El afirmă că "Suntem supuși producerii adevărului prin putere și nu putem exercita puterea decât

prin producerea adevărului" (Foucault, 2003:93). Cu alte cuvinte, modul în care este exercitată
puterea este prin intermediul discursurilor de adevăr care trebuie mai întâi să fie validate de către o
comunitate de învățați.

Foucault contestă ideea că puterea este exercitată de oameni sau grupuri prin intermediul unor acte
"episodice" sau "suverane" de dominare sau coerciție, considerând-o în schimb ca fiind dispersată și
omniprezentă. "Puterea este pretutindeni" și "vine de pretutindeni", astfel încât, în acest sens, nu
este nici o agenție, nici o structură (Foucault 1998: 63). În schimb, este un fel de "metaputere" sau
"regim al adevărului" care străbate societatea și care se află în flux și negociere constantă. Foucault
folosește termenul "putere/cunoaștere" pentru a semnifica faptul că puterea este constituită prin
formele acceptate de cunoaștere, înțelegere științifică și "adevăr":

"Adevărul este un lucru al acestei lumi: el este produs numai în virtutea unor forme multiple de
constrângere. Și induce efecte regulate de putere. Fiecare societate are regimul său de adevăr,
"politica generală" a adevărului: adică tipurile de discurs pe care le acceptă și le face să funcționeze
ca fiind adevărate; mecanismele și instanțele care permit să se facă distincția între afirmațiile
adevărate și cele false, mijloacele prin care fiecare dintre ele este sancționată; tehnicile și procedurile
cărora li se acordă valoare în dobândirea adevărului; statutul celor care sunt însărcinați să spună ceea
ce contează ca fiind adevărat" (Foucault, în Rabinow 1991).

Aceste "politici generale" și "regimuri ale adevărului" sunt rezultatul discursului și instituțiilor
științifice și sunt consolidate (și redefinite) în mod constant prin intermediul sistemului educațional,
al mass-mediei și al fluxului de ideologii politice și economice. În acest sens, "bătălia pentru adevăr"
nu este pentru un adevăr absolut care poate fi descoperit și acceptat, ci este o bătălie cu privire la
"regulile conform cărora adevărul și falsul sunt separate și efectele specifice ale puterii sunt atașate
adevărului"... o bătălie cu privire la "statutul adevărului și la rolul economic și politic pe care îl joacă"
(Foucault, în Rabinow 1991). Aceasta este sursa de inspirație pentru concentrarea lui Hayward
asupra puterii ca limite care permit și limitează posibilitățile de acțiune, precum și asupra
capacităților relative ale oamenilor de a cunoaște și de a modela aceste limite (Hayward 1998).

Foucault este unul dintre puținii scriitori despre putere care recunosc faptul că puterea nu este doar
un lucru negativ, coercitiv sau represiv, care ne obligă să facem lucruri împotriva dorinței noastre, ci
poate fi, de asemenea, o forță necesară, productivă și pozitivă în societate (Gaventa 2003: 2):

"Trebuie să încetăm odată pentru totdeauna să descriem efectele puterii în termeni negativi:
"exclude", "reprimă", "cenzurează", "abstractizează", "maschează", "ascunde". De fapt, puterea
produce; produce realitate; produce domenii de obiecte și ritualuri ale adevărului. Individul și
cunoștințele care pot fi obținute despre el aparțin acestei producții" (Foucault 1991: 194).
Puterea este, de asemenea, o sursă majoră de disciplină socială și de conformitate. Mutând atenția
de la exercitarea "suverană" și "episodică" a puterii, concentrată în mod tradițional în statele feudale
pentru a-și constrânge supușii, Foucault a indicat un nou tip de "putere disciplinară" care poate fi
observată în sistemele administrative și serviciile sociale create în Europa secolului al XVIII-lea, cum
ar fi închisorile, școlile și spitalele de boli mintale. Sistemele lor de supraveghere și evaluare nu mai
necesitau forță sau violență, deoarece oamenii au învățat să se disciplineze și să se comporte în
moduri așteptate.

Foucault a fost fascinat de mecanismele de supraveghere a închisorilor, de disciplina școlară, de

sistemele de administrare și control al populațiilor și de promovarea normelor privind
comportamentul corporal, inclusiv cel sexual. El a studiat psihologia, medicina și criminologia și
rolurile acestora ca organisme de cunoaștere care definesc normele de comportament și devianța.
Corpurile fizice sunt subjugate și obligate să se comporte în anumite moduri, ca un microcosmos al
controlului social al populației în general, prin ceea ce el a numit "bioputere". Puterea disciplinară și
bio-puterea creează o "practică discursivă" sau un corp de cunoștințe și comportament care
definește ceea ce este normal, acceptabil, deviant etc. - dar este o practică discursivă care se află
totuși într-un flux constant (Foucault 1991).

Un aspect esențial al abordării lui Foucault asupra puterii este că aceasta transcende politica și vede
puterea ca pe un fenomen cotidian, socializat și întrupat. Acesta este motivul pentru care luptele
pentru putere centrate pe stat, inclusiv revoluțiile, nu duc întotdeauna la schimbări în ordinea
socială. Pentru unii, conceptul de putere al lui Foucault este atât de evaziv și de îndepărtat de agenție
sau structură încât pare să existe puține posibilități de acțiune practică. Dar el a avut o influență
enormă în evidențierea modalităților prin care normele pot fi atât de adânc înrădăcinate încât să fie
dincolo de percepția noastră - făcându-ne să ne disciplinăm singuri fără a fi constrânși în mod
intenționat de alții.

Contrar multor interpretări, Foucault a crezut în posibilitățile de acțiune și rezistență. El a fost un

comentator social și politic activ care a văzut un rol pentru "intelectualul organic". Ideile sale despre
acțiune erau, ca și cele ale lui Hayward, preocupate de capacitățile noastre de a recunoaște și de a
pune la îndoială normele și constrângerile socializate. Sfidarea puterii nu este o chestiune de căutare
a unui "adevăr absolut" (care este, în orice caz, o putere produsă social), ci "de detașare a puterii
adevărului de formele de hegemonie, socială, economică și culturală, în cadrul cărora operează în
prezent" (Foucault, în Rabinow 1991: 75). Discursul poate fi un loc atât al puterii, cât și al rezistenței,
având posibilitatea de a "eluda, submina sau contesta strategiile de putere" (Gaventa 2003: 3):