Legislația sanitară și clasarea suveranității

(note)

S-a scris mult despre socialismul juridic la sfarșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea. Socialismul juridic a reușit să clatine prin idei sociale și cu ajutorul sociologiei,
seducătoare disciplină franceză considerată știință pozitivă (pozitivism), temeiurile
suveranității pînă la justificarea inexistenței acesteia. Pentru socialiști, statul e înlocuit de
forțele sociale, iar suveranitatea națională este înlocuită cu solidaritatea socială. Socialismul
(Proudhon și Bakunin) a vestit moartea statului. Socialismul juridic a preluat, a graseiat
dispariția statului și a clasat suveranitatea statului ca sofism.

A fost considerat o erezie: „erezia socialismului juridic ale cărei stricăciuni n-au zguduit
lumea mai puțin decât schismele religioase”. Nu există niciun motiv pentru combaterea
afirmației. Erezia socialismului juridic este, de fapt, încălcarea dreptului natural „graniță
pentru lege si pentru societate; grupul, majoritatea, exaltații sociali, agitatorii vor putea
transforma faptele esențial individuale în obiecte ale dreptului pe care la voia lor îl creează”.

Decăderea libertății de la esență la datorie socială este marcajul ontologic al socialismul

juridic. Occidentul (catolicismul) a reușit să opună autoritatea libertății, „exteriorizând-o
juridic”, iar statutul existențíal al omului a fost inclus în abstracțiunile universalismului
democratic. Sensul adânc și esențial al libertății pentru ființa omenească, de la libertatea de
acțiune la „libertatea înflăcărată proclamată de Pico della Mirandola”, de la libertatea
originară la noblețea libertății, ca esență și demnitate a omului, a fost deturnat în opoziția
autoritate libertate, în raportul dintre individualism și principiul socialității.

Aparent legat de reforme sociale, separat de brutalitatea școlii juridice germane din care a
extras federalismul imperiului, socialismul juridic a avansat trepidant pe principii sociologice
(Durkheim a declarat sociologia stiință esențial franceză), a reușit să impună o terminologie
juridică aparte și un drept nou, dreptul social. Solidarismul, parte a socialismului, a devenit
concept juridic și pe baza conceptuală a solidarismului, „libertatea a fost admisă ca o datorie
impusă de solidaritate”, iar suveranitatea statului și drepturile individuale au fost catalogate
ca „ficțiuni nocive cu statut metafizic”. Solidarismul juridic nu poate fi delimitat de socialism:
„Luați un graur, învățați-l să repete: Solidaritate, Solidaritate și veți avea un socialist.”

Solidarismul, considerat (1936) „un eufemism care trebuie sa-i liniștească pe cei pe care
socialismul ii sperie”, nu a rămas la stadiul teoretic. În dreptul pozitiv, colectiv, autonom,
regulament, obiectiv, statutar, colaborare, grupul, legea profesională (contractul colectiv)
sunt repere comune pentru evoluția normei juridice derivată din solidarismul juridic, definiții
care au ordonat și fixat noi instituții de drept.

S-a spus la timp: „Legislația igienică vine din dreptul statului de a apăra împotriva individului
propria lui sănătate fizică”. Controlul social al libertatii individuale (limitarea libertății
individuale în situația epidemiilor) a fost justificat printr-o aplicare simultană a celor două
principii combatante, dar non-beligerante: solidarist și individualist (controlul social al libertății
individuale, Mirkine-Guétzévitch, Paris, 1929). Nu este deloc departe de L. Duguit
(societatea umană ca un adevărat organism, asemenea unei ființe): ”solidaritatea sau
interdependența socială care nu-i decât coincidența permanentă a scopurilor individuale si
sociale”. Sub concepția lui L. Duguit, „statul nu mai e o putere suverană, ci o grupare de
indivizi, detinând o forță, pe care trebuie s-o întrebuințeze la crearea și conducerea serviciilor
publice” (Revista de Drept Public, Redacția,1929).

Formarea, natura sau circumstanțele dezvoltării conceptului solidarismului juridic și

„extensiunea” conceptuală prin norma juridică, observate dintr-o perspectivă istorică și
juridică, conduc la identificarea trăsăturilor matriciale generate de socialismului juridic în
principiile de drept, inclusiv în cele de drept public. Din această perspectivă, legislația
sanitară din zilele noastre nu este doar un produs al socialismului juridic doctrinal (drept
doctrinal), permis de extinderea sferei obligatiilor pozitive ce revin statului (drept public), ci și
un semnificant ideologic al noului om nou, pentru că „relațiile ideologice sunt acelea care
înainte de a se forma trec prin conștiința maselor”.

Sau in iddea paneuropeană cercetarile juridice vor renunta la intedeterminismul metafizic si

vor studia sociologia pozitivista.

Ireductibilul drept natural

Necesitatea dreptului natural

In statul fascist, patruns de ideile lui Durkheim, deoarece fascismul afirma existenta politica
si socila a gruparilor sociale și identitatea absoluta intre viata sociala și activitatea statului.
Caracterul hegelian al doctrinei faciste mijlocul este sindicalismul

Sociabilitatea este aptitudinea de a se conforma. este docilitatea de care un om asculta de

usagiul primit conformitatea purcede de la o autoritate care la randul ei exprima o comunitate
omul are senzatia sa asculte de o putere care imbraca diferite forme: grup de guvernanti,
presiunea sau sugestia opniei sanctiuni mistica juridica satirica Rene Maunier

Nu statul este cel care se subordonează dreptului produs de el, ci dreptul este cel care
reglează comportamentul oamenilor și mai ales cel indreptat spre producere a dreptului,
supunandu-și în acest fel oamenii1

Daca prin ideologie se intelege opusul realitatii, deci tot ce nu este realitate determinata
cauzal sau o descriere a acestei realitati, dreptul ca norm[ deci ca sens al acestor diferit de
actele realitatii determinate cauzal, este o ideologie.

Lumea Nou[ hotararea Curtii de Casatie cu privire la Legea conversiunilor astazi

colectivitatea isi afirma din ce in ce mai mult dreptul sa dreptul suveran al colectivitatii de a
pune in umbra drepttul individual ;i individualist

1
Pag 367 Doctrina pură a dreptului