Chimie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Chimie

Ramuri ale chimiei

Chimie anorganică
Lege chimică
Legea lui Avogadro
Legea Boyle-Mariotte
Chimie organică
Istoria chimiei
Cronologia chimiei
Alchimie
Chimie modernă
Chimiști

Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat [k'em], care

înseamnă „pământ”[1]) reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de
studiu îl constituie compoziția, structura, proprietățile și schimbarea materiei [2][3]; chimia
mai este numită și „știința de mijloc” sau „știința centrală”, întrucât conține elemente
combinate din cadrul celorlalte științe ale naturii
precum astronomia, fizica, biologia și geologia.[4][5] Ca obiect de studiu, chimia a apărut
acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în Orientul Mijlociu sub forma
alchimiei[6][7][8], iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei moderne ca urmare
a revoluției chimice (1773).
Obiectivele acestui domeniu implică în special:

 studierea materiei la nivel atomic,

 proprietățile atomilor,
 modul de formare a legăturilor chimice,
 formarea compușilor chimici,
 modul în care anumite substanțe interacționează la nivel
molecular și conferă materiei anumite proprietăți generale,
  precum și modul în care nivelul de interacțiune dintre
aceste substanțe poate conduce la crearea altor substanțe
prin intermediul unor reacții chimice[9].
În majoritatea studiilor chimiei energia și entropia sunt deosebit de importante.
Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată
sau tipul de studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei
anorganice), chimia organică (studiul materiei organice), biochimia (studiul substanțelor
găsite în organismele biologice, vii), chimie fizică (studiile legate de energie despre
sistemele chimice la scară macromoleculară, moleculară și sub-
moleculară), electrochimie, chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a
dobândi o înțelegere a compoziției chimice și structurii acestuia) etc. Multe alte
discipline specializate au apărut în anii recenți, de exemplu neurochimia - studiul chimic
al sistemului nervos.

Cuprins

 1Etimologie
 2Istoric
o 2.1Chimia ca știință
 3Principiile chimiei moderne
o 3.1Materie
o 3.2Atomul
 3.2.1Element chimic
 3.2.2Ioni și săruri
 3.2.3Compus
 3.2.4Moleculă
 3.2.5Substanțe și amestecuri
 3.2.5.1Proprietăți fizice
 3.2.5.2Proprietăți chimice
 3.2.6Molul și unitatea de substanță
o 3.3Legătură chimică
o 3.4Reacție chimică
 3.4.1Energie
 3.4.2Redox
 3.4.3Aciditate si bazicitate
o 3.5Echilibru chimic
o 3.6Legi fundamentale ale chimiei
 4Sistemul Internațional de Unități
 5Aplicații practice
o 5.1Subdiscipline
o 5.2Industria chimică
 5.2.1Prima jumătate a sec.XIX-lea
 5.2.2Descoperiri științifice între 1850-1914
 5.2.3Perioada interbelică (1914-1945)
 5.2.3.1Consecințe
 5.2.41973
 5.2.5Anii 90
 5.2.6Industria mileniului III
o 5.3Societăți profesionale
 6Note
 7Vezi și
 8Legături externe
  9Bibliografie

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția chimiei este următoarea:
„Știință care studiază compoziția, structura și proprietățile substanțelor, transformărilor lor prin regruparea
atomilor componenți, precum și combinațiile noi ale substanțelor rezultate în urma acestor transformări.”
—Dicționarul Explicativ al Limbii Române[10]
Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a
schimbat de-a lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei.
Ca și componentă a istoriei științelor, etimologia termenului de "chimie" este
considerată a fi una diversă, fără a se fi ajuns la un anumit consens. Prima menționare
a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în anul 296, în momentul când
ordona incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin care aurul și
argintul pot fi replicate[11]; cu toate acestea, este posibil ca această menționare făcută
de Dioclețian să fie o simplă legendă[11]
Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (‫)الكيمياء‬, ce desemna acel
set timpuriu de practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei,
astronomiei, misticismului și medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi
transfigurarea materialelor în aur[12]. Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία,
insemnand "faurit impreuna"[13]. Termenul arabic este derivat din
elenul χημία sau χημεία,[14][15] (chemia), care desemna arta făuririi aurului și argintului[16].
Totodată, termenul poate fi considerat ca provenind de la cuvântul "chumeia", care
desemna arta extragerii sucurilor sau infuziilor din plante, precum și prepararea
medicamentelor și tincturilor din plante[17].
În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al
XI-lea[18]. La origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului
Antic[14], unde termenul keme însemna "nisipul aluvial al Nilului"[19], "pământ negru"[20].
Limba persană a influențat de asemenea originea termenului, datorită termenului de
"kimiya", care însemna "artă, truc"[21]
În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției
apelor, mișcărilor, creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al
împreunării sufletelor cu trupurile.[22][17]
În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale
mereologice, care încorporau filozofia corpusculariană [23]. Principiul generic, acela că
chimia este bazată pe considerentul că materia este alcătuită din componente
minuscule, apare la începutul lucrării "Chimistul sceptic". [24][23].
Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață
cum să dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum
să împreuneze din nou substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de
perfecțiune mai mare.[25][26]
Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și
agregate[27] în elementele principale ale lor[28]
În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și
efectele forțelor moleculare. ()[29] Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea
teoriilor chimiei organice, afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt
aceleași.[30]
În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a
structurii, proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe. [31]
Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca
fiind studiul materiei și a schimbărilor prin care trece. [32][33]

Istoric[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria chimiei.
Deși considerată "știință modernă" de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața
oamenilor ca și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale
chimiei au fost remarcate în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada
25.000 î.Hr[34].
În China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada
9000-7000 î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul
unor urne, componente de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez [35].
Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani. [36] Pe la
sfârșitul celui de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele
necesare care urmau să formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi:
extragerea metalelor din minereuri, obținerea vaselor de lut, fermentarea berii și
a vinului[34], crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi[34], extragerea substanțelor
din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau ca parfum, obținerea brânzei,
obținerea sticlei și obținerea de aliaje precum bronzul[37].
Nașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la
apariția metalurgiei[37] - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier
pentru obținerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării
lui, chiar dacă principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea
că este o transformare, nu o purificare. Mulți savanți din acea vreme considerau că
transformarea metalelor de bază în aur este posibilă, lucru care a dus la
formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre care se credea că va aduce
astfel de transformări la o singură atingere.[38]
Începând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura
materiei[39]. Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul
constituent al materiei[39]; Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și
constituent, privind lucrurile din perspectiva unei schimbări continue [39]. Școala eleată,
reprezentată de Parmenidae (515-450 î.Hr) considera lumea ca fiind o unitate și
schimbarea era privită drept o iluzie[39]. Urmându-l pe Parmenidae, eleatul Empedocle
din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va opune ideii de definire a aerului ca substanță
primordială, propunând existența a patru elemente primare: foc, apă, aer și pământ [39].
Școala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea
fizică este bazată pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi
redusă până la unitatea sa constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată
(atomul)[40]. Această idee va fi adoptată ulterior de Epicur (341-270 î.Hr) [40] și de poetul
roman Lucretius (95-55 i.Hr), care redactase lucrarea De Rerum Natura (Natura
Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.[41][42]
Unii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus
observarea precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe
chimice. Cei mai influenți chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni[43].
La finalul secolului al VIII-lea d.Hr, alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn
Hayyan, folosește termenul de Al-kimya în unul din tratatele sale reprezentative[44].
Lucrările lui Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania prin traducerile
unui pseudo-Geber, care și-a semnat cărțile cu numele de „Geber”. Contribuția
alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a fost de asemenea remarcată.
Apariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime
(cum ar fi moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii
de medicamente. Se credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care
poate vindeca toate bolile, dar care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.
Deoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat
în acest domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și
cu o înțelegere destul de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o
formă hibridă de alchimie și știință, numită și chemiatrie sau iatrochimie.[45]
Răspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în
1454, prin aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum
mineralogia, minereuri și prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru
avansarea acestui domeniu datorită caracterului practic și disponibilității materialelor de
studiu[46].
De asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes,
care voiau o anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și
subiectivismului din observațiile științifice, au dus la revoluția științifică[47]. În chimie, ea a
început cu Robert Boyle (1627-1691), care formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu
privire la proprietățile stării gazoase. Mai târziu au urmat legea conservării masei
substanțelor în 1783 și dezvoltarea teoriei atomice a lui John Dalton în jurul anului
1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea chimiei bazată pe această lege,
dar și teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser.
Acestea și alte astfel de schimbări înțelese de mase au fost denumite generic revoluția
chimică. Contribuțiile lui Lavoisier au dus la ceea ce acum se numește chimie modernă
- chimia studiată în instituțiile de învățământ din toată lumea.
Chimia ca știință[modificare | modificare sursă]
Influențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști.
Un grup de chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au
început remodelarea tradițiilor vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod
special, Boyle este considerat a fi părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări
ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este făcută între cunoașterea alchimiei și
descoperirile științifice ale noii chimii.[48] Acesta a formulat legea lui Boyle, a respins
teoria clasică a celor "4 elemente" și a propus o alternativă mecanistă a atomilor și
reacțiilor chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase. [49]

Antoine-Laurent de Lavoisier este considerat a fi "Părintele chimiei moderne.[50]

Teoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost

propus de către germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost
accentuată de către chimistul francez Antoine Lavoisier, analogul chimic al fizicianului
Newton, care a reușit mai mult decât oricine să făurească o nouă știință bazată pe filon
teoretic, prin elucidarea principiului conservării masei și dezvoltării unui sistem nou de
nomenclatură chimică utilizat până în zilele noastre. [51]
Cu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante
au fost făcute, în special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din
numeroase gaze. Chimistul scoțian Joseph Black (primul chimist experimental) și
olandezul J. B. van Helmont descoperiseră dioxidul de carbon, sau ceea ce Black
numise 'aer inert' în 1754; Henry Cavendish descoperise hidrogenul și elucidase
proprietățile sale, iar Joseph Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele izolaseră
oxigenul pur.

În tabelul său periodic, Dmitri Mendeleev prezice existența a 7 noi elemente chimice,[52] unind în mod corect
toate cele 60 de elemente cunoscute la vremea respectiva [53]

Chimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate

substanțele sunt compuse din 'atomi' indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o
masă atomică variabilă.
Dezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului
al XIX-lea, ca rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J.
Berzelius și Humphry Davy; aceasta a putut fi descoperită datorită invenției pilei
voltaice, de către Alessandro Volta. Davy descoperise 9 elemente chimice noi,
incluzând metalele alcaline prin extragerea acestora utilizând curentul electric aplicat pe
minereurile acestora.[54]
Britanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor
chimice folosind masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu
al masei atomice de hidrogen. J. A. R. Newlands începuse o variantă timpurie a
tabelului periodic, care a fost ulterior dezvoltat în tabelul periodic modern [55] în anii 1860
de către Dmitri Mendeleev și independent de alți oameni de știință, precum Julius
Lothar Meyer.[56][57] Gazele inerte, ulterior numite "gaze nobile", au fost descoperite de
către William Ramsay în colaborare cu Lord Rayleigh la finalul secolului, completând
astfel structura de bază a tabelului.
Chimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a
sintezei ureei de către Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse,
în teorie, în chimie.[58] Alte avansări cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea
legăturilor valente (Edward Frankland în 1852) și aplicarea termodinamicii în chimie (J.
W. Gibbs și Svante Arrhenius în anii 1870).
Principiile chimiei moderne[modificare | modificare sursă]
Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care
interacționăm sunt consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor
lor. Spre exemplu, oțelul este mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns
legați, formând o structură cristalină mai rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării
rapide pentru că poate reacționa în mod spontan cu oxigenul în cadrul unei reacții
chimice deasupra unei anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă în apă
deoarece proprietățile lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.

Sus: Rezultatele presupuse: particula alfa care penetrează cu ușurință Modelul atomic Thomson.

Jos: Rezultatele observate: puține particule au fost reflectate, indicând o încărcătură mică, concentrată.

La începutul secolului al XX-lea, teoriile de bază ale chimiei au fost înțelese datorită
unor serii de descoperi privind probarea și dezvăluirea naturii interne ale atomilor. În
1897, J. J. Thomson din Cambridge University descoperise electronul și imediat după
aceea, omul de știință Becquerel, precum și cuplul Pierre și Marie Curie investigau
fenomenul radioactivității. Într-o serie de experimente, Ernest Rutherford din
cadrul Universității din Manchester descoperise structura internă a atomului și existența
protonului, a clasificat și explicat tipurile de radioactivitate și a reușit să transmute
hidrogenul prin bombardarea azotului cu particule alfa.
Activitatea sa privind structura atomică a fost îmbunătățită de către studenții săi,
fizicianul danez Niels Bohr și Henry Moseley. Teoria legăturii chimice și al orbitalilor
moleculari a fost dezvoltată de către savanții americani Linus Pauling și Gilbert N.
Lewis.
Anul 2011 a fost declarat de către Națiunile Unite ca fiind Anul Internațional al Chimiei.
[59]
 IUPAC, precum și UNESCO, alături de societăți chimice, academii și instituții la nivel
global au organizat activități locale și regionale.
Modelul actual al structurii atomice este reprezentat de modelul mecanicii cuantice.
[60]
Chimia este studiată, la început, la nivel de particule elementare, atomi, molecule,
[61]
 substanțe chimice, metale, cristale și alte stări de agregare ale materiei. Această
materie poate fi întâlnită sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, în izolare sau în
combinații. Interacțiunile chimice, reacțiile și transformările care sunt studiate în chimie
sunt de obicei rezultatul interacțiunilor atomice, conducând la rearanjarea legăturilor
chimice ce susțin atomii, iar aceste comportamente sunt studiate într-un laborator de
chimie.
Laboratorul de chimie folosește, de regulă, diverse obiecte de laborator, fabricate din
sticlă. Cu toate acestea, nu toate ustensilele sunt centrate pe sticlă ca și material, iar o
mare parte din chimia experimentală (precum și cea aplicată sau industrială) este
realizată fără ea.
O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe substanțe.
[62]
 La baza unei asemenea transformări chimice se află rearanjarea electronilor în
cadrul legăturilor atomice, iar aceasta poate fi evidențiată simbolic prin ecuațiile
chimice, care au ca subiect atomii. Numărul atomilor din partea stângă și partea dreaptă
a ecuației este egal într-o transformare chimică; în moment când numărul acestora este
inegal, transformarea este numită reacție nucleară sau dezintegrare radioactivă. Tipul
de reacții chimice suferite de o substanță pot conduce la schimbări energetice, care pot
fi limitate de niște reguli denumite legi chimice.
Energia și entropia sunt concepte de natură invariabilă, care sunt importante în aproape
toate studiile chimice. Substanțele sunt clasificare în funcție de structură, stare de
agregare, precum și după compoziția chimică. Acestea pot fi analizate prin diverse
mijloace de analiză chimică (de exemplu, spectroscopia și cromatografia). Oamenii de
știință care sunt preocupați de cercetările în domeniul chimiei sunt numiți "chimiști".
[63]
 Majoritatea chimiștilor se specializează în una sau mai multe sub-discipline. Câteva
concepte esențiale pentru studiul chimiei sunt prezentate mai jos: [64]
Materie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Materie.
În chimie, materia (din latinescul materia, însemnând lemn sau orice alt material[65]) este
definită ca fiind orice este alcătuit dintr-o masă de repaus și volum (ocupă spațiu), fiind
alcătuită din particule aflate constant în mișcare [66]; acestea au masă de repaus de
asemenea - cu toate că nu toate particulele îndeplinesc această condiție, precum
fotonii. Mișcarea particulelor, precum și puterea de atracție între aceste particule
determină starea de agregare a materiei respective [66].
Materia poate fi constituită dintr-o substanță chimică pură sau un amestec de substanțe.
[67]
 Aceasta este definită de materialul conținut, indiferent că este omogen sau
neomogen. Un material neomogen reprezintă unitatea structurală care conține
componente cu proprietăți diferite, în timp ce materialul omogen conține componente cu
proprietăți asemănătoare[68].
Până în secolul prezent, se credea că materia nu putea fi creată sau distrusă, ci doar
transformată dintr-o stare în alta. Cu toate acestea, s-a descoperit că materia poate fi
transformată în energie radiantă, precum și acțiunea reversă (din energie în materie) [69].
Oamenii de știință utilizau legea conservării materiei și legea conservării energiei în
mod independent, însă ulterior cele 2 au fuzionat, conducând la legea conservării
masei, constituită concomitent din masa materiei din sistem, precum și masa energiei
radiante din sistem[70].
Atomul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Atom.
Reprezentare schematică a unui atom, bazată pe modelul atomic Bohr

Începând cu Democrit, filozofii greci au contribuit la dezvoltarea unei teorii filozofice

care încerca prezentarea concepției lor despre natura Universului, alcătuită din particule
foarte mici, indivizibile[71]. În acest fel, conceptul de atom este creat
(greacă atomos, indivizibil)[72].
Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice
obișnuite nu poate fi divizată în alte particule mai simple, fiind unitatea structurală a
chimiei[73]. Este o grupare a materiei care constă într-un miez dens numit nucleu atomic,
înconjurat de un spațiu numit nor electronic. Nucleul este alcătuit din particule încărcate
pozitiv numite protoni și neutroni (împreună sunt numiți nucleoni), în jurul căruia
orbitează particulele încărcate negativ din norul electronic (electronii)[73]. Într-un atom
neutru, electronii încărcați negativ echilibrează numărul încărcăturii pozitive ale
protonilor. Nucleul este dens, masa acestuia fiind de 1836 de ori mai mare decât a
electronului, cu toate că raza atomului este de 10.000 de ori mai mare decât a nucleului
său.[74][75]
Atomul este de asemenea cea mai mică entitate care poate fi închipuită, care are
proprietatea de a reține proprietățile chimice ale elementului [73], precum
electronegativitatea, potențialul de ionizare, stările de oxidare, numărul de coordonare
și tipul de legături (metalice, ionice, covalente).
Element chimic[modificare | modificare sursă]

Forma standard a tabelului periodic a elementelor chimice. Culorile reprezintă diferite categorii de elemente

Articol principal: Element chimic.

Vezi și: Tabelul periodic.
Un element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de
atom, caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic
(cunoscut ca și număr atomic, notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept
sumă a numărului de protoni și neutroni din interiorul nucleului. Cu toate că toți nucleii
unui atom aparțin aceluiași element ar avea același număr atomic, masa lor atomică nu
trebuie să fie neapărat egală; atomii care prezintă diverse mase atomice sunt cunoscuți
drept izotopi. De exemplu, toți atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi ai elementului
chimic carbon, dar atomii de carbon pot avea mase atomice 12 și 13. [75]
Modelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al
elementelor, care ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul
este constituit din grupe (coloane) și perioade (șiruri). Acest mod de reprezentare
tabelară este utilă în stabilirea tendințelor periodice. [76]
Ioni și săruri[modificare | modificare sursă]

The crystal lattice structure of potassium chloride (KCl), a salt which is formed due to the attraction of
K+ cations and Cl− anions. Note how the overall charge of the ionic compound is zero.

Articol principal: Ion.
Un ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau acceptat unul sau mai
mulți electroni. Cationii încărcați pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na +) și anionii
încărcați negativi (de exemplu, clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare
neutră (de exemplu, clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni poliatomici care nu se
despart în timpul reacțiilor sunt hidroxizii (OH-), fosfații (PO43-) și alții.
Ionii în stare gazoasă sunt adesea cunoscuți sub numele de plasmă.
Compus[modificare | modificare sursă]

Carbon dioxide (CO2), exemplu de compus chimic

Articol principal: Compus chimic.

Un compus reprezintă substanța chimică pură, formată din mai mult de 1 element.
Proprietățile compusului sunt determinate de ușoare similitudini cu cele ale elementului
său constituent.[77]
Nomenclatura standard pentru compuși este determinată de către Uniunea
Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC). Compușii organici sunt numiți
conform sistemului de nomenclatură organică. [78], în timp ce compușii anorganici sunt
numiți conform sistemului nomenclaturii anorganice. [79] De asemenea, Chemical
Abstracts Service stabilise o metodă de indexare a substanțelor chimice, unde fiecare
substanță este identificată folosindu-se un număr numit număr de registru CAS.
Moleculă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Moleculă.
A ball-and-stick representation of the caffeine molecule (C8H10N4O2).

O moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanțe chimice pure,
care posedă un set unic de proprietăți chimice, reprezentând potențialul de a suferi un
anumit set de reacții chimice cu alte substanțe. De regulă, moleculele sunt reprezentate
de atomii legați prin legături covalente, structura lor fiind neutră din punct de vedere
electric, iar toate valențele electronilor sunt aranjate cu alți electroni fie în diverse
legături, fie singulari.
Spre deosebire de ioni, moleculele există ca unități neutre din punct de vedere electric.
Când această condiție este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un
ion molecular sau ion poliatomic. Cu toate acestea, natura discretă și separată a
conceptului molecular presupune de obicei ca ionii moleculari să fie prezenți doar în
forme determinate, precum un fascicul direcționat în vid într-un spectrometru de masă.
Colecțiile poliatomice încărcate care sunt prezente în solide (de exemplu, ionii sulfat
sau azotat) nu sunt considerate drept molecule în chimie.

A 2-D skeletal model of a benzene molecule (C6H6)

Gazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon și radon) sunt compuse din

atomi singulari ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constă fie în
molecule, fie rețele de atomi legați oarecum. Moleculele identificabile alcătuiesc
substanțe cunoscute, precum apa, aerul, precum și unele substanțe organice precum
alcoolul, zahărul, benzina și diverse produse farmaceutice.
Cu toate acestea, nu toate substanțele sau compușii chimici sunt alcătuiți din molecule
discrete și, într-adevăr, majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua și nucleul
Pământului sunt elemente chimice fără grupare moleculară. Aceste tipuri de substanțe,
precum compușii ionici și solide în rețea, sunt organizate în așa manieră încât nu este
necesară existența unor molecule identificabile. În schimb, aceste substanțe sunt
discutate în termeni de unitate celulară ca și cea mai mică structură repetitivă din
interiorul substanței. Exemple de asemenea substanțe sunt sărurile minerale (precum
sarea de masă), solidele precum carbonul și diamantul, metalele, siliciul și minerale
silicate, precum cuarțul și granitul.
Una din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură
moleculară. În timp ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică
poate fi trivială (lineară, piramidal angulară, etc), structura moleculelor poliatomice,
constituite din mai mult de 6 atomi poate fi crucială pentru natura sa chimică.
Substanțe și amestecuri[modificare | modificare sursă]

Exemple de substante chimice pure. De la stanga la dreaptea:

elementele staniu (Sn) si sulf (S), diamant (forma alotropa

a carbonului), sucroză (zahăr pur) și clorură de sodiu (sare)

și bicarbonat de sodiu (praf de copt), care sunt ambii compuși ionici.

O substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă anumite
proprietăți fizico-chimice.[80]
În momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec.
Exemple de amestecuri sunt aerul și aliajele. [81]
Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]
Proprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și definitorii
ale acesteia;[82] de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme -
granulară, sub forma sării de bucătărie sau sub forma cristalizată (între 2-3 mm, până la
5 cm în diametru). Indiferent de forma în care ar fi întâlnită, prezintă aceleași proprietăți
caracteristice (aranjarea cristalină, gust etc.)[82]. Totodată, sunt considerate a fi
proprietăți fizice acele caracteristici care nu implică schimbarea substanței la nivel
chimic[83].


Clivaj - Clivajul reprezintă tendința întâlnită la minerale sau
cristale de a se sparge sau despica, în paralel cu rețeaua
structurii lor cristaline. Suprafața clivajului este netedă, în
general cu o reflectare bună a razelor luminoase.
 Solubilitate
Articol principal: Solubilitate.
Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant,
alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este
uniformă. Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu
cel puțin 2 faze lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate.
Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un lichid, dar sunt și unele excepții când unii
dizolvanți sunt:
solide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii,
semiconductoare sau
gaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la
temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu silicea în
vapori de apă în anumite procese geochimice.
În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se
clasifică în:
soluții saturate: care conțin cantitatea maximă de
substanță dizolvată la o anumită temperatură.
soluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o
cantitate de dizolvat până la saturație.

 Gust
 Densitate
Articol principal: Densitate.
Densitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită
și masă specifică) este o mărime fizică folosită pentru
descrierea materialelor și definită ca masa unității de
volum. Astfel, densitatea unui corp este egală cu
raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de
măsură în Sistemul Internațional pentru densitate este
kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt
gramul pe centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru
(kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera
grecească (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.

 Conductivitate termică - Conductivitatea termică

este mărimea fizică prin care se caracterizează
capacitatea unui material de a transmite căldura
(prin conducție termică) atunci când este supus unei
diferențe de temperatură.
 Conductivitate electrică - Conductivitatea electrică
(numită și conductibilitatea electrică specifică) este
mărimea fizică prin care se caracterizează
capacitatea unui material de a permite transportul
sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un
câmp electric.
 Maleabilitate - Capacitatea unui material de a se
deforma sub un efort de compresiune; acest lucru
este adesea caracterizat prin capacitatea
materialului de a forma o foaie subțire prin ciocănire
sau laminare.
 Ductilitate - În știința materialelor, ductilitatea este
capacitatea unui material solid de a se deforma sub
un efort de tracțiune; acest lucru este adesea
caracterizat prin capacitatea materialului de a fi
întins într-un fir.
 Duritate - Duritatea este rezistența la penetrare
opusă de un corp solid unei acțiuni mecanice
penetrante exterioare. Această rezistență se poate
manifesta față de acțiuni de șlefuire, zgâriere, tocire
prin utilizare repetată. La uneltele ascuțite, este
rezistența la tocire a muchiilor tăietoare. În cadrul
geologiei, duritatea mineralelor se măsoară după o
scară de duritate de la 1 la 10, numită „Scala lui
Mohs”.
 Stare de agregare

Example of phase changes

Articol principal: Stare de agregare.

Proprietăților chimice specifice care permit distingerea
diverselor clasificări chimice sunt însoțite și de stări de
agregare. În cea mai mare parte, clasificările chimice
sunt independente de aceste clasificări de stare; cu
toate acestea, unele stări de agregare ale materiei sunt
incompatibile cu anumite proprietăți chimice.
O stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui
sistem fizic macroscopic care au o compoziție chimică
și proprietăți fizice relativ uniforme (precum
temperatura, structura cristalină, presiunea, etc.).
Proprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de
refracție, tind să se încadreze în valorile caracteristice
ale stării de agregare. Starea materiei este definită de
starea de tranziție, care are loc când energia introdusă
sau preluată dintr-un sistem este refolosită în
reorganizarea structuri sistemului, în loc de a schimba
condițiile de stare.
Uneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a
avea o graniță discretă, în acest caz, chestiunea se
consideră a fi într-o situație super critică. Când cele trei
stări se îndeplinesc, pe baza condițiilor, este cunoscut
ca un triplu punct și deoarece acest lucru este invariant,
este un mod convenabil de a defini un set de condiții.
Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt
solid, lichid și gazos. Multe substanțe prezintă mai
multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide
ale fierului (alfa, gama, și delta), care variază în funcție
de temperatură și presiune. O diferență principală
printre fazele solide este structura de cristal, sau
aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările
de agregare precum plasma, condensările Bose-
Einstein și condensările fermionice și fazele
paramagnetice și feromagnetice ale materialelor
magnetice.
Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]
Proprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă
acele caracteristici specifice participării în reacțiile
chimice.[84]
Molul și unitatea de substanță[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Mol.
Molul reprezintă unitatea de măsură care determină
cantitatea de substanță (numită cantitate chimică).
Molul este definit ca și numărul de atomi determinat în
exact 0.012 kilograme (sau 12 grame) de carbon-12,
unde atomii de carbon-12 sunt liberi, în repaus.
[85]
 Numărul de particule per mol este cunoscut ca și
constanta lui Avogadro, fiind determinată în mod
empiric la valoarea aproximativă de 6.022×10 23 mol−1.
[86]
 Concentrația molară este cantitatea de substanță per
volum a unei soluții și este raportata în moldm−3.[87]
Legătură chimică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Legătură chimică.

An animation of the process of ionic bonding between sodium (Na)

and chlorine (Cl) to form sodium chloride, or common table salt.
Ionic bonding involves one atom taking valence electrons from
another (as opposed to sharing, which occurs in covalent bonding)

În funcție de modul în care atomii își formează

configurația completă a ultimului strat, interacțiunile
dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite. Legăturile
chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel[88]:

 Legături intramoleculare, care se stabilesc între

atomii componenți ai unei combinații chimice. În
cadrul acestor tipuri de legături sunt incluse:

 Legătura ionică
 Legătura covalentă
 Legătura coordinativă
 Legătura metalică
  Legături intermoleculare, care se stabilesc între
molecule deja formate. Dintre acestea, cele mai
importante sunt:

 Legătura de hidrogen
 Legătura van der Waals
Conceptul de legătură chimică se referă la
modul în care atomii se unesc pentru a
forma molecule, fiind starea de echilibru între
particulele încărcate pozitiv din nucleu și
particulele negative care oscilează printre
acestea[89]. Fiind mai mult decât niște simple
stări de atracție și respingere, energiile și modul
de distribuire caracterizează disponibilitatea unui
electron de a se uni cu un alt atom.

Molecula de metan (CH4) conține atomul de C, care împarte

electronii de valență cu alți patru atomi de H. Regula
octetului este aplicată pentru carbon (8 electroni în ultimul
strat), iar hidrogenul aplică regula duetului (2 electroni în
ultimul strat)

Legăturile chimice pot fi covalente, ionice, de

hidrogen sau de forță Van der Waals. Fiecare
legătură are un anumit potențial atribuit, care
creează interacțiunea chimică ce unește atomii
în molecule sau cristale. În cazul multor
compuși, teoria legăturii valente, modelul
Perechilor de Electroni din Stratul de Valență (în
engleză Valence Shell Electron Pair Repulsion
model - VSEPR) și conceptul de număr de
oxidare sunt folosite pentru explicarea structurii
și compoziției moleculare.
Legătura ionică este formată atunci când un
metal cedează unul sau mai mulți electroni,
devenind un cation încărcat pozitiv, iar electronii
sunt captați de către un nemetal, devenind un
anion încărcat negativ. Cei doi ioni opuși se
atrag, iar legătura ionică este forța electrostatică
de atracție. De exemplu, sodiul (Na), un metal,
cedează un electron pentru a deveni un cation
de Na+, în timp ce clorul (Cl), nemetal, primește
acest electron pentru a deveni Cl−. Ionii sunt
uniți datorită atracției electrostatice, iar
compusul clorură de sodiu (sarea de bucătărie)
este formată.
Într-o legătură covalentă, unul sau mai mulți
electroni de valență sunt împărțiți de 2 atomi:
rezultatul atomic care este încărcat negativ este
denumit moleculă. Atomii vor împărți electronii
de valență în așa manieră încât configurația unui
gaz nobil va fi formată pentru fiecare atom.
Atomii care tind să se combine în această
manieră (având nevoie de 8 electroni în stratul
de valență) urmează regula octetului. Cu toate
acestea, unele elemente precum hidrogenul sau
litiul au nevoie doar de 2 electroni pentru a
atinge configurația stabilă; aceste elemente
urmează regula duetului, iar în această manieră
vor avea configurația electronică a heliului, care
are 2 electroni în stratul exterior.
În mod similar, teoriile fizicii clasice pot fi
utilizate pentru a preconiza anumite structuri
ionice. În cazul compușilor complecși, teoria
legăturii de valență este mai puțin aplicată, fiind
utilizate alternative precum teoria orbitalilor
moleculari.
Reacție chimică[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Reacție chimică.
Atunci când o substanță chimică este
transformată ca și rezultat al interacțiunii sale cu
o altă substanță, se produce fenomenul numit
"reacție chimică". O reacție chimică reprezintă
conceptul de reacționare al unei substanțe în
contact cu altă substanță, fie sub forma unui
amestec sau a unei soluții, expunerea la o
anumită formă de energie sau ambele.
Transformările care sunt studiate în cadrul
chimiei implică studiile interacțiunilor dintre
substanțe într-un laborator specializat folosind
diverse vase de laborator.[90]

During chemical reactions, bonds between atoms break

and form, resulting in different substances with different
 properties. In a blast furnace, iron oxide, a compound,
reacts with carbon monoxide to form iron, one of
the chemical elements, and carbon dioxide.

Reacțiile chimice pot conduce la formarea sau

disocierea moleculară, adică rearanjarea
atomică sau dezintegrarea moleculelor în scopul
formării a două sau mai multe molecule mici.
Reacțiile redox, disocierea, neutralizarea acid-
bază și rearanjarea moleculară sunt unele dintre
cele mai comune reacții chimice.
O reacție chimică este transformarea unor
substanțe în una sau mai multe alte substanțe.
Aceasta poate fi ilustrată în mod simbolic printr-
o ecuație chimice. În timp ce într-o reacție
chimică non-nucleară numărul și tipul atomilor
de pe ambele părți ale ecuației este egal, într-o
reacție nucleară această condiție se aplică doar
particulelor nucleare (protoni și neutroni).
[91]
 Natura reacțiilor chimice pe care o substanță
le poate suferi și descărcările de energie ce pot
surveni sunt definite prin anumite legi de bază,
numite și legi chimice.
Secvențele care pot fi urmate în momentul
reorganizării legăturilor chimice sunt
denumite mecanisme de reacție, fiecare având
o viteză de reacție diferită. Many reaction
intermediates with variable stability can thus be
envisaged during the course of a reaction.
Reaction mechanisms are proposed to explain
the kinetics and the relative product mix of a
reaction. Many physical chemists specialize in
exploring and proposing the mechanisms of
various chemical reactions. Several empirical
rules, like the Woodward–Hoffmann rules often
come in handy while proposing a mechanism for
a chemical reaction.
Conform IUPAC, o reacție chimică este "a
process that results in the interconversion of
chemical species."[92] Accordingly, a chemical
reaction may be an elementary reaction or
a stepwise reaction. An additional caveat is
made, in that this definition includes cases
where the interconversion of conformers is
experimentally observable. Such detectable
chemical reactions normally involve sets of
molecular entities as indicated by this definition,
but it is often conceptually convenient to use the
term also for changes involving single molecular
entities (i.e. 'microscopic chemical events').
Energie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Energie.
Energia este considerată a fi un atribut al unei
substanțe rezultat din structura atomică,
moleculară sau din structura unui agregat. Din
moment ce o reacție chimică este urmată de un
schimb în cadrul uneia dintre structuri, este în
mod invariabil însoțită de un nivel scăzut (reacție
exotermă) sau ridicat de energie (reacție
endotermă) al acestora. O parte din această
energie este transferată între mediu și reactanți
sub forma căldurii sau luminii; în acest caz, unii
produși de reacție pot avea mai multă sau mai
puțină energie decât reactanții.
O reacție este considerată a fi exergonică dacă
stadiul ei final este mai scăzut din punct de
vedere energetic decât cea inițială; în cazul
reacției endergonice, se aplică reversul. O
reacție este considerată a fi exotermică dacă se
eliberează căldură în mediul înconjurător, iar
reacția endotermică este cea care absoarbe
căldura din mediu.
Reacțiile chimice sunt condiționate în mod
invariabil de energia de activare; viteza de
reacție la o anumită temperatură T este corelată
cu energia de activare E, conform factorului lui
Boltzmann  - probabilitatea ca o moleculă să
aibă o energie mai mare sau egală cu E la o
anumită temperatură T. Dependența
exponențială a vitezei de reacție pe bază
termică este numită ecuația Arrhenius.
Energia de activare necesară unei reacții
chimice poate fi întâlnită sub forma căldurii,
luminii, forței de natură electrică sau forță
mecanică sub forma ultrasunetelor.[93]
Conceptul înrudit de energie liberă, care
încorporează considerații entropice, este un
instrument fezabil în prezicerea unei reacții și
determinarea unei stări de echilibru al unei
reacții chimice în chimia termodinamicii. O
reacție este fezabilă doar dacă schimbul total al
energiei libere Gibbs este negativ, ; dacă este
egal cu zero, reacția chimică atunci se află în
stare de echilibru.
Există anumite stări de energie pentru electroni,
atomi și molecule, însă acestea sunt limitate;
acestea sunt determinate de reguli ale mecanicii
cuantice, care necesită cuantificarea energiei
unui sistem. Atomii/moleculele aflate într-un
stadiu energetic mai înalt sunt considerați a fi
excitați. Atomii/moleculele unei substanțe, aflați
în stare excitată, sunt mulți mai reactivi.
Starea de agregare a unei substanțe este în
mod invariabil determinată de energia ei și
energia prezentă în mediu. Când forțele
intermoleculare sunt atât de puternice încât
energia din mediu nu poate să depășească
acele forțe, o substanță poate fi întâlnită într-o
stare de agregare mult mai stabilă, precum cea
de lichid sau solid (exemplul apei, lichid la
temperatura camerei datorită moleculelor
stabilizate prin legături de hidrogen. [94] Acidul
sulfhidric este un gaz la temperatura camerei și
condiții standard de presiune, datorită
moleculelor stabilizate prin interacțiuni mult mai
slabe, de tip dipol-dipol.
Transferul de energie de la o substanță chimică
la alta depinde de cantitatea de energie cuantă
emisă de aceasta. Totuși, energia termică este
de regulă transferată mai ușor deoarece fononii
responsabili pentru energia vibrațională și
rotațională au un nivel energetic mai mic decât
fotonii implicați în transferul electronic. Deoarece
nivelurile energetice ale fononilor sunt mult mai
apropiate decât cele ale fotonilor, căldura este
transmisă mai ușor între substanțe, comparativ
cu lumina sau alte forme de energie electronică.
De exemplu, radiația electromagnetică din
spectrul ultravioletelor nu este transmisă la fel
de eficient precum energia termică sau electrică.
Existența unor niveluri energetice caracteristice
pentru diferite substanțe chimice este folositoare
în scopul identificării lor prin analiza liniilor
spectrale. Diverse tipuri de spectre sunt utilizate
în cadrul spectroscopiei chimice, ex. infraroșu,
microunde, NMR, ESR, etc. Spectroscopia este
de asemenea folosită pentru identificarea
compoziției - precum stelele și galaxiile
îndepărtate - prin analiza spectrului de radiație.

Emission spectrum of iron

Termenul de energie chimică este de asemenea

utilizat pentru a indica potențialul unei substanțe
chimice de a suferi anumite transformări printr-o
reacție chimică sau de a transforma alte
substanțe chimice.
Redox[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Redox.
Oxido-reducerea (sau redox) este o reacție ce
are loc cu transfer de electroni între speciile
atomice.[95] Substanțele ce prezintă proprietatea
de a oxida alte substanțe se numesc agenți
oxidanți sau simplu, oxidanți. Acestea
îndepărtează electroni din alte substanțe. În
mod similar, substanțele ce prezintă proprietatea
de a reduce alte substanțe se numesc agenți
reducători, sau simplu, reducători. Aceștia
transferă electroni unei alte specii chimice.
Oxidarea reprezintă cedare de electroni, iar
reducerea decurge cu acceptare de electroni.
[96]
 Reacțiile redox au loc cu
schimbarea numărului de oxidare a speciilor
chimice implicate. Astfel, oxidarea decurge cu
creșterea acestuia, iar reducerea are loc cu
scăderea lui.[97]
Aciditate si bazicitate[modificare | modificare
sursă]
O substanță poate fi deseori clasificată ca un
acid sau o bază. Acest lucru este făcut de multe
ori pe baza unui anumit tip de reacție, și anume
la schimbul de protoni dintre compuși chimici.
Conform teoriei protolitice a lui Brönstead și
Lowri, acizii sunt specii chimice care cedează
protoni, iar bazele sunt specii chimice care
acceptă protoni. Cu toate acestea, o extensie a
acestui mod de clasificare a fost făcută de
chimistul american, Gilbert Newton Lewis; în
acest mod de clasificare reacțiile nu sunt limitate
la cele care au loc într-o soluție apoasă, astfel,
nu mai este limitată la soluții în apă. În
conformitate cu conceptul lui Lewis, de o
importanță crucială sunt schimburile de
electroni.

Când bromura de hidrogen (HBr), este dizolvată în apă,

formează acidul hidrobromic

Articol principal: Teoria acido-bazică.

O a treia teorie comună este legea acid-bază a
lui Lewis, bazată pe formarea legăturilor chimice
noi. Această teorie explică faptul că un acid este
o substanță capabilă să accepte o pereche de
electroni, în timp ce o bază este o substanță
care poate ceda o pereche de electroni, în
scopul formării unei noi legături chimice.
Conform acestei teorii, elemente cruciale ale
acestor schimburi este sarcina electrică.[98][este de
încredere?]
 Există câteva moduri prin care o
substanță poate fi clasificată ca un acid sau o
bază, fapt evidențiat prin istoricul acestor
concepte.[99]
Tăria acizilor este măsurată, de regulă, prin 2
metode. Una din ele, bazată pe scala de definire
a acidității lui Arrhenius, este pH-ul, care este
unitatea de măsură a concentrației ionului de
hidroniu într-o soluție, fiind exprimată pe o scală
logaritmică negativă. Astfel, soluțiile care au un
pH scăzut au o concentrație mare de ion de
hidroniu, fiind considerate a fi mult mai acide.
Cealaltă măsurătoare, bazată pe definirea lui
Brønsted–Lowry, este constanta disocierii acide
(Ka), care măsoară abilitatea relativă a unei
substanțe de a acționa ca un acid; substanțele
cu constanta de aciditate mai mare sunt mult
mai predispuse să cedeze ioni de hidrogen în
cadrul reacțiilor chimice decât cele cu valori
scăzute ale constantei.
Echilibru chimic[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Echilibru chimic.
Cu toate că termenul de echilibru este folosit în
cadrul științelor, în contextul chimic, echilibrul
apare atunci când un număr diferit de stări de
agregare ale compoziției chimice sunt posibile
(de exemplu, într-un amestec de compuși
chimici ce pot reacționa unii cu alții sau atunci
când o substanță poate fi prezentă în mai mult
de o stare de agregare).
Un sistem de substanțe chimice aflate la
echilibru, cu toate că prezintă o compoziție
neschimbătoare, nu este static; moleculele
substanțelor continuă să reacționeze unele cu
celelalte, dând naștere astfel unui echilibru
dinamic. Prin aceasta, conceptul descrie starea
în care parametrii precum compoziția chimică
rămâne neschimbată în decursul timpului.
Legi fundamentale ale
chimiei[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Lege chimică.
Reacțiile chimice sunt determinate de anumite
legi, care au devenit concepte fundamentale în
chimie. Unele dintre aceste legi sunt:

 Legea lui Avogadro - volume egale ale

gazelor, la aceeași temperatură și presiune,
conțin același număr de particule (sau
molecule).
 Legea lui Beer–Lambert
 Legea Boyle-Mariotte (1662, făcând o
legătură între presiune și volum)
 Legea lui Charles (1787, făcând o legătură
între volum și temperatură)
 Legile lui Fick
 Legea lui Gay-Lussac (1809, făcând o
legătură între presiune și temperatură)
 Principiul lui Le Chatelier
 Legea lui Henry
 Legea lui Hess
 Legea conservării energiei conduce spre
concepte importante ale echilibrului chimic,
termodinamicii și chimiei cinetice.
 Legea conservării masei substanțelor,
potrivit fizicii moderne este de fapt energia
care se conservă, iar acea energie și masa
sunt corelate; un concept care devine foarte
important în chimia nucleară.
 Legea proporțiilor definite, care ne arată că
toate moleculele unui compus sunt identice
și toți atomi unei specii chimice au aceeași
masă.
 Legea proporțiilor multiple potrivit căreia o
cantitate dintr-un element se combină cu o
cantitate diferită dintr-un al doilea element
spre a rezulta diferite combinații, între
cantitățile în grame există un raport de
numere întregi și mic
 Legea lui Raoult
 Legea proporțiilor echivalente - masele
elementelor care se combină sau se
substituie sunt proporționale cu echivalenții
lor chimici.
 Legea acțiunii maselor - pentru o reacție de
echilibru, raportul dintre produsul
concentrațiilor produșilor de reacție și
produsul concentrațiilor reactanților este o
constantă
 Legea volumelor constante - la presiune
constantă, între volumele gazelor care
reacționează și volumele gazelor care
 rezultă există un raport de numere întregi și
mici.

Sistemul Internațional de
Unități[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sistemul Internațional de
Unități.
Sistemul Internațional de Unități (pe scurt
Sistemul Internațional) este un sistem de unități
de măsură și este forma modernă a sistemului
metric (MKS). Abrevierea în toate limbile este SI
(potrivit prescurtării franceze: Système
international d'unités), indiferent de cum se
numește sistemul într-o anumită limbă.
Sistemul internațional conține șapte unități
fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amp
erul, kelvinul, molul și candela. Aceste unități
sunt neredundante din punct de vedere al
domeniilor mărimilor fizice măsurate. Din cele
șapte unități de măsură fundamentale se pot
deriva un număr nelimitat de unități derivate,
care pot acoperi tot domeniul fenomenelor fizice
cunoscute. Unitățile SI derivate sunt coerente,
adică la derivarea lor nu trebuie folosit niciun
factor de scară. Unitățile SI pot fi folosite și
împreună cu unități ale altor sisteme, însă se
pierde principalul avantaj, coerența.
Sistemul International de Unități reprezintă o
convenție aplicată exclusiv în toate laboratoarele
de chimie din lume[100].

Aplicații practice[modificare | modificare
sursă]
Subdiscipline[modificare | modificare sursă]
Ca orice alt obiect de studiu major, chimia este
împărțită în câteva subdiscipline:[101]

 Chimie organică este ramura chimiei care se

ocupă cu studiul structurii, proprietăților,
reacțiilor de sinteză sau de descompunere a
compușilor organici. Compușii organici sunt
substanțe alcătuite în principal din carbon și
hidrogen, dar pot conține și oxigen, azot,
sulf, fosfor sau bor, precum și restul
elementelor, dar în cantități mult mai mici.
 Chimie anorganică este o ramură a chimiei,
ce studiază proprietățile elementelor chimice
și compușii formați de acestea. Interpretarea
 compușilor anorganici se face cel mai bine
prin modele calitative ale mecanicii cuantice.
Nu există o distincție clară între disciplina
organică și anorganică, fiind întrepătrunse în
cadrul chimiei organometalice.
 Chimie analitică reprezintă disciplina
științifică ce dezvoltă și aplică metode,
instrumente și strategii în scopul obținerii de
informații cu privire la compoziția și natura
elementelor.
 Chimie fizică este ramură a chimiei care se
ocupă cu studierea fenomenelor
macroscopice, atomice, subatomice și
particulare în sistemele chimice, în ceea ce
privește legile fizice. Chimia fizică adesea
folosește concepte din fizică precum
mișcarea, energie, forță, timp,
termodinamică, chimie cuantică, mecanică
statistică, și dinamică.[102]
 Electrochimie reprezintă un domeniu de
interferență dintre chimie și studiul
electricității, care studiază reacțiile
electrochimice și aplicațiile acestora:
electroliza, coroziunea, acumulatorii electrici,
bateriile, procedeele electrochimice de
acoperire metalică. Cel mai important
procedeu care este studiat de electrochimie
este electroliza, ce reprezintă o reacție
chimică ce are loc la trecerea curentului
electric.
 Biochimie este știința care studiază chimia
vieții. Considerată multă vreme o ramură
interdisciplinară aflată la granița între chimie
și biologie, biochimia s-a dezvoltat în special
în ultimele decenii ca o disciplină de sine
stătătoare, abordând subiecte ca structura
chimică a substanțelor din care sunt formate
organismele, interacțiunile între aceste
substanțe și transformările metabolice pe
care acestea le suferă in vivo. În mare, se
poate considera că biochimia are două
ramuri: biochimia metabolismelor și
biochimia structurală.
 Chimie teoretică este o ramură a chimiei ce
se folosește de legile fizicii pentru a explica
și prezice proprietățile diferitelor substanțe.
 Chimia materialelor este reprezentată de
prepararea, caracterizarea și înțelegerea
substanțelor folositoare. Principalele obiecte
de studiu sunt chimia stărilor de agregare
 (solide, lichide, polimeri) și procesele ce au
loc între stări de agregare diferite.
 Neurochimie o ramură a neurologiei, ce se
ocupă cu studierea naturii și funcțiilor
neurotransmițătorilor și cu efectul pe care
substanțele chimice îl au asupra celulelor
nervoase.
 Chimie nucleară este o ramură a chimiei
care studiază radioactivitatea, procesele
nucleare și proprietățile nucleare ale
compușilor. Altfel spus, este studiul chimiei
elementelor radioactive, cum sunt actinidele
radiu și radon, împreună cu studiul implicării
chimiei în echipamentul necesar realizării
proceselor nucleare.
Alte discipline din cadrul chimiei sunt grupate în
funcție de tipul materiei studiat sau de tipul
studiului. Chimia anorganică studiază materia
anorganică, chimia organică studiază materia
organică bazată pe carbon, biochimia studiază
substanțele chimice prezente în organismele
biologice, chimia fizică studiază procesele
chimice prin intermediul conceptelor precum
termodinamica și mecanica cuantică, iar chimia
analitică utilizează analiza mostrelor pentru
înțelegerea compoziției și structurii chimice.
Alte domenii
includ agrochimie, astrochimie (and cosmochimi
e), chimia atmosferică, inginerie
chimică, Biologie chimică, Chemo-
informatica, electrochimie, chimia
mediului, Femtochimia, Chimia aromelor, Chimia
fluxului, geochimie, Chimia
ecologică, Histochimia, Istoria chimiei, chimia
hidrogenării, Imunochimia, Chimia
marină, Știința materialelor, Chimie
matematică, Mecanochimia, Chimie
medicinală, Biologie moleculară, Mecanica
moleculară, Nanotehnologie, Chimia produselor
naturale, Oenologie, Chimie
organometalică, petrochimie, farmacologie, fotoc
himie, Chimie organică fizică, Fitochimie, Chimia
polimerilor, radiochimie, Chimia
solidelor, sonochimie, Chimie
supramoleculară, termochimie, și multe altele.
Industria chimică[modificare | modificare
sursă]
Industria chimică a început să se dezvolte în
perioada postbelică, datorită numeroaselor
inovații care apăruseră între 1935-1955, fiind în
concordanță cu creșterea cererilor mondiale în
diverse sectoare chimice[103]. Industria chimică
este caracterizată de importanța sa aplicată,
fiind întâlnită în cadrul organizării și
managementului unei companii, economiei
tehnice, inginerie chimică și controlul
mediului[104]. Scopul industriei chimice este de a
prelucra materii prime precum sărurile, petrolul
și calcarul spre transformarea lor într-o gamă
largă de produse care au ca scop îmbunătățirea
vieții și stilului de viață[105].
Prima jumătate a sec.XIX-
lea[modificare | modificare sursă]
Descoperiri științifice între 1850-
1914[modificare | modificare sursă]
Perioada interbelică (1914-1945)
[modificare | modificare sursă]
Consecințe[modificare | modificare sursă]
1973[modificare | modificare sursă]
Anii 90[modificare | modificare sursă]
Industria mileniului III[modificare | modificare
sursă]
Societăți
profesionale[modificare | modificare sursă]

 American Chemical Society

 American Society for Neurochemistry
 Chemical Institute of Canada
 Chemical Society of Peru
 Uniunea Internațională de Chimie Pură și
Aplicată
 Royal Australian Chemical Institute
 Royal Netherlands Chemical Society
 Royal Society of Chemistry
 Society of Chemical Industry
 World Association of Theoretical and
Computational Chemists
 List of chemistry societies

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ The Esoteric Codex: Hermeticism I, de Mark
Rogers, pagina 39
2. ^ „What is Chemistry?”. Chemweb.ucc.ie. Accesat
în  12 iunie 2011.
3. ^ Chemistry. (n.d.). Merriam-Webster's Medical
Dictionary. Retrieved 19 august 2007.
4. ^ Theodore L. Brown, H. Eugene Lemay, Bruce
Edward Bursten, H. Lemay. Chemistry: The Central
 Science. Prentice Hall; 8 edition (1999). ISBN 0-13-
010310-1. Pages 3-4.
5. ^ Wiley-VCH, 2001. ISBN 3-527-30271-9. Paginile
1-2.
6. ^ Dictionary of the History of Ideas: Alchemy
7. ^ Theodore L. Brown, H. Eugene Lemay, Bruce
Edward Bursten, H. Lemay. Chemistry: The Central
Science. Prentice Hall; 8 edition (1999). ISBN 0-13-
010310-1. Pages 3–4.
8. ^ Chemistry occupyies an intermediate position in a
hierarchy of the sciences by reductive level between
physics and biology. Carsten Reinhardt. Chemical
Sciences in the 20th Century: Bridging Boundaries.
Wiley-VCH, 2001. ISBN 3-527-30271-9. Pages 1–2.
9. ^  en  Merriam-Webster's Medical
Dictionary. „"Chimie" în dicționar”. Accesat în  24
ianuarie 2009.
10. ^ Definiția în DEX a cuvântului  chimie
11. ^ a b A Philatelic Ramble Through Chemistry, de
Edgar Heilbronner,Foil A. Miller, pagina 12
12. ^ „History of Alchemy”. Alchemy Lab. Accesat în 12
iunie 2011.
13. ^ Weekley, Ernest (1967). Etymological Dictionary
of Modern English. New York: Dover
Publications. ISBN 0-486-21873-2
14. ^ a b "alchemy", entry in The Oxford English
Dictionary, J. A. Simpson and E. S. C. Weiner, vol.
1, 2nd ed., 1989, ISBN 0-19-861213-3.
15. ^ p. 854, "Arabic alchemy", Georges C. Anawati,
pp. 853–885 in Encyclopedia of the history of Arabic
science, eds. Roshdi Rashed and Régis Morelon,
London: Routledge, 1996, vol. 3, ISBN 0-415-
12412-3.
16. ^ A Manual of Chemistry: Containing a Condensed
View of the Present State of ..., de Lewis Caleb
Beck, pagina 13
17. ^ a b The Elixir of Immortality: A Modern-Day
Alchemist’s Discovery of the ..., de Robert E. Cox,
pagina 21
18. ^ Popular Treatise on Chemistry. 1. Chemistry of
Nature, pagina 18
19. ^ Negoiu, Dumitru - Tratat de chimie anorganica vol.
I | Robin Cruise Jr. - Academia.edu
20. ^ Egyptian Magic: The Quest for Thoth's Book of
Secrets, de Maarten J. Raven, pagina 175
21. ^ The Gulistan: Or Rose Garden, De Saʻdī,James
Ross,Ralph Waldo Emerson, pagina 74
22. ^ Strathern, P. (2000). Mendeleyev’s Dream – the
Quest for the Elements. New York: Berkley Books.
23. ^ a b Philosophy of Chemistry: Growth of a New
Discipline, editat de Eric Scerri,Lee McIntyre, pagina
108
24. ^ Boyle, Robert (1661). The Sceptical Chymist.
New York: Dover Publications, Inc.
(reprint). ISBN 0486428257.
25. ^ Glaser, Christopher (1663).  Traite de la chymie.
Paris. as found in: Kim, Mi Gyung (2003). Affinity,
That Elusive Dream - A Genealogy of the Chemical
Revolution. The MIT Press. ISBN 0-262-11273-6.
26. ^ Distilling Knowledge: Alchemy, Chemistry, and
the Scientific Revolution, De Bruce T.
MORAN,Bruce T Moran, pagina 118
27. ^ Chemistry and Medical Debate: Van Helmont to
Boerhaave, de Allen G. Debus, pagina 217
28. ^ Stahl, George, E. (1730).  Philosophical Principles
of Universal Chemistry. London.
29. ^ Dumas, J. B. (1837). 'Affinite' (lecture notes), vii,
pg 4. “Statique chimique”, Paris: Academie des
Sciences
30. ^ A Short History of Chemistry, de James Riddick
Partington, pagina 234
31. ^ Pauling, Linus (1947).  General Chemistry. Dover
Publications, Inc. ISBN 0486656225.
32. ^ Chang, Raymond (1998). Chemistry, 6th Ed. New
York: McGraw Hill.  ISBN  0-07-115221-0.
33. ^ The Future of Post-Human Chemistry: A Preface
to a New Theory of Substances ..., de Peter Baofu,
pagina 5
34. ^ a b c The Basics of Chemistry, de Richard Myers,
pagina 7
35. ^ Chemistry: Notable Research and Discoveries, de
Kyle Kirkland, pagina 183
36. ^ http://www.newscientist.com/article/mg16121734.
300-first-chemists.html First chemists], 13 februarie
1999, New Scientist
37. ^ a b The Basics of Chemistry, de Richard Myers,
pagina 8
38. ^ Alchemy Timeline - Chemical Heritage Society
39. ^ a b c d e The Basics of Chemistry, de Richard
Myers, pagina 9
40. ^ a b The Basics of Chemistry, de Richard Myers,
pagina 10
41. ^ Lucretius (50 BCE). „de Rerum Natura (On the
Nature of Things)”. The Internet Classics Archive.
Massachusetts Institute of Technology. Accesat
în  2007-01-09. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
42. ^ Simpson, David (29 June  2005).  „Lucretius (c. 99
- c. 55 BCE)”.  The Internet History of Philosophy.
Accesat în  2007-01-09. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
43. ^ Chemistry De Joan Solomon, pagina 15
44. ^ The Story of Chemistry De N.C. Datta, pagina 23
45. ^ Definiția cuvântului iatrochimie în DEX
46. ^ A Philatelic Ramble Through Chemistry, de Edgar
Heilbronner,Foil A. Miller, pagina 19
47. ^ Francis Bacon and the Transformation of Early-
Modern Philosophy, de Stephen Gaukroge, pagina
167
48. ^ "Robert Boyle, Founder of Modern Chemistry"
Harry Sootin (2011)
49. ^ „History - Robert Boyle (1627–1691)”. BBC.
Accesat în  12 iunie 2011.
50. ^ Eagle, Cassandra T.; Jennifer Sloan (1998).
„Marie Anne Paulze Lavoisier: The Mother of
 Modern Chemistry”.  The Chemical Educator. 3  (5):
1–18. doi:10.1007/s00897980249a.
51. ^ Mi Gyung Kim (2003). Affinity, that Elusive
Dream: A Genealogy of the Chemical Revolution.
MIT Press. p. 440.  ISBN  0-262-11273-6.
52. ^ Chemistry 412 course notes.  „A Brief History of
the Development of Periodic Table”. Western
Oregon University. Accesat în 20 iulie 2015.
53. ^ Note: "...it is surely true that had Mendeleev never
lived modern chemists would be using a Periodic
Table" and „Dmitri Mendeleev”. Royal Society of
Chemistry. Accesat în 18 iulie 2015.
54. ^ Davy, Humphry (1808). „On some new
Phenomena of Chemical Changes produced by
Electricity, particularly the Decomposition of the
fixed Alkalies, and the Exhibition of the new
Substances, which constitute their
Bases”. Philosophical Transactions of the Royal
Society. Royal Society of London.  98  (0): 1–
45. doi:10.1098/rstl.1808.0001.
55. ^ Winter, Mark. „WebElements: the periodic table
on the web”. The University of Sheffield. Arhivat din
originalul de la  4 ianuarie 2014. Accesat în  27
ianuarie 2014.
56. ^ „Julius Lothar Meyer and Dmitri Ivanovich
Mendeleev”. Chemical Heritage Foundation.
Accesat în  18 iulie 2015.
57. ^ "What makes these family likenesses among the
elements? In the 1860s everyone was scratching
their heads about that, and several scientists moved
towards rather similar answers. The man who
solved the problem most triumphantly was a young
Russian called Dmitri Ivanovich Mendeleev, who
visited the salt mine at Wieliczka in
1859." Bronowski, Jacob (1973). The Ascent of
Man. Little, Brown and Company. p.  322. ISBN 0-
316-10930-4.
58. ^ Ihde, Aaron John (1984). The Development of
Modern Chemistry. Courier Dover Publications.
p.  164. ISBN 0-486-64235-6.
59. ^ „Chemistry”. Chemistry2011.org. Accesat în 10
martie 2012.
60. ^ „chemical bonding”. Britannica. Encyclopædia
Britannica. Accesat în 1 noiembrie 2012.
61. ^ Matter: Atoms from Democritus to Dalton by
Anthony Carpi, Ph.D.
62. ^ IUPAC Gold Book Definition
63. ^ „California Occupational Guide Number 22:
Chemists”. Calmis.ca.gov.  29 octombrie 1999.
Accesat în  12 iunie 2011.
64. ^ „General Chemistry Online - Companion Notes:
Matter”. Antoine.frostburg.edu. Accesat în 12 iunie
2011.
65. ^ General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 1
66. ^ a b Chemistry, Grades 6 - 12: Physical and
Chemical Changes in Matter, de Barbara R.
Sandall, Ed.D., pagina 21
67. ^ Armstrong, James (2012).  General, Organic, and
Biochemistry: An Applied Approach.  Brooks/Cole.
p.  48. ISBN 978-0-534-49349-3.
68. ^ General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 7
69. ^ General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 2
70. ^ General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 3
71. ^ General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 18
72. ^ Curs de chimie generală, Anca Mihaly Cozmuta,
Leonard Mihaly Cozmuta, pagina 8
73. ^ a b c Essentials of Inorganic Chemistry: For
Students of Pharmacy, Pharmaceutical ..., de Katja
A. Strohfeldt, pagina 3
74. ^ Burrows et al. 2008, p. 13.
75. ^ a b Housecroft & Sharpe 2008, p. 2.
76. ^ Burrows et al. 2009, p. 110.
77. ^ Burrows et al. 2008, p. 12.
78. ^ „IUPAC Nomenclature of Organic Chemistry”.
Acdlabs.com. Accesat în  12 iunie 2011.
79. ^ IUPAC Provisional Recommendations for the
Nomenclature of Inorganic Chemistry (2004) [1]
80. ^ Hill, J.W.; Petrucci, R.H.; McCreary, T.W.; Perry,
S.S. (2005). General Chemistry  (ed. 4th). Upper
Saddle River, New Jersey: Pearson Prentice Hall.
p.  37.
81. ^ M. M. Avedesian; Hugh Baker.  Magnesium and
Magnesium Alloys. ASM International. p. 59.
82. ^ a b General Chemistry, de Linus Pauling, pagina 11
83. ^ Chemistry: An Industry-Based Introduction with
CD-ROM, de John Kenkel,Paul B. Kelter,David S.
Hage, pagina 4
84. ^ General Chemistry, De Linus Pauling, pagina 12
85. ^ „Official SI Unit definitions”. Bipm.org. Accesat
în  12 iunie 2011.
86. ^ Burrows et al. 2008, p. 16.
87. ^ Atkins & de Paula 2009, p. 9.
88. ^ Curs de chimie generala, Anca Mihaly Cozmuta,
Leonard Mihaly Cozmuta, pagina 25
89. ^ Visionlearning. „Chemical Bonding by Anthony
Carpi, Ph”. visionlearning. Accesat în  12 iunie 2011.
90. ^ IUPAC Gold Book Definition
91. ^ Chemical Reaction Equation- IUPAC Goldbook
92. ^ Gold Book Chemical Reaction IUPAC Goldbook
93. ^ Reilly, Michael. (2007). Mechanical force induces
chemical reaction, NewScientist.com news service,
Reilly
94. ^ Changing States of Matter - Chemforkids.com
95. ^  en  Redox Reactions. shodor.org. Accesat la data
de 30 ianuarie 2009.
96. ^  en  DEFINITIONS OF OXIDATION AND
REDUCTION (REDOX). chemguide.co.uk. Accesat
la data de 30 ianuarie 2009.
97. ^  en  Redox reaction and Equations.
chemistry.co.nz. Accesat la data de 30 ianuarie
2009.
98. ^ „The Lewis Acid-Base Concept”.  Apsidium. 19
mai 2003. Arhivat din  original  la 27 mai 2008.
Accesat în  31 iulie 2010.
 99. ^ „History of Acidity”. Bbc.co.uk.  27 mai 2004.
Accesat în  12 iunie 2011.
100. ^ Chemistry: An Industry-Based
Introduction with CD-ROM, De John Kenkel,Paul B.
Kelter,David S. Hage, pagina 174
101. ^ W.G. Laidlaw; D.E. Ryan And Gary
Horlick; H.C. Clark, Josef Takats, And Martin
Cowie; R.U. Lemieux (10 decembrie
1986).  „Chemistry Subdisciplines”. The Canadian
Encyclopedia. Accesat în  12 iunie 2011.
102. ^ Herbst, Eric (12 mai 2005). „Chemistry of
Star-Forming Regions”.  Journal of Physical
Chemistry A. 109 (18): 4017–
4029. doi:10.1021/jp050461c. PMID 16833724.
103. ^ Kent and Riegel's Handbook of Industrial
Chemistry and Biotechnology, editat de James A.
Kent, pagina 1
104. ^ An Introduction to Industrial Chemistry,
De C.A. Heaton, pagina 1
105. ^ An Introduction to Industrial Chemistry,
De C.A. Heaton, pagina 7

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Glosar de chimie
 Științe naturale
 Tabelul periodic al elementelor
 Cronologia chimiei
 Istoria descoperirii elementelor chimice

Legături externe[modificare | modificare
sursă]

 ro  Curs de chimie generală

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia

legate de chimie

 Atkins, P.W. Galileo's Finger (Oxford

University Press) ISBN 0-19-860941-8
 Atkins, P.W. Atkins' Molecules (Cambridge
University Press) ISBN 0-521-82397-8
 Stwertka, A. A Guide to the
Elements (Oxford University Press) ISBN 0-
19-515027-9
 Roșu (2008). Curs de Chimie
generală, Universitatea din București.
  Negoiu, Dumitru. Tratat de chimie
anorganică. Vol. 1: Chimie generală. 1972,
Ed. Didactică și Pedagogică
BNF: cb119704650 (data)
 
GND: 4009816-3
 
HDS: 008259
 
LCCN: sh85022986
 
NDL: 00564393

[arată]
v • d • m
Științele nat
[arată]
v • d • m
Ramurile ch
Categorii: 
 Articole cu suport bibliografic necorespunzător
din July 2010
 Chimie
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
  Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Русский
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 205
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 mai 2020, ora 13:26.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement

 Versiune mobilă