Capitolul I: Puterea – delimitări conceptuale

1.1 Definiții
Puterea reprezintă unul din conceptele cheie ale domeniului relațiilor internaționale, fiind
îndelung teoretizat și dezbătut de o serie largă de autori din literatura de specialitate. Cu toate
acestea, termenul de putere întrunește accepțiuni diverse și s-a dovedit a fi greu de definit și de
delimitat, fapt datorat multitudinii definițiilor și teoriilor concentrate asupra puterii, privită ca
element al relațiilor internaționale, Joseph Nye evidențiind că „definirea puterii este mai mult o artă
decât o știință”.1
De-a lungul timpului, o serie de au au încercat să dezvolte o teorie a politicii, concentrându-se
mai ales asupra relaţiilor ce se stabilesc între state şi bazându-se în acelaşi timp pe noţiunea de
putere. Una dintre cele mai vehiculate definiții ale puterii a fost formulată de către Joshua Goldstein
în lucrarea ,,Relații internaționale”. Potrivit acestuia, puterea se referă la ,,abilitatea de a determina
alt actor să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut.” 2
Cu alte cuvinte, „actorii sunt puternici numai în
măsura în care îi afectează pe alții mai mult decât aceștia îi afectează pe ei.” 3
Însă, o astfel de
definiție ne-ar restrânge sfera de analiză până în punctul de a trata puterea doar ca influență. Ori,
„puterea nu reprezintă prin ea însăși influență, ci abilitatea sau potențialul de a-i influența pe alții.
(...) acest potențial se bazează pe caracteristici sau proprietăți (tangibile sau nonmateriale) specifice
statelor - precum mărimea, nivelul venitului, capacitatea de înarmare etc. a acestora.” 4
Puterea reprezintă conceptul cheie al politicii, acesta fiind „absolut necesar şi definitoriu
pentru relaţiile internaţionale, care sunt relaţii de putere între statele naţionale ale sistemului
internaţional”.5
Puterea nu reprezintă decât abilitatea sau potenţialul de a-i influenţa pe alţii, esenţa luptei
politice fiind definită în termenii accesului la putere. Aceasta oferă posibilitatea de a transpune în
practică atât la nivel intern cât şi la nivel extern propriile programe politice, cât şi posibilitatea de
satisfacere a propriilor interese. Interesele actorilor întreaga lume politică sunt determinate de
raporturile avute faţă de conceptul de putere.
Susan Strange evidențiază idee conform căreia „puterea este pur şi simplu capacitatea unei
persoane sau a unui grup de persoane de a afecta rezultatele prin care preferinţele lor au prioritate
asupra preferinţelor altora”.6 Astfel, cele mai frecvente utilizări ale termenului de putere îl întâlnim
în sfera științelor politice și a relațiilor internaționale. Puterea și securitatea reprezintă două dintre

1
Nye Jr., Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Editura Public Affairs, New York, 2004, p. 2.
2
Goldstein, Joshua, Pevehouse, Jon, Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 98.
3
Ibidem, p. 98.
4
Ibidem, p. 98.
5
Miroiu, Andrei, Manual de Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 101.
6
Strange, Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 34.
problemele primordiale cu care se confruntă umanitatea, generând în ultimii ani una dintre marile
dezbateri ale lumii contemporane.
În altă ordine de idei, complexitatea termenului de putere a determinat abordarea sa din diferite
puncte de vedere, deseori relevându-se ideea conform căreia este un concept „esențialmente
contestat”.7
Studiul Relațiilor Internaționale implică inevitabil studiul relațiilor de putere care se desfășoară
între state, însă puterea este un termen variabil, existând astfel o diversitate de astfel de relații de
putere, unele dintre acestea implicând însă conflicte constante între participanți, printre valențele ei,
politica de putere sugerând mai întâi relația dintre puterile independente.8 Una dintre cele mai
importante caracteristici ale puterii evidențiază ideea conform căreia puterea unui stat nu dictează
nici comportamentul său în arena internațională, nici politicile sale. La nivelul politicii
internaţionale puterea apare atât „ca scop în sine, cât şi ca un mijloc de a atinge alte obiective”9. Ea
devine astfel moneda de schimb în politica internaţională.
Privită dintr-o altă perspectivă, puterea apare drept capacitatea de a controla mintea şi acţiunile
altora, astfel încât să-i determini să facă ceea ce tu doreşti, sau ceea ce altfel nu ar face. Puterea
politică poate fi văzută ca fiind o relaţie reciprocă de control între deţinătorii de funcţii publice şi
între aceştia şi restul societăţii în ansamblul ei. Relaţia ce apare în această situaţie este una
psihologică.
Cu toate acestea, întrebarea care se impune astăzi, tot mai des în dezbaterile internaționale se
referă la sensul noțiunii de putere odată cu sfârșitul Războiului Rece. Conceptul de putere s-a aflat
întotdeauna în centrul dezbaterii realiste potrivit căreia poziția statelor în sistemul internațional este
direct influențată de puterea acestora. În același sens, potrivit lui Raymond Aron, puterea presupune
capacitatea de a-ți impune propria voință. O definiție clasică realistă ne pune în situația de a
percepe puterea drept capacitatea unei unități politice de a-și impune voința în fața unei alte unități
politice.
Odată cu încheierea Războiului Rece apar din ce în ce mai multe întrebări cu privire la
noțiunea de putere hegemonică și cu privire la multiplicarea puterilor în sistemul internațional.
Sfârșitul Războiului Rece pune capăt, așadar, noțiunii clasice de putere, fapt care se datorează, de
altfel, și transformărilor petrecute la nivel mondial.
Astfel, capacitatea unei unități politice de a-și impune propria voință nu va mai depinde pur și
simplu de capacitatea sa de a-și mobiliza resursele. Odată cu intrarea într-un sistem mondializat,
interdependențele vor începe să fie puse în valoare. Începând din anii 1970, un număr din ce în ce
mai mare de lucrări științifice au început să fie preocupate de fenomenul interdependențelor, ceea
7
Lukes, Steven, Power: A Radical View, Editura MacMillan, Londra, 1974, p. 24.
8
Wight, Martin, Politica de putere, Editura ARC, Chișinău, 1998, p. 31.
9
Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 86.
ce demonstrează o dată în plus că puterea nu mai poate să depindă exclusiv de capacitatea de a se
impune ca unitate independentă. De altfel, tocmai din cauza acestor percepții, relațiile de
interdependență dintre state au și luat amploare.
Ideile potrivit cărora competiția între unitățile politice s-a transformat, puterea definindu-se în
funcție de domenii și fiind mai puțin cumulabilă decât înainte, s-au răspândit cu succes în relațiile
internaționale.
Există două abordări importante asupra rolului puterii în relațiile internaționale, dar ambele
dezbateri întâmpină anumite dificultăți. Astfel, prima abordare a fost descrisă ca fiind realism
defensiv fiind dezvoltată de Kenneth Waltz10. Acesta oferă o viziune destul de simplistă asupra
regularităților comportamentului internațional, evidențiind ideea potrivit căreia statele au tendința
de a-și echilibra puterea față de alte state, neaplicându-se în acest procedeu ele riscă eliminarea din
sistemul internațional. Dispoziția statelor de a se echilibra împotriva puterii reprezintă doar o
tendință care ar putea să nu apară în circumstanțe concrete, dar ar putea reprezenta un răspuns
întârziat îndreptat împotriva comportamentului agresiv al altor state. Realismul defensiv poate
constitui o modalitate utilă de a conceptualiza unele diferențe dintre problemele statale și cele
internaționale, dar nu ne va creiona comportamentul viitor al statelor.
Cea de-a doua abordare, respectiv realismul ofensiv, a fost dezvoltat de John Mearsheimer11,
care spre deosebire de Waltz, încearcă să prezică ce vor face statele în confruntarea lor cu o putere
opusă. Statele vor încerca fie să-și echilibreze puterea, fie să învinovățească alt stat pentru acțiunile
proprii creând astfel o oportunitate de război. Statele puternice manifestă tendința de a încerca să
domine regional și să devină hegemonii regionale, însă doar SUA a reușit să obțină acest statut. Cu
toate acestea, țări din Europa, Asia sau Orientul Mijlociu au încercat să atingă statutul de
hegemonie regională dar nu au reușit. Unele state preferă să nu-și valorifice puterea pe care o
posedă preferând să joace un rol secundar în politica internațională.
Cea mai cunoscută definiție a puterii în relațiile internaționale rămâne însă cea a politologului
Hans Morgenthau care încearcă o definire a puterii drept „o relație psihologică între cei care o
exercită și cei asupra cărora este exercitată”12, cei care exercită puterea influențând deciziile celor
care dețin mai puțină putere, deoarece individul, grupul sau statul așteaptă beneficii, se teme de
retribuții sau respectă indivizii și/sau instituțiile care exercită puterea. Morgenthau a schițat patru
distincții despre rolul puterii în relațile internaționale. Astfel, în primul rând, se face o distincție
între putere și influență, reliefându-se ideea conform căreia acestea nu sunt sinonime, cu alte

10
Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006, pp. 129-137.
11
Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forță, realism ofensiv și lupta pentru putere, Editura Antet, București, 2010,
pp. 68-74.
12
Morgenthau, Hans, op. cit., p. 236.
cuvinte, puterea denotă abilitatea de a determina efectele, în timp ce influența implică abilitatea de
a afecta deciziile acelora care ar putea determina efectele.
În al doilea rând, se creionează o diferență majoră între conceptul de putere și cel de forță,
forța exprimând violența fizică, eliminând în acest sens implicațiile psihologice ale puterii.
În al treilea rând, există o perspectivă diametral opusă între putere folositoare și putere
nefolositoare, Morgenthau afirmând caracterul contextual al puterii.
În cele din urmă, Morgenthau diferențiază puterea morală sau puterea legitimă de puterea
imorală sau puterea ilegitimă, concretizând ideea potrivit căreia ideologiile politice sunt cele care
investesc acțiunile naționale cu legitimitate. Concepțiile lui Morgenthau despre putere au fost
criticate de mulți, anumiți critici evidențiind aspectele coercitive ale puterii și minimizând aspectele
sale atractive. Puterea trebuie văzută ca având atât componente coercitive, cât și componente
atractive.
Joseph Nye asemăna puterea cu vremea, toată lumea vorbește și depinde de ea, dar puțini o
înțeleg. Nye oferea o perspectivă radicală susținând că „puterea este ca și dragostea, mai ușor de
trăit decât de definit sau de măsurat”.13 Kenneth Waltz reliefa ideea conform căreia actorii sunt
puternici în măsura în care îi afectează pe alții decât aceștia îi afectează pe ei.14
Puterea are un caracter relaționar astfel „un stat poate avea putere numai raportându-se la alte
state”15, cu alte cuvinte, puterea Chinei în relațiile internaționale nu ar avea nicio relevanță dacă nu
ar fi pusă în relație cu puterea altor state. Caracterul relaționar al puterii este completat de cel
contextual, existând astfel conjuncturi în care un stat considerat până atunci a fi puternic să se
confrunte cu situații în care este incapabil să forțeze sau să atragă alt stat să urmeze politicile
impuse de el. Caracterul contextual al puterii nu se rezumă doar la relația dintre state, ci și la
raporturile dintre alți actori internaționali, ca organizațiile internaționale sau corporațiile
transnaționale.
Ray S. Cline a dezvoltat o formulă care să măsoare puterea observabilă pe care o țară o deține.
Pp= (C+E+M) x (S+W), unde,
Pp= puterea observabilă
C= masa critică, populația și teritoriul
E= capacitatea economică
M= capacitatea militară
S= scopul strategic

13
Nye Jr., Joseph, op. cit., p. 1.
14
Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006 apud Goldstein, Joshua S., Pevehouse,
Jon C., op. cit., p. 102.
15
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 99.
 W= dorința de a urma o strategie națională.16
Primele trei elemente ale puterii din formula lui Cline sunt elemente tangibile care pot fi
cuantificate în mod obiectiv, iar ultimele două elemente sunt intangibile și pot fi cuantificate în
mod subiectiv.
De cele mai multe ori conducătorii trebuie să estimeze cât mai bine puterea propriului stat
(bani, teritoriu, populaţie), dar şi pe aceea a potenţialilor inamici. Orice estimare a puterii este
inexactă pentru că ea trebuie să conţină o serie de elemente diverse dar, cu toate acestea estimările
au o foarte mare importanţă.
„Logica puterii sugerează că, în războaie, cele mai puternice state vor învinge, în general. De
aceea estimări ale puterii a celor doi antagonişti ar trebui să ajute la explicarea rezultatelor fiecărui
război”.17 Estimările s-ar putea axa pe capacitatea militară relativă a naţiunilor şi susţinerea publică
acordată guvernului fiecăreia. Cea care contează într-o măsură destul de considerabilă ar fi
economia, mai precis produsul intern brut. Un stat ce are o economie destul de prosperă poate
cumpăra atât o armată consistentă şi susţinere populară, cât şi o serie de aliaţi.
Prin prisma naturii sale, puterea poate fi clasificată în putere coercitivă sau relaționară și putere
indirectă sau structurală. Pornind de la aceste clasificări, Robert Keohane și Joseph Nye Jr. au
nuanțat abordările contemporane ale puterii în era informaţională, introducând distincția între „hard
power” și „soft power”. Astfel, puterea hard este abilitatea de a-i determina pe alţii să acţioneze
chiar şi împotriva voinţei proprii, prin ameninţări sau recompense, astfel spus „capacitatea unui
actor de a-şi impune voinţa asupra altora cu ajutorul puterii militare şi economice”. 18 Pe de altă
parte, puterea soft este abilitatea de a obţine rezultatele dorite, pentru că şi ceilalţi doresc ceea ce
doreşti tu. „Este abilitatea de a obţine rezultate mai degrabă prin atracţie decât prin coerciţie”. 19
Modalitatea indirectă prin care poți obține ceea ce îți dorești a fost numită adesea „a doua față
o puterii”. Puterea soft constă în capacitatea de a convinge un alt actor să facă ceva prin influenţă,
aceasta poate fi realizată şi prin intermediul ameninţărilor şi recompenselor („stick and carrots”).
„Atractivitatea culturii, prestigiului, ideologiei sau succesului unei ţări pot transforma o ţară într-un
lider pe care alţii vor dori să-l urmeze. Astăzi, Statele Unite ale Americii, sunt considerate un
campion al democraţiei şi capitalismului, bucurându-se de o astfel de putere”.20
Termenul de soft power nu este sinonim cu cel de influență, întrucât influența se poate baza și
pe puterea ameninţărilor și a banilor. Explicată în termeni simpli soft power este o putere atractivă,

16
Papp, Daniel S., Contemporary International Relations: Frameworks for Understanding, 5th edition, Allyn & Bacon,
1996, p. 358.
17
Goldstein, Joshua, op. cit., p. 99.
18
Vasile, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 32.
19
Nye, Joseph Jr., The changing nature of American power, Editura Basic Books, New York, 1990, p. 7.
20
Vasile, Adriana, op. cit. pp. 101-103.
iar calitățile sale sunt ceea ce o fac atât de atractivă. Puterea soft a unei țări se se bazează pe trei
resurse: cultura, valorile politice și politica externă.
În acest context, Joseph Nye Jr. definește cultura ca reprezentând un set de valori și practici
care conferă sens societății. Unii analiști consideră soft power drept o putere culturală populară. Ei
fac greșeala de a echivala comportamentul soft power cu resursele culturale care ajută deseori la
producerea ei, confundă astfel resursele culturale cu comportamentul de atracție. Nu putem nega
însă ideea conform căreia puterea culturală este deseori o resursă prin intermediul căreia se produce
soft power, dar cum am observat anterior, eficacitatea oricărei resurse de puteri depinde de context.
Politicile guvernamentale pe plan intern și extern sunt deseori o sursă de soft power, putând avea
urmări atât pe termen lung, cât și pe termen scurt în funcție de schimbarea contextului.
Politicile guvernamentale pot întări sau diminua gradul de soft power al unei țări. Valorile
adoptate de un guvern în instituţiile internaţionale și în politica externă pot afecta puternic
preferințele celorlalți. Totuși, putem reliefa faptul că soft power nu aparține guvernelor în aceași
măsură ca hard power. Unele resurse ale hard power, cum ar fi forțele armate, sunt strict controlate
de guvern. Altele, cum ar fi petrolul sau resursele minerale sunt în mod inerent naționale și multe
altele pot fi transferate. Multe resurse soft power sunt separate de controlul guvernului, acesta fiind
doar parțial responsabil pentru scopurile sale. 21
Unii cercetători subliniază putere ideii, adică abilitatea de a maximiza influenţa capacităţilor
printr-un proces psihologic. Acest proces include mobilitatea internă a capacităţilor prin
intermediul religiei, ideologiei sau, uneori naţionalismului. Influenţa internaţională se obţine de
asemenea, prin formularea unor reguli de conduită pentru a schimba modul în care alţii percep
propriul interes naţional. „În cazul în care valorile unui stat devin larg împărtăşite de alte state,
atunci cu uşurinţă le vor influenţa şi pe altele. Un exemplu în acest sens ar fi Statele Unite care au
influenţat multe alte state să accepte valorile pieţei şi ale comerţului liber. Aceasta a fost denumită
putere soft”.22
1.1 Putere și anarhie în Sistemul Internațional

Sistemul internaţional a trecut în ultimele cinci secole printr-o serie de schimbări, marcate de
afirmarea puterilor occidentale între secolele al XV-lea şi al XVІІІ-lea şi detronarea acestora de
către Statele Unite la sfârşitul secolului al XІX-lea care s-au impus pe plan economic, politic şi
cultural.
De cele mai multe ori, conducătorii trebuie să estimeze cât mai bine puterea propriului stat
(bani, teritoriu, populație), dar şi pe aceea a potențialilor inamici. Orice estimare a puterii este

21
Nye, Joseph, Jr., op. cit. pp. 3-6.
22
Goldstein, Joshua, Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 104.
inexactă pentru că ea trebuie să conțină o serie de elemente diverse dar, cu toate acestea estimările
au o foarte mare importanță. „Logica puterii sugerează că, în războaie, cele mai puternice state vor
învinge, în general. De aceea, estimări ale puterii a celor doi antagoniști ar trebui să ajute la
explicarea rezultatelor fiecărui război.”23 Estimările s-ar putea axa pe capacitatea militară relativă a
națiunilor şi susținerea publică acordată guvernului fiecăreia. Cea care contează într-o măsură
destul de considerabilă ar fi economia, mai precis Produsul Intern Brut. Un stat ce are o economie
destul de prosperă poate cumpăra atât o armată consistentă şi susținere populară, cât şi o serie de
aliați.
Pentru a evidenția cât mai bine cele spuse putem da ca exemplu cazul SUA, referindu-ne la
invazia din Irak din anul 2003. Pe de o parte, avem SUA, cel mai puternic stat din istoria noastră şi,
pe de altă parte Irak, un stat deosebit de slăbit în urma a două războaie destul de costisitoare.
Diferența dintre puteri era foarte mare: SUA având un avantaj atât în ceea ce privește PIB, cât şi a
populației. Un alt avantaj deținut de SUA ar mai fi cel privitor la forțele militare mult mai
numeroase şi mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic. Cu toate acestea, SUA au fost
private de unele elemente ale puterii pe care le avuseseră în 1991, în timpul Războiului din Golf şi,
anume: legitimitatea morală dată de Consiliul de Securitate al ONU şi partenerii ce ar fi fost dispuși
să plătească costurile rezultate de pe urma războiului. Deși nu au beneficiat de aceste elemente,
SUA au fost capabile să ducă la bun sfârșit scopul propus, acela de a schimba regimul din Irak în
cel mai scurt timp şi de a înregistra pierderi umane americane cât mai reduse. Astfel, puterea
militară americană a strivit-o pe cea irakiană, alungând regimul lui Saddam Hussein din Bagdad. Se
poate observa că decalajul PIB de la o țară la alta a reflectat cu exactitate, în cazul nostru,
dezechilibrul de putere între SUA şi Irak. Cu toate acestea, după 3 ani, stăpânirea forțelor
americane era tot mai fragilă, pe măsură ce revolta antiamericană s-a dovedit mult mai puternică
decât se aștepta, iar violențele religioase amenințau să destrame Irakul. În aceeași măsură, războiul
din Irak a slăbit susținerea politicilor americane în lume. SUA s-au confruntat cu mari dificultăți în
a impune un control politic stabil în Irak, ceea ce a demonstrat că puterea, înțeleasă ca pe o
capacitate de a-i determina pe alții să facă ceea ce dorești, include multe alte elemente pe lângă
puterea militară. „PIB-ul nu prezice întotdeauna cine va câștiga un război, după cum o indică şi
pierderea suferită de SUA în timpul Războiului din Vietnam.”24 Cert este că, în ciuda lipsei de
precizie, PIB-ul este probabil cel mai bun indicator al puterii.
Potrivit lui Kenneth Waltz, structura sistemului internațional se regăsește la intersecția a trei
puncte esențiale, respectiv, ,,principiul organizator al sistemului, diferențele funcționale dintre

23
Ibidem, p.99
24
Ibidem, p. 100
unitățile componente și distribuția capabilităților între unitățile componente.’’ 25 De asemenea, una
dintre trăsăturile fundamentale ale sistemului internațional este caracterul anarhic, fapt ce
presupune că ,,orice stat este autonom și suveran, ceea ce nu înseamnă că statele pot acționa
discreționar sau că sunt imune la influențele externe (ale celorlalți actori internaționali); ele se
supun constrângerilor, cu precădere în comportamentul extern, implicate de efectele acțiunilor
celorlalte state. Mai mult, aceste acțiuni pot fi divergente producând, în ultimă instanță, conflicte
între obiectivele diverselor state.’’26
Noua structură a Sistemului Internațional se definește în mod generic prin procesul de
globalizare, caracterizându-se astfel prin noi principii de funcționare, securitatea și stabilitatea sa
fiind valorificate prin prisma modului de integrare a unităților regionale și statutul lor în cadrul
sistemului.
Globalizarea produce discordanțe atât la nivel statal, cât și la nivelul societății
internaționaleevidențiindu-se astfel o tendință a unor state de a-și asuma anumite responsabilități la
nivel global, în timp ce altele sunt deposedate de anumite atribute ale suveranității, aceste fapte
concretizându-se în crearea unor noi structuri internaționale sau le transfigurează pe cele existente
astfel încât să preia mai multe sarcini, fapt ce ar duce la accelerarea relaților dintre zone și regiuni
ale lumii, dintre societăți și economii.
Astfel, putem evidenția că printre principalele inconveniente ale globalizării ar fi și lipsa
instituționalizării sale, în special datorită plasării globalizării într-o fază primordială de continuă
creație și transformare.
Pornind de la premisa conform căreia statele sunt construcții esențialmente suverane (trăsătură
centrală începând cu Tratatul de la Westfalia), putem evidenția faptul că sistemul politic
internațional are drept caracteristică esențială anarhia. În altă ordine de idei, putem afirma că
trăsătura definitorie a statelor este suveranitatea lor, astfel încât nu este recunoscută la nivelul
statelor vreo autoritate politică superioară celei a statului. Anarhia devine astfel contrară organizării
ierarhice tipice pentru funcționarea internă a statelor, principala caracteristică a sistemului
internațional concretizându-se în absența unei guvernări mondiale, în timp ce statul are capacitatea
de a-și impune voința. Această legătură creionează o tautologie facilă în sensul în care statul și
nivelurile sistemului internațional sunt într-un mod inextricabil asociate între ele, iar problemele
rezultate din natura anarhică a sistemului internațional nu pot fi abordate din perspectiva unor
chestiuni sistemice.
În Sistemul Internațional, anarhia nu este sinonimă cu haosul, ci cu lipsa unei structuri
executive de guvernare care să gestioneze și reglementeze comportamentul statelor.

25
Waltz, Kenneth, în suport de curs Studii de securitate, Bogdan Ștefanachi, p. 23.
26
Ibidem, p. 21.
 Realismul și neo-realismul au conceptualizat interpretarea relațiilor internaționale în a doua
jumătate a secolului al XX-lea. Realismul a fost teoretizat de autori precum Hans Morgenthau,
Raymon Aron, Reinhold Neibuhr, George Kennan, John H. Herz sau Martin Wight care își
argumentau teoria plecând de la o serie de considerații filosofice asupra naturii umane: omul este
rău, egoist și supus unei înclinații naturale către putere, a dominației, el trăiește într-o permanentă
nesiguranță, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni și suspiciune la adresa celorlalți.
Odată cu publicarea în 1979 a cărții lui Kenneth Waltz, „Teoria Politicii Internaționale”, este
conceptualizată și perspectiva neorealistă asupra relațiilor internaționale.
Astfel, „the realistic world” (viziunea comună a realiștilor și neorealiștilor) argumenta ideea
potrivit căreia anarhia specifică sistemului internațional comportă implicații fundamentale printre
care putem evidenția: caracterul suveran și autonom al statului nu implică automat o acțiune
arbitrară din partea statelor sau ideea conform căreia ele sunt imune la ingerințele sau influențele
exterioare, dar ele se vor supune, în comportamentul extern, constrângerilor sau efectelor acțiunilor
celorlați actori din sistemul internațional.
La nivelul sistemului internațional pot fi antrenate divergențe care pot conduce la conflicte
între state, iar folosirea forței poate deveni una dintre soluțiile pentru rezolvarea divergențelor. Una
dintre caracteristicile securității în mediul anarhic este ideea conform căreia fiecare stat este pregătit
să recurgă la forță în cazul în care este amenințat cu folosirea forței de către al actor al mediului
internațional. Structura sistemului anarhic este sintetizată de către Hobbes în sintagma „război al
tuturor împotriva tuturor” iterând astfel ideea războiului și a posibilității războiului într-un sistem
internațional anarhic.27
Discursul realist reliefează și anumiți factori imuabili28 printre care putem exemplifica
geografia, principiile morale și natura umană. Din perspectiva teoreticienilor realismului în teoria
relațiilor internaționale, factorul geografic și implicațiile sale respectiv, indicatorii demografici,
resursele naturale sau factorii geopolitici influențează poziția statului în problemele de politică
externă și capabilitățile naționale.
Sub aspect istoric, putem releva ideea lui Barry Buzan conform căreia statele suverane și
anarhia sunt mutual constitutive astfel încât fiecare îl generează și modelează pe celălalt, în
condițiile autodefinirii și autoapărării, statele sunt cele care construiesc și ajută la menținerea unui
sistem anarhic, iar acesta stabilește structura care definește mediul politic competitiv, de
autoajutorare în care statele este imperios necesar să acționeze.29

27
Hobbes, Thomas, Despre om și societate, Editura ALL, București, 2011, p. 29.
28
Terrif, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy, Morgan,M. Patrick, Security Studies Today, Polity Press, Cambdridge,
1999, p. 32.
29
Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama: o agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după
Războiul Rece, Editura Cartier, București, 2000, pp. 153-154.
 Există trei slăbiciuni ale ideii potrivit căreia statele nu formează o societate întrucât se află într-
o stare de anarhie internațională. Primul argument constă în afirmarea faptului că sistemul
internațional modern nu se aseamănă cu starea hobbesiană a naturii. A doua slăbiciune a
argumentului se concretizează în premisele false referitoare la condițiile ordinii între indivizi și
grupuri, altele decât statul, astfel nu putem vorbi în acest caz de situația în care teama de o
guvernare mondială supremă reprezintă principala sursă de ordine în cadrul unui stat modern. Cea
de-a treia slăbiciune a argumentului privind anarhia internațională este aceea a omiterii limitările
analogiei domestice, statele fiind foarte diferite de indivizi, astfel încât putem tolera anarhia la nivel
internațional, dar nu o putem accepta la nivelul indivizilor.30
În altă ordine de idei, putem reliefa ideea potrivit căreia, alternativele unui sistem politic
internațional anarhic se conturează a fi fie lipsa totală a unui sistem, un sistem unitar, un imperiu
global sau o federație mondială, dar nici una dintre aceste variante nu pare abordabilă. În mediul
internațional actual există o creștere a numărului de state independente, fapt ce a dus la un caracter
din ce în ce mai difuz al distribuției puterii. În lipsa unui consens politic asupra unei ideologii care
să organizeze sistemul internațional cu greu va putea fi fundamentată o politică globală federativă.
Într-o lume a globalizării, principiile capitalismului se află în concordanță cu structura anarhică a
sistemului internațional.
A alege dintre ierarhie și anarhie nu înseamnă că suntem forțați să alegem între securitate și
insecuritate, ci din contră reprezintă una dintre principalele tipuri ale problemei securității. Sistemul
anarhic este caracterizat de amenințarea cu violența, ingerința în treburile interne ale unui stat, o
dinamică politică oligarhică, relațiile internaționale fiind dominate de un grup restrâns de mari
puteri.
Barry Buzan iterează ideea anarhiei drept un concept emoțional din punct de vedere politic.
Definind anarhia drept o absență a guvernului îi conturăm o percepție negativă reliefată de
coordonatele sărăciei și ale bolilor caracterizându-se printr-o deficiență a unor atribute valorizate ca
pozitive sau normale, în cazul de față ordinea, bogăția, sănătatea. Anarhia reprezintă o componentă
structurală a sistemului care ne creionează ordonarea statelor și plasarea lor în relație unele cu
altele. Un sistem anarhic poate fi compus din minim 2 state. Astfel, un sistem format doar din două
state ar însemna aproape cu certitudine că ele sunt mari puteri, dar odată cu creșterea numărului de
state se produce o creștere a probabilității ca fragmentarea politică să reflecte o distribuție inegală a
puterii. Sistemul internațional actual numără mai puțin de 200 de state, iar în funcție de
măsurătorile puterii putem deduce cu ușurință că mai multe grade de magnitudine separă cea mai
mare putere de cea mai slabă. Cu cât crește numărul de state, cu atât diverstatea geografică și

30
Bull, Hedley, Societatea Anarhică – Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Editura Știința, Chișinău, 1998,
pp. 44-47.
tendința istorică vor sugeră improbabilitatea distribuirii puterii în mod egal, ci din contră se va
creiona o distribuție între puțini membri puternici și mai mulți membri slabi.31 Structura anarhică a
sistemului internațional nu își conturează o formă cu trăsături relativ fixe, ci din contră, reprezintă o
condiție în interiorul căreia multe variații pot fi ordonate și aranjate.
Potrivit politologului Barry Buzan, una dintre multitudinea de modalități de a trata
complexitățile abordării sistemice reprezintă capacitatea de a formula ipoteza unui spectru de
anarhii, caracterizat a fi imatur pe de o parte și matur pe de altă parte. Caracteristicile unui caz
extrem de anarhii imatură sunt date de unitățile ținute laolaltă strict prin forța conducerii de către o
elită, de nerecunoaşterea de către niciun stat a unei alte suveranități legitime în afara propriei
suveranități, iar relațiile care se stabilesc între statele sistemului internațional ar contura forma unei
lupte continue in vederea dominației.
Cu alte cuvinte, un astfel de sistem ar genera cu aproximație un haos, iar lupta pentru
dominație s-ar concretiza într-o serie de nesfârşite războaie și nu ar putea fi moderată de nicio
rațiune, între drepturile celorlalți sau unitățile legitimității. Succesul unităților în lupta pentru putere
ar reprezenta fundamentul stabilitații lor, insecuritatea lor căpătând un caracter endemic, în timp ce
relațiile dintre state ar reliefa o lupta autonomă și inconștientă dintre dușmanii naturali. Etica unui
astfel de sistem ar reprezenta-o supravețuirea celui mai înzestrat, singurul lucru care ar putea
împiedica unificarea sistemului sub auspiciile celui mai puternic actor ar fi distribuția puterii și a
nivelului de capacitate disponibilă. Caracteristica principală a unei astfel de anarhii ar fi
imaturitatea, iterându-se ideea potrivit căreia nu a fost capabilă să dezvolte nici o formă de societate
internațională care să aibă capacitatea de a modera efectele datorate fragmentarii politice.
Membrii unei astfel de societăți, în lipsa unor norme, reguli sau convenții care să le legitimeze
interacțiunile, ar avea relații dominate de teamă, ură, dispreț, neîncredere, invidie, sfidare și
indiferență, iar existența oricărui tip de ordine s-ar reflecta în supunerea față de o putere superioară.
Din perspectiva unui termen lung un astfel de tip de anarhie imatură ar fi instabilă în primul rând
din cauza riscului crescut de prăbușire și epuizare generală, iar in al doilea rând din cauza riscului
ca unul dintre actanți să-și depășească rolul asumat în cadrul echilibrului puterii și să încerce o
unificare a sistemului sub controlul său.
O anarhie extrem de matură s-ar putea dezvolta căpătând caracteristicile unei societăți până
într-un anumit timp în care beneficiile fragmentării ar putea fi atinse fără costurile instabilității sau
a unei lupte armate continue. Mecanismul care ar sta la baza acestei situații ar consta în dezvoltarea
unor anumite criterii care să permită statelor consolidarea propriei identități și legitimități și o
recunoaștere și acceptare pe cea a celorlalți. Caracteristicile esențiale ale statelor într-o anarhie
foarte matură sunt constituite de identificarea statelor ca puternice prin ideea de stat, teritoriul și

31
Buzan, Barry, op. cit., pp. 157-160.
instituțiile ar trebui să fie stabile și foarte bine dezvoltate și stabile indiferent de puterea sa relativă
ca stat în sistem. Având ca fundament recunoaşterea și acceptarea mutuală, s-ar putea construi o
societate națională puternică, iar simpla recunoaștere reciprocă a suveranității egalității și a
granițelor teritoriale ar putea determina o modificare substanțială a viitorului unei anarhii imature.
În altă ordine de idei, o anarhie matură necesită membri încrezători în forțele proprii și care să
dețină capacitatea de a-și proiecta propria coerența interioară și stabilitate asupra comunității
statelor. Doar având această bază poate fi creat un fundament solid în vederea promulgării și
respectării unor norme anarhice bazate pe respectul mutual al unităților. Statul, privit ca o entitate
pur instituțională nu prezintă granițe naturale, iar un sistem compus din astfel de unități manifestă o
predispoziție crescută la conflicte, de multe ori fiind orientat către putere. Dacă noțiunea de stat ar
fi maximizată pentru a include și anumite criterii specifice naționale și teritoriale atunci statul ar
deveni un obiect mult mai fixat și mai definit, reliefând mai puține motive pentru a constitui o
amenințare pentru statele din jur. Această idee a fost etichetată de John Herz ca fiind naționalism
autolimitat, el susținând-o atât ca opinie a majorității propunătorilor originali ai naționalismului, cât
și ca ideologie fundamentală a unei anarhii stabile, privită dual cu naționalismul exclusivist,
xenofob, expansionist, opresiv ce a cauzat lumii un grad ridicat de suferință, cât și de insecuritate.32
Alte aspecte precum neingerința în problemele interne, respectul diferitelor ideologii
organizatoare, ezitarea utilizării forței în rezolvarea disputelor sau aderarea la diferite organisme
internaționale pentru a trata probleme la nivel multinațional ar completa caracterizarea mașinăriei
sociale a unei anarhii mature. Un astfel de sistem, deși ar fi o anarhie în sensul structural, ar conferi
o valoare înaltă varietății sociale si fragmentarii, dar în ciuda acestor caracteristici ar fi un sistem
stabil si ordonat în care statele ar avea un alt nivel de securitate, derivat din maturitatea si forța lor
interioară, dar și din forța normelor instituționalizate care le reglementează relațiile.
Între aceste improbabile extreme se situează un întreg evantai de anarhii internaționale posibile
inclusiv a noastră, care se plasează la mijlocul spectrului, departe de caracteristicile calme și stabile
ale maturitații, dar la fel de îndepărtate de haosul extrem. Anumite elemente ale maturității sunt
foarte puternic dezvoltate în sistemul nostru internațional, printre care putem enumera
recunoașterea mutuală a egalității suverane și legile internaționale asociat ei. Unele dintre ele sunt
constituite ca principii, spre exemplu, dreptul natural la autodeterminare și sanctitatea granițelor
teritoriale, dar în realitate ele sunt parțial respectate. Altele sunt acceptate ca idealuri, exemple în
acest caz evidențiindu-se nerecurgerea la forță în rezolvarea conflictelor și neingerința în
problemele interne ale altor state, dar aceste idei sunt aplicate doar într-un număr limitat de cazuri,
având un efect de constrângere minor asupra comportamentului statelor. Carta Națiunilor Unite

32
Ibidem, pp. 180 -187.
constituie un model pentru o anarhie mai matură decât cea existentă și totodată reprezintă un fel de
cotă de nivel pentru progresul făcut de sistem în îndepărtarea de haos.
O anarhie matură trebuie să fie compusă strict din state puternice, pentru că numai ordinea și
stabilitatea din interiorul acestor state pot genera norme comune pentru sistemul în ansamblu. O
dată cu existența acestor norme ele se constituie într-o caracteristică a sistemului, transfigurând
structura fundamentală a anarhiei. Ideea de progres este slab dezvoltată în Relațiile Internaționale
din cauza reținerii asumării riscurilor prin poziții deterministe sau normative. Progresul se definește
în linii mult mai simple pentru puterile revizioniste decât pentru cele a căror opțiune o reprezintă
status quo-ul.
Chiar și în istoria recentă a sistemului nostru internațional putem detecta aspecte ale unor
evoluții considerabile către un sistem anarhic mai matur, un exemplu în acest caz evidențiindu-se
ideea de autodeterminare națională, dezvoltarea unor organizații internaționale ca Liga Națiunilor
sau Națiunile Unite, precum și încercarea de a stabili norme și principii care sa restrângă utilizarea
forței în rezolvarea conflictelor. 33
În termenii modului de conceptualizare a alcătuirii și dinamicii sistemului internațional,
potrivit opiniei lui Ewan Harrison, putem reliefa și compara trei teorii ale Relațiilor Internaționale:
instituționalismul, neorealismul și liberalism. Putem afirma ideea conform căreia unii dintre
teoreticienii instituționalismului au etichetat greșit neorealismul ca fiind un model raționalist al
sistemului internațional pentru a-și construi argumente împotriva principalelor revendicări
neorealiste, dar, în ciuda opiniilor reprezentanților instituționalismului se poate afirma ideea
conform căreia neorealismul adoptă o logica reflexivă care își focusează atenția asupra proceselor
de construcție identitară și socializare care decurg din consecințele generative ale anarhiei,
nebazându-și discursul pe asumpții privind raționalitatea actorilor. În altă ordine de idei, în timp ce,
în termenii evaluării caracterului și consecințelor de lungă durată ale anarhiei, neorealismul și
liberalismul au perspective antagonice se poate ca aceste doua concepții să fie mai apropiate sub
aspectul conceptualizării alcătuirii și dinamicei sistemului internațional decât neorealismul și
instituționalismul. Se creionează o înțelegere triunghiulară a relației dintre cele trei modele,
dezbaterile dintre neorealiști și liberali reprezentând latura refectivistă a abordării în timp ce
dezbaterile dintre neorealiști si instituționaliști reprezintă perspectiva raționalistă. Nucleul comun al
acestor trei teorii îl reprezintă concepția asupra anarhiei ca rezultând dintr-o interacțiune a
unităților.
Se relevă ideea potrivit căreia se indentifică două mecanisme fundamental diferite prin care
această interacțiune are loc. În primul rând, unul dintre mecanisme plecă de la prezumția conform
căreia statele sunt actori raționali care au drept scop maximizarea intereselor naționale prin

33
Ibidem, pp. 184-187.
intermediul comportamentului lor internațional. Putem afirma ca unitățile care se comportă rațional
„au preferințe consistente, ordonate și … calculează costurile și beneficiile cursurilor de acțiune
alternative … pentru a-și maximiza utilitatea în perspectiva acestor preferințe”. 34
În al doilea rând, o altă distincție care se conturează este aceea dintre comportamentul reflexiv
al unităților și relexivitatea ca proprietate a sistemelor sociale. Într-un sistem care și-a atins
reflexivitatea, actorii dețin capacitatea de a gândi conștient la practicile comportamentale de
adoptat, iar în ceea ce privește reflexivitatea ca una dintre trăsăturile sistemelor sociale în condiții
istorice specifice, trebuie să se deosebească de monitorizarea reflexivă ca trăsătură generică a
acțiunii sociale.
Principiul fundamental al neorealismului este reprezentat de polaritatea sistemului
internațional, definit în termenii distribuției capacității militare în cadrul statelor. Waltz deosebește
structura sistemului intern, caracterizată prin centralizare și ierarhizare de structura sistemului
internațional, a cărui trăsătură dominantă o reprezintă anarhia, văzută drept lipsa unui agent
internațional care să impună norme, altfel spus, sistemul internațional devine un sistem de auto-
ajutorare, iar o consecință a eforturilor statelor de a realiza securitatea se conturează în ideea
balanței de putere. Potrivit lui Kenneth Waltz, anarhia evidențiază anumite efecte generative care
comportă implicații esențiale pentru modul în care este conceptualizat rolul statului. Buzan afirma
că modelul lui Waltz implică o teorie de sus a statului. Odată ce statele acționează împreună într-un
mediu competitiv, dezvoltarea lor va purta amprenta anarhiei. Într-o altă ordine de idei, Waltz
reiterează ideea potrivit căreia este importantă imitarea practicilor de succes din cadrul sistemului
internațional.
Putem evidenția două aspecte esențiale ale modelului neorealist și anume ideea conform căreia
se fundamentează pe un model pozițional al structurii, drept urmare, va prelua un caracter
reproductiv și va manifesta o tendință homeostatică și un alt aspect care se reliefează este faptul
conform căruia neorealismul nu își asumă neapărat asumpția că statele sunt actori raționali.
neorealismul se poate fundamenta și pe selecția și socializarea produse de consecințele generative
ale sistemului, iar descrierea făcută de Waltz anarhiei nu este în totalitate generativă, la fel cum
modelul socializării statului este ambiguu. În concluzie, teoria neorealistă poate fi interpretată în
sensul în care se fundamentează pe o logică reflexivă pentru că oferă o teorie incipientă asupra
construirii identității statului în cadrul sistemului internațional.
Variabila cheie identificată de modelul instituționalist o reprezintă distribuția informației și a
instituțiilor în sistemul internațional. Focalizându-și atenția asupra impactului sistemic al
informațiilor și al instituțiilor, instituționaliștii urmăresc demonstrarea ideii conform căreia este

34
Keohane, Robert, After Hegemony: Cooperation and discord in the World Political Economy, Princeton University
Press, Princeton, 1984, p. 27.
posibilă o cooperare internațională, plecând de la asumpțiile asupra sistemului internațional pe care
le susțineau și neorealiștii. Esența argumentului instituționalist este ideea conform căreia
concluziile nu decurg din premise. Instituționaliștii pretind că acceptă enunțurile neorealiste care se
referă la impactul anarhiei asupra comportamentului statului, ei presupunând de asemenea și
existența unor tipare complexe ale interdependenței care creează interese comune între statele
industrializate.
În altă ordine de idei, instituționaliștii sugerează ideea conform căreia problema cooperării
între state poate fi adesea prezentată sub forma unei „Dileme a Prizonierului”. În urma acestui tip
de joc, participanții ar putea beneficia de pe urma cooperării, dar acest lucru este împiedicat de
stimulentelor generate de structura interacțiunii care există între ei. Keohane afirmă ideea conform
căreia regimurile internaționale pot avea un rol funcțional în vederea facilitării cooperării între
egoiști raționali.
Putem afirma că în anarhie regimurile sunt dificil de creat pentru că este dificil ca statele să-și
stabilească obligații legale prin intermediul regimurilor, însă o dată cu crearea acestora, ele vor fi
utile statelor și vor tinde să reziste de-a lungul timpului. Se reliefează două perspective esențiale ale
modelului instituționalist. În primul rând, instituționalismul adoptă o perspectivă având un caracter
reproductiv și nu transformativ, asupra logicii anarhiei. Un al doilea aspect care deosebește net
instituționalismul de neorealism este faptul că instituționalismul se pliază pe asumpția că statele se
comportă ca actori raționali.
Modelul liberal reformulează teoria liberală în lumina constructivismului, ultima încercare de a
dezvolta un model liberal al sistemului internațional îi aparține lui Moravics care își prezintă ideea
conform căreia preferințele interne ale statelor ar trebui să aibă prioritate asupra structurii culturale
a sistemului internațional. Focusându-și atenția asupra structurii culturale a sistemului internațional
ca variabilă cheie ce influențează comportamentul statelor, statutul anarhiei în teoria liberală se
distinge pregnant de modelele prezentate anterior, respctiv modelul instituțional și cel neorealist.
Liberalismul se fundamentează pe ceea ce constructiviștii numesc un model transformațional al
structurii, în care se evidențiază deschiderea anarhiei spre transformări prin schimbări la nivelul
culturii și identității unităților care populează sistemul internațional. Este prezentată ideea potrivit
căreia anarhia ar putea avea o logică auto-transformatoare, o interpretare a operelor lui Kant
focalizată strict pe sursele interne ale păcii democratice ar trece cu vederea rolul jucat de anarhie în
apariția și răspândirea ei. Kant reliefa ideea conform căreia, pe termen lung, efectele competiției și
socializării în sistemul internațional va încuraja convergența și omogenizarea având ca punct
central forma liberală a statului și va duce la o extindere a uniunii pașnice liberale.
Într-o altă ordine de idei, putem rezuma două aspecte esențiale ale modelului liberal și anume
ideea că liberalismul adoptă un model transformațional al structurii iar anarhia este percepută ca
fiind atrasă recursiv într-un proces dicontinuu de dezvoltare culturală în cadrul sistemului
internațional. Datorită focalizării asupra dinamicii socilizării putem afirma că liberalismul
postulează concepția statului ca actor reflexiv și nu rațional. În timp ce dinamica socializării se
supune variației interne, sistemul internațional creionează o buclă de retroacțiune pozitivă auto-
susținută care încurajează convergența pe termen lung a sistemului internațional n jurul păcii
democratice.35
Waltz argumentează că există cel puțin două tendințe în politica internațională despre care
susține că nu pot fi explicate exclusiv prin referire la proprietățile sau interacțiunile actorilor statali:
contrabalansarea puterii și formarea de „unități similare”. 36 Indiferent de intențiile statului sau de
istoria interacțiunii lor, potrivit lui Waltz, acestea vor avea tendința de a contrabalansa fiecare
puterea celuilalt și să devină izomorfice sau vor fi eliminate din sistem. Cauza fundamentală a
acestor tendințe este logica anarhiei, care-și transmite efectele indirect prin intermediul a două
cauze proxime – competiția și socializarea.
Conform opiniei lui Waltz, anarhiile sunt în mod necesar sisteme bazate pe principiul „fiecare
pentru sine”, pentru că le lipsesc mijloacele centralizate de impunere a acordurilor și pentru că
statele sunt actori preocupați de interesul propriu care, în lipsa unei autorități centralizate, nu se pot
baza unul pe celălalt în vremuri dificile. Acești factori plasează fiecare stat în situația de a fi nevoit
să își protejeze propria securitate, fiind reticent în asumarea riscurilor. Amenințările trebuie
evaluate într-o manieră specifică: avându-se în vedere ideea potrivit căreia estimarea incorectă a
intențiilor altor state poate avea finalități fatale, fiecare stat trebuie să presupună cele mai negative
lucruri despre motivele celorlalte state și să se focuseze pe estimarea capacităților și pe prejudiciul
pe care l-ar putea genera ceilalți. Waltz nu încearcă să explice politica externă. Dar într-o anarhie,
actorii care nu reușesc să dezvolte noi capacități, metode inovatoare de luptă sau de mobilizare a
resurselor, vor tinde să fie eliminați, eliberând terenul pentru cei care reușesc acest lucru. Acest
efect de selecție reprezintă factorul care produce tendințe de contrabalansare și apariția unor unități
similare. Anarhia depinde de o „tiranie a deciziilor mărunte”, Waltz susținând că ea
„programează”37 rezultatele în anumite direcții și din acest punct de vedere efectele acesteia nu sunt
reductibile la atributele sau interacțiunile unor anumiți factori.
1.3. Componentele puterii
O altă perspectivă asupra puterii vizează instrumentele puterii, structurând puterea în putere
politică, putere militară și putere economică, cea din urmă constituind o platformă structurală pe
care se fundamentează primele două.
35
Harrison, Ewan, Sistemul Internațional după Războiul Rece, Editura Institutul European, Iași, 2010, pp. 55-67.
36
Waltz, Kenneth, Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006 apud Wendt, Alexander, Teoria socială
a politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 165.
37
Jackson, Frank, Pettit, Phillip, Structural explanation in social theory apud Charles, D., Lennon, K., Reduction,
Explanation and Realism, Oxford University Press, Oxford, 1993, pp. 97-131 apud Wendt, Alexander, op. cit., p. 166.
 Puterea este compusă din numeroase elemente. Componentele sale fundamentale sunt
populația, geografia, resursele naturale, capabilitățile militare și capabilitățile industriale, aceste
elemente fiind tangibile și putând fi cuantificate în mod obiectiv. Printre componentele secundare
ale puterii putem enumera calitatea leadership-ului, organizarea internă, relațiile diplomatice,
strategia națională, percepția, aceste elemente fiind intangibile și putând fi cuantificate în mod
subiectiv.38
Se face distincţia între resursele de putere şi capacităţile de putere. Resursele de putere sunt
elemente pe care un actor le foloseşte pe termen lung: PIB, populaţie, teritoriu, geografia, resursele
naturale. Alte resurse de putere ce sunt mai puţin tangibile dar care sunt utilizate pe termen lung ar
fi: cultura politică, patriotismul, instruirea populaţiei, puterea bazei ştiinţifice şi tehnologice dar şi
credibilitatea angajamentelor, abilitatea culturii şi valorilor unui stat de a modela constant gândirea
altor state. Importanţa acestor resurse de putere poate fi evidenţiată prin episodul de la Pearl
Harbor, adică atacul surpriză al japonezilor asupra flotei americane, în 194, în urma căruia
capacitatea navală din Pacific a SUA a fost zdrobită. Putem să analizăm aspectele acestui
eveniment din două perspective: pe de o parte Japonia a avut o putere militară superioară celei
americane, ea reuşind să ocupe o serie de teritorii din Sud-Estul Asiei, dar pe de altă parte, Statele
Unite au avut resurse de putere mai mari datorită potenţialului lor economic. SUA a reuşit să-şi
construiască în anii ce au urmat o capacitate militară care a depăşit-o, în cele din urmă pe cea
japoneză.
Dacă am vorbit despre resursele de putere, trebuie să avem în atenţie şi capacităţile de putere.
Acestea permit actorilor să-şi exercite influenţa pe termen scurt şi aici încadrăm: forţa militară,
industrial-militară, calitatea unei birocraţii, etc. „S-ar părea că forţa militară reprezintă cea mai
importantă capacitate deoarece mărimea, structura şi pregătirea forţelor militare contează mult mai
mult într-o confruntare pe termen scurt decât economiile sau resursele naturale a două state”.39
Capacitatea industrial-militară are şi ea un rol important dacă avem în vedere producerea de
tancuri, submarine, avioane, elicoptere şi alte arme nucleare necesare într-un război. Calitatea unei
birocraţii permite actorului să adune informaţii, să participe la conferinţe internaţionale şi să
participe la schimburi comerciale.
Pe lângă acestea există şi alte capacităţi de putere precum: suportul, legitimitatea, loialitatea
care sunt încadrate în categoria capacităţilor non-materiale. Acestea sunt considerate de către
realişti ca fiind importante doar în măsura în care ele pot fi convertite în putere militară. Acest lucru
este evidenţiat prin faptul că soldaţii care sunt plătiţi bine luptă mult mai bine, la fel ca şi cei care

38
Wight, Martin, op. cit., p. 34.
39
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 101.
utilizează arme de înaltă tehnologie sunt motivaţi mult mai mult pentru a depune efort în a lupta
pentru o cauză.40
Moralitatea reprezintă un alt element ce poate contribui la putere, prin intensificarea voinţei de
a utiliza puterea şi prin atragerea de aliaţi. De multe ori, sub masca unor intervenţii pacifiste statele
acţionează agresiv, dorind doar o maximizare a puterii. Un exemplu în acest sens ar fi invazia
Statelor Unite ale Americii în Panama din anul 1989, invazie ce a purtat numele de Operaţiunea
Cauza Dreaptă.41 În cazul în care un stat exagerează cu retorica moralistă pentru a-şi masca
propriile interese, riscă să-şi piardă credibilitatea chiar în faţa propriei naţiuni.
Factorul geografic reprezintă un element demn de luat în seamă, cu toate că dezvoltarea
comunicaţiilor, a transporturilor, a armelor militare şi globalizarea economică au redus în timp
relevanţa lui. Când ne referim la puterea fizică trebuie să avem în vedere şi dimensiunile teritoriului
şi populaţia, acestea fiind importante din punct de vedere economic (cererea internă, potenţialul
pieţei) şi din punct de vedere militar (capacitatea unui stat de a recruta soldaţi). Cel mai stabil factor
de care depinde puterea unui stat este reprezentat de factorul geografic.42
De asemenea, trebuie să avem în vedere şi geopolitica, adică utilizarea geografiei ca element al
puterii. Statele îşi măresc puterea în măsura în care pot utiliza geografia pentru a-şi îmbunătăţi
capacităţile militare, ca şi pentru a-şi asigura aliaţi şi baze apropiate de puterea rivală sau de-a
lungul rutelor comerciale strategice, pentru a controla resursele naturale cheie sau pentru a se
distanţa de potenţialii adversari prin mase mari de apă.43
Există anumiți politologi care nu consideră geografia un constituent fundamental al puterii
unui stat în relațiile internaționale. Statele își maximizează puterea în măsura în care pot utiliza
geografia pentru a-și îmbunătăți capabilitățile militare, pentru a-și asigura aliați și baze militare
apropiate de puterea rivală sau de-a lungul rutelor comerciale pentru a putea controla resursele
naturale.44 Apariția armelor nucleare au dus la o reducere a importanței geografiei ca element al
puterii în primele trei decenii ale perioadei postbelice, rolul său în determinarea puterii unui stat
reaccentuându-se începând cu anii `80. Poziția unui stat, relieful, terenul, accesul la oceane și mări,
clima reprezintă elemente ale geografiei care contribuie la potențialul de putere al unui stat.
Populația constituie unul dintre cei mai importanți determinanți ai puterii unui stat în relațiile
internaționale. Sub acest aspect, populația nu se referă numai la numărul de persoane care locuiesc
pe un anumit teritoriu, ci și la nivelul de instruire și de experiență al poporului. O populație
numeroasă poate reprezenta și o influență negativă asupra puterii naționale, oferind drept exemplu
în acest caz așa-numitele națiuni subdezvoltate din Egipt și India, a căror populație a crecut
40
Ibidem, p. 101.
41
Ibidem, p. 102.
42
Morgenthau, Hans, op. cit, p. 151.
43
Ibidem, p. 152.
44
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C, op. cit., p. 102.
semnificativ în urma scăderii ratei mortalității, dar aprovizionarea cu hrană nu a ținut pasul cu
creșterea populației.45
Resursele naturale constituie o altă componentă tangibilă a puterii unui stat în relațiile
internaționale. Resursele naturale pot fi examinate pe patru nivele de importanță: posesia,
exploatarea, controlul și utilizarea. Un actor este considerat puternic dacă deține resurse naturale, le
exploatează, deține controlul asupra resurselor exploatate și le folosește. Utilizarea resurselor
naturale reprezintă un indice al dezvoltării industriale și economice a unui actor.
Capabilitățile industriale reprezintă o componentă a puterii în relațiile internaționale care ar
putea crește potențialul de putere al unui stat. Capabilitățile industriale contribuie la puterea unui
stat în special în perioadele de război, statul care deține industria cea mai avansată din punct de
vedere tehnologic poate rezista atacului. Capabilitățile industriale devin importante și în perioadele
de pace, întărind legătura dintre populație și conducere prin asigurarea unui nivel de trai ridicat.
Puterea unui actor A se bazează pe trei factori: a) sărăcia relativă a unui actor B precum şi
necesităţile acestuia privind o anumită valoare de bază a unei anumite resurse relevante, pe care o
controlează actorul A; b) controlul pe care îl exercită actorul B asupra unei resurse relevante
corespunzătoare unei valori-obiectiv pe care şi-o doreşte actorul A şi pe care acesta încearcă să o
obţină, exercitând puterea pe care o deţine asupra actorului B; c) capacitatea şi eficienţa actorului A
de a converti potenţialul bazei sale de putere în putere efectivă asupra comportamentului actorului
B.46 Analizând aceşti factori putem înţelege mult mai bine aspectele legate de puterea politică şi cea
militară.
În ceea ce priveşte puterea politică, caracterul democratic a fost considerat cel mai important
element al societăţii americane, dorindu-se o copiere a acestui model. Cu toate acestea, modelul
american se pliază mult mai mult pe ideea de constituţie, pe separarea puterilor în stat şi pe
respectarea drepturilor omului, decât pe votul universal şi implicarea cetăţenilor în viaţa politică.
Un alt element ce ţine de puterea politică este leadership-ul, înţeles ca şi „capacitatea elitelor
politice de a mobiliza capital uman şi material din societate şi a-l direcţiona către atingerea unor
obiective. Leadership-ul poate fi evaluat prin prisma încrederii cetăţenilor în instituţiile politice ale
ţării şi în conducătorii acesteia”.47 Leadership-ul are un rol fundamental în determinarea puterii
unui stat în relațiile internaționale, determinându-i acestuia orientarea în sistemul internațional și
influențându-i obținerea de avantaje de pe urma altor parametri ai puterii.48 Leadership-ul
influențează și valoarea coeziunii societale existentă într-o societate. Organizarea internă reprezintă
de asemenea un element al puterii unui stat, un actor a cărui organizare internă este prea rigid

45
Morgenthau, Hans, op. cit., p. 166.
46
Deutsch, Karl W., Analiza Relaţiilor Internaţionale, Editura Tehnico-Info, Chişinău, 2006,p. 23.
47
Vasile, Adriana, op. cit., p. 63.
48
Nye Jr., Joseph, op. cit., p. 5.
stratificată sau care oferă prea multe recompense unui număr prea redus din membrii săi poate
diminua loialitatea poporului.
Realiștii au tendința de a considera capabilitățile militare drept cel mai important constituent al
puterii, unii analiști accentuând ideea conform căreia capabilitățile militare reprezintă singurul
determinant real, viabil al puterii unui stat, alte elemente ca talentul diplomatic, puterea economică,
fiind importante în măsura în care sunt fungibile în putere militară. Președintele Chinei Mao
Zedong spunea: „Toată puterea vine de pe țeava puștii.”49 Factorii care determină capabilitățile
militare ale unui actor în relațiile internaționale sunt complecși și nu trebuie limitați doar la
numărul și calitatea tancurilor, avioanelor, navelor și trupelor.
Diplomația reprezintă sistemul și arta comunicării între puteri. Sistemul diplomatic este
instituția care îndrumă relațiile internaționale.50 Relațiile diplomatice ale unui actor în relațiile
internaționale trebuie de asemenea considerate a fi un constituent al puterii unui stat. Abilitatea
diplomaților de a influența un alt actor internațional de a acționa astfel încât să fie promovate
interesele statului de proveniență a diplomaților, poate determina potențialul de putere al unui stat.
În sistemul internațional, alianțele nu reprezintă prietenii, decât dacă, așa cum evidenția Aristotel,
aplicăm cuvântul prietenie relațiilor bazate de utilitate, astfel în relațiile internaționale, alianțele nu
pot fi dezinteresate.51
Rolul strategiei naționale în determinarea puterii unui stat reprezintă un subiect încă dezbătut
de politologi. Ray S. Cline definește strategia drept „acea parte a procesului politic de luare a
deciziilor care conceptualizează și stabilește scopurile și obiective desemnate să protejeze și să
52
amplifice interesele în arena internațională”. Maniera în care conducerea organizează și dirijează
capabilitățile deținute spre un anumit scop poate reliefa puterea unui stat la fel ca orice alt
parametru al puterii. Strategiile de putere reprezintă planuri pe care actorii le utilizează în vederea
dezvoltării și obținerii capacităților de puterii în vederea atingerii obiectivelor.
Un alt constituent al puterii unui stat este percepția. Deoarece puterea este un concept atât
relaționar, cât și conceptual, utilitatea sa este legată nu numai de capacitatea de putere deținută de
un stat, ci și de ceea ce ceilalți actori internaționali cred că statul respectiv poate face.
Economia reprezintă esența activităților umane, puterea economică fiind strict legată de ceea
ce presupune securitate economică, aproape tot ceea ce ține de securitate și apărare necesitând
resurse. Dimensiunea economică a puterii are o geometrie complexă, variabilă și contradictorie, pe

49
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 102.
50
Wight, Martin, op. cit., p. 121.
51
Wheelwright, P. Nicomanchean Ethics, apud Aristotle, Odyssey Press, New York, 1951, capitolul 8, p.241, apud
Wight, Martin, op. cit., p. 130.
52
Papp, Daniel S., op. cit., p. 365.
de-o parte reprezentând un pilon esențial al oricărui tip de securitate, iar pe de altă parte, se
constituie într-o sursă permanentă, de generare a conflictualității și chiar de insecuritate.53
Aşadar aceste elemente pot contribui într-o măsură foarte mare la formarea conceptului de
putere.
Statele Unite ale Americii

Putem privi SUA ca fiind singura superputere a lumii dacă ne gândim la faptul că „în 2004
deţinea ca suprafaţă locul 4, ca populaţie-locul 3 şi cel mai mare PIB al lumii (primul loc cu 12
trilioane de $ pe an)”.54 Şi cu toate că reprezintă mai puţin de 5% din populaţia mondială,
americanii consumă ¼ din resursele planetei, alcătuind cea mai importantă piaţă de desfacere. 55 În
2016, World Bank evidenția că produsul intern brut al SUA este de 18,624,475 milioane de dolari56
Statele Unite ale Americii sunt atât prima putere industrială, cât şi principala putere militară a
lumii, nu numai privind elementele cantitative şi calitative ale forţelor armate dar şi referitor la
posibilitatea de a interveni în orice spaţiu al globului şi de a controla principalele rute
intercontinentale. De asemenea, SUA domină finanţele internaţionale, oferind cea mai mare sursă
de investiţii, cel mai atractiv loc de stabilire pentru investitori şi cea mai mare piaţă pentru
exporturi. „Performanţa economică uluitoare îi amăgeşte pe factorii de decizie să încurce strategia
cu economia şi îi face mai puţin sensibili la impactul politic, cultural şi spiritual al transformărilor
vaste generate de tehnologia americană.”57
Factorul geografic reprezintă un element demn de luat în seamă, cu toate că dezvoltarea
comunicaţiilor, a transporturilor, a armelor militare şi globalizarea economică au redus în timp
relevanţa lui.
Statele Unite ale Americii este situat în continentul Americii de Nord și se învecinează cu
Canada la Nord, Mexic la Sud, Oceanul Atlantic la Est și cel Pacific la Vest. Are o suprafață de 9
826 630 km2, teritoriu ce cuprinde 307,007,000 locuitori cu o densitate de 31 loc/km2, având
speranța de viață de 78 ani, cifră ce se menține constantă din 2005. Este alcătuit din 50 state și un
district federal (Columbia). Limba oficială este engleza, iar sărbătoarea națională este pe data de 4
iulie, zi în care SUA și-a declarat independența în anul 1776. Din punct de vedere religios,
majoritatea populației este adeptă protestantismului, 51,3%, apoi urmează catolicismul cu 23,9%,
mormonii – 1,7%, iudaismul 1,7 %, budism 0,7%, islamism 0,6% ș.a. Alfabetizarea în rândul

53
Mureșan, Doina, Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și alianțelor, Editura Pro
Universitaria, București, 2010, pp. 15-18.
54
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 122.
55
www.weforum.org , accesat joi, 5 aprilie 2018, ora 21:53.
56
https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD , accesat vinery, 6 aprilie 2018, ora 21.30.
57
Kissinger, Henry, The White House Years, Editura Little, Boston, 1979, p. 8.
americanilor este de 97%, fapt ce evidențiază un sistem educational eficient pentru o întindere largă
de pături sociale58.
„Faptul că teritoriul continental al SUA este separat de celelalte continente de spaţii maritime,
de circa 5000 de km la est şi cam 10000 de km la vest, reprezintă o constantă care determină poziţia
SUA în lume”.59 Importanţa geografiei pentru evoluţia statului american a fost surprinsă chiar de
Abraham Lincoln: „se spune că o naţiune este formată din teritoriul său, din locuitorii şi legile pe
care le are. Teritoriul este singura parte care are o anumită durabilitate. Această porţiune de pământ
care e deţinută şi locuită de poporul SUA e bine adaptată pentru a fi căminul unei singure familii
naţionale, dar nu poate susţine două sau mai multe asemenea familii”.60
Când ne referim la puterea fizică trebuie să avem în vedere şi dimensiunile teritoriului şi
populaţia, acestea fiind importante din punct de vedere economic (cererea internă, potenţialul
pieţei) şi din punct de vedere militar (capacitatea unui stat de a recruta soldaţi) dar, de asemenea
trebuie să avem în vedere şi agricultura, SUA având un sistem agricol foarte eficient, puternic
mecanizat, care implică doar 3% din producţia activă, ocupând primul loc pe glob în ceea ce
priveşte producţia.61
Resursele naturale sunt şi ele un aspect al puterii fizice. SUA ocupă locul I pe glob în ceea ce
priveşte fosfaţii naturali, locul II în petrol, gaze naturale şi cărbuni şi locul III în staniu, litiu,
bauxită şi sare. Resursa cea mai importantă s-ar părea că este petrolul: „dintre ţările industrializate,
doar Rusia este autosuficientă şi aproape autosuficiente Marea Britanie şi Norvegia. SUA importă
aproximativ jumătate din necesarul de petrol.”62 Am putea considera această dependenţă de petrol
pe care o are SUA ca pe un punct slab în ceea ce priveşte securitatea naţională dar, SUA declară că
deţine aproximativ 1,5 mld. barili petrol stocate în rezerva sa strategică, disponibilă în condiţii de
criză.
Aşadar, poziţia geografică a SUA rămâne un factor de permanentă importanţă, de care trebuie
să ţină cont politicile externe ale tuturor naţiunilor, oricât de diferit ar fi impactul asupra deciziilor
politice de azi în comparaţie cu alte perioade ale istoriei.
În ceea ce priveşte puterea militară, Statele Unite reprezintă singurul stat care deţine atât arme
nucleare cât şi forţe convenţionale, capabile să intervină oriunde pe glob. O comparaţie extrem de
sugestivă a fost făcută în Economist: „la fel ca şoarecii în cuşca elefantului, celelalte puteri se uită

58
Horia, Matei, Neguț, Silviu, Nicolae, Ion, Enciclopedia Statelor Lumii, Editura Meronia, București, 2008, pp. 98-
101.
59
Morgenthau, Hans, op. cit., p. 151.
60
Kaplan, Robert D., Imperiul sălbăticiei, Editura Antet, Bucureşti, 2002, p. 28.
61
Vasile, Adriana op. cit., p. 61
62
Ibidem, p. 62.
cu teamă la mişcările mamutului”63, elefantul fiind SUA, iar şoarecii celelalte state, infime în
comparaţie cu puterea americană.
Atunci când se vorbeşte despre forţa militară a Statelor Unite atenţia se îndreaptă asupra
cheltuielilor militare. Datele arată că bugetul militar al SUA reprezintă aproximativ jumătate din
cheltuielile militare ale tuturor statelor lumii, fiind de aproape 8 ori mai mare decât al Chinei, al
doilea din lume ca mărime. Totodată cheltuielile militare americane sunt de 29 de ori mai mari
decât bugetul combinat al celor 7 state identificate ca potenţiale pericole la adresa securităţii
americane (Cuba, Iran, Irak, Libia, Coreea de Nord, Sudan şi Siria).64 Astfel, bugetul armatei SUA
pentru anul fiscal 2019, propus de Președintele Donal Trump și transmis Congresului este de 886
miliarde de dolari.65 Forțele aeriene ale SUA despun de 2296 avioane de luptă, 2785 avioane de
atac, 5739 avioane de transport, 2831 avioane de antrenament și 6065 elicoptere. Marina Statelor
Unite dispune de 19 portavioane, 8 fregate, 63 distrugătoare, 70 submarine.66
Statele Unite au mers, de cele mai multe ori, pe o idee de îmbinare, ele dorind „să urmeze
strategia morcovului şi a băţului, fiind gata să pedepsească actele necugetate şi să-şi extindă
relaţiile în contextul unui comportament responsabil”.67 Criticii consideră că Statele Unite nu fac
altceva decât să manipuleze relaţiile de interdependenţă în domenii ce ţin, mai ales de comerţ şi
controlul armamentelor.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că puterea unei naţiuni, în termeni militari este dependentă
atât de numărul de oameni şi arme, cât şi de distribuţia acestora între diferitele categorii ale forţelor
armate. O naţiune poate stăpâni bine inovaţiile militare iar liderii săi militari pot excela în strategii
şi tactici ce se pliază cel mai bine pe noile tehnologii ale războiului.
Valorile americane şi cultura americană sunt elemente ce nu pot fi uşor trecute cu vederea.
Statele Unite ale americii sunt singura putere care domină şi în ceea ce priveşte universul
imaginilor, dar şi al informaţiilor. „Până mai ieri căutau să controleze, astăzi ştiu că e de ajuns să
distreze. MTV a pătruns acolo unde nici CIA nu visa să ajungă”.68
SUA este atât de puternică, ea inspiră dorinţele altora datorită imaginilor globale ale filmelor şi
televiziunii (visul american). Hollywood, CNN, Internet, filmele americane, toate reuşesc să
exprime libertate, individualism şi schimbare. Provocările pe care le întâmpină Statele Unite vin
însă din zona revoluţiei în domeniul tehnologiei informaţiei. Dacă până acum aceasta contribuia la
creşterea puterii americane, inclusiv la creşterea capacităţii de a-i influenţa pe alţii prin

63
The Economist, 24 mai 1947, p.785 apud Morgenthau, Hans, op. cit., p. 161.
64
www.whitehouse.gov, accesat duminică, 8 aprilie 2018, ora 20:04
65
https://www.thebalance.com/u-s-military-budget-components-challenges-growth-3306320, accesat duminică, 8
aprilie 2018, ora 16.31.
66
https://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=united-states-of-america, accesat
duminică, 8 aprilie 2018, ora 17.29.
67
Griffiths, Martin, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 58.
68
Brzezinski, Zbigniew, apud Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p.16.
atractivitatea culturii şi valorilor, acum tehnologia este disponibilă pentru alte popoare sau indivizi,
ceea ce poate duce la diminuarea importanţei relative a SUA în acest domeniu.69
Impactul valorilor americane poate fi susţinut şi prin elemente referitoare la: braindrain-
atragerea creierelor autohtone şi străine în universităţile, instituţiile de cercetare şi firmele
americane. Putem justifica cele afirmate dând ca exemplu Premiile Nobel: „din 12 premii acordate
în 2004, 7 au revenit unor cetăţeni americani, toate fiind în cercetarea ştiinţifică, iar de la cel de-al
Doilea Război Mondial până în prezent, americanii au câştigat 60% din premiile Nobel
decernate”.70
Aşadar, Statele Unite reprezintă o mare putere şi în ceea ce priveşte aspectul cultural, reuşind
să creeze tipare şi modele pe care restul cetăţenilor lumii ar dori să le urmeze, cu toate că deseori nu
sunt cele mai indicate şi potrivite.
Republica Populară Chineză
„China este modernă şi antică. Comunistă şi capitalistă. Bogată şi săracă. Reformată şi
rezistentă la schimbare. Omogenă şi diversă. Represivă şi independentă. Conservatoare şi
revizionistă. Pasivă şi agresivă. Puternică şi slabă”.71
Samuel Huntington reliefa ideea conform căreia pentru prima dată în istorie, politica globală a
devenit multicivilizaţională şi multipolară, iar modernizarea nu va produce o universalizare a
civilizaţiei şi nicio occidentalizare a acesteia, ci din contră, regresul Occidentului va duce la o
extindere a puterii Asiei. Huntington releva faptul că, în secolul XXI, China se va impune drept
hegemon economic, iar dezvoltarea Chinei prezintă unul dintre cele mai importante pericole pentru
Occident și implicit pentru supremația americană.72
Putem contura puterea Chinei în Relațiile Internaționale printr-o analiză aplicată a elementelor
puterii.
În anul 2008, Republica Populară Chineză avea o populație de 1.328 000 000, reprezentând
aproximativ 22% din populația totală a lumii,73 iar în aprilie 2018, populația sa era de
1,413,719,955 potrivit estimărilor ONU.74 Gigantismul demografic al Chinei este unul dintre
motivele pentru care aceasta este considerată o mare putere, chiar dacă avantajele care decurg din
aceasta idee sunt reduse de nivelul de instruire și experiență a populației. Rata de creștere a
populației chineze este de 0,6%, iar potrivit departamentului american de stat până în 2050,
populația Chinei va atinge 1,6 miliarde.

69
Vasile, Adriana, op. cit., p. 73.
70
www.nobelprize.org, accesat, vineri, 9 martie 2012, ora 19 47.
71
Blair, Hills, Sampson, Januzzi, U.S-China Relations: An Affirmative Agenda, The Council of Foreign Relations,
New York, 2007, p. 12
72
Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997, p. 145.
73
http://www.chinatoday.com/general/a.htm, accesat joi, 5 aprilie 2018, ora 19 45.
74
http://www.worldometers.info/world-population/china-population/m, accesat joi, 5 aprilie 2018, ora 17.32.
 În China există un control demografic, autoritățile comuniste impunând politica unui singur
copil, în urmă cu trei decenii, cu scopul de a limita boom-ul demografic. La momentul edificării
Republicii Populare Chineze, în 1949, nivelul de dezvoltare era redus în toate sectoarele. Din cei
450 milioane de chinezi de atunci, 80% erau analfabeţi. În prezent, populaţia chineză a crescut deja
la 1,3 miliarde locuitori, ponderea analfabeţilor scăzând la 6%. Dar aceste 6 procente reprezintă
mai mult de 70 milioane de analfabeţi (majoritatea locuind în regiunile vestice), dezvoltarea
activităţilor educative din China reprezentând un obiectiv foarte dificil. 75
Aşezarea geografică strategică a Chinei este un aspect esenţial transformând ţara într-un nod
geopolitic.76 China este un stat de dimensiuni continentale, suprafața sa, de 9.573.000km², fiind
egală cu cea a Europei, poziționându-se pe locul trei pe glob. O treime din granițele Chinei sunt
maritime, China având litoral la Marea Galbenă, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud.
Relieful Chinei este predominant muntos (munții ocupă 42% din teritoriul țării, iar platourile
muntoase 26%). Principalele unități de relief ale Chinei sunt Podișul Tibet, în cel mai înalt de pe
glob (cu înălțimi de peste 4500m), cel mai înalt lanţ muntos de pe Terra, Himalaya, cu cel mai înalt
vârf de pe glob, de 8848m (Everest), deșerturile Takli Makan și Jungaria în nord-vest și Gobi în
nord, Câmpia Chinei de Est. Geografia Chinei este un punct forte atât de evident, încât este deseori
neglijat în discuțiile despre dinamismul economic al țării sau despre asertivitatea națională. 77
China deține resurse naturale variate precum huilă, lignit, petrol, gaze naturale, minereu de
fier, mangan, tungsten, molibden, cupru, plumb, staniu, zinc, mercur, bauxite, magneziu, argint,
stibiu, azbest, sulf, fosfaţi, sare etc.,78 dar având un ritm de dezvoltare alert, este în permanentă
căutare de noi resurse pe care le poate importa. China deține numeroase resurse miniere, acestea
ocupând 12% din totalul mondial, China situându-se pe locul 3 în lume. Republica Populara
Chineză se clasează pe locul 25 în lume la 45 de produse miniere principale şi pe locul l pe plan
mondial la resursele de pământuri rare, gips, vanadiu, titan, tantal, wolfram, betonită, grafit,
mirabilit, baritină, magnezit, antimoniu.
Rezervele de cărbune ale Chinei sunt de 1.000 de miliarde de tone, China ocupând astfel
primul pe plan mondial. În ceea ce privește rezervele de petrol și gaze naturale, până la finele
anului 1998 se descoperiseră în China 509 bazine de petrol şi 163 de bazine de gaze naturale.
Rezervele de ţiţei identificate sunt de 19,85 miliarde de tone, China situându-se din acest punct de
vedere pe locul 9 pe plan mondial, iar cele de gaze naturale de 1.950 miliarde metri³. În China se

75
http://romanian.cri.cn/1/2004/08/10/1@12236.htm, accesat sâmbătă, 7 aprilie 2018, ora 22 28.
76
Roorbach, G. B., China: Geography and Resources, The Annals of the American Academy of Political and Social
Science Vol. 39, China: Social and Economic Conditions (Jan., 1912), pp. 130-153 apud
https://www.jstor.org/stable/pdf/1012079.pdf?refreqid=excelsior%3A633d9fb6b86ccd0441759ced03605933, accesat
vineri6 aprilie 2018, ora 18 23.
77
Kaplan, Robert D, The Geography of Chinese Power apud https://www.foreignaffairs.com/articles/china/2010-05-
01/geography-chinese-power, accesat luni, 9 aprilie 2018, ora 19.45
78
https://www.travelchinaguide.com/intro/geography/, accesat, vineri, 6 aprilie 2018, ora 22 56.
găsesc toate tipurile de minereuri neferoase din lume, dintre care rezervele de pământuri rare
reprezintă circa 80% din totalul rezervelor mondiale, cele de antimoniu 40%, iar cele de wolfram
sunt de 4 ori mai mari decât totalul rezervelor din toate celelalte ţări din lume.79
Industria Chinei a cunoscut o intensificare accentuată și mutilaterală în special după
proclamarea Republicii Populare Chineze în 1949, până în 1978 reușind să fundamenteze un sistem
complet al economiei industriale, dezvoltându-se atât sectoarele tradiționale, cât și cele noi, precum
industria chimică sau electronică. În 2003, China a realizat o valoare industrială adăugată de 5361,2
miliarde dolari, cu o creştere de 12,6% în comparaţie cu cea din anul precedent.80
Actualmente, industria Chinei este diversificată, China producând atât avioane, nave,
autovehicule, cât şi sateliţi, echipamente industriale moderne. Industria chineză a cunoscut
schimbări structurale care a propulsat-o până la a treia poziţie mondială în 2009, momentan
reliefându-se faptul că în 2010, China a surclasat Japonia și a devenit a doua putere economică a
lumii.81 Printre factorii fundamentali ai creşterii economice chineze putem enumera atât investiţiile
masive ale guvernului şi ale firmelor multinaţionale, cât și nivelul scăzut al costurilor de producție
(varietatea materiilor prime și mâna de lucru ieftină).
China continuă un program de modernizare militară global, pe termen lung, având drept scop
câștigarea conflictelor locale sau operațiuni de înalta intensitate, dar de scurta durată. China
dispune de 75 - 100 rachete balistice cu o rază de acțiune de până la 3.000 km și perfecționează o
nouă rachetă anti-navă cu rază lunga de acțiune, destinată în principal atacurilor împotriva
portavioanelor. Forțele aeriene chineze dispun de 1281 avioane de luptă, 1385 avioane de atac, 782
avioane de transport, 352 avioane de antrenament și 912 elicoptere.
Marina Chinei dispune de 79 de nave de luptă (26 de distrugatoare și 53 de fregate), de 51 de
nave de transport amfibii și de 86 de nave de patrulare lansatoare de rachete, 68 de submarine, 1
portavion. Inventarul său de mine navale depășește 50.000 de unități. Inima armatei Chinei, armata
terestră este formată din 1.250.000 de oameni, dintre care 400.000 amplasați în regiunea
Taiwanului. Gigantismul geografic al Chinei determină și gigantismul armetei chineze, în caz de
război, China dispunând de 750.000.000 de persoane ca forță de muncă dintre care 619.000.000
persoane sunt apte pentru serviciul militar, 19.550.000 persoane urmează să atingă vârsta stagiului
militar, iar armata Chinei numără 3.712.500 de persoane dintre care 2.260.000 persoane active.82
Noua viziune militară a Chinei creionează voința de a construi noi arme capabile să se
angajeze în războiul asimetric, de a înlocui organizarea militară tradiţională cu forme noi mult mai

79
http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter1/chapter10302.htm, accesat sâmbătă, luni, 9 aprilie 2018, ora 12 35.
80
http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter3/chapter30203.htm, accesat sâmbătă, luni, 9 aprilie 2018, ora 14 32.
81
http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/china-a-devenit-a-doua-putere-economica-a-lumii-depasind-japonia-
46692, accesat luni, 9 aprilie 2018, ora 15 12.
82
https://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=china, accesat luni, 9 aprilie 2018,
ora 17.13.
mobile ale unităţilor de intervenţie rapidă, de a diminua nivelul de forţă în vederea creşterii calităţii
trupelor la un nivel tehnologic înalt. De la mijlocul anilor ’90, China cumpără arme rusești într-un
ritm susținut, Rusia furnizând 80% din totalul armelor pe care China le achiziționează din exterior,
între 1995 și 2002 aceste achiziții reprezentând 9 miliarde de dolari. 83 În ultimii doi ani, armata
chineză a participat alături de armata rusă la celebra paradă de 9 mai desfășurată în Piașa Roșie din
Moscova pentru a celebra sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar alăturarea celor două
puteri reprezintă una dintre cele mai controversate mutări pe tabla de șah a Relațiilor Internaționale.
Celelalte puteri regionale, precum Japonia, India şi Coreea de Sud, fiind îngrijorate de
expansiunea militară şi de pretenţiile teritoriale ale Chinei au decis amplificarea şi modernizarea
forţele navale proprii, exprimându-și dorința ca SUA să menţină o prezenţă militară în zonă.
Preşedintele chinez Hu Jintao a încercat în mod repetat să asigure comunitatea internaţională că
ascendenţa Chinei este pașnică și nu orientată către amenințări și conflicte.84
După victoria comunistă de la 1949 și Revoluția Culturală de la sfârșitul anilor `60, în timpul
lui Mao Zedong, politica economică a Chinei a reliefat independența națională și ideologia
comunistă. Statul controla întreaga activitate economică utilizând planificarea centralizată și
proprietatea de stat. Astfel, politica bolului cu orez a garantat (cel puțin la nivel teroretic)
necesitățile alimentare de bază pentru toată populația Chinei. După moartea lui Mao, în 1976, sub
conducerea lui Deng Xiaoping, în China au fost introduse reforme economice, iar provinciile
sudice de coastă au fost transformate în zone economice libere deschise investițiilor străine, fiind
supuse principiilor capitaliste.85 Politicile economice favorabile care au făcut posibilă reducerea
sărăciei includ anexarea Hong Kong-ului,trei cincimi din investițiile străine directe ale Chinei sunt
finanțate prin Hong Kong, iar miliarde de dolari din activele Chinei se află în instituțiile financiare
din Hong Kong. Dezvoltarea zonelor de creștere,cum ar fi Shanghai pentru a atrage investiții
străine și investițiile în capitalul uman, sunt printre semnele distinctive ale politicilor de creștere din
China.86
Până în 2005, sub influența unei noi generații de lideri, aflați sub conducerea președintelui Hu
Jintao, China și-a continuat demersul de dezvoltare economică rapidă (aproape 10 procente anual),
prin intermediul unor cheltuieli guvernamentale pentru infrastructură, China reușind în 20 de ani
să-și dubleze volumul PIB-ului. Sistemul politic chinez nu este monolitic, sau colosal, funcționeaza
în cadrul unui comitet permanent de partid de șapte membri ai biroului politic. Conducerea politică
este aleasă la fiecare cinci ani, iar în anul 2018 Partidul Comunist Chinez (PCC) s-a pronunţat în

83
Marchand, Stéphane, Când China va învinge, Editura Pro Editură și Tipografie, București, 2008, p. 123.
84
http://www.revista22.ro/ascensiunea-chinei-trezirea-unui-urias-9021.html, accesat vineri 6 aprilie 2018, ora 18.50.
85
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., pp. 651-656.
86
Kamrany, Nake M, Jiang Frank, China’s Rise to Global Economic Superpowe, apud
https://www.huffingtonpost.com/nake-m-kamrany/chinas-rise-to-global-eco_b_6544924.html, accesat marți. 10 aprilie
2018, ora 18.34.
favoarea ridicării limitei constituţionale de două mandate pentru preşedintele ţării, deschizând astfel
calea menţinerii la putere a actualului şef de stat, Xi Jinping.
Alte elemente prin care putem demonstra statutul de putere a Chinei în relațiile internaționale
sunt reprezentate de statutul Chinei în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, prezența Chinei în
spațiul cosmic, aderarea la Organizația Mondială a Comerțului, aderarea Chinei la G8 etc.
Republica Populară Chineză este membră a Organizației Națiunilor Unite încă de la fondarea
acesteia, fiind unul dintre statele semnatare ale Cartei Națiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, la
San Francisco. China este și un membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizației
Națiunilor Unite, având drept de veto, influențând astfel soarta multor state.
De la 8 octombrie 1956 când China a inaugurat primul institut de cercetare pentru proiectile și
rachete, subordonat Ministerului Apărării și până astăzi, China a parcurs un drum prolific în
cucerirea cosmosului. Până în 2003, China a realizat și lansat în spațiu peste 50 de sateliți artificiali
ai Pământului de 15 tipuri. Ziua de 15 octombrie 2003 va rămâne întipărită în istoria Chinei drept
ziua când Republica Populară Chineză a intrat în rândul Marilor Puteri, 87 devenind al treilea stat
care a trimis un om în spațiu, prin Programul Shenzhou (în limba chineză, Shenzhou înseamnă
navă divină), program inițiat în 1999. În 2008, a fost lansată și naveta spațială Shenzhou 7, având
trei oameni la bord.
Viziunea teleologică a Chinei asupra spațiului cosmic este una extrem de ambițioasă, cucerirea
Lunii fiind următorul obiectiv. China a făcut pasul decisiv în cursa pentru cucerirea cosmosului
trimițând sonda Chang-E1, care, dotată cu un spectometru, va determina cu exactitate compoziția
solului lunar, iar cu ajutorul unui altimetru se va alcătui o hartă tridimensională a satelitului natural
al Pământului. China este a 143-a țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului, aderând
formal la 12 noiembrie 2001. Recenta calitate a Chinei de membru al OMC ridică anumite întrebări
în ceea ce privește coexistența autoritarismului politic sub conducere comunistă și a deschiderii
permanente a economiei chineze către lume.
Politica Republicii Populare Chineze de menținere a monedei naționale subevaluată în raport
cu dolarul american și cu euro a dus la o stimulare a exporturilor, faptul că moneda sa nu este
convertibilă contribuind la rezistența Chinei în fața crizei financiare ce a afectat Asia în 1997.88
Ca recunoaștere a Chinei drept un nou pol de putere în economia mondială, principalele
economii mondiale încearcă o includere a Beijingului în G8, care ar deveni astfel G9, un forum
având o tendință mult mai globală.
Puterea soft a Chinei se traduce prin cultura chineză, bucătăria chinezească, caligrafia,
medicina naturistă, cinema, muzică, artă, acupunctură, limba chineză, unii experți reliefând ideea

87
Marchand, Stéphane, op. cit., p. 87.
88
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit., p. 652.
conform căreia în comparație cu puterea soft a Statelor Unite, puterea soft a Chinei reprezintă un
suflu de prospețime.89
În concluzie, putem reitera ideea conform căreia caracteristica principală a sistemului
internațional, care determină în mod esențial relațiile dintre statele-națiune este reprezentată de
lipsa unei autorități superioare care să fie recunoscută și acceptată de state, cu alte cuvinte sistemul
internațional este unul anarhic, iar acest principiu de ordonare conferă statelor din interiorul
sistemului puterea de a decide în mod suveran și autonom care le sunt interesele și prin ce căi și
mijloace aceste interese pot fi urmate și promovate.90
Întrebarea care se conturează pe scena relațiilor internaționale este dacă Donald Trump, noul
președinte ales al Statelor Unite ale Americii, va reuși să mențină hegemonia SUA și implicit
statutul de garant al securității pe care SUA l-a avut în ultimele decenii. Alegerea lui Donald Trump
în funcția de președinte al Statelor Unite poate reprezenta momentul zero al scenei relațiilor
internaționale al secolului nostru, prin abandonarea statutului de garant al securității internaționale.
Abordarea noului președinte ales al Statelor Unite pare să vizeze politica „America First”, ceea ce
va duce la o creștere a contribuțiilor aliaților NATO la bugetul alianței. Scena politicii
internaționale este în continuă schimbare, iar vectorul puterii reprezintă fundamentul schimbărilor
ce vor avea loc pe plan internațional.

89
http://www.cfr.org/publication/10715/chinas_soft_power_initiative.html., accesat sâmbătă, 7 aprilie 2018, ora 14 57.
90
Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, op. cit., p. 99.