ZERO: BIOGRAFIA UNEI

IDEI PERICULOASE
 Conținut

0 1 2
Nul și neavenit Opera nimicului Din nimic, nu se naște
nimic

3 4
Nimicul se aventurează Dumnezeul infinit al
mai departe nimicului
 Conținut

5 6 7
Un număr infinit de zerouri Geamănul infinității Zerouri absolute
și matematicieni infideli

8 ∞
Ora Zero în Zona Zero Izbânda finală a lui zero
Capitolul 0
Nul și neavenit
Istoria lui zero
Computerele de la bordul vasului american Yorktown au fost dotate cu un nou program
de comandă a motoarelor. În cod a rămas un zero care ar fi trebuit să fie eliminat în timpul instalării
programului. Nimeni nu l-a observat, până când programul l-a citit și s-a blocat.

Când sistemul de computer al vasului au încercat sa împartă la 0, cei 80000 de cai putere
au devenit neputincioși.

Au trebuit 2 zile ca inginerii să scoată zero din sistem.

Zero este singurul număr capabil să producă o asemenea problemă.

Lumea nu a putut accepta existența lui, deoarece atât filozofii cât și culturile nu l-au
putut descifra.

Zero se înfrățește cu infinitul, sunt două concepte egale și opuse.

Oamenii nu l-au putut modela pe zero după regulile celorlalte numere,

în schimb zero a schimbat viziunea asupra religiei, științei și percepției umane asupra
universului.
 Capitolul 1
Opera nimicului
ORIGINEA LUI ZERO
Viața fără zero
La început, gândirea matematică se rezuma doar la a număra oi și din nevoia de a ține
evidența asupra proprietății și asupra trecerii timpului.

Nu ne vom folosi niciodată de 0 în viața noastră de zi cu zi. Nu putem cere 0 cărți de la

bibliotecă sau să numărăm 0 ghivece cu flori. Putem folosi zero numai în termeni matematici și doar
în cazuri particulare.

Oamenii aveau nevoie doar de „unul” sau „mulți”, dar odată cu evoluția gândirii umane
și a necesităților lor s-a ajuns, treptat, la „unu, doi, trei” și „mulți”.

Apoi, s-au format sistemele numerice de genul „unu”, „doi”, „doi și unu”, „doi și doi”,
„doi și doi și unu” etc. Acum îl numim sistem binar/sistem de numerație în baza 2.
Viața fără zero
Așa cum noi avem calculatoarele de ultimă generație, s-a aflat că ei aveau oasele de lup.
Cu ajutorul lor numărau și țineau evidența anumitor lucruri.

S-a descoperit într-un sit arheologic „Osul lui Gog”. Acesta avea 55 de crestături mici,
grupate câte 5, iar o dată la 25 de semne exista o crestătură de alt tip. Așa s-a format sistemul de
numerație în baza 5.

După un timp, egiptenii au creat un simbol pentru unu, altul pentru 10, 100 etc. În loc să
facă 123 de semne pentru a desena numărul „o sută douăzeci și trei”, scribul desena 6 simboluri: un
lanț, 2 călcâie și 3 linii verticale. Acesta a ajuns modul de a face matematică în vremurile străvechi și
în continuare nu aveau nevoie de 0.
Viața fără zero
Oamenii încep să folosească unități de măsură cum ar fi „o mână” (5) „2 mâini” (10),
„ambele mâini și picioare” (20) etc.

Lingviștii au concluzionat că limbile germanice (din care provine limba engleză) au folosit
10 ca unitate de bază, în timp ce în limba franceză, de exemplu, s-a ajuns la ideea că oamenii utilizau
un sistem de numerație în baza 20.

În orice bază ar fi fost scrise, puteam regăsi toate numerele, dar scrise sub o altă formă.
Toate în afară de 0, concept inexistent la vremea aceea.

Bazele numerice erau deja dezvoltate când au apărut arta, scrisul sau cititul.

Oamenii trebuiau să găsească o metodă de codare pentru a trece dintr-o bază în alta,
lucru pe care l-au și făcut.
Calendarul
Majoritatea popoarelor antice nu reușeau să creeze un calendar stabil. Aceștia se
orientau după lunile pline (durata unei luni reprezenta intervalul de timp dintre două luni pline
succesive), acest aspect fiind greu de ignorat și ajuta și la marcarea ciclurilor periodice de timp, însă
luna sinodică are 29 sau 30 de zile, deci 12 luni sinodice înseamnă 354 de zile, iar 13 luni, 384 de zile.

Din acest motiv, aceștia s-au gândit să se orienteze după poziția soarelui, așa cum
majoritatea popoarelor încă procedează. Calendarele egiptene cuprindeau 12 luni, fiecare a câte 30
de zile, iar la sfârșit le rămâneau 5 zile fiindcă anul avea 365 de zile. Pentru ei, numărând în baza 10, o
săptămână avea 10 zile (o decană). Sistemul lor a fost adoptat de Grecia, apoi de Roma, ca mai apoi
să se adauge și anii bisecți, ajungând în cele din urmă la calendarul standard. Într-un final, egiptenii
au creat calendarul solar care a avut un adevărat succes.
Arta geometriei
În fiecare an, Nilul se revărsa și inunda delta. Inundațiile aduceau nămol fertil în toate
câmpiile, transformând delta Nilului cel mai bogat teren agricol din lumea antică. Însă, se distrugeau
toate delimitările terenurilor, astfel încât fermierii nu mai aveau niciun reper și nu mai știau până
unde e pământul lor. (În Egipt, „mușcatul” din terenul vecinului era faptă de neacceptat, considerat
la fel de grav ca omuciderea, ofensarea religiei sau încălcarea unui jurământ. În caz că se întâmpla,
inima le era aruncată unei fiare numită „Devoratorul”.)

Faraonii desemnau supraveghetori care să aproximeze pagubele și să redelimiteze

pământurile. Astfel a luat naștere GEOMETRIA.

Supraveghetorii au învățat cum să delimiteze suprafețele terenurilor, împărțindu-le în

triunghiuri și dreptunghiuri.

Egiptenii au învățat de asemenea să afle volumul unui obiect (cum ar fi piramida).

Matematica egipteană era cunoscută în întreg spațiul mediteraneean

și e foarte posibil ca marii matematicieni, cum ar fi Pitagora sau Tales, să fi studiat
în Egipt.

În continuare, zero era de negăsit.

 Nașterea lui zero
Grecii au înțeles
matematica mai bine ca egiptenii și au
exploatat-o, incluzând-o și în filozofie. Ei
1 2 3 4 5 6 7 8 9
aveau un sistem tot în baza 10, însă în
loc de simboluri, foloseau litere (ex. H -
Hekaton - 100, M - Myriori - 10 etc). În
concluzie, sistemul egiptean și cel
grecesc de scriere a numerelor erau
10 1,000 10,000 100,000 1,000,000
aproape identice.
De exemplu, pentru a scrie
87 în sistemul egiptean, aveai nevoie de
19 simboluri, în timp ce în sistemul grec 100

aveai nevoie doar de 2.

Nașterea lui zero
Însă, recordul de cel mai avansat sistem a fost atribuit stilului babilonian. Grație acestui
sistem, zero a apărut într-un sfârșit în Orient.

Aceștia scriau numerele în baza 60 și aveau numai două simboluri: un cui și două cuie.
Ce ciudat, însă, este faptul că de exemplu un cui poate semnifica 1, 60, 3600 sau o infinitate de alte
numere. Deși pentru noi ar fi greu să descifrăm astfel de coduri singuri, pentru ei era foarte logic.

Treptat, au apărut diferite ustensile, cum ar fi abacul.

Sistemul babilonian nu era foarte diferit de al nostru. De exemplu, fiecare cifră a

numărului 111 are o valoare diferită. Primul are valoarea de 100, al doilea de 10, iar al treilea de 1. La
fel și un cui, în funcție de poziția ocupată putea înseamnă 1, 60 sau 3600.

Doar că acest sistem avea o problemă. De exemplu, simbolul cu un singur cui putea
însemna 1 sau 60, dar cu abacul se putea afla care și cum era de fapt. Adevărata
problemă erau numele de două cuie. Acestea puteau însemna fie 2, fie 61, fie 3601
sau chiar și numere mai mari; de această dată abacul nu mai era de folos.

ZERO A FOST SOLUȚIA.

Nașterea lui zero
La început, zero era doar pentru a aranja cifrele încât să se poată deosebi între ele. Doar
pentru a marca un spațiu gol de pe abac. Nu avea o valoare numerică proprie. Pe cont propriu nu
însemna nimic. El era un simplu simbol, în niciun caz un număr. Nu avea nicio valoare.

Fiecare cifră avea un loc, de exemplu locul lui 2 era mereu între 1 și 3. 0, însă, nu a fost
parte din șir.

De exemplu, mayașii (la fel ca babilonienii) aveau nevoie de 0 din același motiv. Însă ei s-au
gândit să înceapă și calendarul cu ziua 0. Nu li se părea logic să fie 1 prima cifra din șir. Aveau anul și
ziua 0. Nu le-ar fi fost greu să zică când a început secolul 21 (în 2000 sau 2001), în schimb, noi, care am
luat calendarul de la egipteni, iar mai târziu de la romani, nu avem anul 0.

Acum știm despre zero. De exemplu este par, e un număr întreg, el stă între -1 și 1,
desparte numerele negative de cele pozitive etc.

În privința fracțiilor, s-a aflat că sistemul babilonienilor în baza 60 este

mult mai potrivit și mai ușor de rezolvat decât al nostru, în baza 10.

Din păcate însă, grecii și egiptenii l-au urât atât de tare pe 0, încât
au refuzat să îl folosească sau să accepte sistemele babilonienilor.

De ce? Pentru că zero era PERICULOS.

Proprietățile de temut ale lui zero
Zero reprezenta coșmarul matematicienilor antici din moment ce proprietățile acestuia
nu puteau fi explicate. De asemenea, zero reda nimicul și neantul , astfel oamenii îl temeau, frica de
gol și haos fiind primordiala.

Charles Seife afirmă că "Zero nu are substanță" din acest motiv: când aduni 2 cu 2 dă 4,
însă când aduni 2 cu 0 ne rezultă tot 2. Este ca și cum nici nu ne-am deranjat să facem operația. La fel
se întâmplă și la scădere. La înmulțire mereu rezultatul este egal cu 0, iar împărțirea la 0 nu are sens.

Acest număr, dacă nu v-ați dat seama deja, nu are proprietățile unui număr normal.
Proprietățile de temut ale lui zero
Toți știm că orice număr înmulțit cu 0 va avea rezultatul 0, în
comparație cu orice alt număr. Asta a pus mari probleme și semne de întrebare
matematicienilor și filozofilor, însă zero își arată adevărata putere la împărțire.

Împărțirea ar trebui să anuleze efectul înmulțirii. De exemplu:

7*2=14, iar 14:2=7. Dacă înmulțirea alungește banda, atunci împărțirea ar trebui
să o facă să revină la normal. Doar că în cazul lui zero nu este așa. Dacă 7*0=0, la
împărțire ar însemna ca rezultatul să revină la valoarea inițială (în cazul de față
7).

Deci (2*0)/0=2; (3*0)/0=3; (4*0)/0=4 etc., dar 2*0=3*0=4*0=0, deci

asta ar însemna că 0\0 să fie egal și cu 2, și cu 3, și cu 4 <=> 0=2=3=4 ceea ce nu
are niciun sens.

Înmulțirea cu zero distruge șirul numeric, dar împărțirea cu 0

distruge toată construcția matematică.
 Proprietățile de temut ale lui zero

Zero este singurul Va transforma complet

număr destul de puternic perspectiva asupra
să schimbe lumea. universului.
 Capitolul 2
Din nimic, nu se naște nimic
CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎL RESPINGE PE ZERO
Originea filozofiei grecești a numerelor
Universul grecesc, creat de Pitagora, Aristotel și Ptolemeu, a supraviețuit mult timp după
prăbușirea civilizației grecești și, din această cauză, Apusul nu l-a putut accepta pe zero timp de
aproape două milenii.

Grupul de persoane care aflau noutăți în domeniul matematicii erau pitagoricieni.

Pitagoricienii erau un grup format din Pitagora, Aristotel și Ptolemeu.

Întrucât rapoartele reprezentau cheia înțelegerii naturii, pitagoricienii, și ulterior și alți

matematicieni greci, și-au consumat energia cercetându-le proprietățile în 10 clase diferite, dându-le
nume precum media armonică. Una dintre aceste medii a produs cel mai „frumos” număr din lume:
raportul de aur.

Obținerea acestei medii presupunea împărțirea unei linii într-un mod anume,
adică în două, astfel încât raportul dintre partea mai mică și partea mai mare să fie
egal cu raportul dintre partea mai mare și întreg. Pentru Pitagora raportul de aur
era regele numerelor.
Originea filozofiei grecești a numerelor
Cifra zero nu își găsea locul în cadrul pitagoreic. Realizarea unei echivalențe între numere
și forme i-a transformat pe grecii antici în maeștrii geometriei, însă procedeul avea o mare lipsă.
Excludea posibilitatea considerării lui zero drept număr. La urma urmei ce formă ar putea avea 0?
Spre exemplu, e foarte ușor să vizualizezi un pătrat cu lungimea 2 pe 2, dar ce este un pătrat cu
lățimea 0 pe 0? Asta înseamnă că nici înmulțirea cu 0 nu prea ar avea sens deoarece a înmulți două
numere înseamnă a calcula aria unui dreptunghi, dar un dreptunghi cu înălțimea și lățimea 0?

Conceptul de irațional a fost ascuns ca o bombă cu ceas în interiorul matematicii

grecești. Datorită dualității dintre număr și formă, grecii considerau operațiunea de calculare
echivalentă cu cea de măsurare a unei linii. Astfel un raport dintre două numere nu însemna nimic
mai mult decât compararea a două linii de lungimi diferite.

Pentru ca totul să fie guvernat de rapoarte după cum sperau pitagoricienii,

ar fi trebuit ca orice lucru care avea un înțeles în acest univers să fie relaționat cu
o proporție simplă. Ar fi trebuit să fie rațional.
Originea filozofiei grecești a numerelor
Era greu să țină taina numerelor iraționale, iar într-o zi Hippas aproape a dezvăluit acest
lucru, în unele legende fiind pedepsit cu moartea.

Cu timpul, grecii au recunoscut că le era greu să accepte numerele iraționale, dar acest
fapt nu l-a omorât pe Pitagora, ci a omorât fasolea. Legendele spun că Pitagora a murit în moduri
stranii, că el a flămânzit de bună voie, dar versiunile cele mai bine cunoscute sugerează ca fasolea a
fost cea care i-a pus capăt zilelor.

Deși grupul lor era distrus, în scurt timp avea să devină temelia celei mai puternice
filozofii din istoria apuseană - doctrina aristotelică, ce avea să dăinuie două milenii.
Infinitul, neantul și civilizația greacă
Zenon din Elea era un filozof grec care a descoperit mai multe paradoxuri. Cel mai
renumit paradox a fost ,,Paradoxul lui Ahile”. Acest paradox susținea că Ahile, care mergea cu 1 m/s,
nu putea întrece o țestoasă care mergea cu 0,5 m/s și căreia i s-a dat un metru avans, amândoi
făcând pași de două ori mai mici în fiecare secundă.

Zenon era membru al unei școli de gândire înființată de Parmenide care încerca să
convingă lumea că nimic nu se mișcă, că totul rămâne la fel, prin diferite paradoxuri.

Existau, bineînțeles, și alte școli de gândire. Atomiștii, de exemplu, credeau că universul

e făcut din niște particule mici numite atomi. Ei considerau că între aceștia exista spațiu liber, așa
încât să se poată mișca, și, de asemenea că exista un vid infinit. Filozofia care rivaliza cu teoria
atomică, era sistemul aristotelic care susținea că universul se află într-o coajă de nucă și că nu există
neant și infinit.

Zenon a conspirat, la un moment dat, pentru a-l detrona pe Nearchos,

tiranul din Elea. Nearchos a aflat însă acest lucru și l-a arestat pe Zenon. După ce
a fost torturat, Zenon i-a implorat pe călăi să înceteze și să îl cheme pe Nearchos
ca să-i spună la ureche numele celor cu care a conspirat. Zenon însă l-a mușcat pe
conducător și nu i-a dat drumul până când călăii l-au ucis pe filozof.
Infinitul, neantul și civilizația greacă
Arhimede a fost un filozof din Siracuse, născut la Samos, locul natal al lui Pitagora.

Arhimede i-a înarmat pe locuitorii din Siracuse cu arme miraculoase pentru a apăra
orașul de romani: catapulte, macarale uriașe care luau corăbiile romanilor pe sus și le dădeau drumul
și oglinzi de o asemenea calitate încât dădeau foc corăbiilor de la distanță.

Arhimede a ,,zărit” infinitul în parabolele oglinzilor. Arhimede a descoperit cum să

calculeze aria parabolei secționând-o la infinit în triunghiuri.

Arhimede, care credea totuși în universul aristotelic, a încercat să calculeze câte grăunțe
de nisip încap în întreg universul (sferic) în lucrarea „Psammites”. În total, i-au ieșit 1051 de grăunțe
de nisip.

La un moment dat, romanii au reușit să intre în cetatea Siracuzei, iar un soldat

roman, văzând că Arhimede nu a vrut să meargă până nu demonstra ceva pe o foaie
de hârtie, l-a omorât pe loc.

Calendarul lui Dionysius era considerat greșit. Acesta sărea din

anul 1 î.Hr. în anul 1 d.Hr., fapt ce provocat confuzii. Cu toate acestea, a fost
folosit mai târziu.
Numărul ordinal zero
Dionysius și Beda nu au inclus numărul zero în calendarele lor, mayașii fiind singurii care
au avut un an zero. Pare nefiresc să se înceapă numărătoarea de la zero, dar când numărăm înapoi
ajungem automat la zero.

ZECE. NOUĂ. OPT. ȘAPTE. ȘASE. CINCI. PATRU. TREI. DOI. UNU. ZERO. DECOLAREA.

Nava spațială așteaptă întotdeauna ca numărătoarea să ajungă la zero înainte să

țâșnească în aer. Un eveniment important (revelionul, unele zile de naștere etc.) se petrec la ora zero
(00:00) nu la ora unu (01:00)

Daca suntem atenți, putem observa că oamenii încep să numere de la zero. Un

cronometru începe de la 00:00,00 și abia după o secundă ajunge la 00:01,00. Kilometrajul unei mașini
noi, din fabrică, este setat la 00000 kilometri urmând apoi să crească.

Apariția lui zero a dat peste cap corespondența dintre numerele cardinale
și cele ordinale. Numerele se înșiruiau astfel: 0, 1, 2, 3, … - zero fiind primul; unu,
al doilea; doi, al treilea; trei, al patrulea. Un numeral cardinal și unul ordinal nu mai erau
interschimbabile, aceasta fiind rădăcina problemei calendarului.
Neantul haotic
În vechea Romă, cărturarii medievali nu căutau idei noi de la semenii lor. Ei preluau din
doctrinele grecilor antici (precum Aristotel) și din prejudecățile lor: teama de infinit și groaza de
neant (neantul reprezenta răul). Satana era un nimic, la propriu, și Dumnezeu reprezenta bunătatea
absolută.

Sub vălul filozofiei medievale, un conflict prindea viață deoarece sistemul aristotelic era
grecesc, dar povestea iudaico-creștină a creației era semită, iar semiții nu se temeau de neant.
Învățații au încercat să modifice Biblia după doctrina lui Aristotel, dar din fericire nu toate civilizațiile
se temeau de zero.
 Capitolul 3
Nimicul se aventurează mai departe
ZERO SE ÎNDREAPTĂ CĂTRE ORIENT
 1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
„Acolo unde există Infinit, există bucurie. Nu există bucurie în finit.” (CHANDOGYA-UPANISHAD)

Capitolul începe cu un citat din Chandogya-Upanishad, o colecție de texte sacre hinduse

care reflectă învățăturile spirituale și filozofice ale culturii indiene. Citatul exprimă ideea că fericirea sau
bucuria este legată de experiența infinitului și este inaccesibilă în cadrul limitat sau finit. În contextul
spiritual al învățăturilor hinduse, atingerea unei conștiente divine sau a unei realități infinite este
asociată cu o stare de bucurie interioară care depășește percepția obișnuită a realității finite și
temporare. Este o afirmație care reflectă importanța cunoașterii spirituale profunde și a eliberării de
constrângerile existenței limitate pentru a experimenta starea de fericire autentică.
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
Capitolul începe prin sublinierea contrastului dintre viziunile culturilor
apusene și orientale asupra conceptului de zero. În Europa, zero era inițial privit cu
reticență și temere, în timp ce în India și Orient, era îmbrățișat și considerat ca având o
semnificație spirituală și filozofică. Pasajul detaliază cum matematicienii indieni au
depășit stadiul în care zero era doar un substituent, transformându-l într-un număr cu
valoare în sistemul lor numeric. Autorul subliniază influența grecilor, egiptenilor și
babilonienilor adusă de Alexandru cel Mare în India, care a dus la o schimbare în
sistemul de numerație, adoptând baza 10.

Hinduismul a evoluat de la o religie politeistă la una monoteistă și

introspectivă, unde toți zeii au devenit în cele din urmă înfățișări ale lui Brahma.
Această schimbare a avut loc în perioada dominată de greci. Hinduismul a adoptat o
perspectivă mistică și a dezvoltat conceptul de dualitate, cu Shiva reprezentând
neantul, fiind creator și distrugător. Universul hindus este perceput ca infinit, iar
creația și distrugerea au originea în neant.
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
1. „În cele mai timpurii veacuri ale zeilor, existenţa s-a născut din nonexistență.” (RIG VEDA)

Această frază din Rig Veda, care reprezintă o colecție de imnuri religioase
din India antică, dedicată zeităților arhaice, spune, în esență, că la începuturile
timpurilor, universul a apărut dintr-o stare de nonexistență. Gândindu-ne la ciclurile
naturii, asta înseamnă că există perioade când totul prinde viață și există, universul
trecând prin cicluri repetate de creație și distrugere. Ideea e că astfel de cicluri se
repetă într-un mod continuu. Este o exprimare a ideii că există o forță creatoare care
aduce în viață și apoi retrage totul, și acest ciclu este fundamental pentru înțelegerea
naturii universului conform concepției hinduse.
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
Textul evidențiază schimbările în filozofia hinduistă, unde
conceptul de neant devine important și este asociat cu divinitatea. În această
perspectivă, zero reprezenta în mod simbolic neantul absolut și infinitul.

Se aduce în discuție evoluția cifrelor și a sistemului de numerație în

India, evidențiind trecerea de la un sistem similar celui grecesc la unul de tip
babilonian în jurul secolului al V-lea d.Cr. De asemenea, un lucru foarte
interesant este faptul că cifrele noastre, din prezent, pe care le folosim zilnic la
orele de matematică și în viața de zi cu zi au evoluat din simbolurile folosite de
indieni; la drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie denumite cifre indiene, nu arabe.
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
Se subliniază că, odată cu această transformare, numerele au
început să își piardă semnificația geometrică și să devină componente
esențiale ale algebrei. Zero a început să fie perceput ca un număr și nu doar
ca un substituent, schimbând radical modul în care era înțeles în
matematică. Astfel, indienii au început să se joace cu numerele,
matematicienii de această origine devenind competitivi și organizând chiar
concursuri între cei care foloseau noul sistem de numerație (decimaliști) și
abaciști.

Grecii considerau rezultatele negative lipsite de sens

geometric, în timp ce în India, numerele negative erau înțelese profund.
Brahmagupta, un matematician de origine indiană, considerat ca fiind cel
mai mare matematician al epocii sale, a stabilit reguli pentru numerele
negative, care sunt valabile și astăzi. Totuși, indienii îl găseau pe zero ciudat,
fiindcă zero înmulțit cu orice dă zero și împărțit la zero provoacă probleme.
Cu timpul, s-a înțeles că 1:0 reprezintă infinitul. Astfel, zero și infinitul au
fost aduse în context matematic, iar conceptul de Dumnezeu s-a regăsit în
infinit și zero.
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
2. „Nu-şi amintește oare omul că Noi l-am creat odinioară, pe când era nimic?” (CORANUL)

Acest verset din Coran, textul sfânt al islamului îndeamnă omul să-și amintească că a fost
creat de către o divinitate într-un stadiu anterior, atunci când nu exista (era ,,nimic”). Este o chemare la
recunoașterea puterii divine în actul creației și la responsabilitatea omului față de Dumnezeu. Ideea de
bază este că omul ar trebui să-și amintească originea sa divină și să își îndeplinească responsabilitățile
față de origine (=Geneză=Creator=Dumnezeu).
1) Descifrând enigmele Zero-ului: Drumul său în Occident
Autorul detaliază cum cunoștințele matematice indiene au călătorit către lumea arabă
prin intermediul traducerilor și interacțiunilor culturale. De asemenea, se pune accentul pe rolul
important al savantului persan Al-Khowarizmi în preluarea și rafinarea acestor cunoștințe,
contribuind la punerea bazelor algebrei și a sistemului numeric hindus-arab. Încă un lucru care ne-a
intrigat când l-am citit printre rândurile cărții a fost acela că termenul zero își are rădăcinile în limbile
hindusă și arabă. Denumirea indiană pentru zero a fost sunya (=gol), pe care arabii l-au schimbat în
sifr. Însă, unii învățați apuseni au dat cuvântului sifr o rezonanță/sonoritate latină, zephirus, care este
rădăcina cuvântului zero din prezent.

Se evidențiază faptul că acceptarea lui zero a fost dificilă în contextul filozofiei grecești,
în special a doctrinei lui Aristotel. Cu toate acestea, musulmanii au preluat ideile atomiștilor (=vechii
rivali ai lui Aristotel), facilitând astfel acceptarea lui zero în lumea arabă.
2) Revoluția cifrelor: Cum Zero a schimbat paradigma gândirii europene
3. „Nefiinţa este fiinţă şi ființa, nefiinţă... Mintea noastră limitată nu poate pricepe şi nici aprofunda
acest lucru, deoarece ea se asociază cu infinitatea.” (AZRIEL DIN GERONA)

Afirmația lui Azriel din Gerona, un reprezentant remarcabil al cabalei, spune că există o
legătură sau dualitate între neființă și ființă. Mintea umană, fiind limitată, nu poate înțelege această
legătură complexă, de aspecte opuse, precum existența și nonexistența deoarece aceasta este asociată
cu conceptul de infinit. Menționarea "infinității" sugerează că această legătură este legată de un concept
vast care nu poate fi înțeles în totalitate de către mintea noastră limitată. În esență, afirmația subliniază
că există aspecte ale realității care depășesc înțelegerea noastră obișnuită și că mintea noastră are limite
în abilitatea ei de a le percepe.
2) Revoluția cifrelor: Cum Zero a schimbat paradigma gândirii europene
În Evul Mediu timpuriu, gândirea matematică și filozofică a fost puternic influențată de
doctrina aristotelică, în special în rândul evreilor din Spania și Babilon. Asemenea creștinilor, evreii
respingeau ideea de infinit și neant, susținând în schimb teoria lui Aristotel. Însă, această concepție a intrat
în conflict cu învățăturile islamice, motiv pentru care Maimonide, un rabin din secolul al XII-lea, a încercat să
aducă Biblia în acord cu filozofia grecească.

Maimonide a preluat argumentele aristotelice pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, dar
a trebuit să navigheze între tradiția biblică și concepțiile grecești. În ciuda eforturilor, influența musulmană
și a cabalei (=formă de misticism evreiesc în secolul al XIII-lea; impunea practicarea gematriei=căutarea
mesajelor codate în Biblie) a adus noi perspective și idei, contestând doctrina aristotelică.

În lumea creștină, în timp ce se desfășurau cruciadele și luptele cu musulmanii, ideile islamice

au început să pătrundă în Europa. Călugării au adus cu ei instrumente matematice precum astrolabul,
o invenție arabă, care a fost utilizat pentru a ține evidența timpului. Totuși, o ofensivă
similară a avut loc în lumea creștină. În secolul al XIII-lea, Sf. Toma d'Aquino a declarat
că Dumnezeu nu poate crea ceva infinit, susținând astfel ideile aristotelice. Cu toate
acestea, în 1277, episcopul Tempier a eliminat multe doctrine care contraziceau
omnipotența lui Dumnezeu, deschizând astfel ușa pentru noi idei și revizuind
încrederea în gândirea aristotelică.
2) Revoluția cifrelor: Cum Zero a schimbat paradigma gândirii europene
4. „...o idee profundă şi importantă ce pare acum atât de simplă pentru noi încât îi ignorăm adevăratul
merit. Însă tocmai această simplitate şi marea ușurință de efectuare a tuturor calculelor, datorată ei, au
aşezat aritmetica noastră pe primul loc al invențiilor utile.” (PIERRE-SIMON LAPLACE)

Afirmația lui Pierre-Simon Laplace subliniază faptul că, deși ideea de aritmetică și calcule
matematice pare acum simplă și accesibilă, aceasta are un merit profund și important care este adesea
ignorat deoarece s-a integrat atât de bine în cunoștințele noastre obișnuite. Simplitatea și ușurința cu care
putem efectua calcule matematice au transformat aritmetica într-una dintre cele mai utile invenții. Ideea
este că, prin această disciplină matematică fundamentală, oamenii au putut realiza și aplica o varietate
vastă de concepte și calcule esențiale în domenii precum știința, tehnologia și multe altele. Este o
apreciere pentru puterea și relevanța aritmeticii în progresul științific și tehnologic la nivel mondial.
2) Revoluția cifrelor: Cum Zero a schimbat paradigma gândirii europene
În aceeași perioadă, în Italia, Leonardo din Pisa, cunoscut și sub numele de Fibonacci a introdus cifrele
arabe și conceptul de zero, înlocuind vechile metode de numărare. Acesta a devenit celebru pentru problema puilor de
iepure pe care a introdus-o în cartea sa "Liber Abaci" în 1202. Problema propune să calculăm câte perechi de iepuri
avem în fiecare lună, ținând cont de faptul că puii ajung la maturitate în două luni și se reproduc în fiecare lună.
Secvența rezultată, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55..., reprezintă numărul de perechi în fiecare lună și este cunoscută ca
șirul lui Fibonacci. Negustorii italieni au adoptat rapid acest sistem, în ciuda opoziției inițiale a Bisericii. De exemplu, în
1299, în Florența, cifrele arabe au fost interzise sub pretextul că pot fi modificate și falsificate (exemplu: un 0 putea fi
transformat în 6 foarte ușor, printr-o simplă mișcare de condei). Cu toate acestea, avantajele cifrelor arabe și ale zero-
ului au fost prea evidente pentru a fi ignorate, și, în cele din urmă, au fost acceptate în întreaga Europă.

Luați orice termen și împărțiți-l cu termenul dinaintea sa. De exemplu 2:1=2; 3:2=1,5; 5:3=1,67; 8:5=1,6;
13:8=1,625; 21:13=1,61538...; Aceste rapoarte se apropie de unul deosebit de interesant: raportul de aur, care are
valoarea de 1,61803...;

Noua regulă:
Luați oricare 2 numere consecutive/alăturate, adunați-le, iar suma lor
va fi numărul care-l precedă pe cel de-al doilea.

(anume: 1+1=2; 1+2=3; 2+3=5...)

 Capitolul 4
Dumnezeul infinit al nimicului
TEOLOGIA LUI ZERO
Coaja de nucă a crăpat

Zero și infinitatea reprezentau însăși temelia

Renașterii. Înainte de secolul al XV-lea, picturile și desenele
erau de regulă lipsite de relief și viață. Imaginile erau
distorsionate și bidimensionale.

Un punct este asociat cu zero - este un obiect

zerodimensional. În viața de zi cu zi, lucrăm cu obiecte
tridimensionale.
Coaja de nucă a crăpat
Cel care a demonstrat pentru prima oară
puterea unui zero infinit a fost un arhitect italian, Filippo
Brunelleschi.

El a creat o pictură realistă, utilizând un punct

de fugă.

În anul 1425, Brunelleschi a pus un asemenea

punct în centrul reproducerii grafice a unei renumite clădiri
florentine, Baptisteriul.

Punctul de fugă a transformat un desen

bidimensional într-un perfect simulator al unei clădiri
tridimensionale.
Coaja de nucă a crăpat
Aristotel considera ca obiectele grele, ca stâncile sau oamenii,
aparțineau Pământului; obiectele ușoare, precum aerul, aparțineau
cerului. Oamenii nu puteau viețui decât în miezul de nucă din centrul cojii
de nucă, reprezentată de cosmos.

Nicolaus Cusanus era sigur că Dumnezeu crease, într-adevăr,

un număr infinit de alte lumi. Pământul nu se mai afla în centrul
universului.

Nicolaus Copernic a arătat că Pământul nu este centrul

universului, ci că se mișcă în jurul Soarelui.

Nicolaus Cusanus și Nicolaus Copernic au spart coaja de nucă

a universului lui Aristotel și ideile lor au făcut ca Biserica Catolică să
riposteze, deoarece îi era pusă la îndoială supremația.
Coaja de nucă a crăpat
Contrareforma a reprezentat încercarea Bisericii de a
reveni la vechea ordine zdrobind ideile noi.

Biserica a emis „Indexul cărților interzise” și a început să-i

condamne pe protestanți la ardere pe rug (Giordano Bruno, un fost
cleric dominican, autorul lucrării „Despre infinit, univers și lumi”).

În ciuda Contrareformei Bisericii, noua filozofie nu era ușor

de distrus. Devenea tot mai puternică odată cu trecerea timpului,
datorită cercetărilor întreprinse de succesorii lui Copernic.
Zero și vidul
Între secolele XVI-XVII, zero și infinitul
constituiau mijlocul problemei războiului filozofic.

În timp ce papalitatea își pierdea puterea,

Biserica Catolică a încercat să respingă conceptele de zero
și neant cu mai multă mânie ca oricând, dar zero deja își
prinsese rădăcinile.

René Decartes, fiind pregătit ca iezuit, a

respins neantul, deși îl așezase în mijlocul vieții sale. Acesta
va aduce zeroul în centrul șirului numeric. Decartes era la
fel ca Pitagora, matematician și filozof, iar moștenirea cea
mai de preț lăsată de el a fost o invenție matematică ―
coordonate carteziene. Acestea sunt grupuri de numere
din paranteze care definesc un punct în spațiu.
Zero și vidul

Decartes folosea sistemul de coordonate pentru a

transforma figuri și forme geometrice în ecuații și numere ― acestea,
fie că erau pătrate, triunghiuri sau linii curbe, puteau fi reprezentate
printr-o ecuație.

O parabolă poate fi scrisă sub forma y-𝐱𝐱^𝟐𝟐=𝟎𝟎 . Un cerc cu

centrul în origine poate fi definit ca 𝐱𝐱^𝟐𝟐+𝒚𝒚^𝟐𝟐-1=0.

Zero se afla în mijlocul sistemului de coordonare, deci zero

se afla în mod implicit în fiecare formă geometrică.
Zero și vidul
Chiar și în zilele de astăzi, copiii învață că „Natura are oroare de vid”, deși profesorii nu știu exact de unde
vine această idee. Există o extensie a filozofiei lui Aristotel: nu există vid. Dacă cineva ar încerca să-l creeze, natura ar
face orice ar putea ca să-l oprească. Evangelista Torricelli, secretarul lui Galileo, a demonstrat că nu e adevărat prin
creând primul vid.

Pentru a scoate apa din puțuri și canale, muncitorii din Italia foloseau un tub mare care mergea la fel ca o
seringă. Când ei i-au spus lui Galileo că pot ridica apa doar 10 metri, el l-a întrebat pe Torricelli, care a început să facă
experimente. În 1643, Torricelli a luat un tub lung, plin cu mercur și l-a introdus într-un vas tot cu mercur. Când a întors
tubul în jos, toată lumea se aștepta ca acesta să se scurgă, dar nu a făcut-o. În schimb, nivelul i-a scăzut puțin, lăsând
un spațiu mic în care nu se afla nimic (nici aer) – așa s-
a dovedit primul vid.

Tatăl lui Blaise Pascal era un om de

știință și matematician, iar Pascal s-a dovedit a fi la fel
de deștept. Când era tânăr, Pascal a creat o mașină
mecanică de calculat numită „Pascalină”,
asemănătoare cu unele calculatoare mecanice
utilizate de ingineri.
Zero și vidul
Un prieten de-al tatălui său a venit în vizită și a
repetat experimentul lui Torricelli în fața familiei Pascal.
Extaziat, Blaise Pascal a încercat și el experimentul cu apă,
vin și alte lichide, rezultatul fiind lucrarea „Experiences
nouvelles touchant le vide”. Dar aceasta a lăsat întrebarea:
de ce mercurul se ridică la 760 mm, iar apa la 10m?

În 1648, Pascal și-a trimis cumnatul pe munte

cu un tub barometric și mercur. În vârful muntelui,
mercurul s-a ridicat la o înălțime considerabil mai mică
decât 760 mm.

Acest comportament a demonstrat pentru

Pascal că nu vidul ridica mercurul în tub, ci greutatea
atmosferei, ce apăsa asupra suprafeței expuse la aer a
mercurului din vas.
 Pariul divin
În matematică, Pascal a ajutat la crearea unei întregi ramuri: teoria probabilității.

Cititorul este rugat să-și imagineze două plicuri însemnate, A și B. Se aruncă o monedă să se decidă dacă vor
fi puși banii înainte de a fi luați. Dacă e cap, A va conține o bancnotă de 100 de dolari. Dacă e pajură, B va conține
1.000.000 de dolari.

Se poate arăta că B are o valoare mult mai mare utilizând un instrument din teoria probabilității numit
așteptare, care este o măsură a speranțelor.
 Pariul divin
Aceeași metodă a fost folosită pentru a afla ce s-ar întâmpla unui om după moarte: dacă acesta credea în
Dumnezeu, urma să ajungă în rai și să trăiască pe veci: în infinitate; în caz contrar, dacă acesta nu credea în Dumnezeu,
murea și dispărea pe veci, deci urma să ajungă în neant.

În definitiv, o jumătate de infinit este tot infinit. Dar ce se întâmplă cu ateii? Păi, dacă ei au dreptate și
Dumnezeu nu există, nu există nici rai, deci pierderea e de partea lor. Dacă se înșală și Dumnezeu există, ajung în iad,
unde își vor petrece eternitatea, în infinitatea negativă. Deci, pierderea tot a lor ar fi. Probabilitatea unui ateu ar fi:

În realitate, probabilitatea ca Dumnezeu să existe este egală cu probabilitatea să nu existe. Ce s-ar întâmpla
dacă probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de numai 1/1000? Rezultatul așteptării creștinului ar fi:
 Pariul divin
Aceeași metodă a fost folosită pentru a afla ce s-ar întâmpla unui om după moarte: dacă acesta credea în
Dumnezeu, urma să ajungă în rai și să trăiască pe veci: în infinitate; în caz contrar, dacă acesta nu credea în Dumnezeu,
murea și dispărea pe veci, deci urma să ajungă în neant.

În definitiv, o jumătate de infinit este tot infinit. Dar ce se întâmplă cu ateii? Păi, dacă ei au dreptate și
Dumnezeu nu există, nu există nici rai, deci pierderea e de partea lor. Dacă se înșală și Dumnezeu există, ajung în iad,
unde își vor petrece eternitatea, în infinitatea negativă. Deci, pierderea tot a lor ar fi. Probabilitatea unui ateu ar fi:

În realitate, probabilitatea ca Dumnezeu să existe este egală cu probabilitatea să nu existe. Ce s-ar întâmpla
dacă probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de numai 1/1000? Rezultatul așteptării creștinului ar fi:
Pariul divin
Așadar, rezultatul creștinului este tot infinit, iar cel al ateului -∞. Dacă probabilitatea
ar fi 1/10000 sau 1/100000 sau unu la un trilion, rezultatul tot infinit ar fi. Singura diferență o face
numărul de zerouri.

Dacă nu există nicio șansă ca Dumnezeu să existe, pariul lui Pascal nu are logică.
Rezultatul așteptării creștinului ar fi 0•∞, iar asta e o glumă.
 Capitolul 5
Zerouri infinite și matematicieni necredincioși
ZERO ȘI REVOLUȚIA ȘTIINȚIFICĂ
Introducere
Zero și infinitul distruseseră filozofia aristotelică; vidul și cosmosul infinit au eliminat
universul de coajă de nucă și ideea naturii, detestarea vidului. Înțelepciunea antică a fost aruncată,
iar oamenii de știință au început să divinizeze legile care guvernau funcționarea naturii. Inventatorii
calculului, Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz, au creat cea mai puternică metodă matematică
vreodată prin împărțirea la zero și adunând un număr infinit de zerouri împreună. Ambele acte au
fost la fel de ilogice ca adunând 1 + 1 pentru a obține 3. Calculul, în esență, a sfidat logica
matematicii. Acceptarea a fost un salt de credință.
NUMĂR: limbajul științei
Ahile părea condamnat să urmărească broasca țestoasă pentru totdeauna, fără să o ajungă vreodată
din urmă. Blestemul lui Zenon a atârnat peste matematică timp de două milenii. Ei nu au luat niciodată în
considerare adăugarea de părți infinite împreună, chiar dacă pașii lui Ahile se apropie de dimensiune lui zero;
grecii cu greu ar putea adăuga trepte de dimensiune zero împreună fără conceptul de zero. Cu toate acestea,
odată ce Occidentul a îmbrățișat zeroul, matematicienii au început, pentru a îmblânzi infinitul, sa pună capăt rasei
lui Ahile. Chiar dacă secvența lui Zenon are părți infinite, putem adăuga toți pașii împreună și rămân în continuare
în domeniul finitului: 1 + 1/2 + 1/4 + 1/8 + 1/16 + … = 2. Infinitul a pândit în simplul lui Zenon, ghicitoare.
Continuați să adăugați ½ după ½ după ½, iar suma devine din ce în ce mai mare și ajunge la infinit. Prima
persoană care a făcut acest tip de truc - adăugând termeni infiniți pentru a obține un rezultat finit - a fost
logicianul britanic din secolul al XIV-lea Richard Suiseth. Grecii au fost uimiți de pașii infiniți ai lui Ahile. Oresme a
arătat asta prin gruparea termenilor: 1/2+ (1/3 + 1/4) + (1/5 +1/6 +1/7 +1/8) +…. Primul grup este în mod clar egal
cu ½. Al doilea grup este mai mare decât (¼ + ¼) sau ½. Al treilea grup este mai mare decât (1/8 +1/8 +1/8 +1/8),
sau ½. Și așa mai departe. Deși termenii înșiși ajung la zero, ei nu se apropie de zero suficient de repede. O sumă
infinită de numere poate fi infinită, chiar dacă numerele în sine se apropie de zero. Totuși, acesta nu este cel mai
ciudat aspect al sumelor infinite. Chiar dacă termenii individuali merg la zero, suma merge la infinit. Zero în sine
este imun la natura bizară a infinitului. Luați în considerare următoarea serie: 1 – 1 + 1 – 1 + 1 – 1 + 1 – 1 + 1 – ...
NUMĂR: limbajul științei
Nu este atât de greu de arătat că această serie, însumată, dă zero. Dar atenție! Adăugarea de lucruri infinite unul
altuia pare să funcționeze de cele mai multe ori, așa că atâta timp cât ai de-a face cu ceva în viața reală, cum ar fi
găsirea volumului unui butoi de vin. Grupați seria într-un mod diferit: 1 + (-1 + 1) + (-1 + 1) + (-1 + 1) + (-1 + 1) + (-1
+ 1) + ... este aceeași lucru ca 1 + 0 + 0 + 0 + 0 + 0 +... care însumează clar la una. Din fericire, lumea fizică avea
puțin mai mult sens decât cea matematică. Iar 1612 a fost un an standard pentru vin. Johannes Kepler - omul care
și-a dat seama că planetele se mișcă în elipse -a petrecut acel an uitându-se în butoaie de vin, de când și-a dat
seama că metodele care viticultorii și olarii folosesc pentru estimarea mărimii butoaielor erau extrem de brut.
Pentru a-i ajuta pe negustorii de vinuri, Kepler a tăiat butoaiele – în mintea lui – într-un număr infinit de bucăți
infinit de mici și apoi le-au adăugat înapoi împreună din nou pentru a-și ceda volumele. Lui Kepler, cel puțin, nu i-
a fost frică de o problemă flagrantă: pe măsură ce x ajunge la zero, suma devine echivalentă cu adăugarea unui
număr infinit de zerouri împreună — un rezultat care nu are sens. Kepler a ignorat problema; deși adăugând
infinit zerourile împreună a fost o farfurie din punct de vedere logic, răspunsul pe care l-a dat a fost cel potrivit.
Kepler nu a fost singurul om de știință proeminent care a tăiat obiecte la infinit. Galileo, de asemenea, s-a gândit
la infinit și la aceste bucăți de zonă infinit de mici. Aceste doua idei transcend înțelegerea noastră finită, a scris el,
„prima pe ținând cont de amploarea lor, acestea din urmă din cauza micii lor.” Cu toate acestea, în ciuda misterul
profund al zerourilor infinite, Galileo le-a simțit puterea. „Imaginați-vă ce sunt atunci când sunt combinate”, s-a
întrebat el. Într-una dintre lucrările mai puțin cunoscute ale lui Kepler, Volume-Measurement of Barrels, el face
acest lucru în trei dimensiuni, tăind butoaiele în avioane și însumând avioanele împreună. Aceste linii și plane
invizibile sunt ca niște atomi de suprafață și de volum; ei nu pot fi împărțiți în continuare.
NUMĂR: limbajul științei
Linia pe care o primești nu este tocmai linie tangentă, dar dacă nu este prea accidentată curba, cele
două linii vor fi destul de apropiate. Pe măsură ce reduceți distanța dintre puncte, ipoteza se apropie de linie
tangentă. Evangelista Torricelli, René Descartes, francezul Pierre de Fermat (faimos pentru ultima sa teoremă), iar
englezul Isaac Barrow ( a creat diferite metode de calculare a dreptei tangente la orice punct dat al unei curbe;
alege un alt punct din apropiere și leagă cele două). În orice caz, ca și Cavalierii, toți s-au lovit de infinitezimalul.
Pentru a desena o linie tangentă în orice punct dat, cel mai bine este să ghiciți. Panta dealului este pur și simplu
înălțimea — jumătate la milă — peste distanța orizontală pe care ai parcurs-o — o milă. Când punctele tale sunt
la distanță zero de fiecare altele, aproximarea ta este perfectă: ai găsit tangenta. Desigur, exista o problemă.
Aproximarea tangentei. Cea mai importantă proprietate a unei linii este panta acesteia, iar pentru a măsura
aceasta, matematicienii se uită la cât de sus se ridică o linie pe o anumită distanță. Zero împărțit la zero poate fi
egal cu oricare număr din univers. Pe măsură ce aproximările tale ale liniilor tangente devin mai bune și mai
bune, punctele de pe curba pe care le utilizezi pentru a crea aproximările obțin mai aproape unul de altul. Ca
aproximări tangenta devine din ce în ce mai buna, ?*y/?*x se apropie de 0/0. Când încercați să calculați panta
unei linii tangente, zero vă distruge procesul de aproximare. Zero și infinitul au făcut simplul act de a lua tangente
și de a găsi zone ce par a fi auto-contradictorii. Aceste necazuri s-ar fi încheiat ca o notă de subsol interesantă, dar
pentru un singur lucru: acestea, infiniturile și zerourile, sunt cheia înțelegerii naturii. Pentru a afla volumul unui
butoi sau zona sub o parabolă, matematicienii au adăugat zerouri infinite împreună; pentru a afla tangenta unei
curbe, au împărțit zero la sine.
NUMĂR: limbajul științei
Într-un câțiva ani a dezvoltat o metodă sistematică de rezolvare a problemei tangentei; el putea să descopere
tangenta la orice curbă netedă în orice punct. Acest proces, prima jumătate a calculului, este acum cunoscută ca
diferențiere; cu toate acestea, metoda de diferențiere a lui Newton nu seamănă prea mult cu cea pe care o
folosim astăzi. Stilul de diferențiere al lui Newton se baza pe fluxiuni - fluxurile – ale expresii matematice pe care
le-a numit fluenți. În esență, el nu le-a dat timp să curgă. În notația lui Newton, y s-ar schimba în acel moment la
(y + o ) în timp ce x se schimbă în (x + o ).Asta înseamnă ca diferența în înălțime, Ay, se apropie de zero, la fel ca și
distanta orizontala dintre puncte, Ax. Zero și infinitatea au comis efectiv gestul de a ne forța tangentele și de a ne
determina sa credem ca ariile au calitatea de a se contrazice pe ele însele. Aceste probleme ar fi devenit niște
simple note de subsol interesante, daca infinitățile și zerourile n-ar fi reprezentat cheia spre înțelegerea naturii.
Problemele tangentei și ariei s-au confruntat, ambele, cu aceleași greutăți din cauza infinității și a lui zero. Când
încercați să calculați coeficientul unghiular al unei tangente, zero va distruge procesul de aproximare. Zero
împărțit la zero poate fi egal cu orice număr din univers. Pe măsura ce aproximările tangentelor devin din ce în ce
mai corecte, punctele de pe curba folosite pentru a le crea se apropie tot mai mult unul de celălalt. Are
coeficientul unghiular al tangentei vreun sens? De fiecare data când au încercat sa lucreze cu infinitul sau cu zero,
matematicienii au obținut rezultate ilogice. Și nici nu este de mirare Zero și misterioasa analiza matematica
Telescopul, de exemplu, le-a creat oamenilor îndemânarea de a descoperi luni și stele care nu au mai fost
observate înainte. Daca ridicam valul și privim dedesubt vom descoperi multa goliciune, întuneric și confuzie; mai
mult, daca nu greșesc, imposibilități și contradicții clare. Nu exista nici cantități finite, nici cantități infinit de mici,
nici nimic. Dar problema consta în faptul ca ea era umpluta pana la refuz cu zerouri, infinități, care amenințau sa
distrugă acest nou instrument. Putem sa nu le numim spirite ale cantităților dispărute? EPISCOPUL BERKELEY,
ANALISTUL.
NUMĂR: limbajul științei
Ambele aparțin domeniului analizei matematice, un instrument științific mult mai puternic decât oricare altul
inventat anterior. Reprezintă, de fapt, același lucru. Analiza matematica, pe de altă parte, le-a furnizat un mijloc
de a exprima legile ce guvernează mișcarea corpurilor cerești, legi care aveau în cele din urmă să le spună cum s-
au format respectivele luni și stele. Acest procedeu, ce face parte din prima jumătate a analizei matematice, este
astăzi cunoscut sub denumirea de calcul diferențial; cu toate acestea, metoda de calcul diferențial a lui Newton
nu seamănă prea mult cu cea folosită de noi, astăzi. Metoda lui se baza pe fluxiunile - fluctuațiile - expresiilor
matematice pe care el le numea fluenți. Dar problema consta în faptul că ea era umplută până la refuz cu zerouri,
infinități, care amenințau să distrugă acest nou instrument. Primul om care a descoperit analiza matematică a
fost cât pe ce sa moară înainte de a reuși să respire pentru prima oara. În câțiva ani a dezvoltat o metodă
sistematică de rezolvare a problemei tangentei; putea să definească tangenta oricărei curbe line, în orice punct.
Tatăl său, fermier, murise cu două luni înainte. În ciuda unei copilării traumatizante și a unei mame care dorea să-
l vadă făcându-se tot fermier, Newton s-a înscris la Cambridge în anii 1660 și a înflorit. Născut prematur în ziua de
Crăciun a anului 1642, Isaac Newton s-a zbătut pentru a veni pe lume, și a fost atât de mic, încât ar fi putut fi pus
într-un borcan de doi litri. Analiza matematică era însuși limbajul naturii.
NUMĂR: limbajul științei
,,y = x2 x 1” în această ecuație, fluenții sunt y și x; Metoda lui Newton de diferențiere se baza pe un
șiretlic în notație: lasă fluxiunile să se schimbe, însă numai în mod infinitezimal. (Litera o reprezenta timpul scurs;
el era aproape egal cu zero, dar nu chiar, după cum vom vedea.) Astfel, obținem: oy = 2x(ox) 1(ox) (ox)2. Acum
urmează necinstitul șiretlic. Pe de altă parte, dacă ox ar fi zero, atunci împărțirea la ox, făcută spre sfârșitul
calculului, reprezintă împărțire la zero - cum este și ultimul pas al lui Newton, de eliminare a lui o din numărătorul
și numitorul expresiei oy/ox. Dacă, după cum insistase el, (ox)2, (ox)3 și toate puterile mai mari ale lui ox erau
egale cu zero. Împărțirea la zero este interzisă de logica matematică. Metoda fluxiunilor lui Newton era foarte
suspectă. Aceste ecuații-legi timpurii erau foarte bune pentru a exprima relațiilor simple, însă ele au anumite
limite - constanța lor, care nu le-a permis să devină legi universale. Pentru a exemplifica, haideți să luăm în
considerare renumita ecuație pe care am învățat-o cu toții în liceu: viteză ori timp egal cu distanța. Ecuațiile
diferențiale nu sunt ca ecuațiile obișnuite, pe care le cunoaștem cu toții. O ecuație obișnuită este ca o mașinărie;
introduci mai multe numere în mașinărie, iar, din ea, denote un alt număr. O ecuație diferențială este tot ca o
mașinărie, dar, în cazul acesta, una care trebuie alimentată cu ecuații și care aruncă afară alte ecuații. Și obțineți
o ecuație ce reprezintă exprimarea codificată a răspunsului căutat (mingea se mișcă în linie dreaptă sau pe un
traseu parabolic).O ecuație diferențială guvernează toate numerele nenumărabile din ecuațiile-legi. Lui Newton
nu-i plăceau zecimalele infinite, micile 0-uri din ecuațiile fluxiunilor sale, care uneori se purtau că zerourile, iar
alteori, că numerele diferite de zero. Acele 0-uri din calculele lui erau numai niște simboluri auxiliare, niște
proptele care au dispărut în mod miraculos de la sfârșitul calculelor.
NUMĂR: limbajul științei
Aceste infinitezimale au supraviețuit neschimbate în toate calculele lui Leibniz; într-adevăr, derivata lui y în raport
cu x nu era egală cu raportul fără infinitezimale ale fluxiunilor y/x, ci cu raportul infinitezimalelor dy/dx. Cu
metoda lui Leibniz, orice dy sau dx poate fi manipulat ca un număr obișnuit. Analiza matematică a lui Leibniz a
avut un impact la fel de mare ca cea a lui Newton , datorită notației, chiar un pic mai mare. D'Alembert a înțeles
că problema lui Ahile dispare dacă stabilești o limită pentru cursă.
 Capitolul 6
Geamănul infinității
NATURA INFINITĂ A LUI 0
Geamănul infinității
Zero și infinitatea au semănat dintotdeauna: dacă înmulțim 0 cu un număr rezultatul e 0;
dacă înmulțim un număr cu o infinitate, rezultatul va fi o infinitate. Aceste asemănări erau evidente
încă din vremea Renașterii . Zero și infinitatea sunt ca două capete opuse ale matematicii , ca cele
două părți ale unei monede, ca ying și yang, stând la poli opuși. Multă vreme, 0 nu a fost acceptat ca
număr de mulți matematicieni. Nu numai 0, fiind respins din cauza prejudecaților grecești, ci și “i”,
care deținea cheia proprietăților stranii a lui 0. Când începi să înșirui simboluri pentru a obține
ecuații, poți da de ceva de neașteptat, cum ar fii un număr negativ. Așa cum matematicienii indieni l-
au acceptat pe 0, europenii l-au respins; tot orientul a îmbrățișat numerele negative, pe când Apusul
nu. Aceste expresii nu par să aibă niciun sens. Matematicianul indian Bhaskara a scris în secolul al XII-
lea că "nu există rădăcină pătrată a unui număr negativ, pentru că un număr negativ nu este un
pătrat". Ceea ce Bhaskara și alții și-au dat seama a fost că atunci când ridici la pătrat un număr
pozitiv, primești un număr pozitiv înapoi. Descartes credea că aceste numere erau chiar mai rele
decât numerele negative. El a venit cu un nume disprețuitor pentru rădăcinile pătrate ale
negativelor: numere imaginare.
Geamănul infinității
Numele a rămas și, în cele din urmă, simbolul rădăcinii pătrate a lui -1 a devenit „i”.
Algebriștii îl iubeau pe „i” . Încă din secolul al XVI-lea, matematicienii foloseau numere cu „i inclus” -
așa-numitele numere complexe - pentru a rezolva polinoame cubice și cuartice.Și în timp ce mulți
matematicieni au văzut numerele complexe ca o ficțiune convenabilă, alții l-au văzut pe Dumnezeu.
Axa orizontală corespunde componentei reale a numărului, iar cea verticală celei imaginare . Această
construcție simplă a furnizat multe informații referitoare la comportamentul acestui gen de numere.

Luați un număr la întâmplare ,complex, și măsurați-i unghiul. Ridicarea unui număr la

puterea „n ” îi multiplică unghiul de „n” ori, iar pe măsură ce continuați să-l ridicați la puteri tot mai
mari, el va descrie traiectorii spirale îndreptate dinspre exterior înspre centru sau dinspre centru
înspre exterior, în funcție de poziția pe care o are în raport cu cercul.

Operațiile de înmulțire și ridicare la putere efectuate în planul complex au devenit

concepte geometrice, lucru descoperit de Georg Friederich Bernard Riemann. Acesta și-a imaginat un
glob translucid așezat între un plan complex. Fiecare corp de pe glob are o umbră în planul complex,
fiecare punct de pe glob fiind echivalent cu umbra sa din plan și reciproc.

Dacă un cerc trece prin polul nord al globului, umbra nu mai este circulară, ci este liniară. De îndată
ce Riemann a constatat că planul complex este același lucru cu sfera, matematicienii au putut judeca
mai ușor diferite operații, analizând modul în care sfera se deforma și se rotea.
Geamănul infinității
Zero și infinitul sunt angajate într-o veșnică luptă al cărui scop pare a fi “înghițirea”
tuturor numerelor. Infinitul nu mai avea legături cu misticul, devenise un număr obișnuit. Era un
specimen înfipt în ac, gata de studiu, iar matematicienii s-au grăbit să-l analizeze. Însă zero continua
să apară, Cel mai înfiorător lucru era că însuși 0 putea fi infinitul.

Maestrul anatomist al infinitului a fost Georg Cantor. Deși s-a născut în Rusia, Cantor și-a
petrecut cea mai mare parte a vieții în Germani , acolo fiind dezvăluite secretele infinitului. Din
nefericire, în Germania locuia și Leopold Kronecker, matematicianul care îl voia pe Cantor într-un azil
de boli mintale. În spatele conflictului dintre cei doi s-a aflat viziunea asupra infinitului. Aceasta putea
fi înțeleasă cu ajutorul unei simple probleme de logică: imaginați-vă că există un stadion imens, plin
de oameni și vrei să știi dacă sunt mai multe locuri, mai mulți oameni sau un număr egal de oameni și
de locuri. Ai putea număra persoanele și locurile. Apoi ai putea compara cele două numere, însă asta
ar dura mult timp. Există o cale mult mai inteligentă: doar cereți tuturor să se așeze jos, pe un scaun.
Dacă există locuri goale, atunci sunt prea puțini oameni. Dacă oamenii rămân în picioare, sunt prea
puține locuri. Dacă fiecare loc este ocupat și nimeni nu rămâne în picioare, atunci numărul de
persoane și numărul de locuri sunt egale.
 Capitolul 7
Zerouri absolute
FIZICA LUI ZERO
Introducere

În capitolul 7, numit și „ZEROURI ABSOLUTE”, este spus la început că infinitatea și

zero sunt inseparabile și esențiale pentru matematică. Pentru fizicieni, zero si infinitatea erau
două noțiuni irelevante pentru explicarea fenomenelor din univers. Cu timpul, matematicienii
descopereau relația dintre zero și infinitate, iar fizicienii au început să se lovească de zero în
termodinamică (0 fiind cea mai scăzută temperatură posibilă). În acest capitol sunt prezentate
CĂLDURA ZERO și TEORIA GĂURII NEGRE / GĂURII DE VIERME.
1. Căldură zero

Primul zero imposibil de evitat al fizicii provine din legea din 1787, descoperită de
Jacques-Alexandre Charles, un fizician francez cunoscut ca primul om care a zburat cu un balon cu
hidrogen. El era fascinat de proprietățile gazelor, la fel ca mai mulți fizicieni din vremea lui. Toate
gazele au proprietăți de bază comune: la încălzire se dilată, iar la răcire se contractă.

Legea lui Charles descrie relația dintre volumul unui gaz și temperatura sa.

În 1850, William Thomson, un fizician britanic, a observat ceva ciudat la legea lui
Charles: Cu cât temperatura e mai scăzută, cu atât volumul balonului devine mai mic. Dacă
temperatura continuă să fie micșorată în mod constant, baloanele se strâng tot în mod constant,
dar nu pot să se micșoreze la infinit. Legea lui Charles spune că un balon cu gaz trebuie să se
micșoreze până ajunge să ocupe spațiul zero deoarece spațiul zero este volumul cel mai mic
posibil.
1. Căldură zero
Ce este interferența?

Interferența reprezintă fenomenul de suprapunere a două sau mai

multe unde care se întâlnesc într-un punct din spațiu. Pentru a obține un fenomen
de interferență staționar, undele trebuie să aibă aceeași frecvență și să fie
coerente, adică să aibă o diferență de fază constantă. De exemplu, atunci când
arunci o piatră în apă, se creează cerculețe pe suprafața apei.

Același lucru e valabil și pentru lumină. Dacă lumina pătrunde prin

două fante, se formează niște benzi întunecate - zone în care undele nu ajung.
Undele interferează, particulele nu.
1. Căldură zero

ZEROUL CUANTIC: ENERGIA INFINITĂ

Catastrofa ultravioletă a dus la producerea revoluției
cuantice. Mecanica cuantică l-a scos pe zero din teoria clasică a luminii.
În anul 1900, niște experimentatori germani au încercat să clarifice
conceptul de catastrofă ultravioletă. Prin măsurători meticuloase
efectuate pentru determinarea radiațiilor emise de corpuri la diferite
temperaturi, ei au demonstrat că legea Rayleigh-Jeans nu a reușit să
stabilească adevărata cantitate de lumină radiată de un corp încălzit.
Mai târziu, un fizician numit Max Planck a creat o nouă formulă care
explica noile măsurători și a rezolvat și problema catastrofei ultraviolete.
Formula PLANCK nu se îndrepta spre infinit pe măsură ce lungimea de
undă scădea; în loc ca energia să crească tot mai mult atunci când
lungimea de undă se micșora, dintr-un anumit punct, aceasta începea
din nou să scadă.
1. Căldură zero
În aparență, supoziția nu este ciudată, însă nu acesta este modul în care pare să
funcționeze lumea. Ar fi absurd să avem doar oameni înalți, de 1,50 m sau de 1,80 m, între aceste două
categorii neexistând nici o alta și ar fi ridicol ca mașinile să meargă doar cu 50 și 60 km/h, dar niciodată
cu 53 sau cu 58 km/h.(Așadar, o mașină cuantică ar ajunge direct de la 50 la 60km/h.) În concluzie,
pentru a ajunge de la 50 la 60km/h trebuie efectuat un salt cuantic. Oamenii cuantici ar rămâne la
înălțimea la 1,50 m timp de câțiva ani, iar apoi ar ajunge la înălțimea de 1,80m într-o fracțiune de
secundă.

Ipoteza lui Planck a dus la descoperirea unei formule pentru frecvențele luminii emise de
un obiect. Chiar dacă formula lui Planck era corectă, fizicienii nu au acceptat ipoteza lui Planck
deoarece era ciudată.

Albert Einstein a reușit să transforme ipoteza cuantică din ciudățenie într-un fapt
acceptabil. Albert Einstein a fost un om în vârstă de 26 de ani de la oficiul de brevete, care a arătat
lumii fizicii că natura funcționează mai degrabă în salturi cuantice decât liniar. Pe când Max Planck
uimea în lumea fizicii, Albert Einstein se chinuia să își găsească un job. Deoarece era sărac și nu avea
bani, acceptase un post temporar la oficiul elvețian de brevete. În martie 1905, Albert Einstein a scris o
lucrare care avea să-i asigure premiul Nobel. În această lucrare a explicat efectul fotoelectric și a adus
mecanica cuantică în prim-plan. Mecanica cuantică a fost acceptată și, împreună cu ea, au fost
acceptate și puterile misterioase ale lui zero.
1. Căldură zero
Efectul fotoelectric a fost descoperit în anul 1887, când fizicianul german Henrik Hertz a
observat că o radiație ultravioletă poate face o tavă să scoată scântei. Radiația ultravioletă are multă
energie așa că oamenii de știință au ajuns la concluzia că era nevoie de ceva energie pentru a
desprinde un electron dintr-un atom. Conform teoriei ondulatorii a luminii, există un alt mod de
obținere a radiaților de mare putere: fă-le mai strălucitoare. O radiație albastră foarte strălucitoare
poate avea tot atâta energie cât o radiație ultravioletă slabă; drept urmare, cea albastră, strălucitoare,
trebuie să poată desprinde electronii din atomi la fel de ușor ca una ultravioletă slabă.

Experimentele ulterioare au arătat că nu este adevărat. O radiație ultravioletă slabă este

suficientă pentru ca electronii metalici să fie puși în libertate. Dar în cazul în care coborâți frecvența
doar puțin sub o anumită limită dintr-o data, emisia de scântei încetează. Indiferent cât o fi raza de
strălucitoare, dacă lumina are culoarea nepotrivită, toți electronii din metal rămân la locul lor; niciunul
nu poate scăpa. Deci o undă de lumină nu ar putea face așa ceva niciodată. Datorită lui Einstein,
această problemă a fost rezolvată. Ideea lui Einstein explica efectul fotoelectric într-un mod foarte
bun. Lumina era cuantificată în fotoni, contrazicând în mod direct teoria ondulatorie care nu fusese
pusă la îndoială timp de mai bine de un secol. Deși lumina se comporta uneori ca o particulă, alteori ca
o undă, lumina nu este nici particulă, nici undă, ci o combinație ciudată a lor. Conform teoriei cuantice,
lumina, electronii și protonii au atât proprietăți ondulatorii cât și corpusculare. Dacă obiectele au
comportament de particulă și undă în același timp, matematicienii spun că sunt, funcții de undă.
1. Căldură zero
La jumătatea anilor 1920, un fizician german, Werner Heisenberg a observat că
respectivele ecuații aveau o consecință șocantă: nedeterminarea. Forța nimicului derivat din principiul
de nedeterminare al lui Heisenberg. Conceptul de nedeterminare are legătură cu abilitatea oamenilor
de știință de a scrie proprietățile unei particule. De exemplu, dacă vrem să găsim o anumită particulă
trebuie să determinăm poziția și viteza respectivei particule - unde se află și cât de repede se mișcă.
Principiul de nedeterminare a lui Heisenberg ne atrage atenția asupra faptului că nu putem face nici
măcar acest lucru atât de simplu deoarece, nu putem măsura simultan poziția și viteza unei particule.

Cum ar putea vidul, care nu are nimic în el, să posede energie? Răspunsul ne este dat de
Albert Einstein în ecuația lui: E = mc². Această formulă face legătura dintre masa și energia uni corp.
1. Căldură zero
În figura 48 putem observa
că unele note sunt interzise pe o coardă
de chitară.

Casimir a înțeles că unele

corpusculare interzise ar afecta, în vid,
energia în punctul zero absolut, deoarece
peste tot există particule care apar și
dispar încontinuu. Dacă puneți două
farfurii de metal una peste cealaltă și
unele dintre aceste particule nu sunt
admise între farfurii, atunci în afara lor
sunt mai multe particule decât înăuntrul
lor. Inepuizabila grădină zoologică de
particule apasă farfuriile din exterior și,
fără a fi contractate dinăuntru, farfuriile
sunt presate una în alta, chiar și în vidul
cel mai înaintat. Aceasta este forța
vidului, o forță născută din nimic.
2. Zeroul relativității: GAURA NEAGRĂ
Ca și mecanica cuantică, teoria relativității s-a născut din
lumină; de data aceasta, viteza luminii a fost cea care a provocat
probleme. Majoritatea obiectelor din univers nu au o viteză care să fie
apreciată la fel de orice observator. Cel care a venit cu o soluție a fost
Einstein, în anul 1905, și tot el a venit cu două supoziții. În prima
supoziție el a spus că dacă un anumit număr de oameni urmărește același
fenomen, legile fizicii sunt aceleași pentru fiecare observator. A doua
supoziție presupune că toată lumea cade de acord în ceea ce privește
viteza luminii în vid: aproximativ 300 de milioane de metri pe secundă, o
constantă notată cu litera „c”.

Nu contează dacă persoana care ține lanterna stă nemișcată,

aleargă spre noi sau se îndepărtează în fugă: raza de lumină călătorește
întotdeauna la viteza c, din punctul nostru de vedere și al tuturor
celorlalți

S-a ajuns la concluzia că scurgerea timpului se modifică în

funcție de viteza observatorului. S-a observat că un ceas foarte precis
rămâne în urmă încetul cu încetul dacă se află într-un avion care zboară
cu viteză foarte mare, așadar teoria lui Einstein funcționează. Există
totuși o posibilă problemă: zero.
2. Zeroul relativității: GAURA NEAGRĂ
Zero este prea puternic chiar și pentru natură. Când Einstein și-a extins teoria relativității
pentru a include gravitația, nu a bănuit că noile sale ecuații aveau să definească zeroul absolut și cea
mai rea infinitate dintre toate: gaura neagră. Ecuațiile lui Einstein tratează timpul și spațiul ca pe două
aspecte diferite ale aceluiași lucru. Timpul și spațiul sunt ca o foaie uriașă de cauciuc, planetele, stelele
și toate celelalte corpuri sunt așezate pe această foaie, deformând-o ușor. Respectiva deformare
reprezintă gravitația. Cu cât corpul este mai masiv, cu atât mai mult se deformează foaia și cu atât mai
mare este adâncitura din jurul lui. Curbura foii de cauciuc nu este numai o curbură a spațiului, ci și a
timpului. Așa cum spațiul se deformează în apropierea unui corp masiv, la fel se întâmplă și cu timpul.
Scurgerea lui este încetinită tot mai mult pe măsură ce curbura devine tot mai mare. Același lucru se
întâmplă și cu masa: pe măsură ce pătrunzi în regiuni de spațiu tot mai curbate, masele corpurilor
cresc efectiv producând fenomenul ce poartă numele de inflația maselor.
Se poate obține ceva din nimic?
Cei de la NASA speră că zero ar putea deține secretul călătoriilor către statele
îndepărtate. În 1998, ei au organizat un simpozion intitulat „Fizică pentru mileniul 3”, în cadrul căruia,
oameni de știință au dezbătut meritele găurilor de vierme și a motoarelor ce folosesc drept
combustibil vidul și ale altor idei avangardiste.

În opinia lui Mellis, astronauții se pot folosi de energia vidului pentru a propulsa o navă
spațială, la fel cum marinarii se folosesc de energia eoliană pentru a manevra o fregată.
 Capitolul 8
Ora Zero în Zona Zero
ZERO LA LIMITA SPAȚIULUI ȘI TIMPULUI
Ora Zero în Zona Zero
Fizica modernă este ca o luptă între doi titani. Teoria relativității generalizate domnește
peste tărâmul a tot ceea ce este foarte, foarte mare: stelele, sistemul solar și galaxiile.

Mecanica cuantică domnește peste tărâmul a tot ce este foarte, foarte mic: atomi și
particule subatomice.

0 se află în mijlocul câmpului de bătaie dintre mecanica cuantica și relativitatea.

Acolo se întâlnesc cele doua teorii și este cel care provoacă ciocnirile dintre ele. Big Bangul
este evenimentul cel mai enigmatic din istoria universului, este un 0 în ambele teorii.

Zeroul infinit al unei găuri negre este masa înghesuită într-un spațiu nul, ce curbează acel
spațiu până la infinit .

0 reușește să împrăștie spre exterior ascuțișul sarcinii electrice.

În anul 1970 a apărut teoria stringurilor, când fizicienii au început să vadă avantajele
tratării fiecărei particule ca pe o coarda ce vibrează, nu ca pe un punct.
Ora Zero în Zona Zero
În teoria stringurilor, particulele diferite sunt imaginate din același tip de string.

Renunțarea la 0 rezolva și problemele infinitului din teoria relativității generalizate.

Dispozitivul superconducting super collider este un proiect de mai multe miliarde de

dolari care se află în centrul atenției începând cu anul 1990, urmând să fie cel mai puternic
accelerator de particule construit vreodată.

Trebuia sa aibă mai mult de 10000 de magneți dispuși de-a lungul unei spire de 87 km.
Ora Zero: Big Bangul
Universul s-a născut în 0.

Acest eveniment reprezintă o idee înfricoșătoare pentru mulți oameni de știință și filozofi.

Civilizația apuseană a avut de ales între Aristotel și Biblie, care spunea că Universul este
etern și că va exista întotdeauna.

Dacă privești un tren îndreptându-se spre tine vei vedea că farurile sale devin tot mai
strălucitoare, pe măsură ce se apropie. Poți afla cât de strălucitoare va apărea lumina la o distanță dată.
Hubble a făcut exact același lucru cu cafeidele. Acesta a descoperit o cafeidă sclipind între unul din acei
nori: nebuloasa Andromeda.

În 1965 mai mulți astrofizicieni își imaginau ce s-a întâmplat imediat după Big Bang.
 Capitolul ∞
Izbânda finală a lui zero
TIMPUL SFÂRȘITULUI
Izbânda finală a lui zero
Capitolul „Izbânda finală a lui zero” explorează două perspective asupra destinului final
al universului și modul în care conceptul de zero se intersectează cu aceste scenarii. Două posibilități
majore sunt analizate: Big Crunch, o contracție masivă a universului, și moartea termică, o
expansiune eternă.

Fragmentul ilustrează modul în care zero, prezent în ecuațiile fizicii moderne, devine un
element cheie în definirea evoluției cosmosului.

În prima perspectivă, autorul examinează teoria Big Crunch-ului, sugerând că forțele

gravitaționale ar putea inversa expansiunea universului și ar duce la o contracție masivă. Cu toate
acestea, observațiile astronomice recente par să susțină moartea termică, deoarece universul se
extinde cu o viteză tot mai mare.

Astronomii recurg la instrumente precum supernovele de tip Ia, considerate "candelă"

standard, pentru a măsura distanțele cosmice și a evalua viteza expansiunii. Contrar așteptărilor,
descoperirile indică o creștere a acestei viteze, sugerând existența unei forțe misterioase. În spatele
acestei forțe se află zero, reprezentând o provocare și un mister în explorarea legilor fundamentale
ale universului.
Izbânda finală a lui zero
Fragmentul subliniază, de asemenea, importanța conceptului de zero în rezolvarea
enigmelor fizicii, de la densitatea infinită a găurilor negre la originea Big Bang-ului. Totuși, zero
introduce paradoxuri care ar putea amenința structura logică a științei, deschizând calea pentru
întrebări fundamentale despre natura universului.

În efortul de a dezvălui misterele cosmosului, oamenii de știință își propun să unifice

mecanica cuantică și teoria relativității, căutând o teorie completă și coerentă. Cu toate provocările
introduse de zero, ei își propun să înțeleagă legile fundamentale care guvernează existența
universului și să exploreze chiar și natura gândirii divine. Astfel, zero devine nu doar un element
abstract, ci un participant activ în definirea începutului și a sfârșitului cosmosului, invitând la o
analiză profundă a conceptului de zero în contextul științei moderne.
Vă mulțumim pentru atenție!