PRINCIPIUL

SUBSIDIARITĂȚII 

1
 CUPRINS

1. ORIGINE ȘI EVOLUȚIE ISTORICĂ..................................................................................3

2. DEFINIȚIE..............................................................................................................................7
3. SFERA DE APLICARE..........................................................................................................8
1. Principiul de aplicare..............................................................................................................8
2. Probleme de delimitare...........................................................................................................8
3. Unde se aplică principiul subsidiarității?...............................................................................9
4. TRĂSĂTURILE, FUNCŢIILE POLITICE ŞI PROBLEMELE LEGATE DE
APLICAREA PRINCIPIULUI SUBSIDIARITĂŢII..................................................................10
 Trăsăturile principiului şi implicaţiile politice ale interpretării lor...................................10
 Funcţiile şi ţintele politice ale subsidiarităţii.......................................................................11
 Problemele politice legate de principiu................................................................................12
5. CONCLUZIE.........................................................................................................................13
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................15

2
 1. ORIGINE ȘI EVOLUȚIE ISTORICĂ

Deşi anul 1931 este oficializarea conceptului ca şi termen privind relaţionarea dintre
stat şi societate, au existat gânditori în secolele XVIII-XIX care au dezbătut acelaşi subiect,
printre ei numărându-se John Locke, Alexis de Toqueville, Pierre Joseph Proudhon, John
Stuart Mill, considerat de Lucas Verdu în tratatul său „Curs de drept Politic” un „clasic
liberal preocupat constant de libertatea omului ca subiect principal al organizării şi proceselor
guvernamentale” .

Secolul XIX a adus din nou în discuţie conceptul subsidiarităţii, pus pe tapet de
autoritatea papală reprezentată de Leon al XIII-lea, în enciclicele „Immortale Dei”, cât şi
„Rerum Novarum”, publicate la 15 mai 1891, în care este definit dreptul de proprietate şi
limitele, marcate de statutul muncitorului care trebuie să beneficieze de un salariu just şi să
fie protejat de asociaţii corporatiste şi de o legislaţie socială adecvată. Milagros Otero Parga a
văzut în enciclica lui Leon al XII-lea „un antecedent al principiului subsidiarităţii, întrucât
deşi problema pe care enciclica o tratează este a separării sferelor ecleziastice şi civile, se
defineşte independenţa şi autonomia unor problematici considerate ca fiind baza unei
interpretări extensive precum societăţi, grupuri minoritare sau state membre ale Uniunii
Europene în relaţie cu puterea superioară. Jose Maria de Areilza Carvajal opinează că
subsidiaritatea catolică „nu pretindea să servească drept criteriu pentru a dezvolta un model
politic, ci deriva din apărarea şi înţelegerea demnităţii şi libertăţii umane ale Bisericii din care
reieşeau problemele sociale ale vremii, însă nu cu influenţe politice”.

3
 Înţelesul clasic al termenului a fost dat de Biserica Catolică, îngrijorată în deceniul
trei al secolului trecut de modificările suferite de sistemul social, care punea individul într-un
statut dezavantajos faţă de drepturile pe care statul le avea asupra populaţiei. În aceste
condiţii de tensiune a fost emisă enciclica „Quadragessimo anno” (1931) de către Papa Pius
al XI-lea: „Aşa cum este greşit a se retrage individului şi a se acorda unui grup ceea ce se
poate realiza ca iniţiativă privată şi industrie, tot la fel este o nedreptate, un mare rău şi o
destabilizare a ordinii juste ca o asociaţie mai mare, aflată la un nivel superior să îşi aroge
funcţii care pot fi îndeplinite eficient de societăţi mai mici, la un nivel inferior. Acesta este un
principiu al filosofiei sociale, de neclintit şi neschimbat. Prin chiar natura, adevăratul scop al
activităţii sociale trebuie să fie acela de a ajuta pe membrii corpului social, dar niciodată de a-
i distruge sau asimila”

Explicaţiile care s-au oferit pentru moment în 1931 au mers pe două direcţii: enciclica
a fost văzută ca răspuns la intervenţionismul statal provenind din hegelialism şi, în al doilea
rând, a fost văzut drept scut de protecţie în faţa corporatismului dezvoltat de fascismul italian.
În deceniul VI al secolului XX, dezbaterile în jurul subsidiarităţii au renăscut, papa Ioan al
XXIII-lea fiind cel care s-a ocupat de renaşterea discuţiilor, în enciclica „Pacem in Terris”, în
care subsidiaritatea se defineşte ca şi „principiu general de organizare socială şi delimitare de
sfere de acţiune între celula familiei şi puterea publică” . Au urmat alte două enciclice, în
1965 şi 1967 („Populorum Progressio” şi „Gaudium et Spes”) conform cărora ordinea
lucrurilor trebuie sa fie subordonată ordinii persoanelor şi nu invers. În ceea ce priveşte
natura principiului şi diversele elemente pe care le combină, există numeroase opinii. Javier
Barnes aprobă legătura arhaică existentă între acest principiu şi filosofia aristotelico-tomistă.
Vlad Constantinescu, de cealaltă parte, afirmă că rădăcinile conceptului reprezintă o
combinaţie a filosofiei aristotelice îmbogăţită în Evul Mediu graţie lui Toma D’Aquino.

Ca şi precedent doctrinar, conceptul de subsidiaritate îşi are originea în teoriile care

încercau să confere o protecţie individului faţă de intervenţiile publice nejustificate, prin
luarea deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil, evoluţia pe care a cunoscut-o fiind cea pe
care o are în prezent: intervenţia forului superior numai atunci când cel inferior nu reuşea să
aibă eficienţă în acţiunile sale . Alte două voci importante în instituţiile comunitare, Mark
Wilke şi Helen Wallace sunt de părere că „în esenţă, subsidiaritatea este un termen socio-
politic, şi nu un principiu juridic sau constituţional” . În ultimele studii consacrate acestui
principiu s-a ajuns la concluzia că subsidiaritatea este un concept poliedric, dacă se ţine
seama de originile sale teologice, filosofice, politice şi nu în ultimul rând juridice. Ca şi

4
principiu politic, subsidiaritatea concepe organizaţia politică ca un tot de cercuri concentrice
care pot funcţiona în măsura în care respectă limitele impuse de principiu. Există două
sensuri în care se poate urmări principiul din punct de vedere politic: primul este vertical şi
prin aceasta se înţelege că încearcă să articuleze relaţiile dintre diversele nivele de putere şi
un sens orizontal, care este un mecanism de articulare între cetăţeni, societate şi puteri
publice. Profesorul universitar Colmeiro, din secolul XIX, vedea în principiul subsidiarităţii,
o scădere a rolului individului, întrucât „activitatea individuală scade din forţă şi particularii
se obişnuiesc să nu se mai sprijine pe forţele proprii, şi să ceară protecţie unde trebuie să li se
acorde numai libertate” . A treia componentă a conceptului este cea juridică, subsidiaritatea
constituindu-se ca un element secundar sau suplimentar. În dreptul administrativ francez,
„recursul din cauza excesului de putere” a luat naştere de timpuriu sub termenul de recurs
subsidiar, transformându-se mai târziu în recurs principal. În dreptul penal, norma subsidiară
este aplicabilă când cea principală nuşi atinge obiectivele, obţinând o întâietate pe care
înainte nu o avea. Revoluţia franceză prin vocea lui Robespiere şi a Convenţiei a pus în
discuţie principiul, afirmând: „Lasaţi libertatea individuală tuturor celor care nu aparţin în
mod natural autorităţii publice şi veţi lăsa astfel mai puţin în seama ambiţiei şi arbitrariului” .
În ceea ce priveşte construcţia Uniunii Europene, unii dintre autori o compară cu o piramidă
inversă, întrucât acţionează la impulsul activităţilor cotidiene, contrar construcţiei federale
clasice. Adeziunea Irlandei la Comunităţile Europene o demonstrează cel mai bine, ea
protejând limba irlandeză ameninţată de engleză, fiind în acelaşi timp deschisă către exterior
(economic, politic, cultural şi social), ceea ce atrage după sine o diminuare a dependenţei sale
faţă de Regatul Unit.

Conţinutul principiului:Conţinutul principiului poate fi relevat filosofic, politic

şi juridic.

Filosofic dezvăluit, principiul politic de construcţie europeană este un principiu care

cere găsirea dreptei măsuri între real şi ideal, între accesibil şi dezirabil. Adecvarea şi
echilibrul sunt notele sale definitorii. Adecvarea deciziei politice la presiunile realului în
limitele permise de urmărirea idealului şi adecvarea deciziei politice la cerinţele prezentului
în limitele fixate de viziunea viitorului sunt cele două feţe prin care principiul îşi croieşte
dreapta măsură. Echilibrările prin acţiuni politice de împăcări reciproc profitabile între
tendinţele opuse ale realităţii şi între vederile diferite asupra realizărilor şi proiectelor sunt
mijloacele de înfăptuire a armonizării comunitare prin dreapta măsură.

5
 Politic descifrat, principiul subsidiarităţii are note specifice1 care se derulează şi se
finalizează în precizarea conţinutului noţiunilor (sub-conceptelor) de:

1. competenţă subsidiară în relaţiile Uniunii cu statele componente sau aspirante;

2. asistenţă subsidiară;
3. revizuire subsidiară în cadrul Comunităţii .

Juridic văzut, conţinutul principiului, aşa cum este el introdus în Tratatul Comunităţii
prin preambul (25-12) şi prin articolul 5, este următorul „ În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât
şi în măsura în care obiectivele vizate de Tratat nu pot fi realizate în manieră satisfăcătoare
prin acţiunea Statelor Membre, şi pot fi deci mai bine realizate la nivel comunitar, sub
aspectul dimensiunilor şi efectelor avute în vedere”. Ca principiu juridic el se referă la
exerciţiul competenţelor concurente ale unor instituţii de decizie şi numai la exerciţiul
competenţelor concurente (nu şi la atribuirea de competenţe sau la exerciţiul competenţelor
exclusive).

6
 2. DEFINIȚIE

Principiul subsidiarității este un principiu care s-a afirmat treptat în diferite domenii

ale societății ca artă modernă și contemporană, în care această expresie are diferite valori
semantice în funcție de zona în care este utilizat. În mod general, principiu subsidiarității
poate fi definit ca principiu regulator, deci, dacă un individ inferior este capabil sa efectueze
o sarcină bine, individul superior nu ar trebui să intervină, dar poate eventual sprijini acțiunile
lui.

Zonele cele mai tipice în care există subsidiaritatea sunt știința politică și ordinea de
drept , astfel încât același principiu poate fi luat ca un adevărat principiu legal .

 Principiul subsidiarității se caracterizează, în conformitate cu cei care o

sprijină, prin implicații de natură pozitivă ori de tip negativ. Din punct de vedere pozitiv,
de fapt, se afirmă că statul (și alte organe publice) ar trebui să ofere sprijin financiar,
instituțional și legislativ a organelor sociale minore (biserică, familie, asociații).
Implicațiile de natură negativă, însă, împinge statul să se auto-abțină de la actiuni in
anumite sectoare, pentru a nu împiedica pe cel ce ar putea face un anumit lucru mai bine
decit statul in sine (se presupune, de fapt, că libere adunari de oameni cunosc anumite
realități periferice mai bune decit administratorii publici de cel mai înalt nivel). În acest
fel s-ar favoriza lupta la ineficiența, risipa, welfarism și centralismul birocratic excesiv.
 Aplicarea subsidiarității în regimurile federale.

7
 3. SFERA DE APLICARE

1. Principiul de aplicare

În sens general, aplicarea principiului subsidiarităţii poate fi avută în vedere din două
perspective diferite. În domenii în care tratatul acordă Comunităţii o competenţă partajată cu
statele membre, principiul subsidiarităţii serveşte drept criteriu de înţelegere a acestei
competenţe (limite privind exercitarea competenţelor). În domeniile în care tratatul nu
recunoaşte vreo competenţă Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii nu creează
competenţe complementare (fără atribuire de competenţe).

2. Probleme de delimitare

Principiul subsidiarităţii se aplică doar în domenii partajate între Comunitate şi statele

membre. Prin urmare, nu se aplică competenţelor exclusive ale Comunităţii sau
competenţelor naţionale exclusive. Totuşi, linia de separare este fluctuantă, din cauză 2 că,
domeniile de competenţă ale Comunităţii pot fi extinse în virtutea art. 308 CE, dacă o acţiune
a acesteia din urmă apare ca necesară pentru realizarea unor obiective ale tratatului.
Delimitarea competenţelor exclusive ale Comunităţii rămâne problematică, în special,
deoarece ea operează în tratate nu prin referire la domenii specifice, ci prin descrierea
funcţiilor.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a pronunţat o serie de

hotărâri prin care a definit şi a recunoscut anumite competenţe drept exclusive (care rezultă

8
din tratate, dar fără a fi reglementate de către acestea), fără însă a stabili o listă exhaustivă a
acestor competenţe.

Domeniul de aplicare al principiului subsidiarităţii nu a fost delimitat în mod clar, el

continuând să conducă la divergenţe de interpretare. Totuşi, Comunitatea are ca scop clar
limitarea acţiunii sale la obiectivele tratatelor şi asigurarea adoptării unor noi măsuri la un
nivel cât mai apropiat posibil de cetăţeni. De asemenea, în preambulul Tratatului UE există
un accent special asupra acestei legături între principiul subsidiarităţii şi regula apropierii faţă
de cetăţean.

Odată intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona ar trebui să pună capăt divergenţelor

de interpretare cu privire la domeniul de aplicare al principiului subsidiarităţii. În fapt, noul
tratat defineşte domeniile ce intră în competenţele exclusive şi în competenţele partajate ale
Uniunii. Art. 4 alin. (2) TFUE conţine lista următoare aparţinând competenţelor partajate:
piaţa internă; politica socială; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultură şi
pescuit, excluzând conservarea resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia
consumatorului; transporturi; reţele trans-europene; energie; spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

3.  Unde se aplică principiul subsidiarității?

Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică

în special în cadrul procedurilor legislative. Tratatul de la Lisabona a întărit rolul
parlamentelor naționale și al Curții Europene de Justiție în controlarea respectării principiului
subsidiarității. Acesta a introdus o referire explicită la dimensiunea subnațională a
principiului subsidiarității și, de asemenea, a consolidat rolul Comitetului European al
Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea parlamentelor naționale, ca
parlamentele regionale care dispun de competențe legislative să participe la mecanismul de
alertă timpurie ex ante.

9
 4. TRĂSĂTURILE, FUNCŢIILE POLITICE ŞI PROBLEMELE
LEGATE DE APLICAREA PRINCIPIULUI
SUBSIDIARITĂŢII

 Trăsăturile principiului şi implicaţiile politice ale interpretării lor

Trăsăturile principiului subsidiarităţii, înţeles ca principiu politic, sunt diferit

evidenţiate de la autor la autor. Astfel, pentru Jean Louis Clergerie21 acestea sunt:
ambiguitatea, faptul că reglementează exercitarea competenţelor şi nu conţinutul lor şi
caracterul implicit.

Ambiguitatea este considerată de autorul francez ca fiind relevată de faptul că unii

autori văd principiul ca pe o garanţie a limitării puterilor decizionale ale Comisiei (Vlad
Constantinesco de ex), pe când alţii o văd ca pe o posibilitate nelimitată creată Comisiei şi
Uniunii în general de a-şi extinde puterile (Monique Chemillier Gendreau). Deci, unii văd
principiul de după Maastricht ca pe o cartă a autonomiei subunităţilor şi a garantării
identităţilor naţionale, pe când alţii îl văd ca pe o cartă a garantării centralismului. Suntem de
acord cu autorul francez că sursa ambiguităţii este filozofică. Mergem însă mai departe şi
anticipăm (ceea ce vom dezvolta mai jos) că, prin substanţa sa filosofică, principiul în sine şi
ambiguitatea sa în mod special nu presupun la ceva disfuncţional, la ceva rău. Datorită
ambiguităţii sale, principiul poate fi folosit (şi a fost folosit) fie în sens centralizator, fie
autonomizator, fie ca principiu al căutării măsurii între centralism şi autonomie, în funcţie de
nevoia concretă, în funcţie de ce este de făcut pentru restabilirea echilibrului şi atractivităţii
sistemului. Este pe de altă parte adevărat că este un principiu care poate justifica în condiţii

10
determinate fie formule echilibrate de acţiune politică, fie excese centralizatoare sau
autarhice, cu efect compensator. Acestea înseamnă de fapt că principiul nu prescrie o direcţie
de orientare a acţiunii politice, ci înscrie obligaţia decidenţilor politici de a-şi orienta acţiunile
spre stabilirea şi restabilirea permanentă a dreptei măsuri, a echilibrului în sistem.

A doua trăsătură este considerată faptul că el reglementează strict exerciţiul

competenţelor partajate, nu şi a celor exclusive (cum se întâmplă cu principiul geamăn al
proporţionalităţii). Exercitarea competenţelor Comunităţii se supune, după autorul francez,
criteriilor legalităţii, oportunităţii şi proporţionalităţii.

Legalitatea impune: Comunitatea nu poate interveni decât în limitele care îi sunt

precizate de negocierile politice şi fixate în Tratate, fie prin reglementări speciale, fie prin
obiectivele acestora (respectiv 3 B TUE, art 5 CE). Oportunitatea /Necesitatea impune:
Comunitatea nu intervine decât atunci când obiectivele nu pot fi realizate satisfăcător prin
acţiunea Statelor Membre şi pot fi realizate cu efecte mai mari şi cu dimensiuni mai
cuprinzătoare doar prin intervenţie comunitară (CE. Art. 5.).

Al treilea criteriu priveşte intensitatea şi temperează intervenţia comunitară, să nu

exceadă ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatului. A treia trăsătură se referă
la lunga istorie cu caracter implicit al principiului. În tratatele originare se regăseşte marca
principiului. Exemple pot fi considerate CECO (art 5 şi 95 -i) şi Tratatele de la Roma (art.
81ex 85, 82, ex 86, 86, ex 90 etc.). AUE, face referinţă explicită22 în articolele 174-4 ex 130
R-4, din Titlul XIX, ex-Titlul XVI. Istoria sa lungă îi complică conţinutul, adăugându-i ca arii
de aplicare toate precedentele şi, mai ales, stabilind ca posibil loc al principiului tot ceea ce el
nu expune, dar nici nu exclude.

După profesorul Zăpîrţan, trăsăturile principiului subsidiarităţii sunt:

o caracterul dinamic;
o caracterul orientativ (nu constrângător, normativ);
o caracterul flexibil, deschis la problemele şi soluţionările noi evidenţiate în timpul
desfăşurării procesului;
o caracterul ambiguu.

 Funcţiile şi ţintele politice ale subsidiarităţii

11
Funcţiile şi ţintele principiului înţeles ca principiu politic sunt:

 crearea cadrului politic pentru respectarea reală şi inalienabilă a persoanei umane;

 solidarizarea umană şi creştină a europenilor;
 armonizarea politică, militară şi socială a Europei;
 dezvoltarea economică a Europei;
 eficientizarea activităţilor în Europa;
 dezvoltarea pluralităţilor şi încurajarea armoniei culturale prin valorizarea
patrimoniului de diversitate.
 Problemele politice legate de principiu

Subsidiaritatea este principiul construcţiei unităţii, iar problemele legate de

înţelegerea şi aplicarea sa devin problemele unificării, la nivelul instituţuional şi cultural de
adâncime. Probleme legate de aplicarea principiului definit juridic sunt: „frustrarea politică”,
diferenţele culturale mari şi, mai ales, dinamica intereselor celor implicaţi. Înţelegem prin
„frustrare politică” nemulţumirea decidenţilor tradiţionali, de exemplu a parlamentarilor
francezi faţă de situaţia actuală în care asupra cazurilor de subsidiaritate se pronunţă o
instituţie de natură juridică, Curtea Europeană de Justiţie, şi nu o instituţie politică. Această
nemulţumire s-a exprimat deschis atunci când s-a formulat propunerea pentru reformarea
Parlamentului European26. În 1995, Adunarea Naţională a Franţei a formulat propunerea de a
se crea o a doua cameră a Parlamentului European, însărcinată să se pronunţe asupra
principiului subsidiarităţii. Propunerea a fost respinsă de către Conferinţa Organelor
Specializate în Afaceri Comunitare27 (COSAC), de la Paris. Ea a fost reiterată şi respinsă din
nou la conferinţa de la Torino din 1996. Diferenţele culturale, înţelese ca decalaje de istorie a
respectării principialităţii, de cultură politică, de practică a democraţiei şi control al corupţiei
sunt, în acest caz concret şi sub înţelegerile menţionate, piedici politice în receptarea şi
folosirea principiului şi a consecinţelor sale în interes primordial general şi doar subsecvent
particular. Dinamica intereselor principalilor promotori ai unificării poate schimba esenţial
rolul subsidiarităţii şi accentua rolul altor factori coagulanţi. Accentul pus în ultimul timp pe
cooperarea întărită confirmă o linie de interes unificator, care configurează o Europă cu mai
multe viteze şi mai multe nivele de integrare.

12
 5. CONCLUZIE

Vizionarii utopişti mizează pe principiul subsidiarităţii. Îl consideră cheia de boltă a

construcţiei europene. Scepticii îl consideră un paleativ, menit să menajeze susceptibilităţile
naţionale şi să permită demaraje de tip federal. Naţionaliştii îl consideră calul troian în cetatea
statului naţional. Pentru noi, în plan politic, el este o viziune de susţinut şi o promisiune de
ţinut (în spiritul acelei vorbe de duh despre utopiştii de ieri, care au ajuns realiştii de azi). Ce
este el ca realizare şi realitate astăzi, se va vedea din perspectiva istoriei de mâine, dar se
poate prevedea şi revedea şi de astăzi, în funcţie de angajamentul spre cultura subsidiarităţii.
El poate fi ceea ce decidenţii politici ştiu să pregătească şi să facă din el şi ceea ce cetăţenii
obişnuiţi ştiu să primească şi să pregătească. Faptul că la Maastricht principiul acesta a salvat
Tratatul... că la Edinburgh l-a sufocat, că la Amsterdam l-a temperat, poate fi o expresie a
logicii40 după care se conduc procesele sociale şi cele politice, şi nu o prefigurare fermă a
ceea ce urmează.

În planul analizei propriu-zise, credem că:

a) subsidiaritatea trebuie înţeleasă ca un principiu de factură filozofică şi ca urmare

esenţa sa este filozofică;

b) progresul în concepţia sa este marcat de asumarea filozofiei armoniei şi

armonizării, pe baza găsirii „măsurii” potrivite fiecărui loc şi timp, fiecărei situaţii concrete în
funcţie de aceleaşi unice obiective;

13
 c) clarificarea politică a principiului nu presupune doar asimilări juridice ale unor
precizări comunitare, ci, mai ales, capacitatea de a gândi şi regândi problemele soluţionate
prin menţionatele norme, ca şi normele însele, în termenii filozofiei măsurii, cu flexibilitate,
dinamism şi adecvare la real;

d) progresul în implementarea sa presupune difuzarea socială a culturii armonizării, a

culturii legate de filozofia măsurii;

e) actele constitutive ale Uniunii Europene ilustrează devenirea concepţiei şi

construcţiei europene, potrivit cu principiul măsurii, al armonizării; „progresele” şi „regresele
subsidiare” îşi conced, se preced şi se succed, urmând o singură lege: găsirea măsurii
asumabile de către decidenţii politici (promotori şi oponenţi ai adâncirii şi lărgirii Uniunii) şi
de către cetăţenii componenţi;

f) pregătirea României pentru integrarea în Uniune înseamnă şi pregătirea decidenţilor

politici de a opera cu filozofia măsurii (singura care dă seamă de oscilaţiile în interesul şi
progresul asumării principiului subsidiarităţii) în „lecturile” deciziilor de la Bruxelles, în
structurarea aşteptărilor şi a pregătirii României pentru integrare, ca şi în iniţiativele de
apropiere, iar în viitor în codeczii. Mai înseamnă educarea cetăţenilor în spiritul aceleiaşi
filozofii, pentru a-i pregăti să-şi aleagă şi să-şi susţină elitele în stare să accelereze integrarea,
după regula măsurii şi nu a exceselor entuziasmelor de moment şi depresiilor nemotivate.
Promptitudinea şi seriozitatea cu care se va demara şi continua acest proces de educare în
spiritul măsurii este parte din temelia pregătirii accesului României în Uniune.

14
 BIBLIOGRAFIE

 https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/41885/ssoar-studeuropene-
2014-2-irina-Aplicarea_principiului_subsidiaritatii_in_jurisprudenta.pdf?
sequence=1&isAllowed=y&lnkname=ssoar-studeuropene-2014-2-irina-
Aplicarea_principiului_subsidiaritatii_in_jurisprudenta.pdf
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Subsidiaritate
 https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/7/principiul-subsidiaritatii
 https://geografie.uvt.ro/wp-content/uploads/2015/06/06_POP.pdf

15