Teoria liberalismului (idealismului internaționalist)

Caracteristici principale și contribuții la dezvoltarea

teoriei relațiilor internaționale.

Lucrarea realizată de: Paulescu Maria Luisa

Grupa 3A2

Profesor coordonator : Prof. dr. Cătălin TURLIUC

1
Cuprins:
1. Ce reprezintă o teorie?

2. Evenimete

3. Istoric

4. Fundamente

5. Curente

6. Concluzii

7. Bibliografie

2
 Ce reprezintă o teorie?
O teorie reprezintă un set coerent de idei și argumente care oferă o anumită
înțelegere a unui aspect al socialului formulat potrivit unor rigori academice și
acceptat și sau disputat ca atare.
Astfel , o teorie structurează realitatea , o numește și o clasifică. De
asemenea , teoria simplifică realitatea și o schematizează , organizează , de
exemplu , contactele interumane și sociale din lumea aceasta care se desfășoară cu
baze teritoriale în țări distincte în relațiile internaționale , schematizează actorii în
două tipuri , statali și non-statali. Prin urmare , teoria are o funcție explicativă și de
structurare a realității.
O teorie indică implicit sau explicit la ce să ne uităm din tot ce se întâmplă
în jurul nostru , ceea ce conduce la ideea potrivit căreia teoria are o funcție
orientativă.
Teoria evaluează aspecte ale realității , acțiuni , decizii , teorii anterioare , în
termeni de adevăr sau fals , bine sau rău , corect sau incorect. Spre exemplu , teoria
suveranității interne și externe amendează intervenția în Kosovo ca greșită , iar
teoria intervenționismului și teorii ale drepturilor omului evaluează intervenți în
Kosovo ca necesară. Prin urmare , teoria are o funcție normativă.
Teoria oferă indicații sau conține implicații pentru ceea ce nu trebuie făcut.
Așa de exemplu , teoria securității colective solicită dezarmarea. Un alt exemplu se
referă la teoria balanței de putere care subliniază rolul armelor nucleare. Astfel ,
aceste idei conduc la ideea potrivit căreia teoria deține o funcție prescriptivă.
Ce este de subliniat cu privire la această funcție este faptul că nu este propriu
tuturor teoriilor să facă prescripții explicite. Funcția prescriptivă se traduce pe de o
parte ca o facilitare a elaborării unor prescripții pornind de la argumentele
teoretice. Pe de altă parte , asumpțiile oricărei teorii , cazul extrem în care nicio
prescripție nu face decât să indice o perpetuare a realității în forma existentă.
Teoria legitimează , motivează , atribuie autoritate , justifică relațiile între
entități. Astfel , de exemplu atribuie rolul și legitimează un non-cetățean al
României , de exemplu secretarul general al NATO , lordul Robertson , să facă
evaluări despre România cărora să li se acorde toată atenția. Așadar , teoria are o
funcție de legitimare.
În concluzie , teoria în științele sociale este realitate și invers. Cele două se
contopesc reciproc. Teoria formează și modelează ceea ce înțelegem noi prin
„realitate”. Teoria numește realitatea , fără de care viața socială ar fi prea diversă ,
complexă , îndepărtată sau prea risipită pentru a putea fi cunoscută. Tot ceea ce
cunoaștem drept realitate este mediat de concepte și teorii.

3
 Evenimente
Domeniul relațiilor internaționale nu poate fi înțeles fără o înțelegere a
contextului istoric în care a început să se contureze. Un rol special îl au toate
evenimentele și desfășurările care au dus la Primul Război Mondial și la
dimensiunile acestuia. Durata războiului, caracterul lui total în sensul implicării
internaționale, mobilizării interne, armelor utilizate și numărului de victime, a luat
atât politicienii cât și opinia publică prin surprindere. Faptul că asemenea atrocități
s-au putut întampla a dus la o serie de întrebări esențiale despre natura statelor,
politica externă , natura războiului, ordinea mondiala și posibilitatea păcii în lume.
Toate aceste întrebări se refereau de fapt la ceea ce astăzi numim Relații
Internaționale.
Războiul a condus la o concluzie majoră , în lumea publiciștilor, ziariștilor,
politicienilor si universitarilor relațiile interstatale nu mai puteau fi organizate ca în
secolul XIX și perioada premergătoare lui 1914 : sistemul era considerat vinovat
pentru eșecul total și tragic de a menține pacea. Dorința de schimbare a ordinii
internaționale domina discursul public al tuturor statelor implicate în conflict. În
acest context, reflecțiile despre cum este sistemul internațional și modurile în care
el poate fi transformat s-au întețit, constituind primele lucrări ale ceea ce se va
numi școala idealistă.
Cel mai cunoscut document care promova principiile unei noi organizări
internaționale a fost discursul președintelui american, cunoscut sub numele de
„Cele 14 puncte ale președintelui Wilson” . Este documentul programatic oarecum
al unei noi viziuni a relațiilor internaționale, printre ale cărei principii se întâlnesc
diplomația deschisă , comerțul liber, dezarmarea, dreptul națiunilor de
autordeterminare și ideea unei asociații generale a națiunilor în care statele mari și
mici să fie egale , care va sta la baza creării Societatii Națiunilor.
Ideile de reformare ale sistemului, exprimate în timpul războiului și imediat
după, nu au fost în întregime noi
Unul dintre premergători este considerat a fi Immanuel Kant, filosoful
german al secolului XVIII , în special datorită eseului său Despre pacea eternă.
Printre ideile lui Kant pe care le regăsim în Idealism se numără analogia
state-indivizi , adică statele ar trebuie să se comporte unele cu altele precum
indivizii se comportă unii cu alții , cedarea anumitor prerogative ale statelor în
favoarea unei ordini internaționale și a fondării unei comunități internaționale,
diplomația deschisă ,suveranitatea și egalitatea tuturor statelor, și dezarmarea.
Teza centrala este aceea potrivit căreia , ființele umane experimentează doar
aparența nu lucruri-în-sine; iar spațiul și timpul sunt doar forme subiective ale
intuiției umane. Kant numește această idee idealism transcendental. El descrie

4
ideea de filosofie transcendentală în prima ediție astfel:„Experiența este fără
îndoială primul rezultat pe care-l produce intelectul nostru, prelucrând materialul
brut al senzațiilor. Prin aceasta, însăși ea este prima învățătură, și în dezvoltarea ei
este atât de inepuizabilă în învățăminte noi, încât viețile legate succesiv ale tuturor
generațiilor viitoare nu vor duce niciodată lipsă de cunoștințe noi care pot fi
adunate pe acest teren. Totuși ea nu este nici pe departe singurul domeniu în care
se lasă restrâns intelectul nostru. Ea ne spune, ce-i drept, ce există, dar nu că
trebuie să existe în mod necesar așa și nu altfel. Tocmai de aceea ea nu ne dă o
universalitate adecvată, iar rațiunea, care e atât de avidă de astfel de cunoștințe,
este mai mult excitată de ea decât satisfăcută. Astfel de cunoștințe universale, care
au totodată caracterul necesității interne, trebuie să fie, independent de experiență,
clare și certe prin ele înșele; de aceea ele se numesc cunoștințe a priori; dimpotrivă,
ceea ce este obținut numai din experiență nu este cunoscut, cum se spune, decât a
posteriori sau empiric. Dar, ceea ce e foarte demn de remarcat, se vădește că și
printre experiențele noastre se amestecă cunoștințe care trebuie să aibă originea a
priori și care servesc poate numai pentru a procura o legătură reprezentărilor
simțurilor noastre. Căci dacă eliminăm din cele dintâi tot ce aparține simțurilor,
rămân totuși anumite concepte originare și judecăți produse de acestea, care să se fi
format cu totul a priori, independent de experiență, fiindcă fac să se poată spune
sau cel puțin să se creadă că se poate spune despre lucrurile care apar simțurilor
mai mult decât ar învață simpla experiență, și ca anumite aserțiuni să cuprindă
adevărata universalitate și necesitate strictă, ceea ce numai cunoașterea empirică nu
poate procura”
Kant introduce idealismul transcendental în secțiunea esteticii
transcendentale. Astfel , el dezvoltă mai multe idei. O primă idee face referire la
faptul că , într-un anumit sens, ființele umane nu sunt capabile să cunoască lucrul-
în-sine, ci doar doar obiectele ca fenomene. Cea de-a doua idee conturată de Kant
este aceea că , spațiul și timpul nu sunt lucruri în sine sau determinații ale lor. O
ultimă idee este aceea cum că , spațiul și timp sunt doar forme pure ale
sensibilității
Alți doi premergători identificați în literatură au fost economiștii liberali
Adam Smith și David Ricardo, mari susținători ai ideii de liber schimb în interiorul
țării și între țări : va rămâne o trăsătură caracteristică idealismului viziunea potrivit
căreia comerțul liber, fără niciun fel de restricții, între state, este un factor esențial
de promovare a păcii și a interesului general.
De aici idealismul poarta de altfel și numele de liberalism în relațiile
internaționale , înrudit dar nu identic cu liberalismul ca ideologie politică.

5
 Istoric
În ceea ce privește natura umană și istoria , viziunea idealistă este o viziune
liberală. Istoria este un progres continuu al oamenilor și organizării lor colective ;
instituțiile umane suferă o evoluție asecendenta de-a lungul istoriei, care va
culmina la un moment dat cu instaurarea pacii mondiale, prosperității, libertății și
raționalității.
Natura umană este corelată cu modul de a vedea istoria : oamenii sunt
esențialmente raționali, ei pot să se perfecționeze cu fiecare zi și o și fac, prin
procese de învățare individuală și colectivă , în al doilea rând, oamenii sunt în
esență aceeași, indiferent de societatea, cultura, perioada istorica în care trăiesc.
Nucleul rațional și capacitatea progresului îi unește într-o singură comunitate,
dincolo de diferențe.
Implicațiile concepției despre natura umană se răsfrâng la nivel economic :
urmărirea propriului interes va duce automat, fără intervenția nimănui, la atingerea
binelui general , iar la nivel politic existența nucleului rațional și a dorinței sau
capacității de îmbunătățire face ca democrația să fie unica formă de organizare
politică acceptabilă, în care indivizii sunt egali și liberi.
Starea normală, naturală, a relațiilor internaționale, este pacea. Legile naturii
dictează armonie și cooperare între oameni și între popoare.
Liberul schimb și existența piețelor libere vor contribui la asigurarea păcii în
lume. De asemenea , liberul schimb nu poate decât să genereze cel mai mare
beneficiu pentru toate statele.
Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului și
individualism. Ce este individualismul? Fiecare ființă organică e pentru sine lucrul
principal , semenul său lucru secundar. Dorințele și aspirațiile fiecărui individ sunt
nemărginite , încât funcțiunea principală a viețiii , a inimii sale este nu realizarea
unei dorințe , ci dorința , voința , ca atare.
Față de această iluzie a inteligenței care e cauza că om pe om se
exploatează , om pe om se nimicește , față cu acest bellum omnium contra omnes ,
nimicind pe vecinul tău , tu lovești în tine căci puterile care exploatează natura
brută s-au împuținat , tu ești mai sărac cu o oarecare sumă de puteri. Deci vecinul
să trăiască. El produce grâu , el are trebuință de mine , eu de el , nimicirea sa ar fi o
pierdere vădită pentru mine , care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică
interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului : ideea armoniei
intereselor. Dar producătorii de grâu au o țintă comună , interese comune , iată
clasa ; identitatea de interese naște o identitate de păreri : iată principiile; se cere
realizarea acestor păreri în stat : iată partida. În locul individualismului personal
vine cel de clasă. Nimic nu va schimba natura societății. Ea va rămâne un bellum

6
Omnium contra omnes , sub orice formă. Puterile în luptă se comasează în locul
indivizilor avem clase forme superioare ale aceluiași principiu care se luptă pentru
supremație. Statul însă ca o formă și mai înaltă a aceluiași principiu nu vede în
clase indivizi deosebiți și un complex de organe sociale un individ națiunea. Toate
clasele sunt înaintea sa egal de importante menirea sa este de a stabili armonia între
ele de a opri ca una să nu fie exploatată prea Bolt prin alta căci toate trăiesc și
înfloresc una de la alta și pieirea uneia condiționează pieirea mai curând sau mai
târzie a celeilalte.
Înrădăcinată în viziunea despre istorie și natura umană , și pe baza
convingerii armoniei intereselor, apare o altă idee, foarte vehiculată la sfârișitul
războiului, aceea a posibilității unei soluții raționale, a unui plan de organizare
pașnică a lumii, favorabil în mod egal tuturor, printr-o justă echilibrare a
intereselor ( idee pe care americanii au încercat să o pună în aplicare în tratativele
de la Lersailles).
În consecința celor de mai sus, idealiștii propun câteva soluții mai concrete
de evitare a războiului și asigurare a păcii : elaborarea dreptului internațional,
fondarea unor instituții internaționale, în spiritul principiului idealist ,, pace prin
lege”. Îmbunătățirea dreptului internațional urma să ducă la o societate
internațională mai bună , iar calitatea vieții internaționale se va judeca după măsura
în care este similară organizării interne naționale ( în sensul de respectare a legii și
menținere a ordinii) . Existența măsurilor de pedepsire împotriva statelor care
violează dreptul internațional nu era considerată absolut necesară, idealiștii fiind
convinși că blamul celorlalte state și protestele lor vor face orice membru al
comunității internaționale sa-și revizuiască atitudinea.
Un alt element important al relațiilor internaționale, în concepția idealistă,
este rolul acordat opiniei publice. Accentul și încrederea dată de idealiști ființei
umane în genere se reflectă în dorința ca opinia publică să fie un factor de influență
și de evaluare a politicii externe a guvernelor și a relațiilor internaționale în genere.
Este în același timp și o extensie a principiilor democratice la nivel
interstatal și o justificare pentru promovarea categorică a diplomației deschise, prin
opoziție cu diplomația secretă , de club, a marilor puteri, specifică secolelor XVIII
și mai ales XIX.
Dat fiind că opinia publică trebuie de drept să joace un rol în relațiile
internaționale, idealiștii au pledat pentru educarea și informarea ei despre aceste
aspecte și acest domeniu al vieții sociale.
Învățământul în relațiile internaționale a pornit de la această credință și se
datorează idealismului.
Așadar , prima catedra de Relații Internaționale a fost înființată în Anglia, la
Aberystwyth, în 1919.
Întrebarea care probabil reprezintă esența idealismului , motorul său intern,
7
este cum se poate evita războiul? și deci cum se poate asigura pacea ?
Spre deosebire de adepţii realismului şi de paradigma construită de aceştia,
liberalii (idealiştii) au construit o viziune proprie asupra relaţiilor dintre state pe
arena internaţională. Gândirea lor a marcat, în special, perioada interbelică când
reprezentanţii acestui curent au fost deosebit de activi şi au jucat un rol important
în câmpul acestei discipline. Marea lor majoritate au fost anglofoni şi au pornit de
la premisa că sistemul de tratate de pace de la Paris (1919-1920) a marcat un
moment de cotitură în relaţiile dintre statele naţiuni. Ei au constituit un grup de
mare prestigiu internaţional, care cuprindea pe cei mai mulţi dintre pionierii
studiilor academice consacrate relaţiilor internaţionale. Este demn de semnalat aici
că reprezentanţii acestui curent nu s-au limitat numai la studiul academic al
relaţiilor internaţionale ci au influenţat, în ansamblu, elitele timpului.
Trauma generată de desfăşurarea Primului Război Mondial şi de ororile
acestuia, armele de distrugere în masă şi posibilitatea distrugerii omenirii în sensul
propriu al cuvântului prin capacitatea tehnologică aflată la îndemâna naţiunilor
celor mai avansate, au determinat o stare de spirit care concretizată în planul
relaţiilor internaţionale a dus la dezvoltarea paradigmei liberale. Politica de forţă
care guvernase relaţiile internaţionale în lungul secol al XIX-lea precum şi în
perioada anterioară lui, falimentul axiomei echilibrului de putere – aşa cum era
perceput în epocă – au determinat cercetătorii din domeniul relaţiilor internaţionale
să caute noi moduri de abordare a politicii dintre naţiuni.
James T. Shotwell afirma: “Marea experienţă a zilelor noastre – se referea,
fireşte, la modul în care putea fi evitat un nou război distrugător – este eradicarea
barbariei din relaţiile internaţionale”.1
Ideea fundamentală care stătea la baza unei asemenea abordări era aceea că
războiul nu provine din natura profund umană ci este urmarea modului în care
statele interacţionează. Acest mod al politicii dintre naţiuni putea fi însă schimbat
prin educaţie şi acţiune colectivă
Gilbert Murray oglindea această credinţă în scrierile sale când afirma:
“Susţinătorii războiului … ajung să gândească complet confuz pentru că ei
continuă să vorbească despre război ca şi cum acesta ar fi un element al naturii
umane … Războiul … nu este un instinct, ci o formă de acţiune statală. El nu este
un element al naturii umane, ci o componentă a unui program politic. El nu este
mai mult un instinct sau element al naturii umane, decât este, de exemplu,
stabilirea impozitului pe venit”.
Găsind natura războiului în acţiunea statului, liberalii susţineau că această
situaţie poate fi schimbată, dificil este adevărat, dar momentul potrivit fusese deja
creat prin desfăşurarea primei conflagraţii mondiale. Noua realitate a unei mai
1
James T. Shotwell (War as anInstrument of National Policy, Harcourt Brace, New York, 1919, p.88)

8
profunde interdependenţe între statele şi naţiunile lumii, câştigurile în toate
domeniile înregistrate de omenire, credinţa “victoriană” în progres, păreau
autentice premise ale realizării unei autentice comunităţi internaţionale care să
excludă violenţa şi războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state.
Într-o lucrare celebră, The Prospects of Democracy , Alfred Zimmern
afirma: “Revoluţia industrială şi interdependenţa care i-a urmat … au schimbat
deja condiţiile activităţii politice. Problemele lumii moderne nu mai sunt locale, ci
globale, nu mai privesc doar certurile mărunte cu vecinii şi prejudiciile aduse lor,
ci privesc forţe care, în imensa lor rază de acţiune, afectează milioane de oameni
din întreaga lume”.2
Liberalii puneau deci deasupra interesului statelor-naţiune un interes
superior şi anume acela al omenirii în ansamblul ei. Progresul înregistrat la nivel
mondial, perceput ca atare, trebuia să fie cu necesitate şi unul de natură morală.
Gilbert Murray formula astfel ideea progresului moral înregistrat de
umanitate: “Cred că trebuie să recunoaştem influenţa progreselor morale realizate
de omul civilizat în secolul al XIX-lea, trezirea conştiinţei sale sociale, întinderea
tot mai mare a simpatiei sale generoase, aşa cum o dovedesc marile eforturi
umanitare de a uşura suferinţele”.3
Judecăţile astfel formulate de o parte a elitei în perioada interbelică păreau
să-şi găsească justificarea în realitatea construită de practicarea a ceea ce s-a numit
“Diplomaţia deschisă” şi de interesul crescând al opiniei publice vis a vis de
relaţiile şi realităţile internaţionale. Publicarea documentelor marilor cancelarii ale
principalelor state implicate în conflict (Rusia, Germania, Franţa etc.) în perioada
imediat următoare încheierii primului război mondial părea, odată mai mult, să
justifice optimismul de care dădeau dovadă liberalii (internaţionaliştii). Ţinta lor a
devenit deci şi opinia publică, văzută ca un instrument capabil să exercite presiuni
constante asupra celor care articulau politica externă a statelor.
Nicholas Murray afirma “Bărbaţi şi femei de oriunde din America, din
Europa, din Africa, din Asia sau din Australia se află acum într-o poziţie de
autoritate cu privire la formarea şi dirijarea 10 opiniei publice şi, prin aceasta, la
controlul guvernării şi al politicilor de guvernare”.4
Pentru a îndeplini însă un asemenea rol opinia publică trebuia educată în
acest sens şi pregătită să nu mai susţină în nici o circumstanţă propagatorii şi
avocaţii soluţiilor violente, a războiului deci.
Internaţionaliştii liberali acordau un rol deopotrivă important Societăţii
Naţiunilor ca organism internaţional, a cărui eventuală sancţiune morală ar opri
potenţialii agresori. Prestanţa morală a unei naţiuni era astfel introdusă în jocul
2
TheProspects of Democracy (Books for Library Press, New York, Freeport, 1929, p.101)
3
Liberality and Civilization, George Allen and Unwin,London, 1938, p.60
4
The Family of Nations, Charles Scribner’sSons, New York, 1938, p.151

9
internaţional ca un factor determinant. Evident, alături de moralitatea statului-
naţiune, trebuia invocată moralitatea liderilor acestuia. Exemplul lor cel mai
elocvent în acest sens, îl constituia figura preşedintelui american Woodrow
Wilson, lider care întruchipa în imaginea internaţionaliştilor epocii principiile
morale cu care trebuiau să fie înzestraţi toţi cei chemaţi să conducă destinele
naţiunilor
Arena internaţională era privită de internaţionaliştii liberali ca ceva flexibil,
care poate fi modelat, chiar dacă nu în totalitate, prin intermediul principiilor etice
şi morale. Prima conflagraţie mondială, democratizarea care i-a urmat, credinţa că
natura umană este mai degrabă înclinată spre o raţionalitate a comuniunii şi nu spre
instincte violente, iată elemente care au stat la baza paradigmei liberal
internaţionaliste.
Astfel , o primă idee care reiese din textul mai sus menționat ar fi aceea
potrivit căreia natura umană este esenţialmente bună şi altruistă. Oamenii sunt
capabili (înclinaţi, în acelaşi timp), spre ajutor reciproc şi colaborare;
De altfel , preocuparea fundamentală a omului pentru binele semenilor săi
face posibil progresul. Așa , de exemplu, credinţa iluminiştilor de a ameliora
civilizaţia prin difuziunea cât mai largă a cunoaşterii de tip raţional.
Totodată , comportamentul uman reprobabil (rău) nu se datorează naturii
intime a oamenilor, ci instituţiilor şi structurilor corupte care îndeamnă la egoism
şi dominaţie, inclusiv la război.
O altă idee este aceea potrivit căreia războiul nu este un lucru inevitabil şi el
poate fi exclus ca mijloc de reglementare a diferendelor prin eliminarea factorilor
anarhici care îl provoacă.
Războiul şi injustiţia sunt chestiuni generale, probleme internaţionale, care
solicită eforturi organizate din partea comunităţii statelor naţiune mai curând
decât eforturi limitate la statul-naţiune , reprezintă o altă concluzie care contribuie
la caracterizarea acestei teorii.
O altă caracteristică este reprezentata de faptul ca , societatea internaţională
trebuie să se reorganizeze şi restructureze ea însăşi pentru ca anarhia să fie
eliminată ca şi cauzele de potenţial conflict.
Paradigma liberală (internaţionalistă) a revenit în forţă după o lungă
perioadă în care a fost pusă între paranteze (1939-1989), în era post război rece,
după colapsul comunist. Figura lui Woodrow Wilson a fost redescoperită, ca şi
ideile sale. Tema cooperării internaţionale, integrarea şi globalizarea etc. au ocupat
din nou o poziţie importantă în arealul preocupărilor internaţionale. Ca şi în cazul
realismului, care a fost reformulat în noi variante (neorealismul fiind doar una
dintre ele), liberalismul internaţionalist a suferit acelaşi proces (neoliberalismul
internaţionalist este unul din exemple) reeditându-se în fapt, la o nouă scară,
vechea şi perpetua dispută care a marcat teoria despre relaţiile internaţionale.
10
 Fundamente
Evoluţia teoriilor în domeniul relaţiilor internaţionale care au avut drept
fundament viziunea liberală (internaţionalistă) a fost extrem de fertilă, ca de altfel
şi realitatea teoretică generată de realismul clasic.
La baza teoriei liberale au stat mai multe fundamente. Astfel , încă de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, liberalii au crezut într-o evoluţie a relaţiilor
internaţionale (graduală şi neregulată) pe firul ideatic al promovării creşterii
continue a libertăţii individuale a oamenilor concretizată în realitatea creşterii
securităţii fizice, a bunăstării materiale, a oportunităţilor afirmării generale a ceea
ce noi numim drepturile omului astăzi (libertatea conştiinţei reprezentând cel mai
concludent exemplu ).
Robert Keohane scria că “liberalismul crede cel puţin în posibilitatea
acumulării progresului în timp ce realismul porneşte de la premisa că nu există
progres în istorie”.5
Liberalii internaţionalişti cred că pacea, bunăstarea şi justiţia sunt dobândite
cel puţin în parte prin cooperarea internaţională. Această cooperare include şi
acceptarea unor norme morale, respectarea legilor internaţionale şi colaborarea
prin intermediul organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Immanuel Kant a
fost unul din cei care au ilustrat în mod strălucit această poziţie, reluată cu multă
vigoare după primul război mondial aşa cum am văzut când am discutat despre
paradigma liberal internaţionalistă.
Pacea, bunăstarea, justiţia, cooperarea sunt rezultatul unei combinaţii de
factori care reprezintă, în fapt, procesul modernizării. Liberalii l-au susținut pe
Karl Deutsch care afirma: “Întregul impuls al dezvoltării tehnologice a timpurilor
noastre ne împinge dincolo de război şi de frontierele economice (toată gama
măsurilor protecţioniste – n-ns.) ale statelor naţiune”.6 Componentele cheie ale
acestui proces sunt democraţia liberală, interdependenţele tot mai accentuate,
progresul cognitiv, integrarea internaţională (ca proces sociologic, mai cu seamă)
şi prezenţa tot mai accentuată a instituţiilor internaţionale.
Așadar , o primă concluzie ar fi aceea potrivit căreia modul în care este
conceptualizat progresul de adepţii acestei teorii ne duce la concluzia că liberalii
internaţionalişti contemporani văd în calitate de actori fundamentali ai scenei
internaţionale pe indivizi în detrimentul statelor. Statele sunt deci actori colectivi
plurali, ale căror interese şi politici sunt determinate de negocieri ingrupale şi de
5
International Liberalism Reconsidered , în John Dunn (ed.)The Economic Limits of Politics,Cambridge University
Press, Cambridge, 1989, p.174
6
Nationalismand Its Alternatives, Knopf, New York, 1969, p. 190

11
procesele electorale. Robert Keohane preciza: “liberalismul este o modalitate de
analiză a realităţii sociale care începe cu indivizii concepuţi ca actori relevanţei şi
care caută să înţeleagă – şi să explice, am adăuga noi – cum organizaţiile
compuse din indivizi interacţionează”.7
De asemenea , liberalii văd interesele statelor ca fiind schimbătoare şi
multiple în acelaşi timp, orientate spre satisfacerea propriilor nevoi dar şi spre
satisfacerea unor alte interese ale celorlalţi actori. Această perspectivă larg
împărtăşită are la origine ideea de progres în sens social şi istoric admiţând
totodată că interesele egoiste nu vor dispare niciodată.
De altfel , interesele individului şi ale statului sunt mereu determinate de o
multitudine de factori interni dar şi ai mediului internaţional. Sistemul mondial,
tinde de la o realitate anarhică la una din ce în ce mai mult marcată de ordine (prin
instituţiile internaţionale în primul rând).
Pornind de la realitatea că evoluţiile relaţiilor internaţionale din perioada
postbelică şi până la colapsul comunismului au părut în fapt să infirme idealismul
adepţilor teoriei liberal internaţionaliste, aceştia au fost mult mai precauţi decât
antecesorii lor din perioada interbelică temperându-şi entuziasmul abordărilor
globale şi atacând, mai cu seamă, analizele sectoriale.
Spus altfel, optimismul generos şi generalizat a fost temperat de un
optimism mult mai precaut şi exploatat doar în anumite secvenţe şi direcţii.
Stanley Hoffmann scria în acest sens: “A fi liberal nu înseamnă să crezi
neaparat în progres, înseamnă doar să crezi în limitata şi reversibila
perfectibilitate a omului şi societăţii şi, în mod special, în stabilirea unor instituţii
bazate pe consens, care vor face societatea mai umană şi mai justă iar pe cetăţeni
să se simtă mult mai bine”.8 Iată deci cum în perioada contemporană nouă, adepţii
teoriei liberal internaţionaliste au încercat să răspundă criticilor formulate de
promotorii realismului, de multe ori întemeiate, prin abordări secvenţiale, mai
degrabă decât globale.

Curente
7
op. cit
., p. 172
8
Duties Beyond Borders: On the Limits and Possibilities of EthicalInternational Politics, Syracuse University Press,
Syracuse, New York, 1981, p.8

12
 Liberalismul internaţionalist contemporan cuprinde mai multe curente sau
straturi care nu sunt nimic altceva decat faţete ale schimbării dinamice a relaţiilor
internaţionale.
Astfel , un prim curent este reprezentat de liberalismul republican. Acest
curent are la bază ideea potrivit căreia majoritatea populaţiei plătitoare de taxe şi
impozite pe umerii căreia s-ar răsfrânge şi cheltuielile ocazionate de un eventual
război nu este în general dispusă să sprijine partidele politice sau liderii care sunt
promotorii unor soluţii internaţionale violente.
Cea de-a doua idee este reprezentată de fapul că transparenţa şi deschiderea
statelor democratice reduce posibilitatea ca acţiunile acestora să fie greşit
interpretate de eventualii preopinenţi din arena internaţională.
De asemenea , statele democratice au o posibilitate mai redusă decât cele
autoritare sau totalitare de a impune o fiscalitate excesivă sau de a controla
veniturile cetăţenilor spre propriul folos. De aceea ele vor fi înclinate mai degrabă
spre un comerţ decât spre război ca mijloc de a spori propria bogăţie.
Cea de-a treia idee reliefată de acest curent este ideea potrivit căreia statele
democratice sunt înclinate mai degrabă spre bunăstare economică şi comerţ
internaţional decât spre glorie şi prestigiu militar. Maximizarea succesului
economic şi implicit a bogăţiei lor este direcţia principală de legitimizare a
guvernelor care conduc astfel de state. Această stare de lucruri conduce implicit la
promovarea unei politici externe înclinată spre securitate colectivă şi comerţ
mutual avantajos.
O ultimă idee este aceea potrivit căreia democraţiile liberale nu formează
doar o “zonă a păcii” ci, în acelaşi timp, o “zonă a supremaţiei legii”.
Al doilea curent este reprezentat de liberalismul interdependenţelor. Acest
curent se poate împărți în două ramuri : liberalismul comercial și liberalismul
militar.
Practic , liberalii au văzut în promovarea capacităţii de interacţiune dintre
state, prin intermediul globalizării modernizării (a industrializării, în primul rând)
şi implicit a comerţului, o cale eficientă de a evita conflictele dintre naţiuni.
Progresul tehnologic şi ştiinţific încurajează schimburile şi comerţul datorită
dorinţei tuturor de a accede la bunăstare economică.
Intensificarea schimburilor conduce evident la creşterea interdependenţei iar
aceasta, la rândul ei, obligă statele la o mai largă cooperare internaţională care să
maximizeze câştigurile şi să limiteze pierderile.
Chiar dacă o asemenea percepţie asupra evoluţiilor din domeniul relaţiilor
internaţionale a părut irelevantă în perioada Războiului rece, astăzi, după colapsul
comunismului, modelul şi impactul Uniunii Europene pare să justifice, cel puţin
parţial, o asemenea abordare. Un argument important în favoarea adepţilor unei
asemenea teorii este faptul că statele încep să piardă o bună parte a controlului lor
13
asupra economiilor proprii din cauza interdependenţelor tot mai accentuate, a
reglementărilor internaţionale şi a activităţii multinaţionalelor. Edward Morse
afirma ideea conform căreia : “Nicio cantitate de voinţă politică nu poate recreea
o lume în care independenţa şi autonomia poate fi obţinută, cu excepţia poate, a
asumării unor costuri pe care nici un guvern nu le poate accepta datorită
pierderilor economice uriaşe şi implicit a lipsirii acestuia de legitimitate în faţa
propriilor cetăţeni”. 9
Variante ale acestei paradigme includ pe “funcţionalişti” şi pe cei care văd în
eşecurile pieţei (informarea deficitară, barierele economice de tot felul,
monopolurile naturale, bunurile publice etc.) zona perfectă de intervenţie între
politică şi economie.
În ultimul deceniu, cu precădere, în câmpul teoriilor liberale a apărut şi
liberalismul militar ca un curent destul de important. Principiile de bază ale acestui
curent de gândire se întemeiază pe două aserţiuni : tehnologia militară şi
interdependenţa creează un interes mutual mai mare pentru păstrarea păcii şi
dezvoltarea colaborării și diminuarea ameninţării cu folosirea puterii militare
facilitează cooperarea economică internaţională.
Costurile şi distrugerile provocate de război au fost întotdeauna greu
suportate de indivizi şi state. Acest lucru a devenit cu atât mai evident în lumea
modernă şi contemporană. Existenţa arsenalelor nucleare capabile să distrugă de
câteva zeci de ori întreaga umanitate a fost văzută de unii ca un mijloc eficient de a
preveni un război. Posibilitatea distrugerii mutuale asigurate a generat
perfecţionarea armelor convenţionale, arme cu care s-au desfăşurat războaiele post
1945. Declanşarea războaielor de tot felul este văzută ca fiind posibilă din ce în ce
mai mult în lumea statelor sărace, slabe şi subdezvoltate. Afirmaţia potrivit căreia
dezvoltarea militară afectează cooperarea economică internaţională este deja
familiară multor cercetători ai domeniului.
Desigur, azi, în ciuda evoluţiilor din trecut, pare mai probabil că realizarea
unei mai strânse interdependenţe militare ar putea conduce la o mai bună securitate
şi cooperare economică.
Cel de-al treilea curent este reprezentat de liberalismul cognitiv. Acest
curent este important mai ales datorită dezvoltării explozive a comunicaţiilor
(Internetul este un bun exemplu în acest sens) şi a transferului de tehnologie şi
cunoaştere în general, putându-se dovedi în viitor o modalitate interesantă de
analiză a relaţiilor internaţionale.
Al patrulea strat este reprezentat de liberalismul sociologic. Practic ,
neofuncţionaliştii au insistat mai mult asupra integrării regionale şi a
transnaţionalismului cu precădere. Una din axiomele acestui curent este aceea
potrivit căreia în relaţiile internaţionale actorii state pierd tot mai mult teren în faţa
9
Modernization and the Transformation of International Relations, BasicBooks, New York, 1976, p.97

14
actorilor non-state. Evident şi acest curent de gândire va rămâne o bună alternativă
de analiză în viitor cu atât mai mult cu cât schimbările în arena internaţională sunt
marcate de o puternică forţă inerţială.
Penultimul curent este reprezentat de liberalismul instituţional. Astfel , se
pune accent pe maniera în care instituţiile internaţionale promovează valorile
liberalismului democratic , deoarece în aceste valori se vedea posibilitatea
dezvoltării unei cooperări mult mai funcționale. Astfel de instituţii acoperă o gamă
largă de la organismele internaţionale la cele transnaţionale. Aşa numita “şcoală
engleză” porneşte de la premisa că există o societate internaţională a statelor care
împărtăşeşte un set minimal de reguli şi instituţii formale bazate pe interese şi
valori comune. În cadrul acestei şcoli se manifestă un curent numit “pluralist”,
potrivit căruia statele acceptă anumite norme şi reguli în vederea protejării comune
a suveranităţii şi a facilităţilor comerciale, alături de un curent “solidarist” conform
căruia aceleaşi norme şi reguli sunt respectate din motive ale împărtăşirii unor
valori care merg dincolo de autoconservare şi suveranitate (interzicerea sclaviei, a
pirateriei, a traficului de droguri, a vânării unor specii de animale etc.). Un alt
curent important în cadrul liberalismului instituţional este cel numit în general
“reflectivism” sau “constructivism”. El porneşte de la premisa că există o relaţie
mutuală cauzală între valorile generale sau regimuri, pe de o parte şi natura
actorilor internaţionali şi a intereselor lor, pe de altă parte. În general, toate
curentele cuprinse în liberalismul instituţional acordă o mare importanţă
organizaţiilor internaţionale şi rolului acestora în a crea noi loialităţi şi noi realităţi
pe scena internaţională în acelaşi timp.
Ultimul curent este reprezentat de liberalismul ecologic. Acest curent
vizează preocuparea internaţională crescândă pentru efectele activităţii umane
asupra naturii şi mediului în general. Efectul de seră, problema stratului de ozon,
poluarea globală, statutul unor teritorii cu rol esenţial în mecanismele reglării
climaterice etc. toate acestea constituie subiectul abordărilor exponenţilor acestui
curent. Evident, rolul unor asemenea abordări va creşte constant, ca dealtfel şi
preocuparea internaţională pentru asemenea subiecte. Conferinţa de la Rio de
Janiero şi Protocolul de la Kyoto sunt exemple elocvente ale acestui tip de
abordări. Actualele crize în relaţiile internaţionale transformate în puncte fierbinţi
pe harta politică a lumii, precum conflictul din Irak, generează tot mai multe
preocupări legate de posibilele schimbări climaterice provocate de conflictele
militare.
Idealismul a fost dur criticat.
Astfel , s-a afirmat ideea potrivit căreia , idealismul este utopic ,
contradictoriu , subiectiv , este de fapt doar în interesul celor care îl promovează ,
în principal Statele Unite , fiind o proiecție a principiilor de organizare interne la
nivel mondial.
15
 În plus , ideea securității colective , care stă la baza creării unui sistem
internațional unic , în care prevalează dreptul și instituțiile internaționale , este o
încercare utopică de a extinde organizarea națională la nivel internațional.
E. H. Carr , cel mai renumit critic al idealismului afirma că , utopicul , ceea
ce e bine pentru întreaga lume , e bine și pentru țara lui , dar după aceea ,
inversează argumentul , astfel că ceea ce este mai bine pentru țara lui , e bine
pentru întreaga lume , argument pe care Carr il aplică în primul rând ideii de liber
schimb.
O altă critică adusă idealismului este aceea potrivit căreia , acesta nu
reprezintă nimic altceva decât o promovare mascată a propriilor interese.
O ultimă critică adusă se referă la faptul că , idealismul nu explică nimic din
cum sunt relațiile internaionale ci se ocupă doar cu modul înncare ele ar trebui să
fie. Așadar , idealismul are o valoare prescriptivă , nu explicativă , dar și aceea de
utilitate discutabilă.
Deși foarte dur criticat , idealismul a contribuit la dezvoltarea relațiilor
internaționale prin trei aspecte.
Un prim aspect face referire la faptul că , credința în perfectibilitatea
relațiilor internaționale și posibilitatea existenței unei comunități globale a generat
și încurajat căutarea intensă a unor soluții și planuri de organizare a lumii.
Cel de-al doilea aspect , se concretizează în faptul că , credința în
raționalitatea individului și în principiile democratice i-a condus pe idealiști să
acorde un rol major opiniei publice în relațiile internaționale, în consecință , și
educării ei legată de acest domeniu. Așa au apărut articole, cărți, și mai cu seamă
catedre de specialitate pe lângă marile universități ale lumii occidentale.
Un ultim aspect , se referă la modalitatea indirectă prin care idealismul a
contribuit major la dezvoltarea disciplinei, prin faptul că opoziția față de el a dat
naștere realismului și descendenților lui, care rămâne cea mai agreată și puternică
viziune despre relațiile internaționale a secolului XX și fără de care domeniul nici
nu ar putea fi gândit astăzi.
Astfel , “Dezbaterea realism-idealism este extrem de semnificativă pentru
că ne oferă structurile şi instituţiile cu care operăm şi care există actualmente.
Deasemenea, ne oferă un întreg vocabular, parte din el astăzi distructiv şi
nefuncţional. Noţiuni precum: raţiunea de stat, echilibrul puterii, securitatea
naţională, ne domină gândirea şi ne ştirbesc creativitatea. Este păcat că, după
cum se pare, am reţinut partea cea mai rea a dezbaterii realism-idealism uitând
aspectele sale cele mai bune ”.

Concluzii
16
 Disciplina relațiilor internaționale a apărut și s-a dezvoltat ca un produs
ideatic al evenimentelor politice, economice, sociale și culturale ale secolului XX.
Teoria fondatoare de disciplină a fost idealismul, pe care îl găsim în literatură și ca
liberalism ( în realțiile internaționale) , pluralism și utopism.

BIBLIOGRAFIE

1. Robert W. Mc Elroy, Moralitatea în politica externă americană

2. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Scoli şi instituţii, Bucureşti, 1970
3. Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul
4. Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale
5. Cătălin Turliuc, Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii
6. Cătălin Turliuc, Fl. Solomon, Punţi în istorie. Studii româno-germane
7. Cătălin Turliuc, Al. Zub, Populism, demagogie, realism politic
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Liberalism vizitat la 25 octombrie 2020
9. http://www.jesushuertadesoto.com/wp-content/uploads/2014/04/cap-23.pdf vizitat la
25 octombrie 2020
10. https://www.academia.edu/31661073/
Liberalismul._Pro_si_contra._O_idee_ce_refuza_sa_moara_desi_nu_stie_ce_o_tine_i
n_viata_-_full_text vizitat la 15 noiembrie 2020
11. https://lanivelglobal.wordpress.com/2013/08/04/liberalism/ vizitat la 22 noiembrie
2020

17