Capitolul 14

Populismul desemnează un tip de discursuri și de curente politice care critică elitele și

pledează pentru întoarcerea la popor, de unde și numele acestui curent politic. Este reprezentat
de o figură carismatică, fiind susținut de un partid atașat ideologic acestui „corpus”. Presupune
existența unei democrații reprezentative pe care o critică. De aceea, populismul a apărut
împreună cu democrațiile moderne, după ce ar fi cunoscut, potrivit unor istorici, o primă
manifestare sub Republica Romană.

Populismul politic există din secolul al XIX-lea în Statele Unite ale Americii (populismul
rural și mica burghezie dorite să reincarneze poporul fondator al democrației americane) și în
Imperiul Rus (Narodnicii Rusiei Țariste, mergând la popor, visau să restaureze o comunitate
pierdută).

Uneori, populismul este considerat, în mediile politice, aproape sinonim cu demagogia.

Populismul pune sub acuzare elitele sau mici grupuri de interes particular din societate.
Întrucât acestea dețin o putere, populismul le atribuie responsabilitatea relelor din societate:
aceste grupări ar căuta satisfacerea propriilor lor interese și ar trăda interesele celei mai mari
părți a populației. Populiștii propun, prin urmare, retragerea aparatului statului din mâinile
acestor elite egoiste, criminale, pentru a-l „pune în serviciul poporului”. Pentru a remedia
această situație, conducătorul populist propune soluții care amintesc de bunul simț popular și
de simplitate. Aceste soluții sunt prezentate ca aplicabile imediat și emanând din opinia
publică prezentată ca monolitică. Populiștii critică, în general, mediile banului sau o
minoritate oarecare (etnică, politică, administrativă etc.), acuzate că ar fi acaparat puterea;
populiștii le opun o majoritate pe care ar reprezenta-o.

Regimurile politice, precum au fost cel fascist sub Mussolini, cel nazist al lui Hitler și, în
general, majoritatea dictaturilor, constituie un perfect exemplu al raportului direct stabilit între
leader și mase, care definește populismul.

Anarhism- este o doctrină și mișcare politică ce a luat naștere in secolul al XIX-lea pe

continentul european. Printre primii reprezentanți ai anarhismului îi găsim pe filosoful englez
William Godwin, francez - Pierre-Joseph Proudhon, ruși - Piotr Kropotkin și Mihail Bakunin,
italian - Errico Malatesta și germanul Max Stirner.

Anarhismul susține distrugerea statului existent ca principala sursă a asupririi și exploatării

oamenilor. Anarhismul distruge un edificiu pentru a crea un altul, ordinea statală este
înlocuită cu ordinea născută din libertate. Anarhismul a fost teoretizat, pentru prima oară, de
către William Godwin. Primul anarhist declarat este, însă, Pierre-Joseph Proudhon, care, în
cartea Que-est-ce que la propriété? (Ce este proprietatea?), realizează prima critică
economică a statului.

Din Europa, anarhismul se extinde și în SUA. Scriitori ca Benjamin Tucker, Lysander

Spooner, Josiah Warren pun bazele unui curent anarhist distinct față de cel european, acesta
caracterizându-se prin pragmatism și individualism.

Astfel, există două mari curente anarhiste corespunzătoare locurilor de apariție. S-a conturat
un anarhism de stânga (european), bazat pe scrierile lui Proudhon, Nestor Mahno, Errico
Malatesta sau Piotr Kropotkin și un anarhism de dreapta (american), fundamentat prin
scrierile lui Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Murray Rothbard, David Friedman.

Constituția este legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile de bază
ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
O constituție e un sistem, frecvent codificat într-un document scris, care indică regulile și
principiile care guvernează o organizație. În cazul națiunilor, acest termen se referă specific la
o constituție națională, care definește principiile politice fundamentale a statului și descrie
puterile și obligațiile guvernului respectiv. Majoritatea constituțiilor naționale stabilesc
drepturile și datoriile principale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor
supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la
un moment dat a statului respectiv. Anterior evoluției constituțiilor naționale codificate,
termenul constituție putea fi folosit pentru a descrie orice lege importantă.

Statul de drept reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având
tendințe opuse: statul (puterea) și supunere, dreptul de ordonare și frânare.

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în

sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și
libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările
occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost
reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale,
se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum,
reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică,
ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:

1. Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. In antichitate statul era

considerat valoarea supremă. Avea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în
secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea „Statul este totul,
individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care
proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația
Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John
Locke – adevărata „biblie a liberalismului și individualismului” – și a statuat în art. 2 că
„scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile
ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care
granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are
constituție”.

2. Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu

numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când
există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii
umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către
cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în
drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului,
aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.