Chimia organica si anorganica in creatia

liceenilor!

Chimia anorganică este o ramură a chimiei care studiază

proprietă țile elementelor chimice și a compușilor anorganici
(toți compușii chimici formați din aceste elemente, cu
excepția celor organici, care sunt subiectul chimiei
organice). Interpretarea compușilor anorganici se face cel
mai bine prin modele calitative ale mecanicii cuantice.
Această ramură are aplicații extrem de diverse în industria
chimică , prin studiul catalizatorilor, polimerilor, pigmenților,
surfactanților, combustibililor, etc.
Fiind o știință experimentală , informațiile fundamentale
despre reactanți, produși de reacție sau mecanismele de
reacție sunt obținute prin observații experimentale. Diversele
ramuri ale chimiei anorganice (chimia organometalică ,
chimia polimerilor anorganici, chimia combinațiilor
complexe) sunt într-o continuă dezvoltare. Chimia
anorganică are în sfera de studiu reacțiile chimice, legă turile
chimice, proprietă țile elementelor chimice din sistemul
periodic și a compușilor formați de aceștia.
Principalele clase de compuși studiați de chimia anorganică
sunt acizii și bazele anorganice, să rurile și oxizii (pot fi oxizi
acizi sau bazici). Dintre să ruri, cele mai importante sunt
sulfații, halogenurile și carbonații. În stare solidă , aceștia au
de cele mai multe ori o conductivitate electrică scă zută și au
tendința de cristalizare. Solubilitatea în apă compușilor
anorganici variază mult, aceștia putând fi foarte solubili
(NaCl) sau practic insolubili (SiO2).
În chimia anorganică sunt cunoscute mai multe tipuri de
reacții chimice, printre care se numă ră reacțiile de
descompunere, de combinare sau de dublu schimb. Cea din
urmă , specifică compușilor anorganici, are loc când se
interschimbă doi ioni componenți a două să ruri diferite, fă ră
să se modifice stă rile de oxidare. În reacțiile redox, unul
dintre reactanți, numit agent oxidant, își micșorează numă rul
de oxidare, iar celă lalt, numit agent reducă tor, își mă rește
numă rul de oxidare, ceea ce produce un transfer de electroni.
Transferul de electroni poate avea loc și indirect, de exemplu
în baterii, un concept-cheie în electrochimie.

Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu

studiul structurii, proprietă ților, reacțiilor de sinteză sau de
descompunere a compușilor organici. Printre compușii
organici se numă ră hidrocarburile (compuși formați doar din
carbon și hidrogen), dar și o gamă largă de substanțe
derivate de la hidrocarburi, care pot conține și oxigen, azot,
sulf, fosfor, halogeni sau bor, precum și alte elemente, dar în
cantită ți mult mai mici.
Abordarea modernă a chimiei organice presupune extinderea
cunoștințelor legate de elementele care pot forma compuși
organici. Astfel, a apă rut chimia organometalică , ca o știință
de trecere între chimia anorganică și organică . De asemenea,
se mai studiază și metaloizii ca elemente din constituția
compușilor organici.
Studiul chimiei organice este necesar într-o gamă largă de
domenii, întrucât ajută la fabricarea multor produse
comerciale (precum cele farmaceutice, petrochimice și
derivați ai lor, plastice și explozivi). De asemenea, chimia
organică este o știință de legă tură , fiind punctul de plecare
pentru alte științe: chimia organometalică , biochimia,
farmacologia, chimia polimerilor, știința materialelor, etc.
Chimia organică poate fi definită și ca chimia
hidrocarburilor și a derivaților acestora. Astfel, după natura
atomilor care compun molecula unui compus organic, există
două mari categorii: hidrocarburi și derivați funcționali. Cei
din urmă conțin pe lângă hidrogen și carbon un atom sau un
grup de atomi care conferă moleculelor proprietă ți fizice și
chimice specifice, și se numește grupă funcțională sau
funcțiune.