1.

Conflicte internaţionale în lumea contemporană

- tendinţele de creştere a conflictualităţii în lumea contemporană (S.Hantington)
- influenţa globalizării şi europenizării asupra conflictelor internaţionale
- corelaţie dintre interesul naţional şi conflictele internaţionale în lumea contemporană

subiectul 1

Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut
notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”
(1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului
Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”,
unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui
Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în
lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la
editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Huntington
pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după
Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și
capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel,
Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că
în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin
conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi
diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea
mai inaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea
potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a
conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic.
Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală.
Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă
principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va
domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În
esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea ca creșterea
violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții
religioase. Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii politici
trebuie să țină cont de această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări.
În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie:
Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât
multipolară cât și multicivilizaționala; modernizarea este prezentată distinct față de
occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a
acesteia.
Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin,
în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică, politică și militară. Islamul cunoaște o explozie
demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. Toate
civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale.
Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează prin:
societățile care au afinități culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba o societate de
la o civilizație la alta vor eșua; țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența
civilizației lor.
Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu
celelate civilizații, în special cu Islamul și China; la nivel local se vor declanșa războaie între
musulmani și non-musulmani.
Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-și reafirme identitatea,
dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu
universală, iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în
fața asaltului civilizațiilor non-vestice. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de
măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul
multicivilizațional al politicii globale.
În cadrul lucrării sale, autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă
diferențiere a civilizațiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în
această clasificare. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii, precum proximitatea
geografică sau similitudinile lingvistice. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele
civilizații:
- Civilizația „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) și America de
Nord. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua
Zeelandă.
- Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și Grecia.
- America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și populația locală. Poate fi considerată ca
parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA.
- Civilizația „musulmană”
- Civilizația „sinică”: cuprinde China,Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam.
- Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și
popoarele altaice...
- Civilizația hindică
- Civilizația Africii subsahariene: poate să devină, în concepția autorului, a opta civilizație.
Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste
civilizații s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia sau
conflictul dintre India și Pakistan. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credința
Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Această idee este naivă și
“promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre
civilizații.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”, cea Sinică și Musulmană.
Ele vor determina o schimbare a puterii politice, economice și militare, în detrimentul Vestului.
Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia
deja au început. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere
economică, stagnarea populației, șomajul, droguri și criminalitatea. Astfel puterea economică se
mută către Asia. Mai mult, puterea politică și cea militară o vor urma. Asia și islamul au fost cele
ma active civilizații din ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică
economie în secolul al XXI-lea, iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai puternice
economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. În concepția lui Huntington, civilizația sinică se
afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. El crede că scopul Chinei este acela de a-și
reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment, statele din zonă i se vor subordona
datorită tradiției istorice și a confucianismului. Aceste valori sunt opuse pluralismului și
individualismului vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, ca de pildă Coreea sau Vietnamul, vor
accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington
crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. În ceea
ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației
care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei, cât și la granițe. Pe fondul acestei situații,
mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Manifestări pe care el le numește
“Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf.
Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Ambele au scopuri
revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații, în special cu Vestul.
Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului,
drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-
islamică“ ; China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. Conflictele dintre civilizații
vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”, si autorul identifică astfel “granițele
însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două
civilizații datează încă de la începutul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa și
continuă cu cruciadele, cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către
imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. In istoria recentă, factorii care au
contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică, explozia demografică in
lumea islamică, la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. Toți acești factori, istorici
și moderni, vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Aceasta va
fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Astfel atacurile de la 11 septembrie2001 și
acțiunile ulterioare din Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington. În
accepțiunea lui Huntington, conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a
lungul liniei de contact” și “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfașoară la
nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în
interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. Al doilea tip de
conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite.
O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare, occidentalizare și
“state sfâșiate” (ambivalente). Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare.
Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca replică, cei care dau
dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. După ei, ea a adoptat tehnologia
occidentală, democrația parlamentară, capitalismul, dar a ramas distinctă din punct de vedere
cultural față de Occident. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. Probabil cel mai bun
exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii ortodoxe.
Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o
bună parte din moștenirea sa culturală. În acelaș timp Occidentul se deosebește de civilizația
„ortodoxă” prin faptul că a cunoscut Renașterea, Reforma și Iluminismul. Autorul se referă la
statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Turcia, a cărei lideri
politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu. Istoria,
tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică, dar elita pro-occidentală a
imprimat țării o altă orientare, impunând instituții occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO,
și caută să adere la Uniunea Europeană. Mexicul și Rusia sunt considerate de autor a fi la fel,
“torn countries”. Australia este catalogată la fel, datorită civilizației sale vestice și orientării
economice spre Asia. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își
redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția; masele trebuie să accepte redefinirea;
elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară.
Din momentul apariției în 1993, teza lui Huntington a fost foarte criticată. În primul rând, cartea
lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. Studii riguroase au arătat ca nu există o
accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece . De fapt,
războaiele regionale, s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece, însă pe masură ce
timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. În orice caz, rămâne de văzut în ce masură
războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. Alții au arătat ca
civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. Lumea musulmană este
puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. Arabii, turcii, pakistanezii sau indonezienii au
fiecare viziuni diferite asupra lumii. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește
un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. De exemplu, diferențele culturale dintre China și
Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam, dar cu toate acestea Vietnamul este
alături de China în cadrul civilizației „sinice”, în timp ce Japonia se află alături de cea
occidentală. O altă problemă este aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de:
ramura catolică și protestantă, de diferențele culturale dintre lumea germanică și cea latină
etc. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” , o critică la adresa
tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. El argumenteaza că
principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din
perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani, catolici sau ortodocși etc. și nu au o
perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist, femeie, soție, mamă, artist, fiică, etc, toate putând
fi o sursă de identitate pentru o persoană. Paul Berman, în cartea sa “Teroare și liberalism”
susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală clară, astfel că nu există o civilizație
islamică și nici o civilizație occidentală, iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt
convingătoare, mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia
Saudită. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. Națiuni precum
India, Turcia, Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au devenit democrații, iar
Vestul însuși a fost dominat de dictaturăși fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei
sale. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” , spunea că Huntington definește civilizația
ca un concept fix, lipsit de dinamism și interacțiune culturală. Teoria conform căreia fiecare lume
este autarhică, închisă este aplicată întregii societăți umane. Scopul ei, după Said, este acela de a
legitima anumite politici, de a menține o stare de război pe timp de pace. Dupa el, Huntington
continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea
contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. O alta critică la adresa cărții este
lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul
sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice.” În concluzie,
lucrarea lui Huntington, în ciuda caracterului inedit, este o lucrare periculoasă, întrucât
deformează realitatea. Ea suferă de faptul că e prea vagă, iar abordarea amuzantă, nesistematică a
unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului
față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. Aceasta este puterea unui text
bine scris și convingător; aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații.
Subiectul 2

Globalizarea ca şi factor de conflicte. Cadrul general al desfăşurării relaţiilor

internaţionale continuă inevitabil să fie determinat de tendinţa globalizării: Statele Unite ale
Americii, deţine funcţia de principal motor al globalizării. Iniţiativa – factorul determinant şi
călăuzitor al evoluţiei – continuă să se afle, fireşte, în mâinile SUA, rămasă singura supraputere
în urma selecţiilor succesive operate de istorie în secolul precedent.
Terenul principal pe care se hotărăşte în viitorul apropiat înfruntarea dintre soluţia
globalizării democratice şi respingerea acesteia se află în Orientul Mijlociu. Evoluţie lesne
previzibilă, conflictul din Irak a antrenat ansamblul Orientului Mijlociu şi Apropiat, intensificând
rezistenţa forţelor fundamentaliste ostile democratizării şi puterii care o promovează la scară
mondială.
Conducerea rezistenţei faţă de expansiunea democraţiei la nivel planetar a fost asumată
categoric şi ostentativ de fostul conducător al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, în cadrul reuniunii
pe teme de securitate desfăşurate la München în luna februarie 2007. În esenţă, acesta a
condamnat vehement cursul acţiunii globale americane, care, potrivit declaraţiei sale, depăşesşte
limitele naţionale, impuse lumii propriile sale interese economice şi valori culturale, contribuie
prin recursul la forţă, în dispreţul dreptului internaţional, la răspândirea armelor de distrugere în
masă şi determină refluxul de autoapărare la cei ameninţaţi de hiper-recursul la forţă al
Washingtonului.[6]
Aşadar o globalizare impusă prin intermediul utilizării forţei, cum este cazul Orientului
Mijlociu, are ca efect izbucnirea unor multiple conflicte între state, soldate cu pierderi umane şi
materiale.
O bună parte a observatorilor şi teoreticienilor globalizării contemporane se concentrează
cvasi unanim pe aspectul competiţiei inter-statale sau inter-firme, şi mai puţin pe conceptul de
război economic, considerat exagerat, şi deci inadecvat actualei conjucturi. Observând că
globalizarea nu are un caracter paşnic, şi că efectele ei sunt nefaste pentru unele ţări şi regiuni,
unii autori consideră că ne aflăm de fapt în faza unui război economic condus la diferite nivele,
de firme şi ţări în căutarea supremaţiei.
Scoaterea din context a războiului economic pentru a-l singulariza şi a-i analiza
implicaţiile în contextul globalizării, poate părea inadecvat ţinând cont că, de cele mai multe ori,
războaiele pe care le-a cunoscut omenirea au avut constant o componentă economică. Ultimul
război mondial face parte dintr-o lungă serie de conflicte majore marcate de distrugeri de vieţi
omeneşti şi bunuri materiale, în care interesele economice au jucat un rol central.
Faptul că războaiele economice s-au întreţesut cu acţiunile militare, a lăsat să se creadă că
ele vor dispare în perioadele de pace, dar interesele statelor nu s-au armonizat automat prin
schimburile comerciale pe scară largă propulsate de globalizare, aşa cum susţine discursul
neoliberal centrat pe ideea pieţii pacificatoare.

Globalizarea reprezintă atât factorul dominant, cât şi forţa socială motrice a timpurilor noastre,
fiind caracterizată de o integrare competitivă a sistemelor economic, comercial, comunicaţional
şi cultural, care depăşeşte frontierele statelor naţionale şi sintetizează relaţia timp-spaţiu, în ceea
ce Manuel Castells numeşte “spaţiul curentelor”, interacţiunea intensă, într-un “timp real”, a
unor grupuri sociale dispersate geografic.
În vreme ce consecinţele materiale şi structurale ale globalizării corespund anticipărilor
teoreticienilor, mişcările sociale şi culturale generate nu respectă modelul secular de organizare
socială, aflat într-un continuu progres raţional şi evolutiv. Ceea ce nu a anticipat teoria
Iluminismului (promotoare a secularizării şi liberalismului) este gradul neaşteptat de slăbiciune
şi fragmentare, atât de evident printre mişcările sociale seculare contemporane, inspirate de
curentul iluminist, care încearcă din răsputeri să se opună polarizării şi insecurităţii generate de
logica hiper-competitivă a neo-liberalismului global.
Fenomenul globalizării este mult mai anomic decât au anticipat teoreticienii, terorismul global şi
megaspectacolul mediatic provocat de acesta fiind posibile datorită accesului facil al unor
grupări şi indivizi la tehnologii de distrugere în masă, care anterior aveau un caracter restrictiv,
accesibile acum printr-o simplă accesare a Internetului.
Într-o interpretare distorsionată a teoriei lui Andrew Feenberg, referitoare la reconstrucţia şi
democratizarea tehnologiei, grupările teroriste caută tehnologiile de distrugere în masă deţinute
în trecut de un stat sau preiau controlul asupra rutelor de transport în comun şi de comunicare în
masă, cum ar fi liniile aeriene şi poşta, şi le transformă în arme de distrugere în masă, respectiv
în arme de terorizare în masă. În aceasta constă ambivalenţa globalizării, care uneşte, dar şi
dezbină indivizii, producând interacţiuni şi excluderi sociale care conduc la dezbinarea
civilizaţiilor lumii, în încercarea de a le unifica.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au forţat regândirea globalizării, democraţiei şi
securităţii demonstrând că nivelurile global, naţional şi local se intersectează în lumea
contemporană. 11 septembrie 2001 a reprezentat un eveniment global, care a afectat o lume
interconectată, dar conflictuală, un eveniment mediatic prin care s-a propagat teroarea şi prin
care s-a demonstrat lumii întregi vulnerabilitatea epicentrului capitalismului global, într-o lume
cu mijloace globale de comunicare, o societate a spectacolului în care întreaga lume priveşte şi
participă la evenimentele “satului global ”  al lui Marshall McLuhan.
În mod hotărâtor, 11 septembrie 2001 a arătat că globalizarea reprezintă o realitate definitorie a
timpurilor noastre atrăgând atenţia asupra naturii complexe şi imprevizibile a unei lumi
interconectate la nivel global şi asupra paradoxurilor şi consecinţelor indirecte ale dinamicii
multidimensionale a globalizării.
Mai mult, 11 septembrie 2001 accentuează, în mod paradoxal, cum aspectele pozitive ale
globalizării, mai ales tehnologia modernă, pot fi folosite într-un mod distructiv de globalizant,
precum Adorno şi Horkheimer semnalau în “dialectica iluminării”, prin care raţiunea, ştiinţa,
tehnologia şi alte instrumente ale progresului iluminist se transformă în opusele acestora în
mâinile fascismului german şi ale altor grupări socio-politice opresive.
Globalizarea include o logică neo-liberală a omogenităţii pieţei şi bunurilor, hibridizare, dar şi
conflicte între corporaţii, naţiuni şi culturi, Benjamin Barber, în lucrarea sa “McWorld vs. Jihad”,
reuşind să surprindă atât elementele omogenizante, cât şi cele conflictuale ale acestui fenomen.
Barber divide lumea în forţele globalizării, moderne, omogene, occidentalizate, seculare,
controlate de corporaţii multinaţionale, opuse forţelor pre-moderne, fundamentaliste, tribale, care
au declanşat “Jihad”-ul împotriva Occidentului şi modernităţii.
Conform acestuia, dualismul globalizare-fundamentalism este cel mai bine exprimat de gruparea
fundamentalist-islamică Al-Qaeda, care reprezintă simbolul negativ al globalizării şi al folosirii
deviate a tehnologiei, imaginea în oglindă a “McWorld”, care luptă pentru a-şi impune propria
ideologie şi interpretare a tradiţiilor, dorind să creeze o lume a sa. Aşa cum Al-Qaeda visează să
impună în lume un Islam radical, pre-modern, distrugând civilizaţia infidelă a Occidentului, la fel
McDonald’s încearcă să distrugă obiceiurile locale şi tradiţionale culinare şi să le înlocuiască cu
un meniu global şi universal.
Modelul lui Barber reprezintă o simplificare vulgară a fragmentărilor lumii în civilizaţii şi a
conflictelor dintre acestea fără a pretinde că exprimă contradicţiile dintre Occident şi “Jihad”,
subliniind însă paradoxurile şi limitele unei globalizări a conflictelor, în opoziţie cu dualitatea
armonizantă a lui Thomas Friedman, care sugerează că modernismul capitalist şi valorile
tradiţionale ale unei civilizaţii sunt părţi integrante ale globalizării. Sintetic vorbind, Friedman
face o apologie a victoriei capitalismului şi globalizării, în vreme ce Barber subliniază
contradicţiile şi tensiunile dintre capitalism şi democraţie în cadrul Noii (Dez)ordini Mondiale,
atât prin opoziţia antidemocratică a “Jihad”-ului, cât şi prin asaltul mondial al lui “McWorld”.
Sfârşitul Războiului Rece a generat o nouă dinamică a conflictului global, ca urmare a vidului
creat de colapsul sistemului bipolar internaţional şi a faptului că globalizarea este un fenomen
inevitabil, caracterizat de împărţirea lumii după falii religioase şi civilizaţionale care „pare să
localizeze societatea contemporană într-o epocă a violenţei culturale şi etnice
Astfel, resurgenţa curentului religios, în special a Islamului, prevesteşte o revoltă împotriva
modernităţii, globalizării şi chiar împotriva concepţiilor laice. Globalizarea definită ca
„integrarea inexorabilă a pieţelor, statelor-naţiuni şi a tehnologiilor la un nivel nemaiîntâlnit, care
permite indivizilor, corporaţiilor şi statelor să ajungă în lume mai departe, mai repede, mai în
profunzime şi mai ieftin” a fost mai degrabă un eufemism pentru „răzbunarea istoriei”.
Cel de-al treilea mileniu a debutat sub spectrul unei ciocniri a civilizaţiilor, în concordanţă cu
accentul pus de Samuel Huntington pe importanţa culturii în politică şi în special în procesul
democratic, deşi conceptul de civilizaţie, în accepţiunea sa, are mai degrabă legătură cu identităţi
împărtăşite de grupuri mari de oameni (“super-triburi”) decât cu diferenţe culturale extinse, cum
ar fi incompatibilitatea unor “sisteme de valori”. Pentru mulţi dinte noi, atentatele teroriste de la
11 septembrie 2001 au confirmat semnalul de alarmă tras de Huntington, şi anume că lumea “se
află pe punctul unui război global între civilizaţii fără câmpuri de bătălie şi frontiere”.
De menţionat că identificarea “civilizaţiilor” ca diviziuni bazale ale umanităţii reprezintă o teorie
care are drept fundament analizele elaborate de antropologi precum Oswald Spengler sau Arnold
Toynbee şi e definită prin concepte precum “colonialismul occidental” sau civilizaţia “ modernă
şi tehnologică”.
Samuel Huntington descrie atacurile de la 11 septembrie 2001 ca o “lovitură a unui grup fanatic
la adresa societăţilor civilizate în general”, subliniind că, chiar dacă “unii occidentali… au
argumentat că Occidentul nu are probleme cu lumea islamică, ci doar cu extremiştii islamici,
1400 de ani de istorie demonstrează contrariul… Problema majoră a Occidentului nu este
reprezentată de fundamentalismul Islamic, ci de Islam, o civilizaţie diferită a cărei « predilecţie
spre violenţă » este depăşită doar de <%China”.
Cauzele acestui conflict civilizaţional, în accepţiunea lui Huntington: Islamul reclamă
superioritatea propriei culturi religioase, în vreme ce Occidentul crede în universalitatea unei
culturi democratice şi seculare, pe care doreşte să o răspândească pe întreaga planetă.
Deşi modelul conflictual al lui Huntington pare să câştige teren în noua luptă globală împotriva
terorismului, omogenizarea şi universalizarea forţată, atât a Islamului şi a Occidentului, cât şi a
celorlalte civilizaţii pe care le prezintă generează inconstanţe în analizarea cauzelor generatoare
ale unor conflicte regionale, artificial caracterizate drept “ciocnire a civilizaţiilor”.
Samuel Huntington oferă un model explicativ prea sintetic cu privire la contradicţiile şi
conflictele din şi dintre Occident şi Islam. Ambele lumi sunt fragmentate de secole în state-
naţiuni aflate în competiţie, grupări etnice, fracţiuni interconfesionale şi alianţe complexe, care
au generat conflicte violente şi care continuă să divizeze geografic, politic, ideologic şi cultural
civilizaţiile lumii.
În ceea ce priveşte lumea islamică, în prezent ne situăm pe un teren controversat, caracterizat de
tentative de mobilizare a formelor moderate ale islamului în scopul contracarării influenţei
crescânde a fundamentalismului islamic, a culturii jihadiste sinucigaşe antioccidentale,
promovată de Osama bin Laden. Astfel, modelul binar huntingtonian cu privire la conflictul
inexorabil dintre Occident şi Islam trebuie coroborat cu o analiză lucidă a conflictului intern din
lumea islamică, referitor la definirea rolului religiei în viaţa societăţii, într-o lume contemporană
globalizantă.
De asemenea, acest balans contrabalansează importanţa acordată de către civilizaţia occidentală
angajării într-un dialog productiv şi mutual benefic cu civilizaţia islamică, referitor la religie şi
modernitate. Ipoteza că aceste conflicte dintre civilizaţii sunt inexorabile poate foarte bine să
descrie trecutul istoric şi pericolele prezente, dar nu ajută la crearea unui viitor mai bun.
De menţionat că populaţia occidentală a devenit o minoritate într-o lume pe care nu va putea s-o
domine pe vecie. De aceea „modernizarea” nu trebuie să se identifice cu “occidentalizarea”, ci să
reprezinte renaşterea multiculturalismului, respingându-se ideea că Occidentul este centrul
universului – o “abordare ptolemeică a istoriei” şi “o vanitate, larg răspândită şi parohială, care
proclamă civilizaţia occidentală drept civilizaţia universală a lumii
Samuel Huntington declară că este necesar să acceptăm că fiecare civilizaţie deţine un rol egal
într-o lume inevitabil “multipolară şi formată din mai multe civilizaţii”, avertizând în acelaşi
timp Occidentul în ceea ce priveşte “ pretextul universalismului” care neîncetat îl angajează “
într-un conflict cu alte civilizaţii, în special cu civilizaţia islamică şi cu China”. Fără a se
pronunţa pentru o occidentalizare a “restului lumii”, Huntington afirmă că civilizaţiile care tind
să se constituie în imitaţii palide ale Occidentului trebuie să-şi “redescopere“ propria identitate în
noua ordine mondială.
Islamul, cea mai nouă dintre religiile cu caracter universalist, însă şi cea mai îngrijorător de
tradiţionalistă, care nu şi-a definit încă vastele sale frontiere şi ale cărei forme sunt cel puţin la fel
de variate ca numeroasele secte ale creştinătăţii, se află sub o presiune extraordinară, în special în
acele state şi regiuni în care practicarea acestui cult este de factură conservatoare, numeroşi
factori culturali şi sociali, justificaţi religios, bântuind heartland-ul lumii musulmane.
Situaţia este atât de înfricoşătoare încât ridică întrebarea dacă mai există vreo urmă de speranţă
ca civilizaţia islamică să se poată adapta cerinţelor unei epoci globalizante a secularismului şi
societăţii consumiste. Dacă acceptăm varianta unui Islam moderat, atunci această speranţă există,
cu condiţia ca schimbarea să se producă atât în inima, cât şi la frontierele lumii islamice.
Musulmanii s-au întors spre fundamentalism în faţa unor destine în derivă şi a unui nivel de trai
la limita sărăciei. Pentru oamenii săraci şi mai puţin educaţi, sau/şi educaţi în şcoli
fundamentaliste (madrassas), cu perspective limitate de a-şi găsi un loc de muncă, care să le
asigure inserţia socială, de exemplu să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie şi un cămin,
religia reprezintă un refugiu, mijloc de exprimare a nemulţumirilor şi frustrărilor, dar şi asistenţă
socială.
Astfel de persoane îşi găsesc consolarea şi un sentiment de apartenenţă la un grup social în
moscheile fundamentaliste, unde pot descoperi demnitatea în virtutea şi devotamentul religios.
Aproape în toate ţările musulmane există organizaţii fundamentalist islamice care promovează şi
o ideologie antioccidentală, membrii şi simpatizanţii acestora reprezentând un sol fertil pentru
grupările teroriste. De exemplu, Al-Qaeda, gruparea teroristă care a devenit port-stindardul
fundamentalismului islamic, propovăduieşte o ideologie wahhabistă bazată pe identificarea
“infidelilor” în civilizaţia occidentală seculară, militând pentru declanşarea “războiului sfânt”,
până la sacrificiul suprem şi prin orice mijloace, împotriva Occidentului.
Islamul este o religie plină de viaţă, dinamică, vibrantă, cu un potenţial extraordinar, aflată într-o
permanentă schimbare datorată, mai ales, contactului, din ce în ce mai acut, cu alte religii şi
ideologii politice, aspect de natură să genereze reacţii contradictorii, de la acceptarea dialogului
interconfesional sau civilizaţional până la respingerea acestuia şi apelul la tradiţiile începutului,
în scopul prezervării unei identităţi religioase care se simte asediată.
Această dilemă a Islamului, şi nu numai, între doctrina identitară represivă şi sublima aventură a
promovării credinţei în lume, reprezintă una din principalele probleme strategice ale civilizaţiei
islamice contemporane, alături de redefinirea rolului socio-economic al femeii în societate şi de
acceptare a secularismului occidental globalizant.
Având în vedere concepţia lui Fukuyama că globalizarea este încarnarea unor valori sociale
constructive precum raţionalismul, eficienţa, abundenţa materială şi a valorilor democratice
liberale, de ce fundamentalismul islamic, ca formă de protest politico-religios împotriva
modernităţii, luptă împotriva globalizării?
Pe de altă parte, dacă grupările fundamentalist islamice sunt retrograde şi reacţionare, vestigii ale
trecutului, inspirate de valorile patriarhale ale secolului al VII-lea, susţinute în special de
grupurile marginalizate şi sărace, atunci de ce sunt prezente, în mod covârşitor, în centrele
urbane şi industriale şi nu în comunităţile rurale, reuşind să recruteze persoane educate,
absolvenţi de studii superioare şi chiar femei din statele majoritar musulmane?
Pentru a plasa civilizaţia islamică într-un context global, teoria “naţionalismului etnic reactiv” al
lui Immanuel Wallerstein este foarte utilă. Prin promovarea ipotezei că mişcările sociale anti-
imperialiste reprezintă o combinaţie dialectală a noilor identităţi, apărute ca reacţie la emergenţa
sistemului mondial, naţionalismul etnic reactiv explică modul în care oamenii inventează
concomitent noi identităţi pentru a contesta valorile acumulate, cu greu, din procesele de
acumulare ale economiei mondiale capitaliste.
Dezbaterile referitoare la religia islamică şi rolul acesteia într-o lume care devine din ce în ce mai
mult globalizantă ridică problema modernităţii seculare şi modalitatea în care aceasta
interacţionează cu religia islamică, în contact cu care a dezvoltat un puternic curent
fundamentalist.
Opţiunile civilizaţiei islamice în faţa tendinţei globalizatoare sunt limitate, materializându-se fie
sub forma unei rezistenţe din interior faţă de “asaltul neo-colonialismului”, fie prin întemeierea
unui modernism de tip islamic printr-o simbioză între tradiţiile islamice şi modernitate.
Provocările globalizării, aşa cum sunt ele percepute de promotorii fundamentalismului islamic,
pun în pericol moştenirea unică, tradiţiile religioase, puritatea lingvistică, instituţiile sociale şi
chiar identitatea civilizaţiei islamice, mai ales că bipolarizarea Islam-Occident prezintă şi
conotaţii teritoriale deoarece religia islamică este un fenomen global care a depăşit frontierele
tradiţionale care au separat odată Occidentul de restul lumii.

Subiectul 3
 N. Machiavelli, M. Webber, R. Darendorff considerau că izvorul oricărui conflict este
interesul. Adepţii acestei abordări încearcă să înţeleagă, reglementeze şi, în final, să
soluţioneze orice conflict social ca un conflict de interese.

     Majoritatea cercetătorilor afirmă că interesul constituie o necesitate conştientizată

a omului, a grupului social, statului sau societăţi, pentru bunuri materiale sau
spirituale, resurse şi condiţii prielnice pentru păstrarea şi dezvoltarea unei societăţi.
Această definiţie include diverse interese. Interesele se deosebesc după gradul de
importanţă (de bază – trecătoare, strategice – tactice); durata (de lungă – scurtă
durată); subiecţi (naţionali, de stat, individuali); gradul de conştientizare (autentice,
reale şi înţelese greşit, interese false).

In practica, intre actori se constata existenta atat aconvergentei/complementaritatii de interese

– care formeaza baza colaborarii – cat si neconvergenta, chiar conflictul de interese, care
trebuie eliminat, recurgandu-se la un intreg evantai de procedee delimitat la un capat
de negocieri, iar la celalalt derazboi.
La cel mai restrâns nivel, interesul national este usor de
definit: toate statele cauta sa-si mentina autonomia politica si integritatea teritoriala. Odata ce
aceste
doua imperative au fost asigurate, interesele statelor pot lua forme diferite. Astfel statele
“gândesc si
actioneaza în termenii interesului definit ca putere iii”. Acest concept, interes definit ca putere,
este o
categorie “obiectiva si universal valabila, desi nu se poate spune ca are atasat un înteles fix
pentru
totdeauna”iv. Pentru a da soliditate acestui concept, putem completa modelul nostru cu abordarea
facuta de autorul american Kenneth Waltz care mentioneaza ca “a spune ca un stat actioneaza
conform interesului sau national înseamna ca acesta, dupa ce a examinat necesitatile sale de
securitate, încearca sa actioneze în concordanta cu ele, iar o alegere eficienta necesita
considerarea
scopurilor statului în relatie cu situatia sa prezenta”v . Aceasta completare a fost necesara în
vederea
stabilirii unei relatii între interesele unui stat si circumstantele în care acestea pot fi atinse.

 Definirea interesului naţional este dificilă datorită caracterului său vag. Elementul cheie este
însă ideea de interes. În secolul XIX, Palmerston, obişnuia să spună „Noi nu avem nici aliaţi şi
nici inamici eterni. Interesele noastre sunt eterne şi datoria noastră este de a urma aceste
interese”. În secolul XX Charles De Gaulle, președintele Franței, relua aceleaşi idei afirmând că:
„naţiunile nu au sentimente ci doar interese”. O altă personalitate notorie, Hans Morgentau,
emite ideea că ceea ce numim interes naţional este format dintr-un „sâmbure tare” prezent în
orice situaţie şi un înveliş format din elemente variabile care se modifică în funcţie de
împrejurările istorice concrete. În sâmburele tare intră păstrarea identităţii fizice, politice şi
culturale ale unei naţiuni şi se referă la asigurarea identităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale,
la păstrarea ordinii şi a echilibrului intern. Învelişul se stabileşte în funcţie de evoluţia
raporturilor de putere, de alianţele posibile, de proiectele de securitate credibile.

 Conceptul de interes național pentru prima dată se regăsește în enciclopedia britanică a

științelor sociale editată în 1936 și fiind formulat de către Reildhold Niebur și Charls Beerd.

        Orice stat este preocupat de precizarea interesului naţional pe baza evaluării riscurilor reale
sau potenţiale, care sunt de regulă evaluate periodic.
             H. Kissinger, încearcă să ne inițieze din izvoarele conceptului, considerîn că din punct de
vedere istoric, conceptul de interes naţional vine din Franța medievală fiind  formulat
decardinalul Richelieu, care a lucrarea Principe, la Giovanni Botero (1589), acest concept înţeles
ca o necesitate care comandă comportamentul statului. Treptat, raţiunea de stat şi interesul
naţional s-au suprapus.
James Rosenau, consideră că interesul naţional este şi un instrument de analiză dar şi de acţiune
(explică sau evaluează sursele de politică externă a unei naţiuni şi, în plus serveşte ca mijloc de
propunere, justificare sau condamnare a politicilor).

Marile puteri gândesc interesul naţional în termeni regionali şi mondiali, iar statele mici prin
prisma]\coaliţiilor sau sistemelor de securitate colective. De exemplu, interesul naţional al SUA
coincide cu interesul său de superputere mondială, în timp ce pentru statele mici, interesul
naţional trebuie să ţină seama şi de evoluţia raporturilor cu marile puteri şi dinamica relaţiilor cu
vecinii imediaţi.