Léon Duguit

– principiul solidarității –

Léon Duguit, (născut la 4 februarie 1859, Libourne , Franța - decedat la 18

decembrie 1928, Bordeaux), este un jurist francez, unul dintre cei mai revoluționari doctrinari
ai generației sale, care a elaborat o filosofie a dreptului natural ce a influențat puternic acea
perioadă.
Duguit a studiat dreptul la Universitatea din Bordeaux și a fost numit profesor la
facultatea de drept la Caen în 1883. În 1886 s-a întors ca profesor la Bordeaux , unde a
devenit decan al facultății de drept și unde a rămas până la moartea sa.
Duguit a avut o influență semnificativă asupra dreptului public francez. Renunțând
la teoriile tradiționale care priveau legea ca derivând din autoritatea monarhului sau a statului,
Duguit a găsit în schimb baza legii în faptul că oamenii sunt animale sociale înzestrate cu un
sens universal sau un instinct de solidaritate și interdependență socială. 
Totodată, acesta, dar și alți doctrinari precum Maurice Hauriou au analizat și
conturat unul dintre principiile importante ale dreptului, anume principiul solidarității.
„Solidaritatea“ , ca doctrină, este esențială în dezbaterea politică franceză spre
sfârșitul secolului al XIX – lea. Se afirmă prin lucrarea lui Léon Bourgeois, care a publicat în
martie, aprilie și mai 1895 patru articole intitulate: „Lettres sur le mouvement social ; la
doctrine de la solidarité”. În aceeași perioadă, conceptul de solidaritate s-a dezvoltat și în
domeniul științelor sociale.
Aceste două cristalizări ale „solidarității”, una în domeniul doctrinei politice,
cealaltă în domeniul științei, dezvăluie provocările fundamentale ale vremii: societatea
democratică trebuie să se reorganizeze prin redefinirea individului și a colectivului, a legii și a
statului, a realității sociale prezente și a viitorului dorit.
„Solidaritatea” va constitui o doctrină a echilibrului politic, ceea ce va face posibilă
depășirea punctelor neîngrădite ale statului liberal, încurcate într-o suveranitate pe care nimic
nu ajunge să o limiteze, într-un drept esențial, într-o politică care nu reușește să reprezinte în
mod adecvat societatea.
Iar printre diferitele efecte ale conceptului, ne interesează acelea produse în
domeniul dreptului, anume faptul că „solidarismul” va oferi un cadru de referință pentru
dezvoltarea liniilor de forță ale legii și instituțiilor statului, determinând în cele din urmă
distincția dintre dreptul public și cel privat.
După cum am mai menționat, în legătură cu acest subiect se remarcă lucrările a doi
juriști, anume L. Duguit și M. Hauriou, lucrări ce împărtășesc atât păreri comune cât și
contrare.
Dotați cu acest nou instrument de inteligibilitate, anume „solidaritatea”, ambii vor
întreprinde într-adevăr o reformulare generală a teoriei dreptului. Pe lângă faptul că sunt
probabil raportați la dificultățile sociale și politice ale vremii lor, care fac din democrație o
problemă agravată în care liberalii înclinau să vadă o singură soluție, ei se confruntă cu două
dificultăți legate de dreptul vremii: dreptul civil și cel constituțional, ce nu permit abordarea
concepțiilor democratice. 
Pe de o parte, sfera publică suferă schimbări profunde, întrucât Statul, părăsind
funcțiile strict regaliene, vine să dezvolte o serie de activități noi ale căror consecințe masive
constau într-o colonizare a societății, o perturbare a pieței și dezvoltarea considerabilă a
acestui tip de activitate hibrid, cea de administrare.

1
 Pe de altă parte, societatea civilă în sine este recompensă, iar indivizii, departe de a fi
entități autonome și egale, fac parte din ce în ce mai mult din structuri intermediare de tot
felul, care dezechilibrează relațiile lor, instalează conflictele și antagonismele din centrul
comunității

și concurează cu autoritatea publică. În cazul acesta se pune problema introducerii unei

coerențe globale într-o societate care pare tot mai fragmentată și animată de antagonisme. 
Față de aceste provocări și ținând cont de faptul că efortul de a teoretiza a necesitat
timp și a suferit adaptări și modificări de-a lungul timpului , Duguit și Hauriou au construit
două teorii care prezintă un fel de fundament comun, apoi, care apoi se diferențiază puternic.
În ceea ce privește punctul comun al acestora, se pornește de la ideea că, dacă
„solidaritatea” este legea științifică care organizează viața în societate, ar trebui, prin urmare,
să fie luată ca regula fundamentală care reglementează legea. Interdependența socială devine,
așadar, fundamentul legii, orizontul și limita ei de la baza științifică, această interdependență
putând defini atât câmpul său de acțiune legitim, dar și urmări limitele acțiunii sale.
În consecință, fundamentele filozofiei subiective a dreptului care existau până atunci
trebuie respinse. „Subiectul de drept” individual și statul, „subiectul suveran” sunt două
abstracții perfect arbitrare și sincer „metafizice” care ar trebui aruncate. Ambele sunt fapte
sociale care trebuie înțelese concret în contextul interdependenței sociale, sursa funcțiilor lor
sociale.
Întrucât individul și statul sunt produsul relațiilor de solidaritate care alcătuiesc
societatea în mod corespunzător, legea nu este decât un instrument care concretizează relațiile
de interdependență în vigoare în cadrul acesteia. 
Duguit, la fel ca Hauriou, departe de concepțiile esențialiste ale subiectivismului legal,
a dezvoltat o concepție a dreptului, care voia să fie pozitiv și dinamic. Pozitiv deoarece,
derivând dintr-o lege sociologică, legea trebuie, prin urmare, să dobândească și o dimensiune
științifică, formulându-și regulile pe fundații la fel de sigure ca cele ale științei; dinamic
deoarece variabilitatea lumii forțează dreptul la schimbare și adaptare, aceasta din urmă fiind
de fapt produsul acestor schimbări. 
Punctul în care se separă opiniile celor doi juriști îl constituie stabilirea principiilor de
organizare a dreptului public. Motivul este că, pentru Hauriou, dacă totul se bazează pe
această lege obiectivă care este solidaritatea, rămâne faptul că cineva trebuie să decidă în
fiecare moment să ce este unit și ce nu; este necesar să se stabilească ce aparține statului,
deoarece contribuie în mod necesar la interdependența socială și ce trebuie să rămână în afara
câmpului său de acțiune, idei cu care Duguit nu a fost de acord.
Rezumând, Duguit a însoțit structurarea statului serviciului public oficializat în dreptul
administrativ, iar Hauriou a evidențiat, cu teoria sa instituțiile, funcțiile și rolul grupurilor
intermediare în dezvoltarea modelului republican.
În teoria sa privind serviciul public, Léon Duguit definește statul drept „o cooperare a
serviciilor publice organizată și controlată de conducători”, ideea serviciului public fiind
pentru el noțiunea în jurul căreia „se învârte tot dreptul public modern. ” . 
Conceput după o viziune funcțională (este în slujba interdependenței sociale), serviciul
public este văzut după o logică colectivă și nu individualistă: servește interesul comunității și
nu al indivizilor, ceea ce are efecte în mecanismele de responsabilitate față de stat sau chiar
ale controlului judiciar. Fiind responsabil de funcții de interes general, serviciul public trebuie
să funcționeze continuu și să se situeze într-o continuă evoluție. 
Deci, indiferent de atribuțiile diferite ale acestor două sisteme, Duguit este de părere
că soluția optimă este cea a aplicării unui sistem legislativ unitar, colectiv.

2
 O opinie critică asupra aspectelor dezvoltate de Duguit este susținută de către Nicolae
Steinhardt în lucrarea sa „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional.
Critica operei lui Leon Duguit”.
Acesta susține că „Sub formula impresionantă [folosită de Duguit]: „Nu cunosc două
metode, cunosc numai justiția”, se ascunde în realitate pericolul confuziei a două ramuri care,
deosebite numai, evită tirania în viața privată și anarhia în viața publică. Dreptul public

trebuie diferențiat de cel privat, altfel se creează o confuzie dintre Stat și societate. Dispărând
Statul din dreptul public și rămânând individul față cu societatea, e lipsit de garanțiile și
mijloacele de acțiune, de apărare, pe care i le pune la dispoziție organizația de Stat. Prin
confuzie dispar noțiunile dreptului public și moare Statul. Singure noțiunile dreptului public
permit o alcătuire puternică și ordonată a Statului, nu înlătură mișcarea normală prin stagnarea
consuetudinară Acolo unde ar trebui autoritate, în dreptul public, e izgonită; unde e nevoie de
libertate, în dreptul privat, se aplică metodele dreptului public.”
În concluzie, putem spune că, deși la vremea respectivă confuzia dintre dreptul
public și dreptul privat era poate ușor de realizat și benefică pentru starea societății de atunci,
în zilele noastre distincția dintre aceste două ramuri este una importantă pentru dezvoltarea
societății, lipsa acesteia producând consecințe grave.

Bibliografie:
 R. Lafore -„Solidarité et doctrine publiciste. Le “solidarisme juridique” hier et
aujourd’hui”
 N. Steinhardt - „Principiile clasice si noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica
operei lui Leon Duguit.”, editura Polirom
 https://www.britannica.com/biography/Leon-Duguit
 https://en.wikipedia.org/