Teoria utilitatii marginale-fundament al conceptiei subiective despre

natura si formarea preturilor pe piata.

Profesor coordonator :
Col.Stanciu Leontin

Proiect realizat de:

Sd.cap.Florescu Adriana-Mihaela

Fenomenul central care i-a preocupat pe neoclasici a fost oscilatia

preturilor,modificarea marimii acestora in functie,mai ales, de modificarea raritatii
bunurilor.
Izvorul preturilor este, dupa parerea lor,utilitatea bunurilor economice finale,
mai precis aprecierea subiectiva pe care o fac consumatorii.Marimea preturilor este
determinata nu de orice fel de utilitate, ci numai de utilitatea marginala,adica
utilitatea ultimei unitati consummate,respective utilitatea cea mai mica dintr-o serie
descrescanda de utilitati.Cat priveste pretul bunurilor intermediare sau de capital
(cladiri,unelte,masini etc),era determinat indirect,pe baza utilitatii marginale a
bunurilor finale.
Accentul pus pe utilitatea bunurilor ne determina sa facem o analiza detaliata a
conceptului.Continutul termenului utilitate capata doua sensuri:
1. La modul general utilitatea reprezinta proprietatea, capacitatea reala
sau presupusa a unui bun de a satisfice o nevoie, o trebuinta, datorita
caracteristicilor intrinseci
2.n senseconomic,utilitatea este satisfacia pe care crede c o obine un
consumator dat, prin folosirea unei cantiti determinate dintr-un anumit bun,
raportarea fcndu-se la otrebuin concret a nonposesorului bunului respectiv, n
condiii de timp i loc.
Aceste specificaii apar deoarece individul e dispus s fac un efort economic
pentru adobndi un anumit bun.
Toate generatiile de economisti liberali au considerat ca schimbul de marfuri
(bunuri economice) pe piata este un element cheie al economiei si s-au ocupat pe
larg de obiectul schimbului (bunurile), de mijlocitorul acestor operatiuni (banii) si
de pretul bunurilor schimbate, exprimat cu ajutorul acestui mijlocitor.
Deosebirea esentiala dintre diferite categorii de liberali in ce priveste explicarea
formarii si miscarii preturilor consta in faptul ca liberalii clasici pornesc de la un
factor obiectiv (cantitatea de munca cheltuita pentru a produce bunurile economice
care se schimba), pe cata vreme liberalii neoclasici pornesc de la un factor

subiectiv (aprecierea subiectiva a indivizilor cu privire la placerea pe care le-o

procura consumul diferitelor cantitati din bunul respectiv). Cele doua explicatii duc
la concluzii diferite in ce priveste izvorul, natura si marimea veniturilor (deci, in
ultima analiza, a intereselor) diferitelor grupuri sociale. Aceasta imprejurare
explica exclusivismul adeptilor celor doua teorii despre preturi, chiar cand sunt
construite pe temelia liberalismului economic, faptul ca si azi, dupa aproape un
sfert de mileniu de investigatii teoretice si practice privind preturile, inca nu s-a
ajuns la un acord intre specialisti si continua controversele cu privire la natura si
legile (regulile) care guverneaza preturile, prilej de mari nemultumiri pentru masa
larga a consumatorilor de toate categoriile, care au de suferit de pe urma miscarii
haotice a preturilor, mai ales in tarile in curs de tranzitie la economia de piata.
Terminologia (notiunile) folosita de neoclasici difera destul de mult de cea clasica.
Liberalii neoclasici fac distinctie intre bunurile libere (aflate in cantitate mare, deci
abundente, si care se pot obtine gratuit) si bunurile economice (care sunt rare, se
obtin in schimbul unei prestatii - pretul lor exprimat in bani -, a carei marime
depinde de aprecierea subiectiva a consumatorilor). La randul lor, bunurile
economice se clasifica in doua categorii: bunuri finale (sau de consum individual),
care pot fi consumate nemijlocit pentru ca sunt aduse la piata in forma pe deplin
finalizata si bunuri intermediare, care nu pot fi consumate in mod nemijlocit, fie
pentru ca sunt instrumente de productie (unelte, masini, cladiri), fie ca sunt
nefinisate, pentru ca nu s-a incheiat procesul prelucrarii lor (de exemplu: faina,
firele textile, cheresteaua etc.). In consecinta, principalul obiect al aprecierii
subiective din partea consumatorilor il constituie bunurile finale.
Daca liberalii clasici (Smith, Ricardo) considerau ca orice marfa are doua
proprietati economice, utilitatea (denumita uneori si "valoare de intrebuintare") si
valoarea (prima fiind o conditie, dar nu o cauza a celei de a doua, iar ultima
constituind baza si punctul de gravitatie al oscilatiei preturilor, in functie de
raportul dintre cererea si oferta de pe piata), liberalii neoclasici isi concentreaza
atentia numai asupra utilitatii bunurilor economice, minimalizand sau chiar
ignorand valoarea (fie in sensul ca o identifica cel mai adesea cu utilitatea, fie in
sensul ca sustin explicarea preturilor direct in functie de utilitatea lor, considerand
ca notiunea de valoare este inutila, cum au procedat, de exemplu, G. Cassel, A.
Aupetit etc.). In principiu, neoclasicii sustineau ca pretul bunurilor economice este
expresia in bani a utilitatii acestor bunuri.

Izvorul preturilor este, dupa parerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor economice

finale, mai precis, aprecierea subiectiva pe care o fac consumatorii cu privire la
"placerea" sau "foloasele" pe care le obtin din consumul bunului respectiv.

Neoclasicii examineaza utilitatea pe portiuni mici din bunul final analizat si nu in

mod global. In consecinta ei sustin ca, pe masura cresterii numarului de unitati
consumate din bunul economic respectiv, scade utilitatea individuala a fiecarei
unitati succesiv consumate. Aceasta relatie este cunoscuta sub denumirea de prima
lege a lui H. Gossen (1811-1858) referitoare la circulatia si consumul bunurilor sau
legea utilitatii descrescande pe masura satisfacerii nevoilor de consum. Ei vorbesc
si despre utilitatea totala a bunului respectiv, care rezulta din suma utilitatilor
descrescande ale cantitatii totale consumate dintr-un bun economic oarecare.

Marimea preturilor este determinata, nu de orice fel de utilitate, ci numai de

utilitatea marginala, adica utilitatea ultimei unitati consumate dintr-un bun
oarecare, respectiv utilitatea cea mai mica dintr-o serie descrescanda de utilitati ale
numarului de unitati succesiv consumate din bunul respectiv. Termenul de utilitate
marginala a fost folosit, pentru prima data, de economistul neoclasic austriac Fr.
Wieser (1851-1926). Fenomenul central care i-a preocupat pe neoclasici a fost
oscilatia preturilor, modificarea marimii si tendintei preturilor in functie mai ales
de modificarea raritatii bunurilor economice respective, drept consecinta a
raportului in continua schimbare dintre cererea si oferta acestora.

Problema masurarii utilitatii, in general, a celei marginale, in special, a suscitat

numeroase discutii chiar si in randul adeptilor neoclasici ai acestei teorii. Dam, cu
titlu de exemplu, cateva aspecte mai semnificative.
"Tabloul" intocmit de C. Menger ofera doua repere esentiale pentru a explica
marea diversitate de aprecieri subiective facute utilitatii finale a bunurilor
economice consumate de catre diversi consumatori si anume: intensitatea diferita
cu care se manifesta nevoile oamenilor (el distinge zece clase de intensitate) si care
exercita o influenta direct proportionala asupra utilitatii marginale, precum si

volumul sau cantitatea consumata din bunul respectiv, care influenteaza utilitatea
marginala in sens invers proportional. Al doilea reper mai este denumit raritatea
bunului respectiv: bunurile abundente au o utilitate marginala mica, iar bunurile
foarte rare au o utilitate marginala mai mare.
O anumita contradictie s-a manifestat intre multitudinea de aprecieri subiective a
utilitatii unui bun din partea diferitilor lui consumatori si faptul ca, in practica, toti
plateau acelasi pret cu prilejul cumpararii lui din comert. Pentru a depasi aceasta
nepotrivire, E.Bhm-Bawerk sustine ca respectivul pret (unic sau de un nivel foarte
apropiat) s-ar explica prin aprecierea subiectiva a "perechii marginale" de
vanzatori-cumparatori (perechea cu diferenta cea mai mica intre pretul de oferta si
pretul de cerere).

Cat priveste pretul bunurilor intermediare sau de capital (cladiri, unelte, masini
etc.), neoclasicii sustineau ca acestea nu aveau utilitate proprie si ca pretul lor era
determinat indirect, pe baza utilitatii marginale a bunurilor finale la a caror
producere sunt folosite (de exemplu: pentru ca un tractor nu are o utilitate directa
pentru consumatorii individuali, pretul lui urma sa fie determinat in functie de
utilitatea painii, cartofilor, morcovilor etc. la a caror producere a contribuit
tractorul).
In viziunea neoclasicilor, schimbul de bunuri economice pe piata era ca "un joc cu
suma pozitiva", in sensul ca toti participantii aveau de castigat. Ei intelegeau prin
"surplusul consumatorului" diferenta dintre utilitatea totala a unui bun, care consta
in placerea sau avantajul lor de a consuma acel bun, si pretul lui, care era mai mic,
deoarece era determinat de utilitatea ultimei unitati consumate, deci de utilitatea
cea mai mica.
Printre meritele mai importante ale acestei teorii mentionam faptul ca a contribuit
la analiza aprofundata a rolului cererii de bunuri pe piata in functionarea economiei
moderne si in influentarea preturilor, a demonstrat importanta studierii concrete a
factorului raritate in economie, a sugerat multiple directii de studiere a
comportamentului consumatorilor pe piata (printre altele importanta elasticitatii
cererii pentru adoptarea deciziilor economice), a introdus calculul marginal in
economie in legatura cu restrictiile si situatiile limita din acest domeniu etc.

Printre limitele teoriei utilitatii marginale se cuvin a fi mentionate urmatoarele:

promotorii ei n-au gasit o unitate de masura adecvata pentru aprecierile subiective
ale utilitatii; n-au reusit sa elaboreze o teorie monista (unitara) asupra pretului,
osciland intre factori subiectivi si factori obiectivi; n-au dat o explicatie
convingatoare preturilor in ipoteza in care cererea ar coincide cu oferta; au inversat
raportul real dintre pretul bunurilor finale si pretul bunurilor intermediare, au
pornit de la o forma simplificata a psihologiei individuale, ignorand rolul
institutiilor sociale; au absolutizat importanta microanalizei si a mondoanalizei,
ignorand o serie de probleme economice grave ale timpului lor
(disfunctionalitatile, crizele si inegalitatile din viata reala, in comparatie cu
imaginea simplificata oferita de teoria economica "pura", au ignorat timpul istoric
etc.).
Esena paradigmei liberalismului neoclasic ar putea fi rezumat n ase
elemente:individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism i liber
schimb.
Marginalitii promoveaz ideea constituirii unei tiine economice pure.
Teoria utilitii marginale a lrgit orizontul problematic al investigaiilor privind
economiamodern pe pia, devenind punctul de vedere dominant n mediul
academic din rile dezvoltate i n manualele universitate din aceste ri.