Constante epistemice în filosofia drepturilor omului

Curs II Declarația Universală a Drepturilor Omului

Necesitatea protecției drepturilor omului = demnitatea și egalitatea oamenilor reprezintă

principii existente în majoritatea culturilor, religiilor și tradițiilor filosofice. De aceea,
precizarea și protejarea drepturilor omului a condus în mod firesc la elaborarea unor norme
scrise. În primul rând, Anglia, ”Magna Carta”, din 1215, este un document foarte important,
pentru că este prima dată când se îngrădește puterea regelului și sunt consemnate un număr
de drepturi pentru toți cetățenii (sunt norme scrise care acordă drepturi). 1628, tot în Anglia,
apare ”Petiția drepturilor”, care este adresată de Parlament regelui Carol I Stewart, prin care i
se cere ca: ”niciun om liber nu poate fi arestat, nici lipsit de drepturi, fără o sentință
judecătorească”. Până atunci oamenii puteau fi reținuți, arestați, fără sentințe. Bill of Rights
din 1689, intitulată ”Declarația Drepturilor” a fost acceptată de William al III-lea, iar
atribuțiile regelui erau restrânse și erau garantate atribuțiile cetățenilor. De aici putem vorbi
de o organizare modernă a Angliei. În secolul al XWIII-lea putem consemna că drepturile
naturale sunt recunoscute ca legale și trecute în Constituții. S-a stabilit între stat și individ un
raport cvasicontractual, care presupune că puterea statului decurge din liberul consimțământ
al individului. Un alt document foarte important a fost Declarația de Independență a SUA,
ratificată de Congres. Un alt document programatic a fost ”American Bill of Rights din 1791
care stabilește Legea Drepturilor pentru Cetățeni și aici sunt trecute 10 amendamente la
Constituția SUA, aducând garanții specifice drepturilor și libertăților personale. A fost un pas
decisiv, la sfârșitul sec VXIII, începutul secolului al XIX-lea, pentru recunoașterea
drepturilor. Iar Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului este o chintesență a
spiritului iluminist francez care a dominiat finele secolului al XVII-lea și tot secolul ai XVIII-
lea. Declarația cuprinde un preambul și 17 articole grupate în trei categorii de drepturi:
drepturile oamenilor (francezi, străini și inamici), drepturile cetățenilor (care aparțin exclusiv
francezilor) și apoi drepturi ale societății prin care este vizată națiunea franceză. Prin aceste
documente scrise, drepturile oamenilor au fost protejate în diferite părți ale lumii, dar arată
modul în care fiecare stat a început să înțeleagă într-o manieră proprie ce înseamnă drepturile
omului, care deși erau recunoscute de Constituțiile Naționale erau totuși limitate și chiar
reduse spre zero sau erau chiar ”violate” de statele în care se aduce la cunoștință, timid,
necesitatea respectării acestora.
Necesitatea internaționalizării protecției drepturilor omului – primele tratate internaționale
privitoare la drepturile omului aveau în vedere drepturi și libertăți ce vizau ființa umană și
demnitatea ei ca ființă rațională. Se referă la libertatea religiei (tratatele de la West Falia din
1648 la nivel european se vorbește răspicat, pentru prima oară, de necesitatea libertății
religiei). O altă idee adusă în documentele internaționale se referă la abolirea sclaviei
(consemnată în Congresul de la Viena 1815), tratatele de la Washington – 1865, documentele
de la Bruxelles, Berlin. Și în 1926, la Geneva, se semnează o nouă convenție pentru abolirea
sclaviei. Tot în tratate internaționale sunt vizate legile legate de război (tratamentul
inamicilor, al dezertorilor, protejarea populației etc). Se pun, astfel, bazele unor legi care să
clarifice modul în care ar fi trebuit să se desfășoare războaiele. Avem Declarația din 1856 –
Paris, apoi convențiile de la Haga, Geneva. Apoi sunt 1933 – 1938 – convenții pentru
comportamentul cu refugiații. Din păcate, realitățile istorice ne demonstrează că nu s-au ținut
cont de aceste documente. Nu se poate vorbi, între cele două războiale mondiale, de un drept
referitor la drepturilor omului. Regimurile totalitare din anii 1920 – 1930 au violat drepturile
omului în propriile teritorii, iar în al Doilea Război Mondial au fost distruse demnități umane
și eliminate rase întregi.
Transpunerea în practică a protecției drepturilor omului – la 26 iunie 1945, Carta Națiunilor
Unite are ca obiectiv fundamental proclamarea încrederii în drepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și în egalitatea în drepturi a bărbaților și a
femeilor. Carta Națiunilor Unite reprezintă un tratat, un document juridic cu forță
constrângătoare și vizează toate statele membre ONU. Se are în vedere redactarea unei Carte
Internaționale a drepturilor omului ce urma să definească drepturile și libertățile din Carta
Națiunilor Unite. La 10 decembrie 1948 – primul pas făcut prin Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cu 48 de voturi pentru și 8 abțineri, și cuprinde drepturi civile și politice
care sunt considerate drepturi de gradul I, si drepturi economice, sociale și culturale (drepturi
de gradu lI). Al doilea pas a avut loc la 16 decembrie 1966, când Adunarea Generală a
Națiunilor Unite a adoptat două pacte care vin în completarea Declarației: ”Pactul referitor la
drepturile economice, sociale și culturale” și ”Pactul referitor la drepturile civile și politice”.
Declarația universală a depturilor omului - Cartea fundamentală a secolului XX cu privire la
relațiile internaționale, relațiile între oameni.

Declarația Universală a Drepturilor Omului. Analiză. Structură. Conținut.

Ideea drepturilor omului a fost formulată în operele gânditorilor iluminiști: Thomas Hobbes,
John Locke, Kant. Locke (sec. XVIII), expune pe larg teoria referitoare la ”legea naturală a
lui Dumnezeu”, potrivit căreia nimeni nu are dreptul să lipsească pe alt om de viață,
sănătate, proprietate și libertate, deoarece acestea sunt consideratea drepturi naturale,
adică inerente ființei umane. Concluzia este una singură: aceste drepturi sunt ilanienabile,
deci nu pot fi nicicum înstrăinate, eludate și nu pot fi considerate ca neadecvate pentru
fiecare om. Astfel, dacă un Guvern (continuă Locke) încalcă aceste drepturi, el își pierde
legitimitatea și trebuie înlăturat.
Începând cu secolul al XVIII-lea, filosofia drepturilor naturale ale omului a fost inclusă în
programele politice. Aceste carte și declarații ale modernității în special, cele care au tratat
problema drepturilor omului trebuie considerate paradigme de gândire pentru societate.
Fiecare societate va păstra principiile pe care se întemeiază o viață comunitară, justă, ce
vizează modul în care oamenii ar trebui sa interacționeze unul cu celălalt. Fiecare cartă este
adresată, de asemenea, unei audiențe, adică tuturor indivizilor vizați de ”lumea comună”
specifică unui anumit tip de societate. Începând din 1948, (acroninumul pentru declarație este
DUDO), această lume comună este proclamată universal.
Textul Declarației a fost adoptat la 10 decembrie 1948, la Paris, în cadrul Adunării Generale
a ONU. Declarația a fost adoptată de 58 de state membre ale ONU, cu 8 abțineri: URSS,
statele din Europa de Est, Africa de Sud și Arabia Saudită. Declarația a constituit o necesitate
după șase ani de la al doilea război mondial și al Holocaustului. Era stringentă existența unui
set de reguli care să stabilească anumite drepturi și libertăți universal valabile și recunoscute,
astfel încât să se evite cazurile de încălcare ale acestora. Declarația a fost redactată având ca
model (într-o oarecare măsură) cele două declarații din SUA și Franța. Considerată un text
mai degrabă idealist, Declarația trasează o serie de coordonate clare, stabilește drepturi și
libertăți, prevederi care dacă ar fi fost respectate (acte de violență extremă, terorism) ar fi fost
evitate.
Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei
umane. Declarația nu constituie un tratat internațional. Ea a fost concepută ca ”un ideal
comun atins pentru toate popoarele și națiunile”. Cu timpul a devenit un document de
referință spre care tind toate statele și Constituțiile acestora, în funcție de care se verifică
respectarea drepturilor omului în diferitele colțuri ale lumii. Autorii Declarației sunt Eleanor
Roosvelt și Renee Kasen, jurist francez, laureat al premiului Nobel, considerat principalul
autor al proiectului. Acesta compara declarația cu ”vastul portic al unui templu susținut de
patru coloane” (cele 4 categorii de drepturi și libertăți pe care le găsim în declarație).
Prima coloană cuprinde drepturi și libertăți de ordin personal, adică viață, libertate, siguranța
și demnitatea persoanei, protecție egală în fața legii, garanție împotriva sclaviei, torturii,
arestărilor și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor.
A doua coloană privește drepturile individului în raport cu grupurile din care face parte. La
acest nivel regăsim obligativitatea egalității în drepturi dintre bărbați și femei, dreptul la
căsătorie, dreptul de a avea un cămin, un domiciliu, un azil în caz de persecuție.
A treia coloană este cea a facultăților spirituale a libertății de exprimare, de reuniune, de
asociere, de a lua parte la treburile publice, de a participa la alegeri periodice și corecte.
A patra coloană este cea a drepturilor economice, sociale și culturale. Aici regăsim dreptul la
muncă, la libera alegere a muncii, la securitate socială, la libertăți sindicale, dar și dreptul la
educație, la viață culturală precum și protecția creației intelecturale sau artistice.
În Declarație se regăsesc principiile de bază ale fundamentării drepturilor omului și anume:
universalitatea (dacă suntem oameni suntem acoperiți de aceste drepturi), indivizibilitatea
(abordarea declaratiei este indivizibilă) și interdependența (drepturile omului depind unele de
celelalte).
Prezenta Declarație cuprinde, dintr-o altă perspectivă, două tipuri de drepturi: drepturi
negative și drepturi pozitive. Drepturile negative sunt de fapt drepturile naturale: la
viață, proprietate și libertate. Sunt negative în sensul că statul trebuie să intervină cât mai
puțin în manifestarea lor, neavând dreptul să le limiteze sau să le îngrădească, deci sunt
negative în raport cu imposibilitatea statului de a interveni asupra lor. Statul are o singură
posibilitate: de a le apăra, de a crea cadrul legislativ în care aceste drepturi să se poată
manifesta fără limitări. Drepturile pozitive sunt dreptul la îngrijire medicală, educație, dreptul
la muncă, la concediu plătit (relația statului cu ele). Pentru a deveni efective aceste drepturi,
statul trebuie să intervină activ în viața oamenilor. Aceste drepturi pozitive au fost incluse în
Declarație la propunerea fostului URSS. Accentul pus de țările foste comuniste asupra
drepturilor economice urmărea, de fapt, mascarea încălcării grave a drepturilor negative,
fundamentale ale omului în aceste state.
Astăzi, problematica drepturilor omului devine din ce în ce mai complexă și nuanțată și naște
controverse de natură politică și filosofică. De exemplu, unii teoreticieni sugerează că ar
trebui incluse, între drepturile omului, în mod paradoxal, pe lângă dreptul la viață și dreptul la
moarte, aceasta, în numele unui ”umanism medical”. Este vorba aici despre tentativele de
legiferare ale eutanasiei. Întrebarea este: cine își poate asuma o asemenea răspundere?
Legiferarea unui asemenea drept ar putea fi adoptată și în alte state, fiind deja legiferată în
anumite state din SUA, Olanda, Elveția etc însă legiferarea unui asemenea drept ar avea
consecințe absolut imprevizibile pe plan politic, social etc. Ca urmare, cei mai mulți
teoreticieni ai fisolofie DO susțin menținerea problemei în forma sa clasică, adică dreptul la
viață să figureze ca fundamental.
Unii critici ai Declarației subliniază, pe de altă parte, că niciunul dintre articolele sale nu
acoperă în amănunt, în detaliu drepturile copiilor. Copiii necesită o protecție și o grijă
specială după naștere datorită imaturității lor fizice și psihice. România, abia în 1990 a
ratificat Convenția care cuprinde principiile generale ce reglementează drepturile copilului:
nondiscriminarea (niciun copil nu trebuie să fie discriminat), supradreptul la supraviețuire,
dreptul de a purta un nume la naștere, asigurarea unei cetățenii, libertatea de expresie, de
opinie, de gândire, libertatea conștiinței religioase.
Influența Declarației s-a manifestat profund atât față de statele membre ONU cât și față de
celeltalte state. Impactul acesteia a fost universal, în sensul că legislației statelor de pe diferite
continente, alături de convențiile regionale cu privire la drepturile omului s-au inspirat din
cuprinsul Declarației sau au preluat prevederi ale acesteia. La nivelul ONU s-a apreciat
trasformarea obligațiilor de principiu din Declarație în obligații juridice, alături de
reglementarea unor măsuri de implementare. S-a hotărât, astfel, redactarea proiectelor celor
două pacte internaționale: Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și Pactul
Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale. Ambele pacte prevăd
drepturile popoarelor la autodeterminare. Pe de-o parte se recunoaște dreptul fiecărui stat de a
decide asupra problemelor sale interne, dar se recunoaște și dreptul Națiunilor Unite de a se
ocupa de politicile naționale dacă acestea afectează politicile mondiale. Ca urmare, un stat
care nu-și respectă obligațiile internaționale asumate, nu poate invoca principiul suveranității
naționale ca justificare a neîmplinirii obligației respective, chiar dacă obligația vizează
drepturile propriilor cetățeni.
Declarația Universală a Drepturilor Omului nu este doar standardul comun spre a cărui
realizare tinde fiecare stat, ci și un ansamblu de principii pe care statele trebuie să le respecte,
de care trebuie să țină seama la nivelul măsurilor progresiste luate pe plan național și
internațional.

Declarația Universală a Drepturilor Omului – abordare critică

Articolele de la 1 la 21 din prezenta declarație reprezintă drepturi civile și politice și țin de
libertatea individului și de securitatea sa fizică. Articolul 1, cu privire la libertate și egalitate
spune că: ”toți oamenii au același drept la libertate”, însă trebuie să consemnăm ce fel de
libertate pentru că nu există libertate absolută deoarece:
1. Existența omului este supusă determinărilor (economice, politice, sociale, culturale,
civile etc.)
 2. Libertatea fiecăruia sfârșește acolo unde începe libertatea celorlalți
3. Libertatea nu se confundă cu anarhia
”Toate ființele umane sunt egale” spune același articol. Însă cum trebuie noi să privim
această egalitate?
1. Egalitate nu înseamnă identitate și nici similaritate, deoarece fiecare om are propria
individualitate distinctă atât fizic cât și intelectual.
2. Discriminarea pornind de la deosebirile bazate pe rasă, apartenență etnică sau
apartenență socială reprezintă modalitatea cea mai nedorită de încălcare a egalității.
Atunci când vorbim de egalitate nu putem merge nici la egalitarism, dar nici la ideea
de discriminare. Din această perspectivă a respectării egalității și individualității
oamenilor au apărut foarte mulți susținători care spun că trebuie să ținem cont de
grupurile elitiste și să susținem elitismul la nivelul societății, tocmai pentru a nu face
nimănui nicio nedreptate. Deci toți oamenii sunt egali până la individualitatea lor.
3. Pentru ca egalitatea tuturor să fie respectată este necesar ca fiecare om să facă dovada
unui ”spirit de fraternitate”, în raport cu ceilalți, făcând apel la spiritul de toleranță.
Egalitatea, deci, vine la pachet cu fraternitatea, cu spiritul de toleranță, adică
recunoașterea și aprecierea la justa valoare a celuilalt.

Articolul 2 spune că ”orice om are toate drepturile și libertățile fără nicio deosebire de rasă,
sex, culoare, limbă, religie, opinie politică, origine socială, națională, avere, naștere, statut
politic, juridic, internațional al țării etc”. Acest articol prescrie, deci, nondiscriminarea.
Articolul 7 ne spune că ”toți oamenii sunt egali și au dreptul, fără nicio deosebire, la o
protecție egală prin lege”. Acest articol 7, împreună cu Articolul 2, constituie principiile
directoare împotriva discriminării, adică motorul protecției drepturilor omului. Articolul 7
vizează aplicarea legii în general, adică sistemele juridice naționale să nu facă niciun fel de
deosebire bazată pe criteriile enunțate în Articolul 2. Dreptul fiecăruia la protecție egală în
fața legii indică o obligativitate în special din partea statului. În interpretarea acestui articol,
Comitetul Drepturilor Omului a subliniat că existența drepturilor și libertăților în condiții
egale nu presupune aplicarea unui tratament identic. Ex: delicvenții tineri trebuie separați de
adulți în tratamentul lor (se ține cont de identitatea socială).
Articolul 3 – ”Fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța propriei
persoane”. Întrebare: Este obligat statul să garanteze aceste drepturi? Da, fără niciun fel de
problemă statul este obligat să garanteze toate acestea. Deși respectarea acestor drepturi
aparține statelor, ele sunt violate destul de des de anumite guverne în diferite părți ale lumii.
Și nu putem să nu amintim aici situațiile de deces în detenție sau dispariții inexplicabile, care
sunt un atentat la toate cele de mai sus. ONU publică regulat rapoarte care prezintă execuții
arbitrare, extrajudiciare, dispariții involuntare etc, iar numărul acestor victime nu pare să
scadă. Mai mult, violarea dreptului la viață merge până la genocid (distrugerea în totalitate
sau parțială a unui segment național și este o considerat o crimă internațională). Legat de
dreptul a viață apare o problemă și anume cum ar trebui să privim legislațiile care prevăd
pedeapsa cu moartea? Pedeapsa cu moartea este văzută ca o pedeapsă binemeritată pentru
ucigași și necesară pentru cei care le-ar urma exemplul, dar nimic nu dovedește că pedeapsa
cu moartea ar avea un efect benefic și corector, ba mai mult decât atât, erorile în acest
domeniu sunt ireparabile, deși sunt oameni care au fost condamnați la moarte. Atitudinea
opiniei publice pro sau contra pedepsei cu moartea variază în funcție de circumstanțe și
anume:
1. Erorile judiciare sau excesele regimurilor represive suscită o opoziție netă față de
această pedeapsă;
2. Pe de altă parte, apariția unor crime oribile sau a unor noi forme de crimă (de la
deturnarea avioanelor cu sute de victime până la terorism și răpiri) pot provoca o
răsturnare a situației în vederea susținerii pedepsei cu moartea. Comisia pentru
Drepturile Omului a efectuat un studiu privind riscurile pe care asemenea legislații l—
ar reprezenta pentru drepturile omului și s-au dovedit că ar fi riscuri uriașe, pentru că
pot apărea și erori judiciare. Abolirea pedepsei cu moartea este în atenția Comisiei
Europene și se urmărește ca aceasta să fie abolită.
Articolul 4 se referă la faptul că ”nimeni nu va fi ținut în sclavie și nici în aservire”. Ce
înțelegem astăzi prin sclavie? Există însă milioane de oameni care trăiesc în aservire (sclavaj
modern). Aservirea poate fi permanentă – se transmite din tată în fiu. O altă formă mascată de
sclavaj este exploatarea muncii copiilor, este o problemă mondială, direct legată adeseori de
vânzarea lor. Femeile sunt victime ale practicilor analoge cu sclavia și anume o asemenea
practică este căsătoria servilă, adică femeia nu are dreptul de a refuza căsătoria. Pe de altă
parte, femeia poate să fie transmisă spre un alt bărbat după moartea soțului. Subiecții
turismului sexual sunt persoane aservite. ONU dispune de informații multiple oferite de
Grupului de lucru pentru abolirea sclaviei (5 membri remarcabili). În mai 2000, 117 state
ratificaseră convenția privind abolirea sclaviei și s-au făcut progrese în special în legătură cu
eliminarea acestor practici. Este nevoie de o voință politică puternică, de educarea publicului
pentru a scăpa de această situație inumană, de dezvoltarea economică.
Articolul 5 din declarație spune că ”nimeni nu va fi supus la torturi, tratamente degradante”.
Aici apare o întrebare: ”ce putem considera că ar fi tortura?” În termenii Convenției
Drepturilor Omului, adoptată prin consens la 10 decembrie 1948, în Adunarea ONU, prin
tortură se înțelege orice act prin care o durere sau suferințe acute, fizice sau psihice sunt
intenționat provocate cu scopul de a obține informații sau mărturii de la o persoană, de a o
intimida, de a face presiuni. Este considerată una dintre violările cele mai atroce ale
demnității umane. ”Unde și de ce este practicată tortura și cine sunt torționarii?” Organizațiile
non-guvernamentale (Comisia Internațională a Juriștilor) au semnalat, pe baza probelor, sute
de mii de cazuri de tortură în sensul propriu al termenului, în toate regiunile lumii, indiferent
de sistemul politic și de democrația statului respectiv. Mai mult, uneori tortura reflectă voința
deliberată a autorităților guvernamentale la cel mai înalt nivel de eliminare a obstacolelor
juridice care s-ar opune abuzului lor de putere. Cert este că nu există nicio justificare a
torturii, nici morală și nici juridică. Toate statele membre ONU sunt obligate de acest articol
5 din Declarație să interzică tortura sub orice formă. Practicarea torturii poate fi eliminată și
limitată numai prin recunoașterea tuturor drepturilor legale în beneficiul deținuților.
Articolul 8 vorbește de dreptul oricărei persoane de a apela la o instanță juridică, articolul 9
spune că nimeni nu poate fi reținut în mod arbitrar, articolul 10 spune despre dreptul
persoanei de a avea un proces echitabil, articolul 11 se referă la prezumția de nevinovăție
până se stabilește altceva prin proces public.
Articolul 12 deschise seria drepturilor cu privire la libertăți.
Drepturile negative (cele ilanienabile) sunt inerente naturii umane: dreptul la viață, la
libertate, la proprietate.
Drepturile pozitive sunt acele drepturi care sunt garantate chiar prin intervenția statului și
statul intervine pentru ele: etapele învățământului gratuit; Aici însă statul trebuie să ia dintr-o
parte și să dea în alta (ia din taxe, impozite și plătește profesorii).
Articolul 12 se referă la imposibilitatea manifestării unor imixtiuni arbitrare în viața privată a
oamenilor și când spunem viață privată ne referim la familie, domiciliu, corespondență. Când
încărcăm art. 12 facem atingerea la onoarea și reputația unei persoane. Fiecare persoană are
dreptul, prin lege, împotriva unor astfel de imixtiuni. Există semnificații diferite în diferitele
culturi ce se acordă termenilor de: viață privată, familie, domiciliu, onoare, reputație. În
funcție de istoricul cultural al unei țări, viața privată este înțeleasă altfel: într-un fel este
înțeleasă în Europa și în alt fel în Orientul Apropiat, în Orientul Mijlociu. Tocmai pentru a
stabili ce anume nu trebuie să fie supus imixtiunilor trebuie clarificați acești termeni de
onoare, familie, viață privată. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor electronice moderne au
apărut moderne specifice cum ar fi: accesul ilicit la informații confidențiale conținute în
băncile de date sau interceptarea convorbirilor telefonice particulare. A ajuns să fie tot mai
dificilă identificarea unor astfel de abuzuri și dovedirea lor prin probe. Cu toate acestea,
pentru protejarea libertăților fundamentale, un anumit număr de țări au adoptat legislații bine,
minuțios elaborate.
Articolul 13 se referă la libera circulație și arată că orice persoană are dreptul de a părăsi
orice țară, inclusiv a sa și a reveni în propria țară. În România, până în 1989, acest articol a
fost încălcat flagrant, iar circulația către țările din Vestul Europei a fost interzisă zeci de ani.
Pe lângă că acest articol a fost încălcat, a fost invocat după ridicarea Cortinei de Fier. Însă
tocmai pentru a preveni acest exod al oamenilor care proveneau din țările foste comuniste,
țările de destinație au introdus limitări. Potrivit, însă, liberei circulații, orice persoană are
dreptul să își aleagă reședința pe teritoriul oricărui stat. Acest articol 13 a dat bătăi de cap
guvernelor lumii. ”Poate fi limitată libertatea de mișcare și dacă da, în ce moduri?”
Articolul 14 spune că orice persoană are drept la azil politic și nu poate fi invocat în anumite
cazuri în care persoana este urmărită pentru crimă. ”Ce se înțelege prin azil?” Dreptul de a
căuta azil este, pentru persoanele care și-au părăsit țara din cauza persecuțiilor, dreptul de a
găsi refugiu și protecție în altă parte. Nimeni însă nu poate impune unui stat să acorde azil sau
să practice azilul înt-o anumită manieră, deci acordarea azilului este o prerogativă a statului
care poate face uz de ea în mod discreționar. Astfel, în timp ce unele state interpretează acest
drept restrictiv, altele sunt mai generoase și permit, în multe cazuri, azilul unor persoane care
fug de persecuții.
Articolul 15 se referă la cetățenie. În aliniatul 1 ne spune clar că orice persoană are dreptul la
o cetățenie, iar în aliniatul 2, că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de cetățenia sa și nici de
dreptul de a-și schimba cetățenia. ”De ce avem nevoie de cetățenie?” Dacă întreaga lume ar fi
un singur stat și dacă toți indivizii ar dispune de aceleași drepturi în virtutea unei legislații
universale nu ar mai fi necesară cetățenia. Cetățenia rămâne unul dintre atributele bunăstării
materiale și spirituale a indivizilor, deoarece cetățenia conferă o identitate. Statul respectiv
are obligații față de toți cetățenii săi și ne dăm seama de forța unui stat atunci când vedem
cum statul luptă pentru fiecare cetățean al său. Din punct de vedere spiritual, cetățenia îi dă
individului sentimentul de apartenență la o anumită comunitate și sentimentul propriei sale
valori. Cetățenia îți conferă o identitate care face din tine o persoană mai mult sau mai puțin
mândră față de apartenența la un sat. ”Ce protecție se acordă persoanelor lipsite de
cetățenie?” În 1961, Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie (cei fără stat) are în
vedere obligația fiecărui stat de a asigura o cetățenie pentru fiecare persoană născută pe
teritoriul său care dacă nu s-ar bucura de acest drept ar deveni un apatrid. Avem însă și
situația în care statul este împiedicat de anumite organisme de a retrage cetățenia unei
persoane care în urma acestei acțiuni ar deveni apatrid. (Orice persoană nu poate fi lipsită de
cetățenie pe niciunul dintre următoarele motive: rasiale, etnice, rasiale sau politice).
Articolul 16 se referă la căsătorie. În primul aliniat ni se spune că la împlinirea vârstei legale,
bărbatul și femeia (fără nicio restricție) au dreptul să se căsătorească și să își întemeieze sau
să desfacă o familie prin divorț. Orice act administrativ trebuie să răspundă momentului pe
care îl reglementează. Aliniatul 3 spune că familia constituie elementul natural (și ne trimite
spre natura celor 2 sexe) și fundamental și are dreptul la ocrotire din partea societății și a
statului. Atitudinea față de căsătorie este diferită, iar dreptul familiei este adeseori bazat pe
modele religioase, culturale și sociale determinante. Avem termenul de ”consimțământ liber
și deplin”, care ridică probleme serioase în anumite culturi. Familia constituie un element
fundamental al oricărei societăți așa cum este stipulat în pactul internațional.
Articolul 17 trece spre componenta dreptului la proprietate. ”Orice persoană fie singură, fie
cu alții, are dreptul la proprietatea sa și nu poate fi lipsit de acest drept în mod arbitrar”.
Dreptul la proprietate este un drept negativ pentru că statul nu poate interveni și nu poate
limita nicicum acest drept. Este acel ”proprium” care ne definește.
Articolul 18 ne spune că orice persoană are dreptul de a gândi, are dreptul la libertarea de
gândire și religie. (libertatea de gândire, conștiință și religie). Libertățile de gândire,
conștiință, religie și convingere sunt libertăți care nu pot fi suspendate nici măcar în
perioadele de stare de urgență și rămân un bun intangibil al personalității umane. Aceeași
protecție trebuie acordată atât credincioșilor, cât și necredincioșilor. Nimeni nu poate
constitui obiect de discriminare pentru rațiuni religioase. Din acest punct de vedere, libertății
de practicare a religiei i se adaugă o serie de activități și obiceiuri cum ar fi: ceremonii,
regimuri alimentare, caracteristici vestimentare distincte, libertatea de a crea școli religioase,
de a distribui texte religioase, de a dispune de lăcașuri de cult specifice. Toate aceste activități
(obiceiuri) trebuie respectate pentru că țin de ce are omul mai sfânt în el și care îl transformă
într-o ființă religioasă, pentru că are o relație în plus, aceea cu Divinitatea. Uneori, statele își
iau dreptul de a-i incita pe cetățeni, de a adera la o religie oficială. Ca urmare, într-un mod
nepermis, statele pot descuraja sau chiar desființa celelalte religii sau culte religioase.
Articolul 19 – orice individ are dreptul la libertatea de opinie și exprimare. Acest drept însă
nu este absolut ci este limitat atât de lege, cât și de dreptul celorlalți. Deci libertatea de opinie,
de exprimare este permisă atâta timp cât nu afectează viața privată și nevoile altor oameni.
Articolul 20 – nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație și toți au dreptul la o
întrunire pașnică. Să dă posibilitatea oamenilor ca atunci când au țeluri comune să poată
protesta împreună, pașnic, iar într-un mod colectiv să își apere propriile interese (sindicate,
organizații).
Articolul 21 – orice persoană are dreptul să ia parte la conducerea treburilor publice din țara
sa, fie prin direct, fie prin reprezentanți liberi aleși. Declarația Drepturilor Omului a introdus,
între articolele sale, preferința pentru democrație. Acest articol este expresia principiului
esențial de guvernare democratică, conform căruia ”voința poporului este fundamentul
autorității guvernului”. Modalitatea de a-l traduce în practică este organizarea de ”alegeri
cinstite”, adică alegeri cu adevărat libere prin vot universal și egal. Asemenea alegeri ar fi
condiția necesară dar nu suficientă a procesului de democratizare. La fel de importante sunt
protecția drepturilor omului și principiul legalității. În documentele comisiei pentru drepturile
omului se subliniază că valorile democratice sunt necesare pentru exercitarea drepturilor
omului. La Conferința Mondială pentru Drepturile Omului, Viena, 1993, s-a reafirmat că
democrația și respectarea drepturilor omului ”sunt interdependente și se susțin reciproc”.
Articolul 22 – orice persoană în calitate de membru al societății are dreptul la securitate
socială: satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale. Ac4est articol, ca și articolul
23 și până la articolul 27 sunt consacrate drepturilor economice, sociale și culturale care
vizează satisfacerea nevoilor materiale și non-materiale ale omului cu scopul de a-i asigura o
dezvoltare deplină.
Articolul 23 se referă la dreptul la muncă, protecția împotriva șomajului, retribuția echitabilă
și îndestulătoare. În ultimii 20 – 30 – 50 de ani, în statele din Vestul Europei s-a ridicat
problema lucrătorilor imigranți, care sunt printre cei mai vulnerabili. Adunarea Generală a
ONU a adoptat, în 1990, o convenție pentru muncitorii imigranți, însă nefiind ratificată de un
număr suficient de state nu a fost aplicată.
Articolul 24 – dreptul la recreere, concedii plătite, limitarea timpului săptămânal de lucru.
Articolul 25 – dreptul la educație trebuie să fie gratuit. Educația are în vedere dezvoltarea
umană și promovează toleranța între grupuri. Părinții au cu prioritate dreptul ce gen de
educație să le ofere copiilor. Dreptul la educație este uneori negat și grav încălcat prin
discriminare, lipsuri, sărăcie. Orice educație trebuie să asigure deplina dezvoltare a omului.
Orice educație trebuie să asigure promovarea înțelegerii, toleranței, egalității între bărbați și
femei, a prieteniei dintre toate țările.
Articolul 27 se referă la faptul că orice persoană are dreptul să ia parte la viața culturală a
societății și respectarea drepturilor de autor, a proprietăților intelectuale.
Articolul 29 ne spune că individul nu are doar drepturi ci și obligații față de societatea în care
s-a format.
Articolul 30 spune că nicio dispoziție a prezenție declarații nu poate fi interpretată de niciun
stat și nu trebuie folosită ca un pretext pentru violarea drepturilor omului, adică să nu fie
folosită împotriva ei înșiși.
Declarație este un document fundamental pentru umanitate.