Sunteți pe pagina 1din 8

Teroare,Terorism, Teroriști1

Charles Tilly
Universitatea Columbia

Termenii de teroare, terorism și teroriști nu identifică cauzal coerent și fenomene sociale


distincte ci strategii care apar dealungul unei varietăți de actori și situații politice.
Cercetători sociali care reifică termenii se zăpăcesc singuri și atribuie un rău dezbaterei
publice. Propriile cataloage ale evenimentelor teroriste ale guvernul S.U.A. susțin de fapt
ambele pretinderi.

Teroare,Terorism, Teroriști
Câțiva termeni clari deservers admirabil scopurilor politice și normative în ciuda
descrierilor ulterioare și a explicației fenomenului social spre care se îndreaptă. Acei
termeni cu două tăișuri includ revolta, nedreptatea și societatea civilă, toate puternice
politic dar derutante analitic. (Moore 1979; Vermunt and Steensma 1991; Cohen and
Arato 1992; Brass 1996; Herzog 1998; Plotz 2000; Schweingruber 2000; Edwards, Foley
and Diani 2001; Ferree et al. 2002). De asemenea mai includ teroare, terorism și teroriști.
Acest scurt studiu arată cum și de ce.
În discursul său către Congre la 9 zile dupa atacurile devastatoare de la 11
Septembrie 2001, Președintele SUA George W.Bush a declarat că „războiul nostru cu
terorismul incepe cu Al-Qaida, dar nu termină acolo. Nu se v-a termina până când toate
grupările teroriste extinse la nivel global sunt găsite, oprite și înfrânte” (Departamentul de
Stat 2002a:i). Repetat de Secretarul de Stat Colin L. Powell în Mai 2002: ”În această
campanie globală împotriva terorismului, nici o țară nu are luxul de a rămâne pe margini.
Nu există margini. Teroriștii nu respectă limite, geografice ori morale. Liniile de front
sunt peste tot iar mizele sunt înalte. Terorismul nu omoară numai oameni. El amenință de
asemenea instituțiile democratice, subminează economii, și destabilizează regiuni.”
(Departamentul de Stat 2002a:iii). În cuvintele președintelui și a secretarului de stat,
teroare, terorism și teroriști devin concepte inseparabile, entități coerente, actori eficace,
și dușmani care trebuie eradicați.
Studenții procesului politic și a violenței colective ar trebui cu siguranță să acorde
atenție acestor concretizări; exercită o influență semnificativă asupra politicii mondiale.
Dar nu ar trebui integreze categoriile în totalitate în propriile lor descrieri și explicații a
procesului politic la îndemână. În particular, sociologii care încearcă să explice atacurile
subite asupra țintelor civile ar trebui sa nege existența unei clase distincte, coerente de
actori (teroriști) care se specializează intr-o formă unitară de acțiune politică (teroare) și
astfel ar trebui sa pună bazele unei specii separate de politică (terorism). Această teză
argumentează următoarele puncte în schimb:
- Cuvântul teroare arată către o strategie politică bine delimitată, lărgită frecvent
dar imprecisă.

1
Adresa corespunde cu: 514 Fayerweather Hall, MC 2552, Columbia University, New York, NY 10027,
email: ct135@columbia.edu.
Sociological Theory 22:1 Martie 2004
© Asociația Sociologică Americană, 1307 New Yor Avenue NW, Washington, DC 20005-4701
- Putem rezonabil defini acea strategie ca o deșfășurare asimetrică a pericolelor și
violenței împotriva dușmanilor folosind mijloace care cad inafara formelor de
conflict politic în mod regulat operând în interiorul unor regimuri curente.
- O mare varietate de indivizi și grupuri angajați în teroare, astfel definiți, din
vreme în vreme, mai frecvent alternând teroarea cu alte strategii politice sau cu
inactivitate politică.
- Grupuri și rețele specializate în teroare și nu alte forme de acțiune politică se
formează uneori, dar de obicei rămân instabili și efemeri.
- Cele mai multe grupuri și rețele care se angajează în teroare se suprapun
considerabil cu specialiști în coerciție angajați de stat sau susținuți de stat –
armate, poliție, militanți, paramilitanți, și alte asemenea.
- Chiar și atunci când se organizează în opoziție față de guvernul existent,
specialiștii în coerciție în general adoptă forme de organizare, conexiuni externe,
și surse de suplinire asemănătoare cu specialiștii angajați de stat.
- Cele mai multe utilizări ale teroarii de fapt apar ca o completare sau derivat a
greutăților în care participanții – de multe ori incluzând așa zișii teroriști – se
obligă simultan sau succesiv în alte varietăți cotidiane ale crearii revendicărilor
politice.
- Teroare ca o strategie variază astfel de la (1) acțiuni intermitente ale unor membri
ai unor grupuri care sunt angajate în lupte politice largi pentru a (2) un segment în
modul de operare a specialiștilor în coerciție organizați durabil, incluzând
specialiști în coerciție angajați de stat și cei susținuți de stat pentru a (3)
argumentarea dominantă pentru grupuri și rețele de activiști distincte și fidele.
- În ciuda publicității pe care a primit-o recent, varietatea (3) ține socotelile pentru
o foarte schimbătoare dar de obicei foarte mică parte a tuturor terorilor care apar
în lumea contemporană.
De fapt, propriile rapoarte despre afacerile lumii ale Departamentului de Stat
confirmă acest argument. Departamentul de Stat urmărește violența răzbunatoare globală
din două perspective distincte. Mandatat de Congres, publică rapoarte anuale separate
despre drepturile umane și terorism global. Sub administrația lui J.F.Kennedy, în timp ce
Congresul aloca fonduri pentru ajutor extern, avea nevoie de asemenea ca ramura
executivă să raporteze asupra violării drepturilor umane.
In versiunea actuală, raportul anual asupra drepturilor umane extrage informații de la
ambasadele americane de pe tot globul despre cazuri locale de tortură, pedepse crude,
detenții nelegitime, drastice obstrucționări ale libertăților cetățenești, muncă forțată,
exploatarea minorilor și alte asemenea abuzuri, sprijinite de guvern.
Publicată în mai 2002, declarația Departamentului de Stat asupra drepturilor
omului pe parcursul anului 2001 a făcut trimitere obligatorie la lupta împotriva
terorismului, guvernele care obstrucționează drepturile umane și guvernele care
promovează teroarea internațională sunt privite în același fel. Acest fapt a declarat faptul
că rapoartele țării sale prind „o lume încă amețită și care reacționează la evenimentele
din ultima Septembrie. Totuși rapoartele misiunii centrale ramân aceleași – a da glas celor
care li s-a negat libertățile și drepturile proclamate în Declarația Universală a Drepturilor
Omului. Rapoartele confirmă faptul că lupta de idei dintre cei ce suprimă democrația și
drepturile umane și cei care le văd dezvoltându-se rămâne departe de a se termina. Doar
prin promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate
comunitatea internațională să se păzească de primejdia terorismului” (Departamentul de
Stat 2002b:1). Totuși, raportul din 2001 asupra drepturilor omului, ca și cele dinaintea lui,
pun accent pe modalități în care guvernele maltratează (sau tolerează maltratarea )
propriilor cetățeni.
Raportul anual asupra drepturilor omului al Departamentului de Stat completează
munca unor astfel de organizații precum Human Rights Watch și Freedom House
catalogând anumite abuzuri țară după țară (vezi Human Rights Watch 2000; Karatnycky
2000). Fiecare din aceste agenții publică un inventar anual cu acțiuni guvernamentale
crunte și despre complicitate guvernamentală cu atacurile altor persoane asupra
cetățenilor. Prin nici un mijloc toate abuzurile raportate de ei se califică drept violențe în
sensul forței brute a cauzării imediate de pagubă fizică. Doar o minoritate de evenimente
violente, mai mult decât atât, se califică drept teroare definită ca desfășurare asimetrică a
pericolelor și violenței impotriva inamicilor folosind mijloace care cad înafara formelor
de luptă politică operând în mod regulat înăuntrul regimului curent. Dar toate constituie
pericole importante asupra calității vieții în țările ofensatoare.
Încă din anii 1980, Departamentul de Stat trimite deasemenea Congresului un
document anual numit Tipare ale Terorismului Global (Johnson 2001). Departamentul de
Stat definește terorismul ca ”violență motivată politic comisă împotriva țintelor
necombatante de grupări subnaționale sau agenți clandestini, de obicei menită să
influențeze un public” (Ruby 2002:10). Oricare asemenea definiție are dezavantajul de a
avea nevoie de informații despre motivații și intenții; de fapt, evidențe solide despre
motivații și intenții devin rareori accesibile pentru violența colectivă. Totuși, selecția
implicită a principiilor scot în evidență atacuri asupra țintelor necombatante efectuate de
forțe militare naționale create întrun mod neobișnuit, în special când cineva difuzează
cereri politice în numele atacatorilor. Rapoartele anuale descriu defapt două tipuri diferite
de evenimente: (1) ceea ce numesc ei incidente teroriste importante, atacă punctul de
vedere al specialiștilor ca fiind trecerea liniilor internaționale – pentru că atacatorii au
venit din afara țării, pentru că ei au primit un suport substanțial din afară, sau pentru că au
atacat străini; și (2) alte atacuri de către grupuri domestice asupra țintelor domestice.
Pe o scară relativ mică, observatorii locali bine informați ai Departamentului de
Stat probabil raportează majoritatea acțiunile care se califică în prima categorie pentru
lume ca și întreg. Acelea sunt evenimentele pentru care oferă rezumate unul câte unul și
fac bilanțuri anuale. Cu siguranță duc dorul majorității vaste a evenimentelor violente
globale în categoria 2 (cf. Bonneuil și Auriat 2000; Davenport 2000; Martinez 2001; Tilly
2003). Figura 1 arată direcția evenimentelor din prima categorie din 1980 până în 2001
(Departamentul de Stat 2000,2001,2002a). Evident, direția generală fugind în
descendență. Numărătoarea Departamentului de Stat asupra incidentelor teroriste
internaționale a ajuns la un punct culminant în 1988 fiind întrun declin general după
aceasta. Numărul de decese în atacuri a crescut de la 233 la 405 până la un estimat de
3,547 (incluzând 3000 decese atribuite la 11 Septembrie) din 1999 până la 2001.
Totuși cele 346 atacuri din 2001 sunt cu mult sub frecvența anilor 1980, și
nivelele generale a victimelor a scăzut deasemenea din 1980 încoace. (Seriile Enders-
Sandler (2002:161) definite similar doar pentru evenimente provocatoare de deces din
1970 până în 1999 arată un al doilea vârf letal la începututl anilor 1990, și un declin brusc
după aceea). De la sfârșitul anilor 1990, aproape jumătate din atacurile înregistrate au
constat nu în vătămări asupra persoanelor ci în bombe direcționate asupra conductelor de
petrol, în special cele care transportau petrol înspre nord spre Statele Unite prin
Columbia. Acel fapt în sine demonstrează că specialiștii Departamentul de Stat au
interpretat ”motivația politică” necesară de definiția lor a terorii foarte larg.
Când au făcut pretenții verbale, atacatorii descriși în rapoarte de ce mai multe ori
cereau autonomie sau independență pentru o populație sau regiune minoritară, înlocuirea
guvernelor existente, sau corectarea unor nedreptăți exercizate asupra unei organizații. În
ansamblu,incidentele internaționale teroriste identificate de către observatorii
Departamentul de Stat au crescut și scăzut odată cu activitatea mișcărilor de
independență. Dacă creșterea minoră care a avut loc la sfârșitul anilor 1990 reprezintă un
nou soi de campanie politiă rămâne de văzut. Tendința generală este în continuare
descrescătoare.
Nesurpinzător, expunerile sumare, despre incidentele internaționale teroriste,
făcute de Departamentul de Stat dau o atenție specială atacurilor asupra intereselor
americane – cetățeni americani, personalului de serviciu american atacat înafara
activității militare normale, proprietății deținute de americani sau de către guvernul
S.U.A., și asupra teritoriului S.U.A. în sine. Așadar, atacurile aeriene din 11 Septembrie
au primit o atenție deosebită în raportul anual dar fiind în continuare numărate doar ca
fiind 4 din cele 346 ”incidente teroriste importante”(Departamentul de Stat 2002a).
Raportul anului precedent a marginalizat Asia de Sud ca fiind explicit o bază pentru
terorism direcțional spre interesele S.U.A ; a cerut atenție specială asupra pregătirii unui
adăpost sigur a Talibanilor Afgani pentru Osama bin Ladin și a rețelei sale; a conectat
bombardamentul letal al U.S.S. Cole în Yemen (Octombrie 2000) cu bin Ladin; și a
adăugat, ”Guvernul Pakistanez a crescut suportul pentru Talibani și a continuat suportul
său pentru grupările militante active în Kasmir-ul deținut de India, cum ar fi Harakat-ul
Mujahadin (HUM), dintre care sunt implicați în terorism”(Departamentul de Stat 2001:
privire de ansamblu asupra Asiei 2). După cum este reflectat în rapoartele anuale asupra
subiectului, atunci, definiția activă a terorii, a Departamentul de Stat, marginalizează
violența comisă de către grupurile cu legături relativ bune și direcționate împotriva
țintelor politice importante ale altor naționalități, în special de naționalitate americană.
Teroriști sunt oamenii care fac astfel de acte, și terorism este realitatea faptelor lor.

A defini teroarea

În ciuda faptului că, definiții ca acestea nu pot fi nici adevărate, nici false,
definițiile utile in științele sociale trebuie să puncteze fenomenul identificabil care
demonstrează gradul de coerența cauzală- în principiu, toate dovezile ar trebuii să
prezinte proprietățile comune ce se concretizează sau rezultă din relația cauză- efect.
Datorită acestui criteriu, ce evenimente violente ar putea fi calificate drept terorism?
Începând cu menționări din 1970, Dicționarul Englez Oxford dă două definiții pentru
terorism: (1) ”guvernare prin intimidare după cum este spus și executat de partidul aflat la
putere în Franța în timpul Revoluției din 1789-94...” și (2) ”politică menită să lovească cu
teroare cei împotriva cărora este adoptată.” Ambele definiții arată spre desfășurarea
asimetrică a pericolelor și a violenței împotriva inamicilor înafara formelor de luptă
politică operând în mod constant în cadrul regimului curent.
Cuvântul teroare însuși a intrat în vocabularul politic vestic ca fiind un
nume pentru acțiunile revoluționare franceze împotriva inamicilor domestici în 1793 și
1974. Se referea la represiunea guvernamentală, mai direct în formă de execuții.
Aproximativ 17000 de execuții legale au avut loc sub Regimul Terorii, și aproximativ
înca 23000 au avut loc illegal. (Greer 1935). Unii invățați dezbat de asemenea și morțile
din teribilele războaie civile din Vendee din 1793-1795 considerând că și acestea ar trebui
considerate ca și consecințe ale Regimului Terorii; includerea lor ar aduce totalul la
aproximativ 200000 de morti de toate partile cu tot cu trupele normale (Gerard 1999 ;
Guenniffey 2000:234-35). La oricare dintre extremele estimărilor, istoricii Revoluției
Franceze continuă să se gândească la Regimul Terorii original ca și organizat de stat sau
susținut de stat în ceea ce ține de apariția violenței asupra cetățenilor francezi dizidenți în
timpul celor 2 ani centrali ai puterii revoluționare radicale.
Înca de la Revoluția Franceza, cuvântul teroare și-a extins aria de utilizare.
Scriitorii ce abordeaza problema terorii continua sa foloseasca termenul pentru
intimidarea guvernamentală a cetățenilor, precum metoda lui Iosif Stalin de a utiliza
execuțiile pentru a liniști dizidenții din cadrul Uniunii Sovietice(Mayer 2000). Dar ei
folosesc de asemenea termenul frecvent pentru a desemna atacuri clandestine asupra
țintelor guvernamentale de către oponenți domestici precum separatiștii basci, Armata
Republicană Irlandeză și Tigrii din/lui Tamil Eelam de Eliberare ai Sry Lanka(Schmid
2001). Uneori, în plus, practici ale războaielor civile precum epurarea etnică și genocidul
au fost desemnate ca teroare (ex. Taylor 1999). Așadar, termenul se întinde asupra unei
arii largi a cruzimii umane.
Pe lângă această răspândire, există la lucru un fenomen coerent ? Nicio
generalizare ajutătoare nu acoperă toate tipurile diferite de interacțiuni politice fapt
pentru care observatori, analiști și participanți uneori folosesc termenul teroare, mai putin
pentru teroriști și terorism. Dar putem identifica o oarecare ordine în acest fenomen cu
ajutorul a 4 pasi : (1) observând că o strategie recurentă de intimidare apare larg în
politica contencioasă și corespunde aproximativ cu ceea la ce mulți oameni se referă când
vine vorba de teroare; (2) recunoscând că o mare varietate de indivizi, grupuri, și rețele
uneori adoptă acea strategie ; (3) legînd sistematic strategia de alte forme ale luptei
politice avansând în aceleași condiții și populație ; și (4) văzând că specialiști în coerciție
variind de la angajați guvernamentali la bandiți uneori lansează teroare în anumite
circumstanțe politice, de obicei cu efecte mult mai devastatoare decât operațiunile de
teroare ale nespecialiștilor.
Teroarea ca și Strategie
Lansarea asimetrică a amenințărilor și a violenței împotriva inamicilor, în afara
formelor luptei politice ce operează de obicei în cadrul regimului curent, are o crudă
logică proprie. Ca și adăugire, la orice rău il provoacă în mod direct, ea trimite semnale
- semnale cum că ținta e vulnerabilă, că posibili inamici există, și că inamicii au
capacitatea de a lovi din nou. Semnalele acestea ajung de obicei la 3 tipuri de audiențe :
țintele înseși, posibili aliați ai inamicilor, și parti terțe care ar putea coopera cu unul sau
celalalt. Cu toate că unii utilizatori ai terorii (de exemplu o minoritate a secolului 19-
anarhiștii) acționează pe baza teoriei cum că distrugerea obiectelor răului este ea insăși
un bine, majoritatea terorilor suportă cereri pentru recunoaștere, redresare, autonomie sau
transfer de putere. Considerată ca o strategie, teroarea funcționează cel mai bine când
alterează sau inhibă comportamentul dezaprobat al țintelor, fortifică situația inamicilor cu
posibili aliați, și mută părtțle terțe către o mai mare cooperare cu organizațiile inamicilor
și programul anunțat.

Utilizări multiple ale terorii


De la mafioți până la guverne necruțătoare, oamenii ce operează cu protecția
racheților intermitent lansează teroare împotriva inamicilor și clienților
nesiguri(Gambetta 1993 ; Stanley 1996 ; Varese 2001 ; Volkov 2000, 2002) . Dacă
operează sau nu pe o scară mare protecția racheților, guvernele represive adesea aplică
teroare asupra minorităților amenințătoare. Guvernele slabe deseori adoptă strategia
pedepsei exemplare: cauzează represalii publice teribile asupra acelor câțiva inamici pe
care reușesc să pună mâna cu amenințarea anunțată de a aplica măsuri similare asupra
altor indivizi ce ar îndrăzni să îi provoace. Dar dizidenții ce caută autonomia, lovind în
rivalii lor, sau încercând să dea jos guverne uenori se angajează în lansarea asimetrică a
amenintarilor si violentei asupra inamicilor prin mijloace ce cad în afara formelor luptei
politice ce operează în cadrul regimului curent.
În timpul ultimelor căteva decade, activiștii religiosi și etnici au fost de departe
cei mai frecvenți nonguvernamentali strategi ai terorii(Kakar 1996 ; Gurr 2000 ;
Beissinger 2001 ; Horowitz 2001). Uneori aceștia au cerut autonomie, uneori au cautat
obținerea controlului guvernului existent dar adesea au lovit direct în rivalii lor religioși
sau etnici. Teribilul genocid din Rwanda din 1994 a pivotat în cele din urma asupra
controlului etnic al statului Rwandez, și în ciuda măcelăririi a miii de tutsi, s-a încheiat cu
preluarea puterii statului de către forțele militare dominate de tutsi. Genocidul însuși a
activat toate aceste diferite întrebuințări ale terorii(Pruiner 1995, 2001 ; Des Forges
1999 ; Taylor 1999 ; Mamdani 2001 ; Pillay 2001 ; Uvin 2001).
Teroarea și alte forme de luptă
Precum sugerează aceste exemple variate, strategia terorii apărea de-a lungul unei
largi varietăți de circumstanțe politice, în compania unor foarte diferite forme de luptă
politică. Atacuri ale protestanților irlandezi și activiștilor catolici, unii asupra celorlalți și
asupra țintelor guvernamentale de exemplu, frecvent urmează strategia terorii, dar în
general se intersectează cu alte forme de negociere la nivel internațional, național și local
(Jarman 1997 ; Keogh 2001) . In multe părti ale lumii forțe militare specilizate –
guvernamentale, neguvernamentale și antiguvernamentale – se angajează adesea în răpiri,
crime, și mutilări pe lângă ocazionalele lor bătălii cu alte forțe armate.
Dacă e să luăm un singur caz, la sfârșitul anilor 90 autoslilata Forta Democrata
Aliată(FDA) a asaltat regiunea muntoasa Rwenzori din vestul Ugandei, „brutalizând și
ucigând civilii și jefuind. Sute de civili au fost uciși în raidurile sau ambuscadele FDA
asupra locuințelor neprotejate ale civililor de-a lungul anului. Unii dintre cei uciși de
FDA au fost mutilați, uneori chiar prin decapitare. Civili, atât adulți cât și copii , au fost
răpiți în timpul raidurilor AFD pentru a servi ca portari sau recruți forțați ai armatei
rebele” (Human Rights Watch 2000:84). Din cauza faptului ca fortele armate depinde de
armamant, echipament, mancare si platesc chiar si atunci cand locuiesc în afara
teritoriului asemenea armate răspanditoare de teroare înfloresc în special când pot pune
mâna pe resursele generatoare de venituri precum droguri, lemn, diamante și alte
minerale. Astfel ele adoptă adesea teroarea pentru a menține controlul resurselor cruciale
mai bine decât să se concentreze asupra acaparării puterii statale. Conexiuni extinse cu
diaspora emigranților magnifică aceste efecte, cel mai probabil datorită exilelor ambele
asigurând suport extern pentru rebeli și oferind conduita pentru contrabanda înspre si
dinspre teritoriul rebel (Collier si Hoeffler 2001).
Teroarea și specialiștii în coercitie
Proeminența forțelor organizate armate, în anumite tipuri de teroare se conduce spre o
confuzie analitică. Este extrem de ușor să combini guverne ce dispun de teroare, armate,
miliții, paramiliții și rebeli cu fanatici conspiraționali. Declarația generală a
Departamentului de Stat asupra drepturilor omului și terorii din 2001 prevedea tocmai o
asemenea combinație. De fapt avem nevoie de o distincție cu două capete: întâi între
specialiști violenți și alții, iar apoi între actori ce fac uz de teroare în propriile lor teritorii
operaționale și cei ce o direcționează spre alte locuri.
Figura 2 schematizează cele două distincții, atribuind nume caracteristice celor
patru colțuri ale unui spațiu bidimensional. Autonomiștii susțin toate acele grupuri
politice ale căror membri lansează uneori atacuri de teroare asupra autorităților, obiectelor
simbolice, rivalilor, sau asupra populației stigmatizate de pe propriile lor teritorii fără să
devină specialiști organizați durabil în coerciție. Fanaticii mențin conexiuni similare între
ei dar comit actele lor violente în afara propriei lor baze teritoriale; acestea includ exilați
pe termen lung ce se întorc acasă pentru a-și ataca inamicii. Milițiile guvernamentale,
nonguvernamentale și antiguvernamentale mențin organizații rezistente ale specialiștilor
în coerciție și exercită teroarea în teritoriile bazei lor. Finalmente, conspiratorii
organizează forțe de atac specializate pentru operațiuni departe de baza.(Armatele ce
exercita teroare și operează în afara țării de asemenea se încadrează în acest colț al
diagramei, dar acestea lovesc mult mai rar decât o fac organizațiile mobile de
conspiratori.)
Diagrama ca și intreg însumează punctul principal al acestei lucrări : o
remarcabilă dispunere de actori ce uneori adoptă teroarea ca o strategie, iar astfel nici un
set coerent de cauza-efect nu poate explica terorismul ca și întreg.
Cruda tipologie a distins patru tipuri diferite de relatii intre autorii si victimele
terorii, deci patru varietăți politice diferite. De asemenea subliniază un fapt crucial asupra
terorii existente actualmente : foarte puțin din ea apare de fapt în colțul dreapta-sus al
diagramei unde găsim specialiști în coerciție ce operează în afara bazei lor. Mare parte a
terorii apare în teritoriul bazei inamicilor, și nonspecialiștii – fanaticii – cauzează o parte
signifiantă a terorii ce se manifestă în afara teritoriului baza. Faptul nu diminuează
oroarea zilei de 11 Septembrie. Dar avertizează împotriva analizării întregii terori ca și
cum ar fi constat în aproximari mai apropiate sau mai distante fața de teribilele serii de
atacuri asupra Statelor Unite. Înțeleasă corect, teroarea este o strategie, nu un crez.
Teroriștii se împart asupra unui spectru de organizații, circumstanțe și credințe.
Terorismul nu este un fenomen singular cauzal coerent. Nici un om de știinte sociale nu
poate vorbi responsabil oricât de dur ar fi.

Specialiști MILIȚII CONSPIRATORI

Gradul de specializare în
coerciție

Nespecialiști AUTONOMIȘTI FANATICI

Teritorii Teritorii Locale Baze exterioare

Figura 2. O crudă tipologie a grupurilor și rețelelor ce utilizează teroarea