mijlocul secolului al XIX-lea o ţară
aristocratică din punct de vedere social, economic, politic şi mental.
Totuşi, la sfârşitul secolului, în Anglia erau puţini aristocraţi care să nu
fi investit bani în comerţ, industrie, finanţe. Mulţi îmbogăţiţi au intrat
în posesia unor titluri şi ranguri nobiliare.
Cu toate că societatea britanică este una aristocratică, totuşi
sensul acesteia este unul modern. Aristocraţia engleză era de două
tipuri: landlords şi gentry. Ambele categorii posedau pământuri
întinse. Până la începutul secolului al XIX-lea, societatea engleză a
rezolvat problema fărâmiţării proprietăţii prin utilizarea dreptului
primogeniturii. Nobilimea engleză nu a fost însă o castă închisă, ea
permiţând accesul unor persoane, cu condiţia de a deţine un mare
domeniu. Titlul de lord se moştenea de către fratele cel mai mare, ceilalţi
găsindu-şi slujbe în administraţie, marină sau armată.
Cea de-a doua categorie, gentry, este în fond aristocraţia. Şi
aceştia posedau mult pământ, e drept mai puţin decât lorzii. Odată cu
cumpărarea unei proprietăţi funciare suficient de mare, proprietarul
putea accede în această categorie, devenind pensionar de ţară.
În spaţiul german, junkerii, şi în Olanda aristocraţia funciară se
bucurau de drepturi senioriale asupra ţăranilor. Junkerii germani
renunţă foarte des la blazonul familiei pentru a se căsători cu un
reprezentant al înaltei burghezii. În Austria, domeniile nobiliare erau
întinse, iar în Ungaria nobilimea deţinea 5/6 din terenul agricol al ţării.
Franţa reprezintă o excepţie între statele europene. Ea este un exemplu
de slăbire decisivă a vechilor privilegii aristocratice, însă prestigiul
marilor familii n-a dispărut. Averea funciară încă era importantă.
Trebuie menţionat şi faptul că odată cu revoluţia au emigrat foarte mulţi
aristocraţi, iar pământurile acestora au fost vândute. Mulţi ţărani devin
proprietari de pământ.
În majoritatea statelor europene, aristocraţia deţinea funcţiile
administrative şi politice. Acest fapt a fost posibil datorită sistemului
electoral care permitea accederea spre funcţiile politice doar celor bogaţi.
Sufragiul universal din 1848, coroborat cu dezvoltarea instrucţiei
şi a presei, l-au conştientizat pe omul din popor de necesitatea de a-şi
alege reprezentanţi proprii sau persoane care îi susţin interesele, ceea
ce a determinat treptat slăbirea puterii politice a vechii aristocraţii, mai
ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În Marea Britanie şi Scandinavia, aristocraţia controla viaţa
politică, justiţia şi administraţia. Petru cel Mare a creat în Rusia o
nobilime cu funcţii ierarhizate, iar marii proprietari au avut posibilitatea
de a ocupa funcţii administrative, prin cumpărarea slujbelor.
În Anglia, aristocraţia domina parlamentul. Ea compunea Camera
Lorzilor şi o majoritate a Camerei Comunelor. De asemenea, Dietele
ţărilor recunoscute de Imperiul habsburgic erau formate din nobilimea
înaltă locală.
În ceea ce priveşte evoluţia economică a aristocraţiei în secolul al
XIX-lea, ea este legată de bulversările apărute ca efect al revoluţiei
industriale şi prin prefacerile care au loc la nivelul agriculturii şi al
societăţii rurale. Nu se poate trasa o linie de demarcaţie între vechea şi
noua aristocraţie. Foarte mulţi aristocraţi investesc bani în comerţ,
industrie, finanţe şi în construcţii imobiliare, cumpără utilaje noi,
plătesc muncitorul agricol cu bani, stabilind, cu această ocazie, un
contract.
La rândul ei, burghezia cumpără pământ şi primeşte titluri
nobiliare. Deci putem vorbi de o transformare a aristocraţiei.
În Italia de nord (Cavour) şi în Prusia (Bismarck), în cea de-a doua
jumătate a secolului, sunt luate o serie de decizii care antrenează
aristocraţia pe calea dezvoltării unei agriculturi moderne. În Rusia
(1861) şi în ţările balcanice, în România (1864), statul ia măsuri de
protecţie socială. Nobilii investesc bani pentru a suplini munca ţăranilor
iobagi de dinaintea reformelor agrare. Odată cu revoluţia industrială
creşte rolul economic al burgheziei, în dauna aristocraţiei. Aristocraţia
britanică nu va rezista acestui declin, care a fost mai evident după anul
1875. Aristocraţia prusacă va rezista datorită introducerii regimului
protecţionist vamal (1879). În Rusia mulţi nobili iau banii daţi de
guvern, după abolirea servajului, şi lasă în paragină domeniile, pe care
sunt obligaţi să le vândă.
În societăţile preponderent ţărăneşti, cum este cazul celei din
România sau din ţările balcanice, poziţia aristocraţiei funciare a fost
afectată într-o mică măsură. În România boierimea se transformă uşor,
aici efectele revoluţiei industriale sunt mai târzii. Astfel boierimea se
poate adapta mult mai facil schimbărilor.
 2. Burghezia

Termenul german de bürger are cel puţin trei semnificaţii, care se

suprapun. El înseamnă, în primul rând, burghezia oraşelor de la finele
evului mediu şi debutul epocii moderne, fiind un grup constituit care
beneficia de privilegii juridice, distingându-se de alţi locuitori ai oraşului
şi de populaţia din mediul rural. Ei au un statut social şi un stil de viaţă
diferit de aceştia. Superioritatea burgheziei constă înainte de toate în
formaţia sa culturală, care o separă de marea masă, exclusă de la
dreptul de vot şi lipsită de cele mai elementare necesităţi.
Al doilea sens – de bürgertum - se conturează în secolul al XIX-
lea şi desemnează acele persoane care aparţin grupului social al
economiei de afaceri, şefi de întreprindere, capitalişti, rentieri sau cei
care se numesc adesea „oameni educaţi”. Burghez este - în primul rând
- omul care vânează profitul cu orice preţ.
În fine, al treilea sens este de civil, cetăţean sau societate civilă.
Termenul englez de middle class s-a impus în societatea engleză între
anii 1790 şi1830, în sensul de „oamenii rangurilor intermediare”.
În Italia, până la 1875, burghezia era definită ca ceto medio (clasa
de mijloc), care venea să se intercaleze între aristocraţie şi poporul de
rând.
Ştefan Zeletin afirma, la începutul secolului al XX-lea, că
„burghezia este clasa socială care se ocupă cu valori de schimb, adică
cu mărfuri, prin aceasta se deosebeşte de celelalte categorii care produc
pentru satisfacerea nevoilor proprii”.
Potrivit doctrinei marxiste, burghezia este clasa capitaliştilor
moderni, proprietari ai mijloacelor de producţie care exploatează munca
salariată.
Privită de aproape, burghezia este alcătuită din trei elemente
sociale: cei care produc mărfuri (industriaşii), cei care le pun în
circulaţie (negustorii) şi cei care susţin cu mijloace băneşti atât
producţia, cât şi circulaţia mărfurilor (bancherii).
În general, burghezia a străbătut trei faze majore în evoluţia ei.
Acestea sunt legate de însăşi dezvoltarea capitalismului.
Nevoia schimbului este prima care antrenează capitalul, dând
naştere primei etape din istoria burgheziei, faza mercantilistă.
Dezvoltarea industrială şi predominarea capitalului industrial
aduce era liberalismului, deci urmează faza capitalismului bancar.
Mercantilismul este faza de formare a burgheziei sub influenţa
aristocraţilor dornici de a-şi înmulţi banii.
În următoarea fază, cea industrială, burghezia nu se mai
mulţumeşte să cumpere şi să vândă produse, ea acum le produce.
Dacă, în faza de început, ea cere sprijinul statului, acum nu mai are
nevoie de acest sprijin şi chiar respinge orice amestec al statului în
economie, impunând liberalismul. Astfel ia naştere etapa liberalismului
bancar, în care burghezia impune statului o anumită politică. Ca
urmare, omul model era în jurul anului 1840 omul de afaceri şi nu
aristocratul sau artistul, iar odată cu izbucnirea primei conflagraţii
mondiale apare un nou tip de burghezie, care îşi doreşte funcţii şi
ranguri (cadre, experţi, funcţionari etc.).
Burghezia, în general, se caracterizează prin posesia bunurilor, a
mijloacelor de producţie, apartenenţa la o vastă categorie de posesori.
Ea se diferenţiază, între vestul şi estul continentului, în funcţie de doi
factori fundamentali: industrializare şi urbanizare.
În concluzie, putem afirma că, pe toată durata celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea, în întreaga Europă se produce un declin
lent al nobilimii funciare, iar burghezia continuă se se afirme ca o
categorie socială aflată în plină ascensiune.
Promovând egalitatea civilă, Revoluţia franceză a plasat burghezia
într-o mare parte a continentului, pe acelaşi plan cu nobilimea.
Prosperitatea industrializării - din anii 1850-1870 - a însemnat pentru
burghezie impunerea în fruntea societăţii1.

3. Muncitorii

Naşterea societăţii burgheze a secolului al XIX-lea este strâns

legată de dezvoltarea industriei, a comerţului şi a sistemului bancar,
administrativ, politic sau juridic. Toate acestea au condus la conturarea
altei structuri sociale. Este vorba de ordinea socială a muncitorilor.
Aceştia introduc o nouă relaţie în societate, cea între „patron” şi
„muncitor”, care o înlocuieşte treptat pe cea dintre „stăpân” şi slujitor”.
Muncitorul este cel care îşi vinde forţa de muncă şi capacitatea de
muncă, în schimbul unui salariu sau al unei îndemnizaţii.
Muncitorul este în principal produsul dezvoltării capitaliste. El
este braţul de muncă atât de necesar burghezului, este un produs al
noii ordini economice, politice, culturale şi sociale. El venea adesea
dintr-o lume rurală, mizeră, săracă şi era bucuros să găsească de
muncă şi să primească un salariu fie el şi modest. El va alcătui, alături
de alţi semeni, ceea ce se va numi în epocă proletariatul. În sensul
doctrinei marxiste, acesta reprezintă clasa muncitorilor salariaţi
moderni, care, neposedând mijloace de producţii proprii, sunt nevoiţi
să-şi vândă forţa de muncă pentru a supravieţui. Muncitorii s-au grupat
sub lozinca marxistă: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
Unul din elementele care imprimă originalitate evoluţiei sociale a
secolului al XIX-lea este fenomenul concentraţiei masive a femeilor şi
bărbaţilor care muncesc în uzine, aceştia constituind, indiferent de sex,

1 Vezi Lenore O'Boyle, The Middle Class in Western Europe (1815-1848), în American Historical
Review, 1996, nr. 3.
o categorie socială nouă, atât prin condiţiile de muncă cât şi prin cele
ale vieţii familiale.
Muncitorii din uzinele Europei Occidentale sunt artizanii care şi-
au pierdut atelierele, sau ţărani care au fost alungaţi din comunitate
sau au fugit de mizerie.
În epocă, termenul de „muncitor” ascunde o viaţă grea, o muncă
dificilă, condiţii de existenţă la fel de dificile, genuri de viaţă şi poziţii
sociale foarte diferite, în care muncitorul tinde să se opună patronului
şi burghezului.
Muncitorii nu lucrau doar în fabrici şi uzine, ci şi la domiciliu,
formă de muncă folosită în industria textilă, când muncitorii, femei în
majoritate, prelucrau materia primă acasă. Acest sistem rămâne curent
în industria pânzei de in, a lânii, în mica industrie metalurgică. Exista
şi un altfel de muncitor la domiciliu, dar la domiciliul patronului, ei fiind
numiţi şi „domestici”.
Un alt grup de muncitori, mai independenţi şi mai bine protejaţi,
îl constituie muncitorii din construcţii: zidari, tâmplari, tăietori de
piatră, zugravi etc.
O importantă împărţire a muncitorilor este aceea în muncitori
calificaţi şi necalificaţi. Diferenţa dintre ei era semnificativă; în vreme ce
primii (mecanici, zidari, dulgheri etc.) cunosc o soartă fericită,
bucurându-se de salarii ridicate, formând o adevărată aristocraţie
muncitorească, ceilalţi trăiau, majoritatea, în mizerie.
Condiţia socială a muncitorului era precară. Femeile munceau în
mod egal cu bărbaţii, dar primeau numai jumătate din salariul soţilor
lor. Insecuritatea era cuvântul cheie ce caracteriza viaţa muncitorilor,
aceasta datorită accidentelor de muncă, maladiilor, crizelor sau
şomajului. De asemenea, se înregistrează o adevărată „sclavie” a
copiilor, care munceau de la vârste foarte fragede şi în condiţii mizere.
Zonele din marginile oraşelor se suprapopulează. Se construiesc cartiere
muncitoreşti fără cele mai elementare utilităţi, iar alimentaţia de bază a
muncitorului era cartoful şi pâinea.
Legile au adus foarte rar unele ameliorări: în anul 1802 munca
copiilor e limitată în uzine la 12 ore pe zi, iar în 1819 utilizarea copiilor
mai mici de 9 ani este interzisă în uzine. Durata zilei de muncă era
limitată la 12 ore pentru cei cu vârsta cuprinsă între 9 şi 15 ani. În 1842
este interzisă munca copiilor de sub 10 ani şi a femeilor în mină.
Introducerea maşinilor cu aburi în industrie a determinat ca mulţi
muncitori să-şi piardă locurile de muncă. Apar astfel şomajul şi grevele
spontane.
Conflictele sociale cunosc o amploare considerabilă spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, în contextul organizării luptei sindicale.
Conflicte de muncă, greve şi lupte sindicale au loc în majoritatea
ţărilor occidentale şi au cuprins marile oraşe industriale, precum Paris,
Lyon2, Roma, Frankfurt, Hamburg, Karlsruhe, Londra, Liverpool3,
Manchester4 etc.
După cum era de aşteptat, prima veritabilă grevă muncitorească
s-a desfăşurat în Anglia, în anul 1824. Atunci muncitorii au militat
pentru adoptarea unei Charte a poporului, care revendica sufragiul
universal. Aceasta a fost adoptată sub presiunea maselor în anul 1838,
dar fără să aibă un succes notabil.
În Franţa, primele greve se desfăşoară în zona minelor din Alsacia,
după anul 1840, iar în Italia mişcările muncitoreşti ating oraşele din
nord, puternic industrializate. În Belgia, ţara cea mai industrializată de
pe continent, unde libertatea reuniunilor şi asociaţiilor fusese
proclamată la naşterea noului regat, în anul 1832, situaţia muncitorilor
era incomparabil mai bună decât cea din restul ţărilor europene.
De această stare precară a muncitorului au încercat să profite
viaţa politică şi, în primul rând, partidele politice, care şi-au făcut
propagandă utilizând demagogic lozinci muncitoreşti.
Ameliorarea condiţiei muncitorului european este în egală
măsură, pe lângă legislaţia adoptată, rezultatul organizaţiilor
muncitoreşti proprii. În întreaga Europă, în prima jumătate a secolului
al XIX-lea, se pune problema organizării sindicatelor.
Sindicatul este recunoscut pentru prima dată în Anglia, prin
legea din 1824. Cea mai mare figură a sindicalismului englez a fost
Robert Owen (1771-1858)5, care a reuşit să realizeze o Confederaţie a
sindicatelor, în anul 1834. De asemenea, a reuşit să pună bazele unei
asociaţii muncitoreşti intitulată Asociaţia pentru protecţia muncii, care
număra 100.000 de membri în anul 1832. Tot el a fondat - în 1833 -
Uniunea Naţională a Meseriaşilor.
Principala preocupare a sindicatului a fost lupta pentru păstrarea
locurilor de muncă ale muncitorilor calificaţi, în detrimentul forţei de
muncă necalificate.
Constituirea sindicatelor, potrivit unor sociologi şi istorici, s-a
produs în momentul în care muncitorul a început să frecventeze

2 Oraş renumit pentru calitatea mătăsii produsă în numeroasele manufacturi textile.

Începând din secolele XVII-XVIII acest produs s-a făcut cunoscut peste tot în lume.
3 Considerat în secolul al XIX-lea al doilea port al Imperiului britanic, după Londra. Vechiul

oraş portuar a fost înscris în anul 2004 în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
4 Supranumit în secolul al XIX-lea Cottonopolis, adică „oraşul bumbacului”, Manchester – port

fluvial – s-a dezvoltat rapid datorită numeroaselor manufacturi textile. El a devenit

prototipul oraşului industrial modern (filatura mecanică). Unit în anul 1830 cu Liverpool
printr-o linie de cale ferată. A decăzut în secolul al XX-lea. A fost descris pe la 1835 de
celebrul Alexis Tocqueville, jurist, diplomat şi publicist francez, un fin şi valoros memorialist.
5 A fost un socialist utopic englez care a criticat proprietatea privată, relaţiile burgheze de

familie şi religia, preconizând crearea unei societăţi noi, pe care discipolii lui, pentru prima
oară, au numit-o “socialistă”. Concepută de Owen ca o federaţie de colonii comuniste
autonome, ea urma să desfiinţeze proprietatea privată şi să înfăptuiască egalitatea social,
ca şi îmbinarea muncii fizice cu cea intelectuală, a învăţămîntului cu munca productivă, în
vederea dezvoltării multilaterale a personalităţii. A încercat personal să înfiinţeze colonii
comuniste în S.U.A. (1825-1829), dar experienţa a eşuat.
cârciumile. Acolo şi-a făcut prieteni şi a luat hotărâri de a face ceva în
comun. Muncitorul începe să se întrebe tot mai des: de ce? El se
asociază, se coalizează în organizaţii sindicale care să-l reprezinte.
Soluţia la gravele probleme sociale cu care se confrunta
muncitorul epocii moderne a fost organizarea, începând cu anul 1880,
a unor instituţii destinate a garanta salariile contra principalelor riscuri.
De asemenea, în a doua jumătate a secolului, au fost luate măsuri
privind asigurările sociale contra bolilor, accidentelor de muncă,
invalidităţii şi a vârstei înaintate şi s-a afirmat medicina socială, care
avea în vedere tratamentul medical gratuit pentru muncitori.
Aşa-numitele “Trade Unions” (sindicatele) au reunit doar muncitori
calificaţi. Integrarea muncitorilor necalificaţi a dus la creşterea numerică a
sindicaliştilor, numărul lor atingând la sfârşitul secolului 4 milioane. Datorită
puterii sale, sindicalismul englez a avut un cuvânt greu de spus în constituirea
primului partid al muncitorilor, Partidul Laburist (1906).
În celelalte ţări industrializate apariţia sindicatelor a fost mult mai
târzie. Anticipate de „camerele sindicale” (1864), organizaţiile de tip sindical
au reapărut în Franţa după 1884. Cele mai multe s-au reunit în anul 1895 în
Confederaţia Generală a Muncii.
Sindicalismul german a cunoscut un început dificil şi a avut aproape de
la apariţie un caracter politic clar, întrucât s-a dezvoltat în strânsă legătură
cu social-democraţia. Mişcarea „sindicatelor libere”, apărută în 1875, a
dobândit curând caracter de masă, organizând puternice acţiuni greviste.
Împreună cu sindicatele creştine, ea reunea, la începutul secolului al XX-lea,
4 milioane de membri.
În Rusia, unde organizarea sindicală a fost mult timp interzisă, primele
embrioane s-au constituit în anul 1878, iar grevele, deşi erau de asemenea
interzise, s-au înmulţit.
În Italia, datorită influenţelor anarhiste, principalele forme de
manifestare a mişcării muncitoreşti au fost conspiraţiile şi loviturile de forţă.
În Spania, mişcarea sindicală era divizată de două tendinţe: muncitorii
necalificaţi erau organizaţi în sindicate anarhiste, iar cei calificaţi optau
pentru cele cu tendinţe socialiste. În 1864, s-a constituit Internaţionala I a
Muncii, care a funcţionat până în 1876. Această organizaţie, creată şi condusă
de Karl Marx şi Friederich Engels, a contribuit la dezvoltarea mişcării
muncitoreşti şi internaţionale.

4. Ţăranii

„Când va dispărea ultimul ţăran din lume – era de părere Petre

Ţuţea – atunci va dispărea şi ultimul om din specia om”. Aceasta
pentru că ţăranul este un „om absolut”.
Se uită adesea faptul că majoritatea societăţilor europene ale
secolului al XIX-lea au fost predominant ţărăneşti, inclusiv în ţările
unde industria era în ascensiune (Marea Britanie, Belgia, Germania).
Această lume rurală este, prin dimensiunile sale, un mediu foarte
prielnic pentru apariţia diversităţii sociale. Ea a fost o lume neglijată şi
pe parcursul epocii moderne şi datorită faptului că printre ţărani exista
un foarte ridicat nivel de analfabetism. Această lume nu este organizată
şi nu are lideri care să coordoneze lupta pentru drepturi. De aceea,
revoltele sunt spontane şi ele au apărut mai ales în societăţile est-
europene şi în Italia datorită situaţiei grele la care trebuiau să facă faţă
ţăranii din aceste regiuni.
Se impune încă de la început precizarea că ţărănimea nu se
identifică cu lumea rurală, deoarece aceasta din urmă avea o compoziţie
densă. Din această lume făceau parte şi proprietarii care trăiau din
renta funciară, cei care aveau profesiuni juridice şi liberale, artizanii,
comercianţii etc.
La baza culturii ţărăneşti stă personalitatea ţăranilor. Este vorba
despre o personalitate anonimă, diferită de cea a orăşenilor, care se
semnează peste tot. Din această perspectivă, ţăranii au format o
comunitate, iar orăşenii o societate. Comunitatea primilor este de
natură organică, iar societatea oraşelor e de natură construită. Orăşenii
trăiesc juxtapuşi, în vreme ce ţăranii vieţuiesc în sat prin reguli de
comportament, convieţuire, prin asigurarea sănătăţii şi echilibrului
mediului ambiant. Obştea rurală creează moravuri rurale, dar nu poate
crea norme pentru o cetate cum este cea modernă.
Lumea rurală a fost un spaţiu generator de cultură, iar ţărănimea
a reprezentat mai mult decât o categorie socială sau o comunitate de
viaţă. Ea a reprezentat, în primul rând, o lume de o mare bogăţie umană,
străveche în formele ei de manifestare.
Ţăranii formau o lume deosebit de complexă. Structura
proprietăţii era dată de calitatea solului, nivelul impozitelor şi taxelor de
arendare, productivitate, conjunctura economică care determina preţul
produselor agricole. Ţărănimea europeană trăieşte şi munceşte într-un
cadru socio-economic diferit de la ţară la ţară. Această lume a cunoscut
transformări notabile pe parcursul secolului al XIX-lea.
Marea Revoluţia franceză de la 1789 a distrus în mare parte
regimul feudal, a abolit servajul, a suprimat drepturile feudale şi
privilegiile senioriale şi a condus la afirmarea puterii burgheziei, fondată
într-o imensă proporţie şi pe proprietatea funciară. Dar mersul spre
noua ordine care se contura vizibil nu a cunoscut acelaşi ritm în toată
Europa.
Economia rurală de tip tradiţionalist s-a menţinut. Acest tip de
economie a fost dominant prin grija subzistenţei. Ţăranul fabrica el însuşi
majoritatea produselor de care avea nevoie. Proprietari erau într-un
procent ridicat marii aristocraţi funciari, stăpânii marilor domenii, dar
exista şi o mică proprietate ţărănească individuală. Satul mai deţinea şi
alte categorii sociale, precum meşteşugarii, preoţii, învăţătorii şi
comercianţii.
 Exploatarea pământului în acest tip de economie se asigura prin
trei forme: arendă6, servaj7 şi prin ajutorul muncitorului agricol8.
Pâinea de grâu era socotită un lux, baza producerii acesteia fiind
secara, orzul şi porumbul, iar creşterea animalelor furniza cel mai
adesea un venit indispensabil.
Mica proprietate independentă exista îndeosebi în Anglia (treptat
a fost înlocuită în sens modern cu întreprinderi agricole prospere),
statele germane, Spania şi Portugalia (unde mica proprietate funciară
liberă coexista cu marea exploatare funciară de tip feudal).
În Franţa, după Marea Revoluţie, ţăranul devine un om liber şi mic
proprietar de terenuri. Numeroase mari proprietăţi funciare rezistă însă.
Rusia secolului al XIX-lea seamănă în multe privinţe cu un „imens
sat aservit”, unde nobilul profită de pe urma despotismului luminat şi îi
supune pe toţi ţăranii. Abolirea şerbiei în anul 1861 a găsit ţărănimea
rusă nepregătită. Multe proprietăţi s-au ruinat, ţărănimea a rămas
debusolată când a primit pământul cel mai puţin fertil şi cel mai
depărtat de căile de comunicaţie.
În estul, centrul şi sudul Europei reformele din agricultură
privitoare la sistemul proprietăţii sunt puţine, nesemnificative, iar
evoluţiile sunt tardive, lente şi extrem de dureroase pentru ţărănime.
În societăţile vestice, putem vorbi însă de o continuare a micii
proprietăţi sau chiar la dispariţia acesteia şi înlocuirea ei cu
întreprinderea agricolă (cazul Angliei).
În secolul supus atenţiei noastre existau următoarele categorii de
ţărani: ţăranul liber, ţărănimea artizanală şi ţăranul fără pământ.
Ţăranul liber – de multe ori consumă mai mult decât produce. De
aceea se înprumută, pierde pământul şi devine un om care munceşte
pentru marele proprietar. Într-o altă ipostază, marele proprietar îi
acordă un lot de pământ, în schimbul unor obligaţii sau munceşte pe
marea proprietate în schimbul unui salariu, devenind astfel un
muncitor agricol.
Ţărănimea artizanală – alcătuieşte în general grupul micilor
proprietari de pământ, fie cumpărat, fie moştenit. Venitul realizat de pe
acest lot de pământ este foarte mic. De aceea, ţăranul artizan se
angajează ca muncitor agricol (la un nobil, la un fermier bogat, în
câmpiile cerealiere, regiunile viticole, în masivele forestiere etc.),
combinând artizanatul cu munca agricolă pentru rotunjirea veniturilor.
Ţăranii fără pământ – reprezintă o categorie distinctă. Statutul
lor a fost unul foarte precar şi ei au fost supuşi unei continue mobilităţi,
fiind victimele crizelor, suprapopulării şi manipulărilor. Ei şi-au găsit de

6 Când pământul este luat în arendă de o persoană care este obligată să verse o parte din
producţie proprietarului sub forma rentei funciare.
7 Ţăranul aservit lucrează inclusiv rezerva seniorială.
8 Ceea ce implica plata în bani a celui angajat sezonier sau permanent.
lucru prin atelierele manufacturiere, în industrie, în minele de cărbune
etc.
În general, viaţa ţăranilor era aspră şi primitivă. În comparaţie cu
cei de la oraş, muncitorii agricoli au rămas cei mai rău plătiţi dintre toţi
salariaţii. Hrana lui de bază (mai ales în sudul sărac, Rusia) era cartoful
şi pâinea. Singura carne consumată provenea de la animalele bolnave.
În vest, traiul era mult mai bun. Ţăranii francezi consumau din ce
în ce mai mult pâine de grâu. Carnea, vinul, zahărul sunt folosite din ce
în ce mai des. În Germania, meniul ţăranilor era mai puţin variat. Baza
era cartoful, însă se bea vin puţin şi se producea alcool. Ţăranul irlandez
din secolul al XIX-lea ignora pâinea şi legumele verzi, cartoful
reprezentând pentru el baza alimentaţiei. În coliba construită din lut,
cele două scaune şi o strachină reprezentau tot mobilierul. Foametea
reprezenta singurul criteriu fundamental care reglementa demografia
Irlandei, din zece în zece ani foametea decimând populaţia.
În spaţiul dominat de Imperiul Otoman, ţărănimea era efectiv
zdrobită de numeroasele taxe şi impozite. Existau însă şi oaze în care se
trăia mai bine, cum ar fi sudul Bulgariei (aici se cultiva mult tutun, orez
şi trandafiri pentru parfum) şi Serbia, unde ţăranii deţineau o mică
proprietate de pământ încă din 1830.
Adesea, locuinţele ţăranilor erau compuse dintr-o singură
încăpere, fără fereastră, fără mobilier, lumina şi căldura fiind asigurate
de vatra focului. Toată familia locuia acolo, chiar şi animalele în unele
cazuri. Aceste condiţii de trai determinau apariţia unor numeroase boli,
care odată declanşate făceau ca rata mortalităţii să fie situată la cote
alarmante. În plus, perioadele de anarhie, incendiile, crimele şi foametea
(Marea Foamete din anii1846-1847) au condus la depopularea unor
areale europene.
Ţărănimea europeană în secolul al XIX-lea ne apare ca o lume
lipsită de omogenitate. Condiţiile sociale erau dintre cele mai diverse, în
funcţie de specificul fiecărei regiuni sau ţări. Dezvoltarea industrială şi
urbanizarea excesivă au determinat perturbaţii serioase la nivelul
satelor europene. Numeroşi ţărani au preferat să se mute la oraş pentru
a munci într-o fabrică sau uzină. Ţăranii plecaţi de la sate vând puţinul
pământ pe care îl aveau în posesie, acesta fiind cumpărat de ţăranii
înstăriţi.
Piramida ţăranilor a indicat pentru majoritatea societăţii europene
existenţa unei ţărănimi sărace numeroase la baza piramidei. La vârf s-
a conturat o categorie de ţărani îmbogăţiţi de pe urma comerţului cu
cereale.
 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918)

În privinţa primului război mondial există o literatură imensă, atât

în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, efortul economic
şi uman, cât şi relaţiile diplomatice.
În anul 1914 Europa era împărţită în două sisteme de alianţă
politico-militară provenite din rivalităţi politice, economice şi teritoriale.
De o parte se afla Tripla Alianţă (Puterile Centrale) ce grupa Germania
şi Austro-Ungaria, aliate încă din 1879 şi cărora li s-a adăugat temporar
Italia, în 1881 şi România, în 1883.
De cealaltă parte se afla Antanta (Tripla Înţelegere) a cărei bază a
fost pusă în 1893, prin alianţa dintre Rusia şi Franţa. La începutul
secolului al XX-lea, Marea Britanie, îngrijorată de dezvoltarea
industrială a Germaniei, de creşterea puterii sale militare şi a ambiţiilor
ei coloniale, s-a aliat cu Franţa (1904), iar în 1907 cu Rusia.
Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 19141 a reprezentat pretextul
izbucnirii conflictului armat care va căpăta rapid dimensiunea dezastruasă a
unui război mondial. Atentatul nu a fost complet elucidat. După un atac cu
bombă eşuat, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi soţia sa au fost
împuşcaţi de un sârb bosniac, Gavrilo Princip2. Se pare că în spatele
atentatorilor s-a aflat organizaţia secretă „Unirea sau moartea”, numită „Mâna
neagră”, condusă de colonelul Dimitrievici, şeful serviciilor de contraspionaj
sârbe, precum şi gruparea „Bosnia Tânără”, dependentă de organizaţia

1 Deşi avertizat să nu viziteze Sarajevo, de către guvernul imperial rus, cu care arhiducele
Franz Ferdinand s-a aflat în condiţii excelente, în urma vizitelor sale de la St Petersburg, în
1891 şi 1907, el s-a hotărât totusi să-şi continue vizita. Arhiducele devenise moştenitorul
tronului austro-ungar, pe 19 mai 1896. În 1900, s-a căsătorit cu soţia sa, din dragoste, şi
au fost foarte apropiati. În 1906, el a prezentat un plan de reducere a puterii aristocraţilor
maghiari, care i-au oprimat pe slavi în Imperiul Austro-Ungar, şi s-a ocupat de acordarea de
autonomie pentru peste 12 naţionalităţi diferite. Numai o astfel de descentralizare ar fi putut
asigura supravieţuirea Imperiului. El a rezistat presiunilor elitei maghiare şi a asigurat pacea
cu Rusia şi Serbia. Prin urmare, se pare că asasinarea sa a fost bine planificată în Sarajevo.
2 Gavrilo Princip a fost un sârb, membru al Mâinii Negre, considerat responsabil pentru

asasinarea arhiducelui Francisc Ferdinand, eveniment care ar fi declanşat Primul Război

Mondial. Născut în Bosnia sârbească, într-o familie de ţărani, Princip a fost cooptat într-
o societate secretă sârbească, numită „Mâna Neagră”, cunoscută şi ca „Uniune sau
Moarte”. Societatea urmărea distrugerea influenţei Imperiului Austro-Ungar în Balcani,
astfel încât să se poată realiza unificarea poporului sârb într-o naţiune federală. Pentru
atingerea acestui scop s-a apelat la toate mijloacele, fiind vehiculate mai multe variante: fie
asasinarea unui membru al familiei imperiale Habsburgice, fie a unui înalt oficial din guvern.
Din surse sigure, se aflase că arhiducele Francisc Ferdinand va efectua o vizită oficială
în Sarajevo în luna iunie 1914. Princip, în colaborare cu Nedjelko Cabrinovici şi alţi patru
complici, a aşteptat sosirea arhiducelui în data de 28 iunie 1914. Cabrinovici a aruncat o
bombă spre maşina arhiducelui, aceasta explodând în apropiere. La puţin timp, arhiducele
Francisc Ferdinand şi soţia sa Sophie au fost omorâţi de către Princip, în timp ce se aflau
în drum spre spital, pentru a-l vizita pe ofiţerul rănit de bombă. Princip a susţinut că nu
ţintise către ducesă ci către Generalul Oskar Potiorek, guvernatorul militar al Bosniei. În
urma acestor evenimente, Imperiul Austro-Ungar a declarat vinovată Serbia şi îi declară
război în data de 28 iulie.
secretă. Totuşi, nu s-a putut dovedi o implicare a guvernului sârb în acest
atentat.
Ca urmare, Austro-Ungaria, susţinută de Germania, a acuzat Serbia de
a fi comandat atentatul şi i-a adresat un ultimatum. La rândul ei, Serbia s-a
simţit ameninţată şi a apelat la ajutorul Rusiei, care imediat a ordonat
mobilizarea generală a armatei.
După o lună de criză, Germania a declarat la 1 august război Rusiei, iar
la 3 august Franţei. Ea şi-a dorit aplicarea „planului Schlieffen”, care prevedea
eliminarea Franţei înainte ca aceasta să termine mobilizarea, în scopul evitării
unui război pe două fronturi. A urmat încălcarea de către Germania a
neutralităţii Belgiei. La 4 august Anglia şi dominioanele sale au intrat în război
împotriva Germaniei, iar Muntenegru declară război Austro-Ungariei (4
august). Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei la 11 şi 12
august, iar Japonia, legată de Anglia printr-un tratat (1902), cu ajutorul
căruia învinsese Rusia în 1904-1905, declară război Germaniei (23
august), având ca obiectiv central cucerirea coloniilor nemţeşti din Pacific.
Astfel, conflictul depăşeşte hotarele europene, devenind unul mondial.
Potrivit istoricului german Golo Mann „toţi erau fericiţi să fie atacaţi”,
iar mobilizarea a fost primită cu „jubilaţie”. O serie de state din Europa, Asia
şi America şi-au declarat neutralitatea.
În competiţia cu Antanta, Tripla Alianţă a pierdut în 1914 prin
neintegrarea în război a unuia din parteneri, Italia. Aceasta nu numai
că s-a declarat neutră, dar în anul următor (mai 1915) a intrat de partea
Antantei. O mişcare similară face şi România, care, deşi semnase un
tratat cu ea în 1883, a intrat de asemenea în război de partea Antantei,
după doi ani de neutralitate (august 1916), ca şi Portugalia (1916) şi
Grecia (1917). Dar lovitura de şoc pentru Centrali a venit din partea
americanilor, care s-au alăturat Antantei, în aprilie 1917.
Puterile Centrale au înregistrat unele succese, reuşind să atragă
de partea lor Imperiul Otoman (noiembrie 1914), unde francezii şi
englezii aveau mari tradiţii în susţinerea integrităţii acestuia, şi Bulgaria
(octombrie 1915) care, de la crearea sa ca stat încă autonom (1878),
datora foarte mult Petersburgului.
În vara anului 1914, Antanta dispunea de o superioritate evidentă
în domeniul maritim militar. Armatele terestre ale acesteia ajung la 267
de divizii, raportate la o populaţie de aproximativ 240 milioane de
locuitori, în timp ce Puterile Centrale dispuneau de 143 de divizii, la o
populaţie de circa 120 milioane de locuitori. Franţa era bine dotată şi
pregătită militar, la fel ca şi Germania, cele două fiind sensibil egale ca
forţă. Rusia, deşi dispunea de forţe numerice considerabile, era slab
pregătită şi cu un Stat Major incompetent.
Contrar tuturor aşteptărilor şi speranţelor (majoritatea
combatanţilor mizau pe un război- fulger), războiul s-a împotmolit
repede.
Franţa, hotărâtă să recupereze Alsacia şi Lorena, pierdute în 1870,
a declanşat o ofensivă importantă, potrivit planului generalului Joffre, la
Metz, în 14 august, singurul rezultat obţinut fiind un număr enorm de
victime. În acest timp, Germania a intrat în Belgia, având ca obiectiv
luarea Parisului print-o vastă mişcarea turnantă. Drumul lung de
parcurs şi căldura toridă a verii au încetinit înaintarea germanilor, ceea
ce a permis francezilor să concentreze o nouă armată pentru apărarea
capitalei şi să contraatace pe Marna, la începutul lui septembrie. În
această situaţie, germanii au fost nevoiţi să se replieze, trecându-se la un
război de poziţii. Cele două armate s-au retras în tranşee şi în luna
octombrie 1914 frontul se deplasează de la Manche către frontiera
elveţiană.
În aceste condiţii, Germania a trebuit să-şi dirijeze efortul militar
către răsărit. În august 1914 ruşii au lansat un atac masiv împotriva
Prusiei Occidentale, dar au fost înfrânţi de germanii conduşi eficient de
generalii Hindenburg şi Ludendorff, în cursul unei serii de bătălii la
Tannenberg şi Lacurile Mazuriene. Totuşi, ruşii obţin mai multe victorii
împotriva armatei austriece la Lemberg (Lvov), făcând necesară
aducerea de trupe germane pentru a stopa ofensiva rusească. În
preajma Crăciunului din 1914, războiul pe două fronturi a devenit
pentru Germania o realitate.
Pe frontul din Balcani, Austro-Ungaria a iniţiat un atac forţând
cursurile Drinei şi Savei, însă sârbii le pricinuiesc o grea înfrângere în
bătălia de la Vardar. După regruparea forţelor, austro-ungarii iniţiază o
nouă ofensivă la sfârşitul căreia ocupă Belgradul. Victoria a fost de
scurtă durată, deoarece sârbii au început o nouă ofensivă la Rudnik,
care s-a soldat cu o nouă înfrângere pentru imperiali, aceştia fiind
obligaţi să părăsească teritoriile sârbeşti după 15 decembrie, când
Belgradul este eliberat.
Pe fontul de vest…nimic nou3. Aici războiul a devenit un coşmar,
ca urmare a trecerii de la un război de mişcare la unul de poziţie.
Armatele aşteptau încordate între reţelele de tranşee şi ripostau aprig la
cel mai mic atac. Poziţiile adverse erau separate de o fâşie îngustă de
pământ numită „pământul nimănui”. Tranşeele s-au întins pe o lungime
de 700 de km în nordul Franţei, de la Canalul Mânecii până în Elveţia.
Războiul de tranşeu a măcinat nervii şi resursele combatanţilor.
A supravieţuit acela care a avut nervii mai tari, resurse materiale şi
umane superioare. Deseori soldaţii stăteau în apă până la gleznă,
sufereau în urma bolilor reumatice, sau din cauza bolilor de piele. Mulţi
abia mai puteau să umble.
Cei care se încumetau să atace trebuiau să lupte cu noroiul, să
treacă de densa reţea de sârmă ghimpată şi apoi să înfrunte focul
ucigător al mitralierelor şi al artileriei. Luptele durau luni întregi, iar
combatanţii mureau cu zecile de mii într-o singură zi. Rezultatul
confruntărilor în războiul de tranşeu era câştigarea unei fâşii de câţiva
metri de pământ.

3 Este şi titlul romanului de război, celebru, al lui Erich Maria Remarque.

 Anul 1915 este anul războiului de poziţii, al strategiei cu scopuri
limitate. Treptat, principalii beligeranţi îşi mobilizează industria pentru
crearea de noi tipuri de armament. Cu toate acestea, niciunul dintre ei
nu a reuşit să aibă un avantaj decisiv. De asemenea, cele două tabere
îşi caută noi aliaţi.
La mijlocul anului, germanii reuşesc să-i învingă pe ruşi în
Polonia, punând capăt presiunii exercitate asupra frontierelor lor
răsăritene. La sfârşitul acestei campanii forţele Puterilor Centrale se
aflau în posesia unui imens teritoriu ţarist, provocând ruşilor
importante pierderi (aproximativ 1,75 milioane de morţi, răniţi şi
prizonieri).
În Serbia are loc o campanie decisivă în decembrie 1915, print-un
atac concentric executat de trupele austriece şi bulgare, în urma căruia
armata sârbă a fost înfrântă, iar ţara cucerită de atacatori.
În februarie 1916 germanii au atacat masiv pe Meusa, la Verdun,
o fortăreaţă de o importanţă strategică deosebită. A fost una dintre cele
mai sângeroase bătălii din cursul primei conflagraţii mondiale. Până în
luna decembrie, luptele au făcut sute de mii de morţi, victime de fiecare
parte. Totuşi, Verdunul a rămas în mâna francezilor.
La 1 iulie 1916 britanicii au declanşat ofensiva de pe râul Somme,
pierzând aproape 60000 de oameni doar în câteva ore; până în
noiembrie pierderile ating şi aici, de ambele părţi, sute de mii de victime.
Pe frontul de est situaţia era şi mai dificilă. În iunie, ofensiva
ruşilor (ofensiva Brusilov) în Carpaţi s-a soldat cu pierderea unui milion
de oameni, iar austriecii au înregistrat pierderi de 1,5 milioane de
soldaţi. Spre sfârşitul anului şi aici se ajunge, din nou, la un război de
poziţie. În august 1916 România intră în război de partea Antantei,
contribuind astfel la slăbirea presiunii asupra armatelor aliate la
Verdun. Ca răspuns, Puterile Centrale au concentrat împotriva
României două armate puternice, care au declanşat un atac conjugat:
armata germană sub conducerea generalului Falkenheim în
Transilvania, şi o altă armată, germano-bulgaro-turcă, la Dunăre, sub
comanda generalului Mackensen, celebrul „spărgător de fronturi”. În
pofida unei rezistenţe eroice, armata română este înfrântă şi obligată să
se retragă în Moldova, stabilizând linia frontului pe aliniamentul
Carpaţilor Orientali– Focşani-Dunăre.
În cursul anului 1917, Aliaţii acumulează mai multe eşecuri:
revoltele soldaţilor ruşi cauzate de revoluţia burghezo-democratică
din 27 februarie /12 martie 1917, în urma căreia ţarul Nicolae al II-lea
a fost demis, ofensiva eşuată în Champagne (aprilie) şi în Flandra (iulie).
Pe frontul austro-italian, italienii suferă o înfrângere la Carporetto,
iar ofensiva austriacă este stopată pe râul Piave. Cu sprijinul militar
franco-englez, italienii obţin o victorie în bătălia de la Grappa
(noiembrie) cu care se încheie campania anului 1917 în această zonă de
front. Singurele succese obţinute de Aliaţi s-au înregistrat pe frontul
românesc, unde armatele române, refăcute şi dotate cu armament
modern în urma misiunii militare franceze condusă de generalul
Berthelot, obţine victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.
În aceste circumstanţe, ambele tabere au studiat alternativele
războiului. Aliaţii au căutat să înfrângă duşmanul pe care îl considera
cel mai slab, şi anume Imperiul Otoman. Scoaterea acestuia din război
ar fi descoperit, de fapt, flancul sudic al Puterilor Centrale. În
consecinţă, în aprilie 1915 s-a încercat o debarcare aliată în Dardanele,
la Galipoli, cu scopul cuceririi Constantinopolului, dar tentativa a eşuat,
costând viaţa a 265000 de soldaţi. Turcii au reuşit să respingă toate
atacurile trupelor britanice, australiene şi neo-zelandeze.
Pe toate fronturile armata aeriană era la primele sale încercări.
Avioanele (de tip biplan) şi dirijabilele (zepelinurile) au efectuat primele
bombardamente, populaţia civilă nefiind cruţată.
Pe mare, pe toată perioada conflagraţiei dominanţi au fost
britanicii. În 1916 flota navală germană a intrat în luptă directă cu
marina regală britanică. Singura bătălie notabilă s-a dat în zona
Iutlanda, în mai 1916, care nu a modificat însă raportul de forţe.
Englezii au instituit o blocadă asupra porturilor germane, privând astfel
Germania de aprovizionarea cu mărfuri de importanţă vitală. La rândul
lor, germanii au ripostat prin folosirea submarinelor care au urmărit să
scufunde cât mai multe nave de transport care navigau spre Marea
Britanie.
Hotărârea germanilor de a declanşa războiul submarin nelimitat
(au fost scufundate 8 vase americane, între care şi nava de pasageri
„Lusitania”4, ceea ce a indignat opinia publică din S.U.A.), respingerea
propunerilor preşedintelui Wilson (decembrie 1916), încercarea ca
Mexicul în alianţă cu Reichul, să atace S.U.A. au condus la intrarea în
război a SUA de partea Antantei (în aprilie 1917). Totuşi Statele Unite s-
au autodefinit drept „asociată” şi nu „aliată” a puterilor cărora li s-a
alăturat.
Intrarea S.U.A. în război a fost cel mai mare succes al Antantei,
mai ales economic, în prima fază. Aliaţii au primit circa 2300 milioane
dolari avans, dintre care Anglia 150 milioane, Rusia 150 milioane şi
Canada 120 milioane dolari.
Primul contingent american a debarcat în Franţa (iunie 1917). El
a fost trimis în grabă, mai mult pentru un efect moral decât pentru

4 Supranumită şi „Ogarul mărilor”, “Lusitania” a fost un pachebot englez ce a aparţinut

companiei Cunard Line. Cu un deplasament de 40 000 tdw, a fost cea mai mare navă la
începutul secolului al XX-lea. Nava a fost lansată la apă în 1906 şi numită după provincia
romană antică Lusitania, care azi face parte din Portugalia. Celebra navă a fost scufundată
la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceaţă, în apropierea
coastei Irlandei. Ea plecase din New York cu destinaţia Liverpool. Deşi nu era înarmată, nava
transporta 60 de tone de muniţie pentru Aliaţi. Submarinul a lansat o torpilă care a lovit
partea de la tribord, în spatele punţii. Aceasta a fost urmată de a doua explozie în interiorul
navei. În doar 18 minute, “Lusitania” s-a scufundat. La bord se aflau aproximativ 2000 de
pasageri, din care 128 erau cetăţeni americani.
scopuri militare precise. Forţele Franţei erau aproape de epuizarea
totală, astfel încât se îmbărbătau cu aceste unităţi militare de paradă.
Armata americană reală era încă pe continentul nord-american.
La începutul războiului, americanii erau convinşi că se află în
deplină siguranţă, iar comunicaţiile maritime controlate de către flota
engleză le asigura securitatea comerţului avantajos pe care-l făceau atât
cu bătrânul continent cât şi cu alte părţi ale lumi. În afară de aceasta,
practic, S.U.A. ignorau problemele ce frământau Europa. Deci prima
reacţie a fost dezinteresul. Ca dovadă, s-au declarat neutri. Pe parcursul
derulării ostilităţilor, stânjeniţi de marina germană, mai ales de
submarine, s-au alăturat Antantei, căci erau puternic legaţi de englezi,
vorbind aceeaşi limbă şi având aceleaşi afinităţi.
La sfârşitul anului 1918, blocada maritimă impusă de aliaţi
Germaniei a determinat o mare penurie de materii prime, de produse de
primă necesitate, lipsurile provocând tulburări sociale, în pofida unor
succese germane precum ocuparea Ucrainei. Raidurile aeriene efectuate
asupra Parisului şi a Londrei întreprinse de escadrilele germane nu au
reuşit să schimbe cursul războiului. Victoriile terestre au rămas
decisive, încercându-se promovarea unor arme noi pentru a pune capăt
războiului de tranşeu. Astfel în anul 1915, germanii au folosit gaz
asfixiant5 la Ypres, ceea ce a marcat apariţia gazului de luptă în
confruntările militare. Peste un an, britanicii au folosit, pentru prima
oară, pe Somme, tancuri pentru a trece barierele de sârmă ghimpată.
Introducerea tancului în război, considerat „maşina învingătoare” s-a
dovedit ulterior prematură, deoarece au fost prea puţine exemplare
pentru un succes rapid şi astfel s-a pierdut mult din efectul surpriză
scontat.
La sfârşitul anului 1917, Germania încă mai spera în victorie.
Rusia cuprinsă de revoluţie (insurecţia armată bolşevică din 25
octombrie/7 noiembrie), a semnat armistiţiul cu Germania (la 22
noiembrie/5 noiembrie 1917), iar peste câteva luni a încheiat pace cu
Centralii la Brest-Litovsk (3 martie 1918).
Tratatul de la Brest-Litovsk, dintre Rusia Sovietică şi Puterile
Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia) conţinea 13
articole, având şi o serie de anexe care stipulau acorduri suplimentare
legate de tarife vamale şi taxe pe mărfuri, schimb de prizonieri,
repararea daunelor etc.
În articolele principale se prevedea încetarea războiului,
demobilizarea completă a armatei ruse, ca şi dezarmarea navelor de
război. Rusia Sovietică pierdea 780.000 km, cu o populaţie de 56
milioane locuitori . Finlanda independentă, Ucraina era separată de
Rusia Sovietică, formând un stat distinct în dependenţă de Germania,
ca şi ţările Baltice şi teritoriile poloneze. Rusia Sovietică urma să încheie

5 Acest gaz paralizant distrugea plămânii şi orbea victimile. Până când au fost dotaţi cu măşti
de gaze, soldaţii au încercat să se protejeze de gazul ucigător cu cârpe ude puse pe faţă.
un tratat de pace separat cu Rada Centrală Ucraineană şi să recunoască
toate stipulaţiile germano-ucrainene. Turcia urma să primească
importante puncte strategice: Batumi, Ardahan şi Kars. Astfel, s-a pus
capăt operaţiunilor militare în această parte a Europei.
Germania îşi putea concentra forţele în vest, pentru a declanşa o
vastă operaţiune împotriva francezilor şi britanicilor înainte ca
americanii să debarce efective numeroase în Europa. După câteva
succese obţinute în martie (“bătălia Kaizerului”), prin care Ludendorff a
reuşit aproape să scindeze frontul franco-englez, ofensiva germană a
fost stopată, iar mareşalul Foch, sprijinit de generalii Pétain, Haig şi
Pershing, a izbutit să declanşeze contraatacuri puternice (lângă
Amiens), rupând frontul german până la linia Siegfried. Nemţii au fost
respinşi pe teritoriul Belgiei. Antanta, având o superioritate netă a
arsenalului militar (tancuri, avioane, artilerie şi 18 divizii mai mult decât
germanii, dintre care trupe proaspete americane (în octombrie 1918
erau în Franţa şi 1.850.000 militari americani), a reuşit să-şi strivească
duşmanul. Pierderile se înmulţesc în tabăra germană. Mai întâi în
Orientul Mijlociu, apoi în Italia, unde austriecii capitulează la Vittorio
Vento.
Ca urmare, în noiembrie 1918 germanii sunt izolaţi. Confruntat
cu scăderea popularităţii de guvernare, cu propagarea ideilor
comuniste, cu o serie de revolte în marină şi cu încercuirea ţării sale de
către Aliaţi, împăratul Wilhelm al II-lea abdică şi se refugiază în Olanda.
Germanii cer armistiţiu, care se semnează în pădurea La Rethoudes,
lângă Compiègne, într-un vagon, în 11 noiembrie 1918, la orele 11
dimineaţa. Trupele germane au depus armele şi astfel „marele război” a
luat sfârşit.
Şi învingătorii, mai ales Franţa, Italia, România, Serbia, Belgia
erau epuizaţi, cu excepţia S.U.A., care n-a cunoscut sub nicio formă
privaţiunile acestui greu război. Este drept că americanii au avut
53.000 de morţi şi 53000 de răniţi sau bolnavi, o cifră modestă faţă de
francezi, care au pierdut 1 385 000, britanici (900000), sârbi (700000),
italieni (500000), români (340000). Nu mai vorbim de fostul aliat al
Antantei, Rusia cu (2.800.000 morţi), ori Germania (1.600.000), Austro-
Ungaria (900000) şi Turcia (440000).
Ceea ce era mai grav, Antanta datora S.U.A. circa 10 miliarde de
dolari, oferindu-i argumente serioase pentru a pretinde hegemonia în
lume, căci, practic, la acea dată nu avea rivală.
Trebuie să recunoaştem că cele “14 puncte” prezentate de
preşedintele Thomas Woodrow Wilson în faţa Congresului S.U.A., în
ianuarie 1918, au avut un larg ecou pozitiv în Europa. În esenţă, ele
prevedeau libertatea navigaţiei pe mări şi oceane în timp de pace şi
război, suprimarea în mare măsură a barierelor economice, garanţii
corespunzătoare pentru asigurarea securităţii tuturor popoarelor,
reglementarea chestiunilor coloniale, într-un spirit imparţial, ţinând
seama de voinţa populaţiilor, evacuarea Belgiei fără nicio tentativă de a-
i limita independenţa, reapariţia unui stat polonez independent, cu
acces la mare, restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei, autonomia
popoarelor din Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, evacuarea de către
germani a tuturor teritoriilor străine, rectificarea frontierei Italiei, ţinând
seama de linia naţionalităţilor, dreptul pentru Rusia de a-şi fixa liberă
propria sa dezvoltare politică, pacea să fie făcută în văzul tuturor, fără
o diplomaţie secretă şi crearea unei Societăţi a Naţiunilor, pentru a oferi
şi garanta tuturor statelor mari şi mici posibilitatea existenţei
independenţei politice şi integrităţii teritoriale.
La 1 noiembrie 1918, armata sârbă a eliberat Belgradul. A urmat
eliberarea Serbiei şi Muntenegrului, conjugată cu formarea de comitete
naţionale, revoluţionare în Croaţia, Slovenia, Dalmaţia, Voivodina.
Procesul de dezagregare a monarhiei habsburgice a dus la constituirea
regatului sârbo-croat-sloven, la care au aderat Muntenegru, Voivodina,
Macedonia, Bosnia şi Herţegovina. Noul stat, denumit Regatul Sârbo-
Croato-Sloven, proclamat la 1 decembrie 1918, la Belgrad, cu o
populaţie de circa 12 milioane locuitori şi o suprafaţă de circa 248 000
km² era o realitate de care Conferinţa de pace deschisă la începutul
anului 1919 a trebuit să ţină cont.
Lupta pentru emancipare naţională a cehilor şi slovacilor s-a
intensificat odată cu izbucnirea primul război mondial. Conflictul
împotriva Rusiei slave s-a dovedit a fi nepopular pentru cehi şi slovaci,
astfel încât chiar din primele luni ale războiului, datorită dezertărilor la
inamic, monarhia habsburgică a fost nevoită să-şi retragă unităţile, iar
după intrarea în război a Italiei, în anul 1915, să le trimită pe frontul de
acolo.
Reprezentanţi ai burgheziei cehe (Thomas Masarik, Eduard
Beneş), ca şi ai celei slovace (Milan Rostislav, Stefanik) au emigrat,
cerând sprijinul Antantei. La 28 octombrie 1918 a fost proclamată la
Praga crearea statului cehoslovac independent, Consiliul Naţional
preluând întreaga putere de la autorităţile austro-ungare. Noul stat avea
o suprafaţă de 140 000 km² şi aproape 10 milioane locuitori (dintre care
peste 9 milioane cehi şi slovaci, restul - germani, maghiari, ucraineni,
polonezi, români etc.), în care burghezia cehă urma să deţină poziţiile
cheie în domeniile economic şi politic; era o republică burgheză, al cărei
prim preşedinte a fost Thomas Masaryk.
La 13 noiembrie 1918 guvernul ungar a semnat Armistiţiul de la
Belgrad cu puterile Antantei, care stabilea retragerea treptată a trupelor
maghiare în cadrul propriu-zis al Ungariei. Cu toate încercările
disperate de a reţine Transilvania, Slovacia, Voivodina şi Croaţia în
cadrul Ungariei, adunările reprezentative ale românilor, slovacilor,
sârbilor şi croaţilor au hotărât separarea de Ungaria.
La 18 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului
Naţional Român, după eşecul tratativelor cu autorităţile maghiare, dă
publicităţii un comunicat unde afirmă categoric: “Naţiunea română
pretinde cu tot dreptul independenţa sa deplină de stat”, iar ziarul
Românul convoacă la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare
Naţională.
Nici cei din ţară nu se lasă mai prejos. La 4 noiembrie 1918
România denunţă Tratatul de la Bucureşti şi reintră în război alături de
Antantă, trupele acesteia începând să treacă Dunărea cu data de 8
noiembrie. Manifestul generalului Berthelot chema pe toţi românii la
luptă.
Bazându-se pe declaraţia drepturile popoarelor din Rusia la
autodeterminare naţională, Basarabia, la 27 martie 1918, se unea cu
România.
La 28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina, alcătuit
din deputaţi români din Parlamentul de la Viena şi din reprezentanţii
vieţii politice din această provincie au proclamat, în numele întregului
popor, ”unirea pe vecie a Bucovinei cu România”.
Procesul desăvârşirii unităţii statului român a fost finalizat la 1
Decembrie 1918, când Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a
adoptat istorica Declaraţie de la Alba Iulia, prin care era proclamată
solemn unirea pentru totdeauna a Transilvaniei şi Banatului cu
România.
Primul război mondial, prin proporţiile sale, a cuprins aproape
toate continentele, alarmând oamenii politici, teoreticieni de orientări
diferite, jurişti, chiar militari, pentru a găsi în comun modalităţi de a
imprima păcii un caracter universal.
De altfel, cele “14 puncte” ale preşedintelui Wilson includeau
dezideratul creării unui organism internaţional, unde să participe pe
bază de egalitate atât statele mari, cât şi cele mici. Prin cele 14 puncte
Wilson s-a făcut vestitorul unei diplomaţii „noi” şi „deschise”, bazată pe
principiul naţionalităţii.
Se cuvine de consemnat faptul că primul război mondial, prin
consecinţele sale, a scos din scenă Imperiul german, care timp de
jumătate de secol (1870-1918) a dominat viaţa politică a Europei. De
asemenea, alte trei imperii, cu tradiţii în viaţa politică a continentului
(Habsburgic, Otoman şi Ţarist), au fost doborâte; primele
destrămându-se, iar al treilea transformându-se social şi politic. La
sfârşitul „marelui război”, Marea Britanie6 a atins momentul maximei
sale expansiuni. Imperiul său avea o suprafaţă de 36 de milioane km² şi
o populaţie de peste 450 de milioane. Imperiul său colonial a fost de
şapte ori mai mare ca cel format de Imperiul Roman, în culmea
expansiunii sale, şi de trei ori mai mare decât Imperiul chinez, Califatul
Arab, statul mongol, sau Imperiul colonial spaniol.

6 Istoricul de orientare liberală Thomas B. Macaulay considera că „nimic, în existenţa timpurie

a Britaniei, nu arăta grandoarea pe care era destinată să o ajungă”.
 Pe plan mondial are loc o diminuare a influenţei marilor puteri
europene care, măcinându-şi forţele, sau - după expresia lui Oswald
Spengler – “distrugându-se reciproc”, au pierdut numeroase pieţe de
desfacere şi au sacrificat o generaţie întreagă, decepţionând masele.
În această conjunctură, Rusia Sovietică, care scuturase ţarismul
autocrat, devine, din păcate, simbolul unei false umanităţi ce căuta să
regenereze societatea, iar ideile Revoluţiei din Octombrie, depăşind
graniţele, să se disperseze pe toate meridianele lumii, cu urmări nefaste.