Chimia organică 

este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii, proprietăților, reacțiilor (de

sinteză, de descompunere, etc) a compușilor organici.[1] Studiul structurii determină formulele
chimice pe baza compoziției chimice. Studiul proprietăților include cele fizice, chimice și evaluarea
reactivității chimice. Studiul reacțiilor include sinteze chimice de produși naturali, medicamente,
polimeri.
Printre compușii organici se numără hidrocarburile (compuși formați doar din carbon și hidrogen),
dar și o gamă largă de substanțe derivate de la hidrocarburi, care pot conține
și oxigen, azot, sulf, fosfor, halogeni sau bor, precum și alte elemente, dar în cantități mult mai mici.[1]
[2][3]
. Conexiunea cu chimia anorganică e realizată prin chimia organometalică, ca o știință de trecere
între chimia anorganică și organică. De asemenea, se mai studiază și metaloizii ca elemente din
constituția compușilor organici.
Diversitatea structurală a compușilor organici asigură o gamă largă de aplicații în diferite domenii de
activitate prin fabricarea la nivel industrial a multor produse comerciale (precum
cele farmaceutice, petrochimice și derivați ai lor, plastice și explozivi). De asemenea, chimia
organică este o știință de legătură, fiind punctul de plecare pentru alte științe: chimia
organometalică, biochimia, farmacologia, chimia polimerilor, știința materialelor, etc.[1]

Cuprins

 1Istoric
 2Caracteristici
o 2.1Separare și purificare
o 2.2Nomenclatură
 3Clasificare
o 3.1Hidrocarburi
 3.1.1Compuși alifatici
 3.1.2Compuși aromatici
o 3.2Derivați funcționali
o 3.3Compuși heterociclici
o 3.4Biomolecule
 4Vezi și
 5Referințe
 6Legături externe
Istoric[modificare | modificare sursă]

Friedrich Wöhler, părintele chimiei organice

Articol principal: Istoria chimiei.

Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că compușii obținuți din organismele vii aveau
o așa-zisă „forță vitală”, care îi diferenția de compușii anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau
a teoriei forței vitale), compușii chimici se pot forma doar sub influența „forței vitale” în corpul
organismelor.[4] În timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, erau publicate primele studii
sistematice ale compușilor organici.
În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a sintetizat ureea (carbamida), un constituent
al urinei, folosind numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de potasiu și sulfat de
amoniu). Aceasta era prima dată când un compus organic era sintetizat în laborator fără să se
folosească materiale biologice. Această sinteză a invalidat teoria forței vitale și indirect vitalismul.[5]
În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a produs în mod accidental
un colorant care a devenit cunoscut ca negru/mov de anilină, primul colorant organic de sinteză.
Descoperirea sa a crescut interesul pentru chimia organică.[6]
Practic, era industriei farmaceutice a început odată cu dezvoltarea chimie organice și a biochimiei. În
ultimul deceniu a secolului al XIX-lea, s-au pus bazele acestei industrii prin descoperirea și
fabricarea acidului acetilsalicilic (cunoscut ca și aspirină) de către Bayer din Germania.[7] Începând
cu 1910, Paul Ehrlich și grupul său de cercetare au dezvoltat arsfenamina (cunoscută ca
și Salvarsan), aceasta fiind primul tratament medicinal pentru sifilis, și astfel au inițial practica
medicală a chimioterapiei.[8] Studiile sale au adus contribuții uriașe în dezvoltarea antiserului
pentru difterie și a altor seruri terapeutice.[9]
Sinteza totală a vitaminei B12 a reprezentat un eveniment important în istoria chimie organice.

Multe dintre reacțiile organice care începeau să fie descoperite în trecut erau adesea bazate pe
noroc sau pe observații neașteptate. Totuși, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-
lea începeau să apară studii sistematice asupra compușilor organici. Un exemplu demonstrativ este
dezvoltarea procesului de sinteză a indigoului. Producția acestui colorant din surse vegetale a
scăzut de la 19.000 de tone în 1897 la 1.000 tone în 1914 datorită dezvoltării de metode sintetice de
către Adolf von Baeyer. În 2002, au fost obținute 17.000 de tone de indigo sintetic din produse
petrochimice.[10]
Ulterior, au început să se dezvolte metode de sinteză ale unor compuși organici mai
complecși. Sintezele totale a unor compuși identificați în natură au început să se dezvolte și să
crească în complexitate până la glucoză și terpineol. De exemplu, derivații colesterolului au deschis
noi direcții de a sintetiza hormoni umani complecși, iar de la începutul secolului al XX-lea s-au putut
sintetiza compuși cu o complexitate mare, precum acidul lisergic și vitamina B12.[11]

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Separare și purificare[modificare | modificare sursă]
Deoarece compușii organici există de obicei sub formă de amestec, există o varietate de tehnici
care au fost dezvoltate din necesitatea de a purifica și separa substanțele, o metodă importantă
fiind cromatografia. Printre metodele tradiționale se numără distilarea, cristalizarea și extracția (cu
solvent). Printre metodele moderne de analiză folosite în chimia organică se numără:[12]

 Spectroscopia prin rezonanță magnetică nucleară (RMN)

 Analiza elementală, calitativă și cantitativă, pentru determinarea compoziției în elemente a
moleculei
 Spectrometria de masă, pentru determinarea masei molare
 Cristalografia, pentru determinarea geometriei moleculare