Capitolul III:Economie și politică în sistemul internațioanl

3.1. Puterea economică și cuantificarea ei

Economia reprezintă fundamentul activităților umane, fiind în același timp și un rezultat al

mileniilor de activitate omenească. Puterea economică este dată de capacitatea economiei de a
produce, în ritmul necesar, bunuri și servicii, de valoarea și circulația acestora, de calitatea de a
crea și influența mediul și de adaptibilitatea rapidă la acesta, de flexibilitatea producției,
schimbului și consumului, precum și de capacitatea de generare și regenerare a surselor și
resurselor. Puterea economică este strict legată de ceea ce presupune securitate economică,
aproape tot ceea ce ține de securitate și apărare necesitând resurse. Dimensiunea economică a
securității are o geometrie complexă, variabilă și contradictorie, pe de-o parte reprezentând un
pilon esențial al oricărui tip de securitate, iar pe de altă parte, se constituie într-o sursă
permanentă, de generare a conflictualității și chiar de insecuritate.1
Ideea puterii economice este una extrem de politizată întrucât într-un sistem capitalist,
conceptul este unul paradoxal și plin de contradicții, fiind necesară o anumită nesiguranță a
actorilor pentru ca piața să producă beneficiile așteptate.Putem evidenția faptul că ideea puterii
economice se situează în centrul dezbaterilor nerezolvate asupra economiei politice
internaționale, dezbateri care se proiectează asupra naturii relației dintre structura economică a
pieței și structura politică a anarhiei.
În absenţa dimensiunii economice, sistemul internaţional ar fi putut fi prezentat suficient de
precis prin conceptul de anarhie din şcoala realistă; în absenţa dimensiunii politico-militare, ar fi
putut fi prezentat prin conceptul de interdependenţă economică2 din şcoala liberală. În
majoritatea doctrinelor economice ale capitalismului, ideea de insecuritate este esenţială în
funcţionarea pieţei. Amenințările economice sunt cele mai dificil de dominat din cadrul
securității naționale, problema cea mai importantă cu privire la ideea de securitate economică
rezidă din faptul că o condiție normală a actorilor într-o economie de piață este una de risc,
nesiguranță și competiție agresivă. Deși imperfectă și instabilă, piața reprezintă cel mai eficient
mecanism prin care se pot obține niveluri acceptabile ale producției, distribuției, inovației și

1
Mureșan, Doina, op.cit., pp.15-18.
2
Copeland, Dale C, Economic Interdependence and War: A Theory of Trade Expectations, International Security,
Vol. 20, No. 4, The MIT Press, primavera, 1996, apud https://www.jstor.org, accesat 16 Iunie 2018.

1
creșterii. Regulile jocului pieței presupun o largă paletă de amenințări economice care, însă, nu
permit invocarea securității naționale. Într-o economie de piață, existența mai multor tipuri de
actori economici este văzută ca un bastion vital al unei democrații pluraliste.3 Deși economia
constituie o țintă ambiguă pentru amenințări, economia națională face parte, într-un anumit sens
din baza fizică a statului. Relația dintre capacitatea economică și cea militară are un caracter
specific, capacitatea armată a unui stat bazându-se pe existența unei baze industriale capabile să
susțină forțele armate. O legătură importantă este și cea dintre economie și puterea unui stat în
sistemul internațional, capacitatea economică fiind fundamentul esențial pe care se sprijină
statutul marilor puteri din sistem. Amenințările economice ale stabilității interne vizează
strategiile economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț deschis, evidențiind astfel
o dependență de comerț.4
Există o agendă variată de probleme specifice proiectate în termeni de putere economică
presupunând capacitatea statelor de a menține capabilitățile independente de producția militară
pe o piață globală, posibilitatea ca dependențele economice de pe piața globală să fie exploatate
în scopuri politice, posibilitatea ca piața globală să genereze o adâncire a inegalităților existente
între state, frica de anumite dezavantaje ale capitalismului, printre care putem enumera comerțul
ilicit, comerțul cu anumite tehnologii importante din punct de vedere militar și presiunea creată
de răspândirea industriei și a consumului de masă asupra mediului global, teama de faptul că
economia ar putea intra în criză datorită unor combinații de factori, cum ar fi instabilitate în
sistemul financiar global, conducere politică slăbită, creșterea reacțiilor protecționiste și
instabilitate structurală în cadrul sistemului financiar global.5
Încercând să evidențieze legătura dintre puterea politică, economică și cea militară, autorul
american George Modelski vor dezvolta o teorie supranumită „teoria ciclurilor lungi” care
exprimă faptul că deținătorii puterii sunt acele state care pot fi antrenate într-un război global
folosindu-se de avantajul militar de care dispun. Opinia lor a avut drept fundament relațiile de
putere existente în perioada premodernă a capitalismului, moment în care relațiile internaționale
se aflau sub auspiciile principalei forței navale. Odată cu renunțarea la nuanțarea sursei puterii
militare, teoria autorului american nu a mai putut justifica apariția unor lideri regionali sau chiar

3
Buzan, Barry, op. cit., pp. 131-132.
4
Ibidem, pp.135-136.
5
Buzan, Barry, Weaver, Ole, de Wilde, Jaap, Securitatea, un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj-
Napoca, 2011, pp. 145-146.

2
globali, un exemplu în acest caz fiind Japonia, care nu deține o forță militară însemnată, dar
reușește să domine relațiile cu celelalte puteri asiatice. Astfel, Modelski a revenit asupra teoriei
propuse, iterând faptul că în spatele fiecărei manifestări de putere se găsește o bază economică.
În altă ordine de idei, economia a devenit sursa leadership-ului, iar sectoarele de vârf,
promotoare ale progresului tehnic au jucat un rol foarte important. Autorii americani, studiind o
perioadă de 500 de ani, au concluzionat asupra faptului că există o corelație puternică între
ascensiunea sau decăderea liderilor mondiali și concentrarea geografică a sectoarelor de vârf,
reliefând astfel că în ceea ce privește exercitarea puterii la nivel mondial există o serie de faze de
acumulare, creștere, maturitate și declin. Autorii evidențiază că nu există întotdeaua o corelație
între dimensiunea puterii și deținerea resurselor economice, iterând faptul că deținerea de resurse
nu înseamnă întotdeauna putere, ecuația fiind completată de capacitatea de a utiliza acele resurse
în vederea influențării celorlalți actori ai sistemului internațional, algoritmul nefiind complet
decât în formula care însumează resursele, abilitatea și voința.6
Un alt autor care evidenția faptul că posesia resurselor nu determină implicit existența puterii
este Klaus Knorr. Stanley Hoffman și Kenneth Waltz se raliază acestei opinii exprimând că
resursele nu pot fi transformate întotdeauna în puterea de a manipula rezultatele, ci este nevoie și
de voință și abilitate. Dacă cele trei cerințe sunt satisfăcute, apare în arena internațională o putere
hegemonică, adică un stat dominant din punct de vedere militar şi economic care îşi foloseşte
puterea pentru a crea şi întări regulile, urmărind protejarea ordinii mondiale şi a poziţiei sale în
cadrul acesteia.7
Puterea economică reprezintă una dintre cele mai dorite forme de putere, fiind definită cel
mai adesea drept capacitatea de a crea bunăstare. Problema puterii economice a fost abordată de
mercantiliști care enunțau că stocul de metale preţioase deţinut de un stat reprezintă o conturare a
puterii statului respectiv, în timp ce fiziocrații evidențiau ideea că agricultura reprezintă
fundamentul dezvoltării unei economii, fiind singura ramură în care se produce valoare adăugată.
Economiștii ortodocși conceptualizau puterea ca fiind o excepție de la concurența pefectă,
economia funcționând perfect doar în cadrul concurenței perfecte. Economiștii liberali vedeau în
proprietate sursa puterii econimice, proprietatea rămânând şi la neoliberali intangibilă, distribuţia

6
Modelski, George, Principles of World Politics, Free Press, New York, 1974, pp. 123-135.
7
Kegley Ch. W., Wittkopf, E.R., World Politics, Sixth Edition, St. Martin Press, New York, p. 533.

3
drepturilor de proprietate fiind exogenă. În altă ordine de idei, singura putere ce poate exista în
capitalism este puterea pieţei.
Astfel, sursele economice ale puterii sunt aceleaşi cu cele ale creşterii economice, procesul
creşterii conducând către un grad mai mare de dezvoltare, implicit către un nivel de bunăstare
superior pentru membrii comunităţii şi pentru comunitate în ansamblu. Specialiștii în economie
politică internațională studiază politica activităților economice internaționale.8 Majoritatea
specialiștilor în economia politică internațională se concentrează asupra regiunilor industrializate
ale lumii, unde se desfășoară cea mai mare parte din activitatea economică globală. Conceptele
centrale de putere și negociere se aplică economiei politice internaționale, la fel și accentul pus
pe state ca fiind cei mai importanți actori, precum și ideea că statele tind să acționeze în interes
propriu.
Două abordări majore din cadrul economiei diferă prin interpretarea pe care o dau uneia
dintre asumpțiile realismului- anarhia internațională.9 Una dintre abordări, numită mercantilism,
împărtășește cu realismul opinia că fiecare stat trebuie să își protejeze propriile interese pe seama
celorlalte state - fără a depinde de organizațiile internaționale pentru a crea un cadru reciproc
avantajos. Mercantiliștii pun accentul pe puterea relativă: ceea ce contează nu este nivelul
absolut de bunăstare al statului, ci mai curând poziția sa față de statele rivale.10
Liberalismul, o abordare alternativă, împărtășește în general premisa anarhiei, dar nu
consideră această condiție ca un obstacol în calea cooperării extinse pentru obținerea unor
câștiguri comune. Susține, că prin crearea de organizații, instituții și norme internaționale, statele
pot beneficia reciproc de pe urma schimburilor economice. Pentru liberali, contează în mică
măsură dacă un stat câștigă mai mult sau mai puțin decât altul, ci doar dacă bogăția statului
crește în termeni absoluți.11
Marxismul este adesea tratat ca un al treilea curent teoretic al economiei politice
internaționale, alături de mercantilism și liberalism. viziunea marxistă se bazează pe ideea că
exploatarea economică este o forță care configurează relațiile politice.

8
Oatley, Thomas H, International Political Economy: Interests and Institutions in the Global Economy, Longman,
New York, 2003 apud Goldstein, Joshua S, Pevehouse, Jon C, op.cit., p. 396.
9
Crane, George T, Amawi, Abla M, The Theoretical Evolution of international political Economy: A Reader, Ediția
a II-a, Oxford, 1997, p. 78.
10
Gilpin, Robert, Global Political Economy : Understanding the International Economic Order, Princeton, 2001,
pp. 89-93.
11
Goldstein, Joshua S, Pevehouse, Jon C, op. cit., pp. 396-397.

4
 În economia politică internațională, liberalismul este tradiția dominantă în mediul academic,
mercantilismul având o poziție secundă, iar motivul principal pentru dominația liberalismului
constă în faptul că s-au obținut foarte mari beneficii prin liberul schimb. Complexitatea puterii
economice este dificil de surprins prin intermediul unor indicatori cantitativi, dar putem afirma
faptul că pe de o parte există anumite componente ale puterii care pot fi măsurate, iar pe de altă
parte există şi o serie de elemente calitative de natură subiectivă care fac imposibilă cuantificarea
lor într-un sistem de unităţi de măsură. Un exemplu în acest caz îl constituie abilitatea de
negociere a unui actor. Mai mult, adeseori puterea, aşa cum am afirmat în prezentarea ei, are mai
multe dimensiuni, unele cognoscibile şi supuse aprecierii noastre, dar şi unele de natură ezoterică
ce nu pot fi cunoscute decât de cei direct implicaţi în exercitarea ei. Puterea economică nu se
bazează doar pe instrumente de natură economică. Puterea de a impune sau manipula partenerii
pentru atingerea unor obiective economice are cel mai adesea şi componente de natură
psihologică, politică, organizaţională sau chiar militară.
În ceea ce privește cuantificarea puterii economice, este dificil de restrâns aria indicilor prin
care această putere este măsurată. Am ales trei dintre acesti indici care reflectă cel mai bine
puterea economică a unui stat pe scena internațională. O primă imagine asupra puterii economice
a unui stat este oferită de Produsul Intern Brut, văzut drept ansamblul bunurilor și serviciilor
finale produse de agenții economici din interiorul unei economii într-un anumit interval
temporal, acest indice însumează producția ce va ajunge pe piață, surprinzând astfel capacitatea
productivă a agenților care își desfășoara activitatea economică pe teritoriul statului, activitate
care este reflectată în veniturile factorilor de producție. Un dezvantaj major al acestui indicator
este faptul că el înglobează și plata factorilor de producție străni. 12 Un alt indicator esențial în
vederea cuantificării puterii economice îl reprezintă Produsul Intern Brut pe cap de locuitor,
indicator care totalizează elemente relevante pentru sectorul economic, plecând de la calitatea
factorului uman, nivelul său de pregătire până la progresul tehnic în actul de producție. Un alt
indice este ponderea în comerțul internațional, în funcție de acest indicator se conturează puterea
de negociere a unei economii pe scena internațională și se poate aprecia competitivitatea
sectorului economic.

12
Jacobs, Garry, Šlaus, Ivo, Indicators of Economics Progress: The Power of Measurement and Human Welfare,
Cadmus Journal, Volume 1, Issue 1, Octombrie 2010, pp. 54-58 apud http://www.cadmusjournal.org, accesat 16
Iunie 2018.

5
 Un acord global intelectual dezastros conceptualizat de teoreticienii statismului constă în
compararea puterii economice cu cea politică, exprimată de multe ori în fraze ca „un om flămând
nu este liber”13 sau „pentru un muncitor, nu contează dacă primește ordine de la un om de afaceri
sau de la un birocrat”. Marea majoritate a oamenilor acceptă aceste incertitudini, deși ştiu că cel
mai sărac muncitor din Statele Unite ale Americii este mai liber și mai în siguranță decât cel mai
bogat comisar al Rusiei. Diferența dintre putere politică și oricare tip de putere socială, între
guvern și oricare organizație privată, constă în faptul că guvernul deține monopolul legal asupra
utilizării forței fizice.
Într-o economie liberă, în care nimeni nu deține mijloacele de a utilize coerciția fizică asupra
celorlalți, puterea economică nu poate fi atinsă decât prin mijloace voluntare: prin voința
voluntară și înțelegerea între toți participanții la procesul de producție și schimb. Într-o piață
liberă, prețurile, salariile și profiturile sunt determinate, nu prin dorința arbitrară a celor bogați
sau a celor săraci, nici prin aviditatea sau nevoia nimănui, ci prin intermediul legii cererii și
ofertei. Mecanismul unei piețe libere reflectă si însumează toate alegerile și deciziile economice
în scopul unui avantaj mutual, potrivit discernământului independent și incoruptibil al fiecăruia.
un om poate deveni bogat doar dacă este capabil să ofere valori mai bune, produse sau servicii
mai bune la un preț mai scăzut decât ceilalți sunt capabili să ofere. Abundența, într-o piață liberă
este dobândită printr-un vot democratic, liber și general, prin intermediul vânzărilor și achizițiile
întreprinse de fiecare individ care face parte din viața economică a statului.
În ceea ce privește diferența dintre puterea economică și cea politică, putem itera ideea
conform căreia puterea economică este exercitată prin mijloace pozitive, oferind oamenilor un
premiu, o încurajare, o valoare, în timp ce puterea politică este exercitată prin mijloace negative,
prin amenințarea cu folosirea forței. Instrumentul omului de afaceri este reprezentat de valori, în
timp ce a birocratului este reprezentat de teamă. Se creionează diferența dintre puterea
economică și cea politică, dintre puterea banilor și puterea armelor, diferența dintre premiu și
pedeapsă, dintre achiziție și deposedare, dintre plăcere și teamă, dintre viață și moarte.14
De-a lungul istoriei, puterea militară a fost un considerată o nevoie extremă, în timp ce
puterea economică era considerată un lux. Acest fapt s-a modificat în timp, până în momentul

13
Stevenson, Adlai, Discurs în Kasson, Minnesota pe 6 September 1952 apud Thomsett ,Michael C., Freestone
Thomsett, Jean, War and Conflict Quotations: A Worldwide Dictionary of Pronouncements from Military Leaders,
Politicians, Philosophers, Writers and Others, McFarland&Company, New Carolina, 1997, p. 52.
14
Rand, Ayn, Capitalism, The Unknown Ideal, New American Library, New York, 1967 apud
http://aynrandlexicon.com/lexicon/economic_power_vs_political_power.html, accesat, 16 iunie 2018.

6
când cele două roluri s-au schimbat. State precum Japonia, China, chiar și Statele Unite s-au
bazat pe prosperitatea economică în vederea finanțării unor forțe militare formidabile, în timp ce
Uniunea Sovietică, Irak și Coreea de Nord s-au bazat pe puterea militară pentru a-și dezvolta
puterea economică, dar succesul lor a fost unul limitat. Văzută drept capacitatea de a influența
celelalte state prin mijloace economice, puterea economică a unui stat este compusă din
industrie, resurse naturale, capital, tehnologie, poziție geografică, sistemul de sănătate și cel al
educației. Puterea militară este alcătuită din numărul de divizii, armament, organizare,
antrenament, echipament și nu în ultimul rând, morală. Echipamentul militar reprezintă un
factor-cheie în cadrul puterii militare, poate fi achiziționat dintre-o serie de țări. Rusia, China și
Israel sunt dispuse să-și vândă armamentul aproape către orice stat din lume. Statele Unite,
Japonia și statele europene sunt mai selective cu privire la țările spre care își vor vinde
echipamentul, dar sunt totuși mari exportatori de armament. Nevoia statelor de a-și procura
armament devine monedă forte în interiorul pieței internaționale. Acest lucru permite statelor
care dețin putere militară să obțină cu ușurință echipament militar. Alte aspecte ale puterii
militare, exemple în acest caz fiind moralul si antrenamentul, sunt mai dificil de obținut prin
conversia resurselor economice, acest lucru nu este imposibil. O forță bine finanțată este capabilă
să trimită membri peste hotare în vederea antrenamentului. Un soldat foarte bine plătit probabil
se va conforma unui standard înalt de profesionalism, având un moral ridicat. Dacă statul deține
resurse economic aceasta va fi capabil să-și dezvolte puterea militară.15
Încă de la sfârșitul anilor ʹ70, China a conturat o mutare de la un sistem economic închis,
având o planificare centralizată la o economie mai orientată către piață jucând un rol major în
economia globală - în 2010, China devenind cel mai mare exportator al lumii, titlu pe care și-l
păstrează și în prezent.16 Reformele au debutat cu eliminarea treptată a agriculturii colectivizate,
s-au extins prin liberalizarea treptată a prețurilor, descentralizarea fiscală, autonomie sporită
pentru întreprinderile de stat, crearea unui sistem bancar diversificat, dezvoltarea piețelor de stoc,
o rapidă creștere a sectorului privat și o deschidere către comerț exterior și investiții.
În China, PIB exprimat în paritatea puterii de cumpărare era, conform estimărilor oficiale din
2017 de 23.12 trilioane, depășind Statele Unite ale Americii, dar rămânând în urma SUA în ceea

15
Graham, James, Military Power vs Economic Power in History apud
http://www.historyorb.com/world/power.shtml, accesat sâmbătă, 26 mai 2012, ora 21 47.
16
World Trade Organization, World Trade Statistical Review 2017, p. 20, apud www.wto.org, accesat 17 Iunie
2018.

7
ce privește PIB pe cap de locuitor, cu 16 600 dolari17 În intervalul 2000-2016, economia chineză
a crescut de la doar 3,7% din PIB global (din punct de vedere nominal prin prisma dolarului
SUA) la 14.84%.18
Din 1978 odată cu deschiderea Chinei către lume, economia țării a crescut rapid. O persoană
cheie în creșterea rapidă a Chinei a fost Deng Xiao Ping, liderul chinez ce a spus „Să lăsăm unii
oameni să se îmbogățească”19. Acest lucru a dus la concretizarea ideii de privatizare. A fost un
proces lent, dar apoi China s-a deschis în sfârșit lumii. În anii următori, economia Chinei a
înregistrat o creștere extraordinară. Nici o altă țară nu se mai dezvoltase atât de repede, China
fiind comparată de foarte mulți cu SUA anilor 1920.
China a devenit fabrica mondială mai ales că multe companii multinaționale de pe planetă își
închid ușile în țările lor de origine și vin în China pentru a produce cu costuri mult mai reduse.
De aceea în orice casa de pe Planetă, există cel puțin un obiect ce are faimosul Made in China
tipărit pe el.
Republica Populară Chineză reprezintă una dintre cele mai mari destinatare al investițiilor
străine directe, în 2017 au fost investiți în jur de 136.36 de miliarde de dolari sunt investiți în
China.20 Piața muncii este de asemenea impresionantă, oferind locuri de muncă la aproximativ
13.5 milioane de noi lucrători anul trecut. Eradicarea sărăciei la scară largă și creșterea rapidă a
nivelului veniturilor pe cap de locuitor au creionat o viziune nouă asupra acestei țări din Asia de
Sud-Est, care în viitorul apropiat poate va depăși ca putere economică a Statelor Unite ale
Americii.21
Structura economică relevă preponderența sectorului serviciilor, care ocupă 51.6 % din PIB,
urmat de sectorul industriei cu 39.8 % și sectorul agriculturii cu 8.6 %.22 Datele de mai sus relevă
caracterizarea Chinei drept un atelier al lumii datorită forței sale de muncă ieftine fiind astfel un
fundament al creșterii economice. Intensificarea importanței proiectelor de infrastructură și
construcții publice subliniază o consolidare spre piața internă a creșterii economice față de o

17
Central Intelligence Agency (CIA), The World Factbook apud www.cia.gov, accesat 16 Iunie 2018.
18
Gramer, Robbie, Infographic: Here’s How the Global GDP Is Divvied Up, apud http://foreignpolicy.com, accesat
16 Iunie 2018.
19
Whiteley, Patrick, The era of prosperity is upon us apud http://www.chinadaily.com, accesat 16 Iunie 2018.
20
Shuiyu, Jing ,Nan, Zhong, Foreign direct investment logs 7.9% growth in 2017apud www.chinadaily.com, accesat
16 Iunie 2018.
21
Dehua, Chi, China exceeded its annual job creation target in 2017 apud www.gbtimes.com, accesat 16 Iunie
2018.
22
China: Distribution of gross domestic product (GDP) across economic sectors from 2006 to 2016 apud
www.statista.com accesat 16 Iunie 2048.

8
legare exclusivă de politica de export. Totalul forței de muncă este estimat la 785.368.460 de
persoane, dar având în vedere sporul natural, piața muncii este sub o presiune deosebită, cu o
cerere anuală marginală de locuri de muncă de circa 20 de milioane.23 Unele estimări ale
șomajului indică un șomaj de 3.95 %24.
Agricultura a reprezentat primul sector care s-a desprins, în cadrul programelor de reforme
inițiate de Partidul Comunist din China la sfârșitul anilor ʹ70, de vechea economie planificată și
centralizată, agricultura fiind cheia transformării întregii economii. În prezent circa 50% din
populație este ocupată în agricultură, ceea ce, conform standardelor țărilor dezvoltate este foarte
mult, de altfel, mediul rural concentrează și o mare parte a sărăciei. Pe termen lung, miza
creșterii economice a Chinei o constituie chiar dezvoltarea comunităților rurale. Cea mai mare
parte a producției agricole chineze este dirijată spre partea estică a țării. China este cel mai mare
producător mondial de orez și grâu, dar în același timp ocupă primul loc în producția de bumbac
și tutun, fiind un important producător de semințe oleagenoase, mătase, ceai, iută, cânepă, trestie
de zahăr şi sfeclă de zahăr. De asemenea, China ocupă primul loc în producția de carne roșie
(carne de vită, de viţel, carnea de oaie, miel, porc). Și industria pescuitului a crescut considerabil
de la sfârșitul anilor 1970 datorită dezvoltării tehnologiei.25
Industria ocupă 22 % din forța de muncă. În anii ʹ80 - ʹ90 și în prezent, acest sector a fost cel
care a atras cea mai mare parte a investițiilor străine directe. Din 2000, creșterea anuală a
producției industriale s-a situat în intervalul 16-20 %, cea mai ridicată din lume ca valoare
absolută. Un nou ciclu de dezvoltare a capacităților industriale a fost deschis prin atragerea
marilor companii producătoare de automobile și stimularea consumului în acest sens. O atenție
deosebită trebuie acordată industriei energetice, care se bazează în principal pe combustibili
fosili. Întreprinderile respective angajează o parte însemnată a forței de muncă, dar sunt mari
consumatoare de resurse financiare. Pentru moment, rezervele de cărbuni și gaze naturale fac
față cerințelor economiei, însă pe viitor, mai ales pentru țiței, importurile vor deveni o necesitate
absolută. Până în 1978, producţia industrială a fost dominată de marile întreprinderi de stat,
treptat, ponderea întreprinderilor de stat s- a redus, în anul 2002 ea fiind de aproximativ 41 %, iar

23
https://data.worldbank.org, accesat 16 Iunie 2018.
24
China says jobless rate lowest in years, but challenges persist apud www.reuters.com, accesat 16 Iunie 2018
25
Economic Structure of China apud http://www.economywatch.com/world_economy/china/structure-of-
economy.html, accesat, 16Iunie 2018.

9
companiile de stat, controlate de ministerele economice la Beijing reprezintă doar 16 % din
producţia industrială.
Sectorul serviciilor ocupă 28% din totalul forței de muncă, rata dezvoltării acestuia situându-
se sub cea a industriei, fiind concentrat mai ales în marile aglomerări urbane din provinciile de
est, în principal zonele economice speciale.
Indicatorul în ceea ce privește finanțele publice relevă existența unui buget echilibrat, cu un
deficit, în medie pe ultimii ani, de 2,8% din PIB. În același timp, ponderea cheltuielilor bugetului
de stat în PIB este de aproximativ 13%. Structura administrativă și economică a Chinei nu permit
însă o evaluare exactă a ponderii cheltuielilor publice din PIB. Pe de altă parte, datoria publică
este cu mult sub un nivel la care ar putea să provoace îngrijorări, situându-se în jurul a 12-13 %.
Rezervele valutare ale Băncii Centrale au atins nivelul record la scară globală.
Sectorul bancar a constituit principalul instrument de finanțare a reformelor economice din
deceniile precedente, prețul fiind acumularea de credite neperformante, mai ales la băncile de
stat, care domină sistemul.26
Actualmente, industria Chinei este diversificată, China producând atât avioane, nave,
autovehicule, cât şi sateliţi, echipamente industriale moderne. Industria chineză a cunoscut
schimbări structurale care a propulsat-o până la a treia poziţie mondială în 2009, momentan
Republica Populară Chineză este doua putere economică a lumii, industria chineză având o
contribuție de 46.8% din PIB.27 Printre factorii fundamentali ai creşterii economice chineze
putem enumera atât investiţiile masive ale guvernului şi ale firmelor multinaţionale, cât și nivelul
scăzut al costurilor de producție (varietatea materiilor prime și mâna de lucru ieftină).
China este una dintre cele mai importante producătoare de minereuri. Cărbunele este
mineralul cel mai abundent (primul loc în producţia de cărbune). Există, de asemenea, extinse
depozite de minereu de fier, cele mai mari mine sunt la Anshan şi Benxi, în provincia Liaoning.
Câmpurile petrolifere au fost descoperite în anii 1960 şi au transformat China într-un exportator
net, iar de la începutul anilor 2000, a devenit al patrulea producător mondial de petrol. Începând
cu mijlocul anilor 1990, cererea internă în creştere a obligat China să importe cantităţilor de
petrol din ce în ce mai mari. Cărbunele este cea mai importantă sursă de energie, centralele
electrice pe bază de cărbuni furnizând peste 70 % din totalul energiei electrice a Chinei, existând

26
http://www.athenian-legacy.com/2011/01/elemente-ale-puterii-economice-a-chinei/, accesat 16 Iunie 2018
27
Sawe, Benjamin Elisha, Which Are The Biggest Industries In China? apud
https://www.worldatlas.com/articles/which-are-the-biggest-industries-in-china.htmlaccesat 16 Iunie 2018.

10
și un potențial imens pentru dezvoltarea hidroenergiei, Guvernul chinez continuă să promoveze
dezvoltarea curată și eficientă a producției și utilizării convenționale de energie fosilă.28
Economia chineză este considerată de mulți o adevărată oportunitate de investiții, devenind
un adevărat titan economic. Nu numai că oferă o piață de peste 1300 de milioane de posibili
consumatori, dar atinge rate anuale de creștere economică la care cele mai multe țări nici nu ar
îndrăzni să viseze. Acest fapt este consolidat de faptul că guvernul chinez face tot ce-i stă în
putere pentru a îmbunătăți în continuare climatul de investiții pentru companiile străine, printre
altele cheltuind sume enorme pentru optimizarea infrastructurii, 9% din PIB este dedicat
infrastructurii, în ultimii două decenii dezvoltarea infrastructurii a contribuit la creșterea
nivelului de trai.29
În secolul XXI, evoluția Chinei se desfășoară într-un cadrul geopolitic extrem de sinuos. În
urma dezintegrării Uniunii Sovietice, Federația Rusă revine în jocul de putere global, deși din
punct de vedere geo-economic, economia Chinei este de patru ori mai puternică decât cea a
Federației Ruse, iar debitul investițiilor străine în China îl depășește de patru ori pe cel al Rusiei,
conturându-se în același timp un parteneriat ruso-chinez.
La sud de China, India, o democrație multietnică30, devine un actor politic caracterizat prin
emergentă politică și economică, pretendentă la statutul de mare putere în sistemul
internațional.31 În ceea ce priveşte relaţia dintre China şi India, la nivelul raporturilor economice,
aceasta s-a îmbunătăţit simţitor, o mişcare importantă în această direcţie fiind întreprinsă de
prim-ministrul Singh conducând la un comerţ bilateral de 60 miliarde de dolari în 201032.
Procesul de globalizare economică a determinat o aprofundare a relaţiilor sino-indiene dincolo de
divergenţele din trecut. În acest fel, ritmul de integrare economică a fost susţinut de procese de
extindere a investiţiilor, producţiei, consumului şi reţelelor de comerţ.
O relație bilaterală între China și Japonia poate fi conturată doar de un obiectiv comun care
să stabilească un parteneriat strategic care ar putea să aducă beneficii mutuale, apărând astfel
viziuni optimiste printre specialiștii chinezi în ceea ce privește o posibilă coordonare a politicilor
dintre cele două state pentru a avansa cooperarea în Asia de Est. Tocmai temerile pentru o
28
Idem.
29
Bachmann, John, Burnett, Joe, Infrastructure and the Environment in Chinese Cities: Prospects for Improvement
apud www.chinabusinessreview.com, accesat 17 Iunie 2018.
30
Mohan, C. Raja, India and the Balance of Powe, Iulie/August 2006 apud www.foreignaffairs.com, accesat 17
Iunie 2018.
31
Farndon, John, India. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Editura Litera, București, 2008, p. 104.
32
Sharma, Shalendra D., China and India in the Age of Globalization, Cambridge University Press, 2009, p. 165.

11
evoluţie în direcţia hegemoniei asupra zonei asiatice, atât din partea Chinei, cât şi a Japoniei, le
pune în situaţia de colaborare, procesul de globalizare fiind contextul în care relaţionarea este
posibilă.
Procesul de globalizare implică relaţionări între ţări diferite sub numeroase aspecte și, în
consecință, creează o anumită tendință spre armonizare a sistemelor. În ce măsură acest fenomen
este benefic pentru ambele părţi implicate, poate fi explorat prin prezentarea interacţiunilor
dintre Statele Unite şi China. Relaţiile dintre cele două state arătă că, în pofida antagonismului
fluctuant dintre ele, există posibilităţi multiple de cooperare.
În anii 1990, China a profitat cu succes de perioada imediată de după Războiul Rece pentru
a-și accelera procesul de dezvoltare, iar Statele Unite deveneau îngrijorate de posibila înlocuire a
URSS de către China în poziţia de competitor global. Aceste temeri au fost întrucâtva temperate
de parteneriatele strategice de cooperare încheiate de China: sino-rus în 1996, cu Uniunea
Europeană şi Japonia în 1998, precum şi demararea negocierilor de înţelegere strategică cu SUA
în 1996. Disputele dintre cele două ţări s-au accentuat în perioada crizei financiare asiatice din
1997-1998, când China a refuzat deprecierea propriei monede aflându-se la polul opus cu SUA
care susţinea politica monetară a Fondului Monetar Internaţional.33
Cel puţin la nivel economic, relaţiile celor două state tind să meargă spre cooperare tocmai
datorită interdependenţei. Interesele economice ale celor două ţări nu fac decât să contribuie la
ajutorarea reciprocă. Fie că vorbim despre dependenţa Chinei de pieţele americane sau de
ajutorul pe care îl acordă prin împrumuturi finanţând deficitul american, situaţia este dintre cele
mai neobişnuite în istorie, întrucât, o putere aflată în plin proces de dezvoltare asigură
împrumuturi şi exporturi pentru o superputere.
După ce China a aderat la Organizația Mondial a Comerțului, în anul 2001, investițiile străine
directe au crescut exploziv, recordul fiind înregistrat în 2013 de 105.2 miliarde dolari, iar în
primul trimestru al anului 2018, investițiile străine directe s-au situat la nivelul de 68.2 miliarde
de dolari, în scadere cu 12.16 miliarde dolari față de ultimul trimestru al anului 2018.34
Potrivit informaţiilor Ministerului chinez al Comerţului, în perioada iulie-septembrie 2009
China și-a triplat investițiile în sectorul minier și industrial, până la 20,5 miliarde de dolari (în

33
Kolotova, Anna, Sino-Russian strategic partnership moving forward, apud moderndiplomacy.eu, accesat 17 Iunie
2018.
34
China Foreign Direct Investment apud www.ceicdata.com, accesat 17 Iunie 2018.

12
creștere cu 190,4 procente). De mai mulţi ani autorităţile de la Beijing încurajează companiile
chineze să se extindă și să achiziționeze active în străinătate.
Creșterea economică a Chinei a atins nivelul de 6.9% în 2017 și s-a menținut la acest nivelul
și pe parcursul anului 2018. Tendința spre consum este din ce în ce mai mare, iar ratele de
creștere a investițiilor rămân cu mult sub cele din ultimii ani. Producția industrială s-a stabilizat
în urma reducerilor semnificative în sectoarele de supracapacitate implementate în ultimii doi
ani. În primul trimestru al anului 2018, China a înregistrat primul defiit de cont curent din 2001.
În prima jumătate a anului 2018, politica fiscală a devenit mai puțin expansionistă, în timp ce
politica monetară continuă să rețină creșterea în exces a creditelor, în special finanțarea fantomă.
Deși creditele non-financiare ale corporațiilor au scăzut ca pondere, stocul de datorii restante este
ridicat. Reglementările de pe piața imobiliară chineză au contribuir la o corecție în sectorul
locuințelor.
Creșterea economică a Chinei este estimată să scadă până la 6.5% în 2018 și până la o medie
de 6.3% în perioada 2019-2020, ca urmare a unei creșteri moderate a exporturilor și a unei
reduceri a gradului de îndatorare.35
China și-a revenit din criza globală mai rapid decât orice altă mare economie, datorită în
mare măsura stimulării monetare și fiscale. În timpul crizei financiare din 2008, s-au infuzat 580
miliarde de dolari în economie pentru a evita recesiunea.36 În trimestrul al patrulea din anul
2009, PIB său real era estimat să fi crescut cu mai mult de 10 %, dar mulţi sceptici afirmă că
această creștere nu este una puternic consolidată, exprimându-și ideea conform căreia China se
aseamănă cu Japonia anilor 1980. În cazul în care China ar începe să se clatine acum, în timp ce
in marile economii rata de creștere este încă fragilă, ar fi o lovitură puternică dată economiei
mondiale. 37
Resursele energetice și materiile prime reprezintă una dintre principalele ținte ale
investitorilor chinezi, îmbunătăţirea mediului investiţional constituind motorul care a atras
capitalul străin în China. Principala provocare a politicii economice chineze este să gestioneze
trecerea la o perioadă de creștere sustenabilă mai lentă, dar mai echilibrată. Acest lucru va

35
World Bank Group Flagship Report, Global Economic Prospects: The Turning of the Tide, Iunie 2018, p.16 apud
http://www.worldbank.org, accesat 17 Iunie 2018.
36
AMADEO, KIMBERLY, China's Economy Facts and Effect on the U.S. Economy How Much China Really
Affects the U.S. Economy apud www.thebalance.com, accesat 17 iunie 2018.
37
China's economy. Not just another fake apud
http://www.economist.com/node/15270708?Story_ID=E1_TVNSDSDR, accesat 17 Iunie 2018

13
necesita continuarea aplicării unor reforme pentru a reduce vulnerabilitățile financiare, pentru a
promova concurența pe piață și dezvoltarea sectorului privat, realocarea capitalului și forței de
muncp spre firme și sectoare mai prouctive și să încurajeze inovația prin respectarea drepturilor
de proprietate intelectuală, precum și cercetarea suplimentară și dezvoltarea.
Puterea Chinei în relațiile internaționale a magnetizat întreaga planetă, China fiind singurul
stat comunist având o economie emergentă, păstrându-și un ritm susținut de creștere economică
în ciuda crizei care a destabilizat marile puteri. China este singurul stat care are un volum de
investiții străine care îl depășește pe cel al tuturor economiilor în curs de dezvoltare la un loc.
China își folosește puterea economică și cea geopolitică pentru a contrabalansa hegemonia
americană, fiind unul dintre puținele state care au dobândit putere militară prin intermediul forței
sale economice.38
În ceea ce privește viitorul Chinei, există o concepție dualistă a teoreticienilor din domeniul
relațiilor internaționale. Unii politologi afirmau că orice hegemonie este trecătoare39 și că rolul
Statelor Unite de cea mai mare putere globală nu este unul imuabil. Unul dintre scepticii în ceea
ce privește amenințarea poziției globale a Statelor Unite de către China și de preluare a statutului
de cel mai puternic stat în relațiile internaționale este Zbigniew Brzezinski, acesta relevând ideea
conform căreia „chiar şi în anul 2020, chiar şi în cele mai favorabile împrejurări, este foarte puţin
probabil ca această ţară să devină cu adevărat competitivă în ce priveşte dimensiunile – cheie de
putere mondială”.40
Unii analiști susțin că Republica Populară Chineză va domina secolul XXI, devenind prima
putere mondială, această afirmație fiind întărită de contribuția Chinei la relansarea planului
economic și a comerțului la nivel global, în valoare de un trilion de dolari, crescând astfel și
posibilitățile de finanțare ale Fondului Monetar Internațional.41 Privită sub aspectul ascensiunii
sale economice și militare, din perspectivă neorealistă, comportamentul Chinei este considerat a
fi amenințător nu numai prin rapiditate, ci şi prin dimensiuni şi potenţial.42
Deși aspru criticată de numeroși specialiști, ideea conform căreia China preia rolul de lider în
noua ordine mondială devine din ce în ce mai conturată. Președintele Chinei Xi Jinping a
38
Russel, Bertrand, Idealurile politice. Puterea, Editura Antaios, Oradea, 2002, p. 193.
39
Brzezinski, Zbigniew, op.cit., p.15-17.
40
Neguţ, Silviu, Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006, p. 107-109.
41
http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/g20-un-trilion-de-dolari-pentru-relansare-150459.html,
accesat sâmbătă, 26 mai 2012, ora 12 39.
42
Aaron L. Friedberg, The Future of U.S.-China Relations.Is Conflict Inevitable?, pp. 25-27 apud
www.belfercenter.org , accesat 17 Iunie 2018.

14
participat în 2017 la World Economic Forum Annual Meeting, fiind pentru prima dată când un
președinte chinez participă la această întâlnire, iar participarea sa afost văzută ca un angajament
tot mai mare al Chinei față de afacerile internaționale. Discursul săi s-a axat asupra ideii potrivit
căreia „chinezii sunt liderii vremurilor noastre” și a fost principalul susținător al liberului schimb.
În aceeași întâlnire, economistul Nouriel Roubini a afirmat că, într-o lume din ce în ce mai
multipolară, „China nu este liderul global, ci una din marile puteri în creștere din lume”.43
Statele Unite ale Americii

Putem afirma că puterea economică este premisa hegemoniei americane. Statele Unite şi-au
asumat o poziţie militară corespunzătoare celei economice, dezvoltându-şi puterea navală şi
aeriană, pentru a-şi asigura dominaţia globală.
Economia Statelor Unite ale Americii reprezintă leagănul unor fenomene paradoxale. La
începutul secolului trecut, marile puteri europene au conștientizat prezența unui nou actor pe
scena internațională, care ar putea, în scurt timp, să domine marea tablă de șah. Economia
acestuia a fost, nu de puține ori bulversată, de crize atât economice cât și politice. Totuși, poporul
american, în frunte cu liderii politici au reușit să păstreze integritatea propriului stat, ba mai mult
decât atât, au uimit întreaga lume prin capacitatea uluitoare de reabilitare. Anii `30 ai secolului
trecut, a constituit un moment crucial în soarta statului, cît și a lumii întregi, pentru că economia
Statelor Unite au fost infectate de catastrofa bursieră din 1929, având rădăcini în anul 1926, care
a dat startul unei crize economice globale. Aceasta a avut efecte devastatoare, atât în țările
puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, a căror economii depindeau în cea
mai mare măsură de exporturile de materii prime. Sfârșitul crizei a coincis cu instalarea la putere
a președintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Albă cu un plan ce a rămas în istorie: The
New Deal.
Aşa cum am mai menţionat, economia SUA este cea mai mare din lume, cu un PIB de
aproximativ 19.36 triliarde de dolari şi PIB pe cap de locuitor de 59 500 dolari44, reprezentând
totodată 24.32% din VNB mondial.45

43
Bruce-Lockhart, Anna, Is China the new world power? The view from Davos apud www.weforum.org, accesat 17
iunie 2018.
44
Central Intelligence Agency (CIA), The World Factbook apud www.cia.gov, accesat 16 Iunie 2018.
45
Gramer, Robbie, op.cit., apud http://foreignpolicy.com, accesat 16 Iunie 2018

15
 Referitor la economia americană se spune, de obicei că principalul avantaj al SUA este
capacitatea inovatoare şi spiritul antreprenorial al cetăţenilor şi că „economia americană
funcţionează ca un fel de barometru pentru economia mondială”.46
Deşi Statele Unite au cunoscut o perioadă de expansiune fără precedent, în anul 2001 s-a
constatat o scădere economică. Recesiunea din 2001 a fost determinată şi de atacurile teroriste de
la 11 septembrie. Insecuritatea înregistrată atunci pe pieţele financiare a fost susţinută şi de
anumite fraude contabile care au condus în final, la falimentare unor companii. S-a constatat o
revenire economică abia la sfârşitul anului 2003, ajungându-se la un nivel de 3%. Creşterea
economică a fost determinată de creşterea investiţiilor şi a cererii interne, în timp ce exporturile
au fost asemenea unui motor al creşterii economice din Europa şi Japonia. „Boom-ul economic
rezultat în urma creşterii pieţelor bursiere a fost înlocuit treptat cu boom-ul construcţiilor
imobiliare, determinat de reducerea ratelor dobânzilor şi creşterea creditelor pentru locuinţe”.47
Când avem în atenţie puterea economică americană nu putem să nu ne gândim la puterea
dolarului. Rolul acestuia ca mijloc de rezervă şi de schimb a reprezentat un pilon de bază al
poziţiei economice şi politice americane. În anii `60 Charles de Gaulle se plângea că hegemonia
dolarului oferea privilegii extravagante SUA, pentru simplul fapt că puteau tipări moneda pentru
a duce războaie externe, pentru a cumpăra produse franceze şi alte afaceri şi, pentru că puteau să
se îndatoreze puternic fără a se teme de consecinţe.
Ceea ce se merită a fi precizat este următorul fapt: consecinţele inflaţioniste ale Războiului
din Vietnam au condus la o reducere a credibilităţii interne reflectată de puterea dolarului; astfel,
fundamentele sistemului Bretton-Woods au început să decadă. Cert este că există o serie de
factori ce ar putea duce la o încetinire a creşterii economice americane: maturizarea ciclului
investiţiilor, creşterea fiscalităţii, fluctuaţiile preţului petrolului. Pe de altă parte, „se aşteaptă o
creştere europeană în anii următori, datorită faptului că ciclul investiţiilor este abia la început în
această zonă”48.
Statele Unite ale Americii sunt o țară extraordinar de bogată și de puternică. Poate că forța sa
unică se manifestă mai pregnant în domeniul securității internaționale, dar și puterea sa
economică este frapantă. Nu este doar cea mai mare economie din lume, ci și cea mai avansată
din punct de vedere tehnologic în domenii de creștere, exemple în acest caz fiind domeniul
46
Vasile,Adriana, op. cit., p. 67.
47
Ibidem, p.68.
48
www.weforum.org, accesat sâmbătă, 26 mai 2012, ora 23:05

16
calculatoarelor, telecomunicațiilor, aviației și spațiului aerian, biotehnologiei. Poziția Statelor
Unite în ceea ce privește cercetarea științifică și educația universitară este fără egal în lume.
Din punct de vedere economic, cel de-al Doilea Război Mondial s-a concretizat pentru SUA
într-o dublare a veniturilor naționale și a exporturilor, în balanțe comerciale și de plăți puternic
excedentare, excedent bugetar, o monedă națională mult mai puternică și o creștere substanțială a
nivelului de trai pentru cetățenii americani. SUA nu ies numai învingătoare din cel de-al Doilea
Război Mondial, ci și mai bogate, mai puternice decât înainte.49
În aceste condiții, este firesc ca după terminarea războiului, economia americană să-și
continue traiectoria ascendentă. Obișnuita criză care urmează unei perioade de conflict nu s-a
produs. Motivul ar putea consta în existența unor piețe de desfacere enorme pentru producția
americană în Europa și în Asia și lipsa lipsa oricărei concurențe serioase. Efortul depus în
vederea reconstrucției celor două regiuni absorbea absolut tot ce producea industria americană.
S-a suprapus peste acest fapt și politica de investiții lansată de președintele Truman, care oferea o
nouă identitate și orientare New-Deal-ului, promovând-o sub denumirea de Fair Deal, noua
politică evidențiind o politică liberală a abundenței și creșterii economice. Urmând modelul
Roosevelt, Truman a atras de partea sa nume sonore ale vremii, unele făcând parte din vechea
echipă a administrației precedente. Printre aceștia îi putem enumera pe Arthur M. Schlesinger,
Oscar R. Erwin, Leon H. Keyserling și Charles F. Brannan. Multe dintre ideile și acțiunile
lansate în această perioadă vor fi continuate și sub administrația Eisenhower.50
Cu toate acestea, poziția Statelor Unite în economia mondială s-a modificat de-a lungul
timpului. Putem afirma ideea conform căreia hegemonia Statelor Unite a ajuns la apogeu după
cel de-al Doilea Război Mondial, apoi s-a erodat treptat, pe măsură ce competitorii au câștigat
teren. La începutul anilor `50, economia Statelor Unite exprimată prin intermediul PIB-ului era
de aproximativ două ori mai mare decât următoarele șase state industrializate avansate, luate
împreună. Perioada anilor `50 s-a caracterizat prin „prosperitate și anxietate”, după cum afirma
istoricul Carl Denger. Chiar dacă și înainte de această perioadă americanii cunoscuseră o
îmbunătățire a nivelului de viață, până în anii `50 nu se ajunsese încă la acel stat al bunăstării,la
acea societate prosperă cum o numea Galbraith, specifică Americii de astăzi. În anii 80,
procentul său relativ din PIB-ul mondial a scăzut cu aproape 50%. Dacă în anii `50 Statele Unite

49
Milza, P., Belernstein, S., Istoria secolului XX, Editura All, București, 1998, p. 20.
50
Popescu, Cristian C., Economia mondială între evoluție și stagnare, Editura Junimea, Iași, 2005, pp. 97-99.

17
dețineau jumătate din rezervele financiare ale lumii, în anii `80 dețineau mai puțin de 10 %.
Acest declin pe termen lung, după extraordinara hegemonie a SUA post 1945, a fost unul natural
și probabil inevitabil. La începutul anilor `80, deficitul comercial a crescut de la aproape 0 la 200
de miliarde de dolari în doar câțiva ani. Deficitul comercial s-a diminuat, apoi a crescut până în
2004 la peste 500 de miliarde de dolari pe an. Între timp, la începutul anilor `80, deficitul bugetar
a sărit la 300 de miliarde anual, apoi s-a micșorat în anii `90 și a devenit pentru un timp un mare
excedent, doar pentru a se transforma până în 2004 într-un deficit de 500 de miliarde de dolari,
ca urmare a cheltuielilor de război, a reducerilor de impozit și a recesiunii. Aceste tendințe au
provocat îngrijorare în privința poziției SUA de lider economic pe plan internațional.
Nu cu mult timp în urmă, Statele Unite erau principalul creditor al lumii, acum sunt
principalul debitor pe plan mondial.51 Tendințele financiare ale Statelor Unite au implicații
profunde pentru economia politică a întregii lumi. Ele au subminat inițial (în anii `80), apoi au
refăcut (în anii `90), pentru a submina din nou în anii 2000 rolul de conducător al SUA în
stabilizarea comerțului internațional și a relațiilor monetare, în vederea asigurării procurării
bunurilor comune și în furnizarea de capital pentru dezvoltarea economică mai descentralizată,
mai privatizată, cu un rol nesigur al SUA.52
Într-o economie de piață, statul are atribuții limitate în desfășurarea procesului economic.
Însă, economia de piață a Statelor Unite este una mixtă, guvernul asumându-și atribuții destul de
importante în ceea ce privește dezvoltarea economiei naționale. Acesta pune la dispoziția
cetățenilor săi acele bunuri și servicii pe care piața nu le poate furniza, cum ar fi apărarea
naţională, programe de asistenţă pentru familiile vulnerabile, autostrăzi interstatale şi aeroporturi.
De asemenea, guvernul poate oferi anumite stimulente care vor încuraja producția și consumul
anumitor tipuri de produse în detrimentul altora. El determină orientările generale privind modul
de desfășurare a afacerilor și adoptă acele politici care rearanjează sistemul economic în
ansamblu. Tot el, întreprindere acțiuni de siguranţă, prin care reglementează circulația produselor
de consum, stabilește condiţiile de muncă, şi adoptă politici de protecție a mediului.
Economia Statelor Unite, fiind cea mai mare din lume, produce o varietate de bunuri și
servicii, iar acest lucru poate fi observat printr-o analiză a ramurilor economice per ansamblu.
Inițial voi prezenta caracteristicile agriculturii. SUA deține unul din cele mai calitative terenuri

51
Dam, Kenneth, W., The Rules of the Global Game: A New Look at US International Economic Policy Making,
University of Chicago Press, Chicago, 2001, p. 212, apud Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit, p. 468.
52
Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., op. cit, pp. 468-470.

18
din lume, ba mai mult decât atât, 19 % din teritoriul țării este arabil. Datorită climatului
favorabil, tipului de sol și structurii hidrografice, fermele produc cantități uriașe de produse
agricole cu o varietate extinsă a recoltelor și a creșterii animalelor. Tot aces stat este cel mai
mare producător de porumb, soia și sorg, ocupând locul al doilea în producția de grâu, ovăz,
citrice și tutun. De asemenea, este unul din producătorii principali de trestie de zahăr, cartofi,
arahide și sfeclă de zahăr. Se situează pe locul patru din lume în creșterea bovinelor și pe al
doilea în cea a porcilor. Începând cu anul 1970, valoarea totală a producției fermelor a crescut de
la 51.8 miliarde de dolari până la 335.3 miliarde de dolari în 2008. Printre produsele agricole
exportate în cele mai mari cantități sunt cerealele furajere, care în 2008 cantitatea totală destinată
exportului a fost de 59,659 t, iar în 2009 de 51,530 t. Pe locul doi se situează semințele
oleaginoase cu cantitate de 35,011 t în 2008 și 41,294 t în 2009. În ceea ce privește importul
produselor agricole sucul din fructe este pe primul loc cu o cantitate de 47,299 hl în 2008 și
44,234 hl în 200953.
La începutul secolului XXI, mai puțin de 1% din forța de muncă a țării era implicată în
industria de cherestea, iar silvicultura reprezenta mai puțin de 0,5% din PIB. Cu toate acestea,
pădurile reprezintă o resursă crucială pentru industria SUA, fiind folosită în producția
locuințelor, a combustibilului, produselor alimentare și a celor manufacturiere. Statele Unite
reprezintă unul din principalii producători de cherestea din lume și se situează pe locul doi al
doilea în producţia de lemn folosit pentru producerea celulozei şi hârtiei. Totuși, cererea privind
producția forestieră nu este satisfăcută doar din resursele interne, spre exemplu în 2009 cantitatea
de producție a fost de 32.8 miliarde FBM (foot, board measures), iar consumul total a fost de
40.3 miliarde FBM54. Fapt ce a determinat Statele Unite să să apeleze la țările din exterior, astfel
încât, la cest moment este cel mai mare importator de lemn din lume, iar Canada este principalul
partener în acest domeniu.
Un alt sector important îl constituie extragerea minereurilor, Statele Unite fiind o țară având
dimensiuni continentale, are în interiorul granițelor depozite substanțiale de minereuri, devenind
lider mondial în producția de fosfat, un ingredient important în îngrășământ, dar se situează pe
locul doi pe plan mondial în ceea ce privește aurul, argintul, cuprul, plumbul, gazele naturale și

53
http://www.census.gov/compendia/statab/cats/agriculture/agricultural_exports_and_imports.html, accesat,
duminică, 27 mai 2012, ora 17 45.
54
http://www.census.gov/compendia/statab/cats/forestry_fishing_and_mining/forest_land_and_timber-
based_manufacturing.html, accesat, sâmbătă, 26 mai 2012, ora 12 23.

19
cărbunele. În ceea ce privește producția de petrol, Statele Unite se plasează pe poziția a treia,
după Rusia și Arabia Saudită. Exploatarea minieră contribuie cu mai puțin de 2 procente la
indicatorii PIB anuali, iar procentajul angajaților în acest domeniu este mai mic de 0,5% din
totalul populației active americane.
În anul 2008, a fost înregistrat un număr de 710 000 de angajați în acest domeniu, având un
salariu săptămânal de 1043 $, iar în 2009, 650 000de angajați cu un salariu de 1037 $. Cu toate
că mineritul aduce un aport mic în economia acestei națiuni, este un punct esențial din istorie,
păstrându-și importanța pănă în zilele noastre. Cărbunele și fierul sunt elemente de bază ale
industriei oțelului, reprezentând materia primă pentru producția de manufactură, precum
automobilele, aparatele electrocasnice, utilaje și alte produse de bază. Producția de petrol la
începutul anului 1990 a fost estimată la 2,685 miliarde barili, iar până în 2009 acesta a scăzut
până la 1,938 miliarde barili. După cum putem observa SUA a înregistrat o scădere a producției
de petrol aproximativ de 700 miliarde barili pe an. Este bine știut faptul că resursele naturale sunt
epuzabile, astfel încât, pentru asigurarea propriilor cetățeni cu energie electrică și gaz natural este
nevoie de o focalizare a atențeiei spre exterior. În anul 2004 americanii au importat petrol și gaz
natural în valoare de de $31,694 milioane, comparativ cu anul 2003, $17,926 mln. Deci,
începând cu anul 2004 valoarea importurilor de petrol și gaz natural crește constant, ajungând la
un indice maxim în 2008 de $ 104,091 milioane, iar în 2009 scade la $ 61,700 milioane.55
Primele trei produse principale ale acestei națiun fac parte din categoria combustibililor, acestea
fiind gazul, petrolul și cărbunele. În 2003 SUA a produs 20 % din producția mondială de gaz
natural, 20 % din cărbune și 11 % din țiței. De asemenea, în ultimele două decenii, moment în
care inflația s-a accentuat, prețurile acestora au scăzut, astfel încât, extracția combustibililor
fosili a scăzut și ea, crescând dependenţa Statelor Unite față de sursele externe.
Putem afirma cu certitudine că cel mai vast sector al economiei americane, la compartimentul
producției și a ocupării forței de muncă, este cel al serviciilor. Acesta a cunoscut o creștere
rapidă pe parcurusul secolului XX, oferind noi locuri de muncă, un avantaj semnificativ pentru
cetățenii americani. În 1998 din valoarea toatală a PIB-ului 72 % a fost generată de către
industria serviciilor și comerțului, cea din urmă constituind o ramură la fel de importantă pentru
economia SUA, și oferind 75 % din locurile de muncă.

55
http://www.census.gov/compendia/statab/cats/foreign_commerce_aid/exports_and_imports.html, accesat
duminică, 27 mai 2012, ora 22 00.

20
 Începândul cu anul 1995 se observă o creștere accentuată a instituțiilor din cadrul piețelor
financiare, care, la momentul dat, însumau 628,500, cu un număr de 700 milioane de angajați56.
Aceste instituții cuprind bănci de investiții, comerciale și de economii; bănci ipotecare;
societățile de asigurare; fondurile mutuale; agenții imobiliare; precum și o gamă largă de trusturi
și holdinguri.
Băncile americane joacă un rol de vârf în economia acesteia din moment ce fluxul de bani
sunt controlate de ele sau altfel spus băncile reprezintă intermediarii în contextul de față.
Numărul acestora a simțit o constantă creștere, începând cu anul 2000, atunci când însumau
73,174 de oficii principale și sucursale, iar 8,528 dintre acestea controlau 24% din valoarea totală
a industriei financiare. Treptat numărul lor a crescut până la 83,860 în 2006 și 97,423 în 200957.
Astăzi, sistemul internațional este caracterizat de o dependență reciprocă a actorilor cu ceea
ce se întâmplă în alte state. Spre exemplu, în urma unor tulburări dintr-un anume stat, partenerii
economici ai acestuia pot suferi pierderi considerabile, ba mai mult decât atât, poate cauza un
dezechilibru sistemului economic internațional. De asemenea, un rol important în cadrul acestei
interdependențe statale este natura economică, bazată pe producția și schimbul de bunuri și
servicii. În fața unei astfel de provocări este nevoie în primul rând adoptarea unor strategii
sustenabile și cu o previziune în viitor. Totuși, înainte de a putea implementa oricare dintre
strategiile sale, Statele Unite trebuie să facă o schimbare mult mai profundă. Trebuie să nu se
mai ascundă de teamă, ba mai mult decât atât, Statele Unite au devenit o națiune consumată de
starea sa de neliniște, îngrijorată cu privire la companiile străine și comerțul liber, imigranți și
organizații internaționale58. Odată cu deschiderea mai accentuată a piețelor de desfacere către
statele din societatea internațională, îndeosebi cele din Uniunea Europeană, a plasat domeniul
comerțului cu alte națiuni ca cel mai dinamic și important sector al economiei sale.
În ultimul timp, a crescut dramatic nivelul bunurilor și serviciilor importate din alte state,
de către consumatorii americani, întreprinderile și agențiile guvernamentale. La fel s-a întâmplat
și cu nivelul bunurilor și serviciilor vândute ca export consumatorilor, întreprinderilor și
agențiilor guvernamentale din afară. În ultimele decenii Statele Unite, precum și alte țări ale
lumii, au înregistrat o creștere rapidă a importurilor și exporturilor. Dacă îmbinăm suma

56
http://www.census.gov/prod/2011pubs/11statab/banking.pdf, accesat luni, 28 mai 2012, ora 21 36.
57
http://www.census.gov/compendia/statab/cats/banking_finance_insurance/banks_savings_institutions_credit_unio
ns.html, accesat luni, 28 mai 2012, ora 23 56.
58
Zakaria, Fareed, Lumea Postamericană, Editura Polirom, Iași 2009, pp. 116-118

21
exporturilor și cea a importurilor, putem observa că în anul 1959 aceasta a depăși PIB cu
aproximativ 9%; în 2004 suma a crescut până la 25 la sută. În 2010, comerțul exterior estimează
suma exporturilor de 1.057 trilioane de dolari și a importurilor de 1.558 trilioane de dolari, iar în
2009 exportul a constituit 1.570 trilioane de dolari, iar importul 1.945 trilioane de dolari, cu o
balanță a comerțului de 374 miliarde de dolari59. În mod clar, sectorul comerţului internaţional a
crescut mult mai rapid decât economia în ansamblu.
Criza este din 2008 este diferită tocmai pentru că nu își are originea în vreo zonă izolată
din țările în curs de dezvoltare, ci a izbucnit în inima capitalismului global, din SUA, și și-a făcut
drum prin arterele finanțelor naționale. Contrar opiniilor anumitor experți, acest lucru nu anunță
sfârșitul capitalismului, dar ar putea foarte bine să însemne sfârșitul unui anumit tip de dominație
globală a Statelor Unite. Transformarea economică actuală nu va face decât să grăbească trecerea
către o lume postamericană. Dacă războiul din Irak și politica externă a lui George W. Bush au
avut efectul de a deligitima puterea politico-militară a Statelor Unite în ochii lumii, criza
financiară are efectul de a delegitima puterea sa economică. Orice ar fi crezut lumea despre
politica externă americană, toți erau de acord că SUA era cea mai modernă, mai sofisticată și mai
productivă economie din lume- cu cele mai avansate piețe de capital. Drept rezultat, dețineau
hegemonia nu doar în privința puterii militare și a diplomației, ci și pe tărâmul ideilor. Băncile
centrale și miniștrii de finanțe din întreaga lume și-au făcut studiile la universități americane.
Politicienii și-au dezvoltat economiile urmând sfaturile prescrise de la Consensul de la
Washinghton. Inovațiile din Silicon Valley erau invidiate de întreaga lume. Piețele de capital
puternice și profitabile din New York erau admirate și imitate pe fiecare continent, cu excepția
Antarcticii.
Colapsul Wall Street-ului va eroda semnificativ moștenirea acestui succes. Economia
americană s-a diminuat și a stagnat n 2009, după care probabil va crește lent pe parcursul mai
multor ani, împovărată de datorii. Cea mai mare parte a Europei va fi în aceeași barcă. Firește,
acest colaps al țărilor dezvoltate a afectat activitatea economică din întreaga lume. Iar din cauza
globalizării totale a finanțelor, bursele de pretutindeni s-au prăbușit. Dar economiile de la baza
marilor piețe emergente – China, India și Brazilia - sunt acum suficient de dezvoltate pentru a
avea o activitate economică semnificativă (cererea internă) care nu se bazează pe exporturile

59
http://www.suite101.com/content/united-states-exports-so-far-in-2010-by-trade-partner-country-a277026, accesat
luni, 28 mai 2012, ora 21 56.

22
către Occident. Ca rezultat, Fondul Monetar Internațional estima că, în 2009, creșterea globală va
proveni din piețele emergente în proporție de 100%. Deși piețele financiare ale acestor țări sunt
legate de a Statelor Unite, economiile lor, pentru prima dată în istorie, încep să-și câștige o
oarecare independență față de aceasta.
Chiar și un nou aliat al americanilor, cum este India, își menține independența față de
SUA. New Delhi este recunoscător Washinghtonului pentru susținerea acordată în legitimarea
Indiei ca putere nucleară, dar încă respinge negocierile privind probleme de securitate. În ciuda
presiunilor americanilor, India pur și simplu nu consideră, că Iranul ar constitui o amenințare, așa
cum fac Statele Unite. India a acceptat la un moment dat să voteze în favoare SUA în cadrul
Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, dar continuă să aibă contracte strânse cu Iranul
și chiar desfășoară exerciții navale comune. India consideră Iranul un partener comercial și
refuză să îl izoleze în vreun fel.
Întâlnirea G20 a avut loc tot la Washinghton, iar președintele George W. Bush a jucat
rolul principal în stabilirea agendei. Este o lume nouă, dar nu neapărat una din care SUA a fost
exclusă. Într-adevar Statele Unite sunt cea mai importantă țară de pe glob, capabilă să își exercite
influența în orice domeniu și pe orice continent într-o manieră în care nicio altă putere nu poate.
Rămâne, după cum spunea scriitorul german Joseph Joffe, „superputere implicită”. Dar trăim
acum într-o lume în care acțiunea comună nu este doar dezirabilă, ci vitală.60
Marea provocare pentru Barack Obama și liderii din generația sa este de a crea un nou
sistem de relații internaționale, unul care să determine o cooperare autentică și eficiență la nivel
mondial în ceea ce privește marile probleme cu care ne confruntăm. Acesta este marele proiect al
secolului XXI: o nouă arhitectură care să asigure pacea, dezvoltarea și libertatea în lume. 61

Capitolul IV: Economie și politică în context global

60
Zakaria, Fareed, op.cit, p. 19.
61
Ibidem, pp. 19-23.

23
 4.1. Emergența Chinei
China reprezintă una dintre cele mai vechi civilizații ale lumii, având peste 3500 de ani de
istorie scrisă, timp în care a cunoscut atât perioade de dezvoltare și ascensiune, cât și perioade de
decădere.
Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial surprinde un guvern chinez slăbit de un
război civil soldat cu instaurarea, în 1949, a regimului comunist condus de Mao Zedong și
Partidul Comunist Chinez, aceștia promițând să redea Chinei gloria de odinioară. Următoarele
decenii au fost marcate de consecințe incalculabile soldate cu moartea a 30 de milioane de
chinezi în urma foametei și peste 10 milioane de morți în campaniile ideologice ale revoluției
culturale. Având în vedere situația internă a Chinei, implicarea în războiul din Coreea (1950-
1953) părea imposibilă, dar regimul maoist a hotărât intrarea în conflict, reușind să descurajeze
ofensiva spre nord a trupelor NATO, dincolo de frontiera dintre cele două state coreene.
Războiul din Coreea nu reprezenta o amenințare directă la adresa securității chineze, dar
ingerința în acest război a fost argumentată de ideea conform căreia constituia o manifestare a
temerii că prezența Statelor Unite în peninsulă s-ar fi putut finaliza cu o încercuire a Chinei.
Una dintre deciziile paradoxale luate de Mao a fost ruptura de aliatul ideologic al Chinei,
URSS și declanșarea Revoluției culturale. Deși era izolat complet de restul lumii, lipsit de aliați
și aflat sub amenițarea celor două superputeri, Mao a tratat situația ca și cum nu ar fi existat,
adoptând o atitudine de acceptare a unui război care s-ar fi putut solda cu milioane de victime,
văzând în acesta o victorie a ideologiei comuniste.
Din anii `60 până în prezent, situația internă și statutul internațional al Chinei s-a îmbunătățit
remarcabil, China transformându-se într-una din marile puteri economice globale, reînnodarea
contactelor diplomatice cu Statele Unite și reformele economice ale lui Deng Xiaoping
constituind un prim pas în metamorfozarea Chinei, într-un hibrid interesant - un stat comunist
care aplică principiile concurențiale de piață.62 Folosind o grefă de liberalism pe regimul
socialist63, reformistul chinez nu credea că măsurile luate în sectorul economic vor influența
mecanismele politice și ideologice.

62
Mircea, Virginia, „Hegemonia Chinei”, Cadran politic. Revistă de analiză și informare politică, nr. 32-33, 2005,
p. 4.
63
Duroselle, Jean- Baptiste, Kaspi, Andre, Istoria Relațiilor Internaționale: 1948 până în zilele noastre, vol. II,
Editura Științelor Sociale și politice, București, 2006, p. 303.

24
 China este un nod geostrategic de o importanță covârșitoare, Strategia de Apărare și
Securitate a Chinei evidențiindu-se prin tradiționalismul ei. China inversează conceptul
clausewitzian64 asupra războiului, reliefând ideea conform căreia războiul reprezintă continuarea
prin mijloace militare a politicii, ci invers, politica este o continuare a războiului, mai exact,
modul cel mai eficient de ducere a războiului prin mijloace non-violente, deci politice.
Strategia de securitate a Chinei reflectă încă principiile enunțate de Sun Tzu în „Arta
războiului”, capabilitățile militare trecând doar printr-un proces de modernizare.65 Două dintre
interesele naționale prioritare ale Chinei relevate de Carta Albă a Apărării sunt dezvoltarea și
stabilitatea Chinei și pacea și prosperitatea în regiunile limitrofe. Îndepărtarea teritoriului de
zonele conflictuale reprezintă viziunea teleologică reliefată de către administrația chineză.
Cheltuielile militare ale Chinei erau estimate la 60 de miliarde de dolari, dar Chinei i se
reproșează că își maschează în mod deliberat natura și intensitatea efortului de modernizare
militară.66 Trupele chineze aveau în anul 2005 aproximativ 2,3 milioane de soldați, după ce în
2003 numărul soldaților fusese diminuat cu 1,5 milioane. Având drept scop capacitatea de
contra-lovitură nucleară (în caz de atac), cucerirea spațiului aerian și a culoarelor maritime,
administrația de la Beijing a întărit Forţele Aeriene Marine şi A Doua Forţă de Artilerie. Armata
Chinei este cea mai mare din lume, cu 2,5 milioane de soldaţi, la care se mai adaugă 1,3 milioane
personal paramilitar, reprezentând forţele poliţieneşti.
China deține capacități nucleare începând cu anul 1964, momentan puterea sa nucleară fiind
demonstrată de existența a 20 de rachete Dongfeng DF-5A cu carburant lichid, cu o rază de
12000-13000 de kilometri și încărcături de 3-5 megatone (de 150-200 de ori puterea bombei de
la Hiroshima) și 50 de rachete DF-21 cu propulsie solidă, cu focoase de 200-300 kilotone (de 10-
15 ori puterea bombei de la Hiroshima)67 și a 6 submarine nucleare. Noua viziune militară a
Chinei creionează voința de a construi noi arme capabile să se angajeze în războiul asimetric, de
a înlocui organizarea militară tradiţională cu forme noi mult mai mobile ale unităţilor de
intervenţie rapidă, de a diminua nivelul de forţă în vederea creşterii calităţii trupelor la un nivel
tehnologic înalt.

64
von Clausewitz, Karl, Despre război, Editura Antet, București, 2001, p. 199.
65
Nate, Silviu, Strategia Chinei între dinamica globală şi interesele regionale, publicată în Revista Geopolitica –
Asociaţia de Geopolitică Ion Conea, aprilie, 2007.
66
Marchand, Stéphane, op. cit., p. 45.
67
http://www.cadranpolitic.ro/?p=664, accesat, vineri, 8 iunie 2012, ora 22 32.

25
 De la mijlocul anilor `90, China cumpără arme rusești într-un ritm susținut, Rusia furnizând
80% din totalul armelor pe care China le achiziționează din exterior, între 1995 și 2002 aceste
achiziții reprezentând 9 miliarde de dolari.68 China şi-a propus să menţină o politică împotriva
dezvoltării şi distribuirii armelor de distrugere în masă, dar în domeniul armelor convenţionale a
aderat la politica de aport la armament, ceea ce a ajutat statele să-şi mărească capacitatea pentru
autoapărare legitimă. Cu toate acestea, China rămâne unicul stat nuclear care garantează
necondiţionat că nu va recurge la folosirea sau ameninţarea cu folosirea armelor nucleare asupra
statelor non-nucleare şi zonelor nucleare libere.
Proliferarea armelor se produce acolo unde conexiunea confucianisto-islamică a fost mai
extinsă și mai concretă, China jucând un rol central în transferul de arme convenționale și
neconvenționale între multe state musulmane. Aceste transferuri includ: construirea unui reactor
nuclear, apărut cu greutate în deșertul algerian, destinat în aparență cercetării, dar despre care
experții occidentali cred că este incapabil să producă plutoniu; vânzarea de materiale pentru arme
chimice Libiei; aprovizionarea Arabiei Saudite cu rachete CSS-2 cu rază medie de acțiune;
transferul unui număr mare de arme convenționale către Irak.69
În ultimii 15 ani, China şi-a mărit puterea militară într-un ritm accelerat. Nepublicând date
despre fondurile cheltuite în scopul dotării forţelor armate, a avansării tehnologiei militare şi a
modernizarea capacităţii militare, guvernanţii de la Beijing au fost acuzați de lipsă de
transparență. Un fapt incontestabil a fost depășirea de către China a nivelul forţelor armate
necesare pentru apărarea ţării, flota chineză a achiziţionat un număr impresionant de fregate,
distrugătoare şi submarine, forţele aeriene fiind de asemenea dotate cu sute de avioane moderne.
China şi-a perfecţionat tehnologia rachetelor balistice şi de croazieră, continuând modernizarea
arsenalulului nuclear strategic, investind masiv în sisteme antisatelit, în instalaţii antirachetă şi
capacităţi cibernetice agresive. China a lansat sateliţi proprii, a construit instalaţii de radar cu
rază mare de acţiune, reţele de sonar pe fundul mării şi aparatură de bruiaj electronic.
Chinei, celelalte puteri regionale, precum Japonia, India şi Coreea de Sud, fiind îngrijorate de
expansiunea militară şi de pretenţiile teritoriale ale au decis amplificarea şi modernizarea forţele
navale proprii, exprimându-și dorința ca SUA să menţină o prezenţă militară în zonă.

68
Marchand, Stéphane, op. cit., p. 123.
69
Huntington, Samuel, op. cit., p. 169.

26
Preşedintele chinez Hu Jintao a încercat în mod repetat să asigure comunitatea internaţională că
ascendenţa Chinei este pașnică și nu orientată către amenințări și conflicte.70
O serie de state au făcut faţă şocului furnizat de actuala criză financiară, contribuind
substanţial la dinamica economiei globale, în ciuda ideii conform căreia criza financiară are un
caracter global. Aceste state au fost numite puteri emergente, reuşind prin intermediul politicilor
iniţiate să atingă ritmuri remarcabile de creştere economică.
Actuala criză financiară deşi a avut un caracter global, o serie de ţări au făcut faţă şocului,
mult mai bine decât altele, contribuind substanţial la dinamica economiei mondiale. În cadrul
unei expunerii desfăşurate recent la Centrul Wilson din Washington, Robert Zoellick,
preşedintele grupului de instituţii al băncii mondiale a atras atenţia asupra acestei schimbări în
cadrul dinamicii economiei şi politicii globale declarând că „plăcile tectonice ale economiei şi
vieţii politice sunt în mişcare. Ne putem mişca în acelaşi timp cu ele sau putem continua să
interpretăm lumea nouă prin prisma celei vechi. Trebuie să recunoaştem noile realităţi şi să
acţionăm în sensul acesta”71
Banca Mondială şi diferitele ei instituţii, cea mai des menţionată fiind Fondul Monetar
Internaţional, au recurs la politici care, în multe situaţii, au înrăutăţit starea economică a ţărilor
„ajutate”. Puterile emergente au fost mai prudente, faţă de acest gen de sprijin, miyândzat pe
inteligenţa politică proprie şi pe valorificarea potenţialului intern. Evoluţia actualei crizei
financiare globale a validat acest comportament şi îl obligă pe Robert Zoellick să constate că
„estimările recente indică faptul că India şi China au ajutat la ieşirea economiei mondiale din
recesiune”.72
Unii analişti evidenţiază faptul că grupul „puterilor emergente” cuprinde 7 ţări, denumite
adesea E-7, iar acestea sunt India, China, Brazilia, Rusia, Africa de sud, Mexic, Indonezia şi
Turcia. Caracteristica esenţială a puterilor emergente este creşterea economică susţinută pe
fondul crizei globale. „Motorul economic” al acestui grup este China, stat care a înregistrat şi în
condiţiile crizei financiare globale un ritm anual de creştere economică care a oscilat între 9 şi
12%. China a fost afectată de flagelul crizei economice, însă datorită măsurilor luate, cel mai
scăzut nivel de creştere s-a situat în jurul pragului de 6,2%, în primul trimestru al anului 2009.

70
http://www.revista22.ro/ascensiunea-chinei-trezirea-unui-urias-9021.html, accesat vineri, 8 iunie 2012, ora 23
05.
71
Robert Zoellick „The End of the Third World? Modernizing Multilateralism for a Multipolar World”. discurs
susţinut pe 14.04.2010 apud www.wilsoncenter.org, accesat, sâmbătă, 9 iunie 2012, ora 20 59.
72
Ibidem.

27
Ulterior economia chineză şi-a revenit şi în primele trei luni ale anului 2010, a avut o creştere de
11,9%, în raport 10,7% în ultimul trimestru din 2009.73
În ceea ce priveşte planul ritmurilor de creştere economică, putem reliefa ideea conform
căreia grupul puterilor emergente devansează grupul statelor dezvoltate, printre care putem
enumera Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Japonia, puterile emergente
transformându-se în ultimul deceniu în motoare ale dezvoltării globale. În cazul în care aceeste
diferenţe de creştere economică se vor menţine şi în anii următori, studiile ne prezintă o situaţie
în care puterile emergente vor ajunge din urmă statele dezvoltate repreyentate prin grupul G7 –
SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, evidenţiindu-se faptul că
ierarhia puterilor economice se va modifica în jurul anului 2030-2032, primul loc urmând a fi
ocupat de China, urmată de state precum SUA, India, Brazilia, Germania şi Japonia. 74
În altă ordine de idei, putem reliefa ideea conform căreia, puterile emergente devin din ce în
ce mai active în cadrul dezbaterilor grupului G20, prezentând adesea puncte de vedere diametral
opuse celor susţinute de Statele Unite sau de alte state dezvoltate. Comportamentul, politicile şi
obiectivele promovate vizează în particular conturarea unei lumi multipolare, deschisă spre noi
practici politice.
Putem afirma faptul că puterile emergente au limitat sau chiar renunţat la asistenţa financiară
venită din exterior, folosindu-se de resursele interne, punând accentul, în relaţiile economice
internaţionale şi în cadrul politicii de investiţii străine, mai mult pe criterii economice şi mult mai
puţin pe considerente politice, exprimându-şi astfel nemulţumirea cu privire la regulile
defavorabile în ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare. Acest tip de comportament a asigurat
o dezvoltare pozitivă în plan economic, reconfirmând astfel rolul decisiv pe care îl joacă o
guvernare inteligentă, capabilă să respecte anumite reguli esențiale, printre care putem enumera
inițiativa politică în baza unul program de perspectivă, aplicarea unor reguli de conduită
profitabile pentru întreaga societate, sprijinirea forțelor economiei, pragmatismul, flexibilitatea,
eliberarea de programul ideologic. Robert Zoellick sublinia ideea potrivit căreia „lumea de azi
are mai mulţi poli de creştere economică, mai multe opţiuni în planul strategiilor de creştere,

73
Tămaş, Sergiu, „Puterile economice şi criza globală”, Revista Sfera politicii, nr. 148, iunie 2010, apud
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/148/art07-tamas.html, accesat, sâmbătă, 9 iunie 2012, ora 21 33.
74
„The World in 2050 – Beyond the BRICs. A broader look at emerging market growth prospect” Price
WaterHouseCoopers Report 2008 apud http:// www.pwc.com, accesat, sâmbată, 9 iunie 2012, ora 22 59.

28
lăsând trecutului unipolaritatea, liderul unic, strategia unică şi căile unice de dezvoltare.”75 Din
această perspectivă se conturează opinia conform căreia puterile emergente contribuie la
formarea unui sistem politic internațional multipolar. Odată cu renunțarea la principiile
dogmatismului maoist, China a recurs la o deschidere condiționată a piețelor, astfel încât
importurile sau efectuarea de investiţii de către corporaţiile globale, să nu ducă la blocarea sau
preluarea unor pieţe interne în curs de dezvoltare. S-au stabilit astfel anumite reguli fiscale care
avantajau atât propria economie, cât și interesele investitorilor străini.
Se poate afirma ideea potrivit căreia China a regândit rolul planificării în raport cu practicile
din trecut, stabilind astfel obiective pentru societate și oferind elemente orientative pentru
întreprinderile particulare. A fixa anumite obiective prin intermediul unui plan de perspectivă
pentru o societate în întregul ei, înseamnă a stabili indicatoare în vederea creșterii bunăstarii
generale și nu o ingerință a statului în desfășurarea afacerilor private. Se conturează astfel o
libertate nelimitată de inițiativă și de inovare tehnologică din partea capitalului. China rămâne
exponenta unui experiment social, în cadrul căruia principiile de piață se raliază exercitării unui
control politic din partea guvernului asupra dinamicii societății. Acest experiment reprezintă
expresia unei voințe politice care s-a separat de ideea luptei de clasă, evidențiind pe această cale
superioritatea unor politici eliberate de subordonarea față de o ideologie dogmatică.
În concluzie, puteam afirma ideea potrivit căreia scena relațiilor internaționale este
caracterizată de prezența unor multipli poli de creștere care își intensifică relațiile cu Statele
Unite, cele mai spectaculoase mișcări creionându-se în cadrul relației Chinei cu Statele Unite.
Asistăm la conturarea unei relații speciale ce se materializează într-un multimaterialism real și
eficient în vederea abordării viitorului politic și economic al lumii.

4.2. SUA vs. China

În timpul anilor `50, China s-a definit drept un aliat al Uniunii Sovietice. Apoi, după ruptura
chino-sovietică, s-a văzut în rolul de lider al Lumii a Treia împotriva ambelor superputeri. După
schimbarea produsă în politica Statelor Unite, în timpul administrației Nixon, China a încercat să
fie o a treia parte în jocul de echilibru al celor două superputeri, aliindu-se cu SUA în anii `70,

75
Robert Zoellick „The End of the Third World ? Modernizing Multilateralism for a Multipolar World”, discurs
susţinut pe 14.04.2010 apud www.wilsoncenter.org, accesat duminică, 10 iunie 2012, ora 14 12.

29
moment în care aceasta părea slabă și modificându-și poziția, devenind echidistantă în anii `80,
când puterea militară americană era în creștere, iar Uniunea Sovietică se afla în declin economic,
și avea insuccese în Afghanistan. Totuși, odată cu sfârșitul competiției dintre superputeri, cartea
chineză și-a pierdut orice valoare și china a fost constrânsă din nou să-și redefinească rolul pe
plan mondial. Ea urmărește două scopuri: să devină campionul culturii chineze, statul nucleu,
magnet civilizațional înspre care toate celelalte comunități chineze ar trebui să se orienteze și să-
și reia poziția istorică de putere hegemonică în Asia de Est, pe care a pierdut-o în secolul al XIX-
lea.
În perioada care se întinde de la sfârșitul anilor `80 până la începutul anilor `90, relațiile
americane cu China au devenit de asemenea din ce în ce mai antagoniste. Deng Xiaoping afirma
în septembrie 1991 că relațiile conflictuale între cele două țări constituie un nou Război Rece,
expresie repetată în mod regulat în presa chineză. În august 1995, agenția guvernamentală de
presă declara că relațiile chino-americane se află la cel mai scăzut nivel de când cele două țări au
stabilit relații diplomatice în 1979. Oficialii chinezi au denunțat în mod regulat pretinsa ingerință
în treburile interne ale Chinei. Un document intern ale guvernului chinez arăta în 1992 faptul că
ar trebui să scoatem în evidență că, de când a devenit unica superputere, Statele unite sunt de o
avariție sălbatică în ceea ce privește un nou hegemonism și putere politică însă puterea lor este în
declin și există limite în legătură cu ceea ce pot ei să facă. Președintele Jiang Zemin afirma în
august 1995 că „forțele ostile occidentale nu au abandonat niciodată planul lor de a occidentaliza
și diviza țara noastră”. În 1995 exista un consens larg potrivit relatărilor, între liderii și savanții
chinezi asupra faptului că Statele Unite au încercat să „divizeze China din punct de vedere
teritorial, să o distrugă din punct de vedere politic, să o stăpânească din punct de vedere strategic
și să o frustreze din punct de vedere politic”.76
Cea mai importantă grupare din China cu vederi antagoniste asupra Statelor Unite este
reprezentată de armată care, în aparență, a făcut presiuni regulate asupra guvernului în vederea
adoptării unei atitudini mai dure cu privire la SUA. În iunie 1993, 100 de generali chinezi au
trimis, potrivit relatărilor, o scrisoare lui Deng, plângându-se de politica pasivă a guvernului în
raport cu Statele Unite și eșecul acestuia de a rezista eforturilor depuse de SUA în scopul de a
șantaja China. În toamna aceluiași an, un documnet confidențial al guvernului chinez rezuma
motivele armatei în vederea unui conflict cu Statele Unite: „deoarece Statele Unite și China au

76
Huntington, Samuel, op. cit, p. 202.

30
conflicte vechi în legătură cu ideologiile, sistemele sociale și politice lor extrem de diferite,
îmbunătățirea fundamentată a relațiilor chino-americane se va dovedi a fi imposibilă.”77 De când
americanii cred că Asia de Est va deveni inima economiei mondiale, Statele Unite nu pot tolera
un adversar puternic în această regiune. La jumătatea anilor `90 oficialii și agențiile chineze
caracterizau în mod curent SUA ca pe o putere ostilă.
Antagonismul crescut între SUA și China s-a datorat în bună parte politicilor interne din cele
două țări. Așa cum s-a întâmplat și în cazul Japoniei, opinia americană informată a fost divizată.
Multe figuri din establishment au argumentat pentru o angajare constructivă față de China,
extinderea relațiilor economice și atragerea Chinei în așa-numita comunitate a națiunilor. Alții au
pus accentul pe potențiala amenințare chineză la adresa intereselor americane, susținând că
inițiativele de conciliere cu China au produs rezultate negativeși stăruind în fața unei politici de
containtement ferm. În 1993 opinia publică americană plasa China pe poziția a doua, urmând
Iranului în clasamentul statelor care constituie o amenințare la adresa Statelor Unite.
Astfel, în decursul unui deceniu, relațiile americane cu China s-au deteriorat. Schimbarea din
relațiile asiatico-americane a fost atât de largă și a cuprins atât de multe domenii, încât pare
improbabil ca motivele să poată fi găsite în conflictele de interese individuale asupra
componentelor de automobile, vânzărilor de camere video sau baze militare, pe de-o parte, ori
asupra disidenților închiși, transferurilor de arme sau pirateriei intelectuale, pe de altă parte.
Acest fenomen a avut cauze generale. În primul rând, interacțiunea crescută între societățile
asiatice și superputerea americană, sub forma comunicațiilor extinse, a investițiilor, a comerțului
și a cunoașterii mutuale multiplică problemele în care interesele ar putea să se ciocnească sau
chiar s-au ciocnit. Această interacțiune crescută face ca amenințările practicilor și credințelor
dintr-o societate asupra alteia să existe, în ciuda unei distanțe care pare inofensivă. În al doilea
rând, creșterea puterii sovietice în anii `70 a dus la stabilirea relațiilor diplomatice între China și
Statele Unite în 1979 și la o cooperare ad-hoc între cele două state în vederea promovării
interesului lor comun în neutralizarea amenințării sovietice. Sfârșitul Războiului Rece a suprimat
acest interes comun al Statelor Unite, dar nu a fost înlocuit cu nimic. În consecință, alte probleme
în care există conflicte de interes au ieșit la suprafață. În al treilea rând, dezvoltarea economică a
țărilor est-asiatice a modificat pretutindeni echilibrul de putere între acestea și Statele Unite.
Asiaticii își afirmă din ce în ce mai mult validitatea propriilor valori și instituții, precum și

77
Ibidem, p. 206.

31
superioritatea culturii lor asupra celei occidentale. Americanii, pe de altă parte, tind să afirme, în
special după victoria lor din Războiul Rece, ideea conform căreia valorile și instituțiile lor au fost
universal justificate și că ele încă își manifestă puterea în vederea modelării politicii externe și a
celei interne a societăților asiatice.
Sfârșitul Războiului Rece, interacțiunea crescută între Asia și Statele Unite, precum și
declinul relativ al puterii americane au reliefat ciocnirea culturilor între Statele Unite, China și
alte societăți asiatice, împuternicindu-le pe ultimele să reziste presiunii americane. Afirmarea
Chinei constituie una dintre provocările fundamentale pentru Statele Unite, conflictele chinezo-
americane acoperind mai multe domenii decât cele cu Japonia, incluzând chestiuni economice,
drepturile omului, Tibertu, Taiwan, Marea Chinei de Sud și proliferarea armelor. În aproape
nicio problemă politică majoră Statele Unite și China nu au obiective comune, aceste conflicte
fiind în mare parte înrădăcinate în culturile diferite ale celor două societăți. Conflictele dintre
Statele Unite și China implică probleme fundamentale de putere, China neacceptând conducerea
sau hegemonia americană în lume, iar Statele Unite neacceptând conducerea sau hegemonia
chineză în Asia. De aproape 200 de ani, SUA au încercat să prevină nașterea unei puteri
dominante în Europa. De aproape 100 de ani, începând cu politica ușilor deschise față de China,
au încercat să facă același lucru în Asia de Est. Dezvoltarea Chinei ca putere regională
dominantă în Asia de Est, dacă va continua, va constitui o amenințare pentru acest interes
american central. Cauza care stă la temelia conflictului dintre SUA și China este reprezentat de
punctul lor de vedere diferit asupra ceea ce ar trebui să fie viitorul echilibru de putere în Asia de
Est.78
Statele Unite ale Americii sunt cel de-al doilea partener comercial al Republicii Populare
Chineze, ca şi volum al tranzacţiilor comerciale realizat între cele două ţări. Conform datelor
statistice furnizate de Comisia SUA pentru Comerţ Internaţional, volumul tranzacţiilor
comerciale dintre China şi SUA pentru anul 2008 a fost de 409.2 miliarde de dolari (71.5
miliarde de dolari – exporturi chineze către SUA, 337.8 miliarde dolari – importuri ale SUA din
China), iar în anul 2009 cifra de afaceri sino-americană a ajuns la 366 miliarde dolari (69.6
miliarde de dolari – exporturi chineze către SUA, 296.4 miliarde dolari – importuri ale SUA din
China).

78
Ibidem, p.207.

32
 Procesul de globalizare implică relaţionări între ţări diferite sub numeroase aspecte și, în
consecință, creează o anumită tendință spre armonizare a sistemelor. În ce măsură acest fenomen
este benefic pentru ambele părţi implicate, poate fi explorat prin prezentarea interacţiunilor
dintre Statele Unite şi China. Relaţiile dintre cele două state arătă că, în pofida antagonismului
fluctuant dintre ele, există posibilităţi multiple de cooperare.
Așa cum am afirmat, în anii 1990 China a profitat cu succes de perioada imediată de după
Războiul Rece pentru a-și accelera procesul de dezvoltare, iar Statele Unite devenea îngrijorată
de posibila înlocuire a URSS de către China în poziţia de competitor global. Aceste temeri au
fost întrucâtva temperate de parteneriatele strategice de cooperare încheiate de China: sino-rus în
1996, cu Uniunea Europeană şi Japonia în 1998, precum şi demararea negocierilor de înţelegere
strategică cu SUA în 1996.
Disputele dintre cele două ţări s-au accentuat în perioada crizei financiare asiatice din 1997-
1998, când China a refuzat deprecierea propriei monede aflându-se la polul opus cu SUA care
susţinea politica monetară a Fondului Monetar Internaţional.
Cel puţin la nivel economic, relaţiile celor două state tind să meargă spre cooperare tocmai
datorită interdependenţei. Interesele economice ale celor două ţări nu fac decât să contribuie la
ajutorarea reciprocă. Fie că vorbim despre dependenţa Chinei de pieţele americane sau de
ajutorul pe care îl acordă prin împrumuturi finanţând deficitul american, situaţia este dintre cele
mai neobişnuite în istorie, întrucât, o putere aflată în plin proces de dezvoltare asigură
împrumuturi şi exporturi pentru o superputere.
Într-un top al produselor pe care China le-a importat din SUA în anul 2009, am putea aminti
echipamente şi maşini electrice (9.5 miliarde $), plante şi fructe oleaginoase (9.3 miliarde de
dolari), echipamente generatoare de energie electrică (8.4 miliarde de dolari), aeronave şi nave
spaţiale (5.3 miliarde de dolari), mase plastice (4.4 miliarde de dolari), etc. De cealaltă parte,
China a exportat în SUA echipamente şi maşini electrice în valoare de 73 miliarde de dolari,
echipamente generatoare de energie electrică – 62.4 miliarde de dolari, îmbrăcăminte – 24.3
miliarde de dolari, jucării - 23.2 miliarde de dolari, mobilă – 16 miliarde de dolari, etc.79 În ceea
ce priveşte volumul tranzacţiilor comerciale în primul trimestru al anului 2010, acesta a ajuns la

79
Comisia SUA pentru Comerţ Internaţional apud http://www.uschina.org/statistics/tradetable.html, accesat,
duminică, 10 iunie 2012, ora 18 45.

33
aproximativ 100 de miliarde de de dolari, dintre care aproape 22 de miliarde importuri chineze
din SUA şi circa 73 de miliarde exporturi către SUA.80

4.3. Proiecții viitoare

În ultimii 500 de ani, s-au petrecut trei mutații ale puterii de amplitudini tectonice, schimbări
fundamentale în ceea ce privește distribuția puterii care au remodelat scena internațională –
politica, economia și cultura ei. Prima a constat în ascensiunea lumii occidentale, un proces care
își are debutul în secolul al XV-lea și care a accelerat în mod spectaculos la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Acest proces a dat nașterii modernității, cu aspectele sale privind știința și tehnologia,
comerțul și capitalismul, revoluția industrială și cea agricolă. S-a concretizat astfel îndelunga
dominație politică a națiunilor occidentale. A doua schimbare a avut loc la sfârșitul secolului al
XIX-lea, constând în ascensiunea Statelor Unite. La scurt timp după industrializarea lor, Statele
Unite au devenit cea mai puternică națiune de după Roma imperială, fiind în același timp și
singura care era mai puternică decât orice uniune a altor națiuni.
Statele Unite au dominat economia, politica, știința, cultura globală în ceea mai mare parte a
secolului trecut. În ultimii 20 de ani, această hegemonie nu a avut rival, reprezentând un fenomen
fără precedent în istoria modernă. Cea de-a treia schimbare de putere a epocii moderne poate fi
numită „ascensiunea restului”. În ultimele decenii, state din întreaga lume au atins niveluri ale
creșterii economice ce odinioară păreau de neconceput. Deși au existat atât perioade de
prosperitate, cât și de recesiune, tendința generală a fost în mod neechivoc una ascendentă.
Sistemul internațional emergent va fi probabil unul destul de diferit față de
precedentele. Acum 100 de ani, exista o ordine multipolară condusă de un grup de guverne
europene care, în mod constant, oscilau între alianțe, rivalități, erori și războaie. A urmat apoi
duopolul bipolar al Războiului Rece, mai stabil sub anumite aspecte, dar în care superputerile
americană și sovietică reacționau mai mult sau mai puțin exagerat la fiecare mișcare a celeilalte.
Din 1991, scena internațională se află sub auspiciile imperiului america, o lume unică, unipolară,
în care economia globală deschisă s-a extins și accelerat în mod spectaculos. Această expansiune
conduce către următoarea schimbare în natura ordinii internaționale.

80
US Census Bureau, apud http://www.census.gov/foreign-trade/balance/c5700.html#2010, accesat duminică, 10
iunie 2012, ora 19 36.

34
 La nivel politico-militar ne plasăm într-o lume dominată de o singură superputere,
cea americană. În orice altă dimensiune – financiară, industrială, educațională, culturală și
socială-, distribuția puterii se schimbă, îndepărtându-se de dominația Statelor Unite, conturându-
se astfel o lume postamericană.81
Având 6 civilizații, 18 secole, economii cu creștere rapidă și diferențe politice, economice și
sociale majore între societățile sale, Asia de Est ar putea să se dezvolte urmând câteva modele
ale relațiilor internaționale la începutul secolului XXI.
Este de conceput faptul că un extrem de complex set de relații de cooperare și de conflict ar
putea să se nască, implicând majoritatea puterilor mari și de nivel mediu ale regiunii. Un sistem
internațional multopolar ar putea să fie format din China, Japonia, Statele Unite, Rusia și
probabil India, echilibrându-se și probabil fiind în competiție una cu alta. În mod alternativ,
politica est-asiatică ar putea fi dominată de o rivalitate bipolară sunsținută între China și Japonia
sau între China și Statele Unite, alte state aliniindu-se de o parte sau de alta sau optând pentru
realiniere. Este de conceput și faptul că politica est-asiatică ar putea să se întoarcă la modelul său
tradițional unipolar, cu ierarhia puterii centrată în Beijing. Dacă China își susține ritmul de
dezvoltare economică în secolul XXI, își menține unitatea în era post-Deng și nu rămâne fără
putere în urma luptelor de secesiune, este posibil ca ea să încerce să realizeze ultima dintre aceste
consecințe.
La începutul anilor `80, China a început să-și convertească resursele economice în putere
militară și influență politică. Dacă dezvoltarea sa economică va continua, acest proces de
conversiune va lua proporții. Cu unele excepții, cum ar fi Marea Chinei de Sud, este imposibil ca
hegemonia chizeză în Asia de Est să implice extinderea controlului teritorial prin folosirea
directă a forței militare. Astfel, analiștii compară dezvoltarea Chinei cu apariția Germaniei
wilhelmiene ca putere dominantă în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nașterea unei puteri
este întotdeauna extrem de destabilizatoare, afirmarea Chinei diminuând orice fenomen
comparabil din timpul ultimei jumătăți a celui de-al doilea mileniu. Lee Kuan Yew observa în
1994 că „dimensiunea dislocării lumii datorită Chinei este atât de mare încât lumea trebuie să își

81
Zakaria, Fareed, op. cit., pp. 25-27.

35
găsească un nou echilibru în 30 sau 40 de ani. Nu se poate pretinde că este vorba de un alt mare
jucător. China este cel mai mare jucător din istoria timpului”.82
Hegemonia chineză va reduce instabilitatea și conflictul în Asia de Est. Ea va reduce de
asemenea și influența americană și occidentală din această zonă și va sili Statele Unite să accepte
ceea ce a încercat să prevină: dominarea unei regiuni –cheie a lumii de către o altă putere. Gradul
în care această hegemonie amenință interesele altor state asiatice sau ale Statelor Unite depinde
totuși în mare parte de ceea ce se întâmplă în China. Creșterea economică generează putere
militară și influență politică, însă poate să și stimuleze dezvoltarea politică și mișcarea înspre o
formă de politică mai deschisă, mai pluralistă și, posibil, mai democratică.83
În ceea ce privește Statele Unite, fostul ministru de extene al Franței, Hubert Vedrine,
reliefa ideea conform căreia „Statele Unite ale Americii este dominantă pe toate planurie:
economic, tehnologic, militar, financiar lingvistic si cultural. Nu a existat nimic asemănător până
acum.” Această discrepanţa dintre SUA şi celelalte state manifestă un dublu efect: pe de o parte
SUA este în mare parte invulnerabilă la orice atac venit din partea unui alt stat, iar pe de altă
parte puterea americană poate fi caracterizată drept impredictibilă şi considerată drept o
ameninţare pentru ceilalţi actori ai scenei internaţionale. SUA prezintă o serie de caracteristici
care îi întăresc poziția de hegemon mondial: este cea mai bogată națiune, deține cea mai bine
echipată armată din lume capabilă să fie desfăşurată oriunde în lume şi al cărui buget militar este
mai mare decât suma bugetelor de apărare ale statelor Uniunii Europene, deține o cantitate uriașă
de putere acumulată până în prezent, iar poziția sa geografică o face practic invulnerabilă la orice
atacuri venite din partea altor actori ai scenei internaționale, singurul mod în care existența
Statelor Unite poate fi amenințată este prin intermediul unui atac nuclear masiv, care se poate
transforma într-un atac asupra inițiatorului său. În ciuda acestor invulnerabilități în fața
amenințărilor simetrice, momentul 11 septembrie a evidențiat o vulnerabilitate majoră a Statelor
Unite în fața amenințărilor asimetrice.
În ciuda avantajelor militare, economice şi politice de care se bucură Statele Unite, se
creionează posibilitatea apariţiei unui competitor strategic, ceea ce reprezintă una dintre cele mai
mari ameninţări pe termen lung pentru superputerea americană. O dată apărut un asemenea
competitor două scenarii se creionează, pe de o parte, Statele Unite confirmă în cadrul

82
Buzan, Barry, Segal, Gerald, „Asia: Skepticism about optimism”, National Interest, 39, primăvară-vară 1995, pp.
83-84.
83
Huntington, Samuel, op. cit, p.214.

36
conflictului cu rivalul său ideea conform căreia reprezintă cel mai puternic stat din sistem, iar pe
de altă parte, va fi forţată sa abdice din această poziţie. În prezent nu există încă un stat sau o
alianţă de state care să conteste puterea americană în mod efectiv. Există în schimb posibili rivali
cum ar fi China, India, Uniunea Europeană şi Rusia. Aceştia în ultimii ani au acumulat cantităţi
importante de putere, dar sunt încă prea slabe să conteste puterea SUA. De asemenea această
acumulare de putere s-a făcut într-un mediu internaţional dominat de SUA şi au beneficiat
implicit de efectele dominaţiei americane: pace relativă la nivel global şi cresterea treptată a
prosperităţii. Aceste ultime două variabile ar putea acţiona în favoare Statelor Unite, rivalul sau
rivalii trebuind să fie capabili să ofere cel puţin acelas nivel de securitate şi prosperitate în cadrul
sistemului internaţional pentru a lua locul Statelor Unite.84
În altă ordine de idei, puterea emergentă a Chinei nu poate fi negată, aceasta folosindu-și
puterea economică și cea geopolitică în vederea contrabalansării hegemoniei americane, fiind
unul dintre puținele state care au dobândit putere militară prin intermediul forței sale
economice.85
În ceea ce privește China, există o concepție dualistă a teoreticienilor din domeniul relațiilor
internaționale. Unii politologi afirmau că orice hegemonie este trecătoare86 și că rolul Statelor
Unite de cea mai mare putere globală nu este unul imuabil.
Unul dintre scepticii în ceea ce privește amenințarea poziției globale a Statelor Unite de către
China și de preluare a statutului de cel mai puternic stat în relațiile internaționale este Zbigniew
Brzezinski, acesta relevând ideea conform căreia „chiar şi în anul 2020, chiar şi în cele mai
favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca această ţară să devină cu adevărat
competitivă în ce priveşte dimensiunile – cheie de putere mondială”.87
Unii analiști susțin că Republica Populară Chineză va domina secolul XXI, devenind prima
putere mondială, această afirmație fiind întărită de contribuția Chinei la relansarea planului
economic și a comerțului la nivel global, în valoare de un trilion de dolari, crescând astfel și
posibilitățile de finanțare ale Fondului Monetar Internațional.88 Privită sub aspectul ascensiunii

84
Joffe, Josef, Uberpower: The Imperial Temptation of America , W.W. Norton, New York, 2006, pp. 125-138.
85
Russel, Bertrand, op. cit., p. 193.
86
Brzezinski, Zbigniew, op. cit., p. 15-17.
87
Neguţ, Silviu, op.cit. , p. 107-109.
88
http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/g20-un-trilion-de-dolari-pentru-relansare-150459.html,
accesat luni, 11 iunie 2012, ora 15 45.

37
sale economice și militare, din perspectivă neorealistă, comportamentul Chinei este considerat a
fi amenințător „nu numai prin rapiditate, ci şi prin dimensiuni şi potenţial”.89
În concluzie, opinia mea în ceea ce privește China se raliază celei a lui Samuel Huntington,
susținând că secolul XXI se va desfășura sub auspiciile civilizației sinice, purtând pecetea
Chinei, contrazicându-l astfel pe Zbigniew Brzezinski, care susținea imposibilitatea evoluției
Chinei astfel încât să dobândească poziția de lider economic al lumii. 90 Astfel, nu putem ignora
ideea conform căreia dezvoltarea economică a Chinei magnetizează întreg sistemul internațional,
inclusiv Statele Unite. Dar, în ciuda acestui fapt, puterea Chinei este departe de a putea fi
comparată cu cea a Statelor Unite. Cel puţin din perspectivă militară, geopolitică şi geostrategică,
supremația americană nu poate fi contestată pe termen scurt sau mediu. Astfel, pentru moment,
putem afirma că singurul domeniu în care China ar putea câștiga supremația mondială este
domeniul economic.

89
http://belfercenter.ksg.harvard.edu/files/is3002_pp007-045_friedberg.pdf, accesat marți, 12 iunie 2012, ora 19
25.
90
Brzezinski, Zbigniew, op.cit., p.232

38