STUDIUL CHIMIEI

ORGANICE SI
IMPORTANTA EI
Elaboret: Soboli Alexandru
Examinat: Cesko
CE ESTE CHIMIA ORGANICA
• Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu
studiul structurii, proprietăților, reacțiilor (de sinteză, de
descompunere, etc) a compușilor organici. Studiul
structurii determină formulele chimice pe baza
compoziției chimice. Studiul proprietăților include cele
fizice, chimice și evaluarea reactivității chimice. Studiul
reacțiilor include sinteze chimice de produși naturali,
medicamente, polimeri.
CE ESTE CHIMIA ORGANICA
• Printre compușii organici se numără hidrocarburile
(compuși formați doar din carbon și hidrogen), dar și o
gamă largă de substanțe derivate de la hidrocarburi, care
pot conține și oxigen, azot, sulf, fosfor, halogeni sau bor,
precum și alte elemente, dar în cantități mult mai mici.
• Conexiunea cu chimia anorganică e realizată prin chimia
organometalică, ca o știință de trecere între chimia
anorganică și organică. De asemenea, se mai studiază și
metaloizii ca elemente din constituția compușilor organici.
CE ESTE CHIMIA ORGANICA
• Diversitatea structurală a compușilor organici asigură o
gamă largă de aplicații în diferite domenii de activitate
prin fabricarea la nivel industrial a multor produse
comerciale (precum cele farmaceutice, petrochimice și
derivați ai lor, plastice și explozivi). De asemenea, chimia
organică este o știință de legătură, fiind punctul de plecare
pentru alte științe: chimia organometalică, biochimia,
farmacologia, chimia polimerilor, știința materialelor, etc.
ISTORIA CHIMIEI ORGANICE
• Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că
compușii obținuți din organismele vii aveau o așa-zisă
„forță vitală”, care îi diferenția de compușii anorganici.
Conform teoriilor vitalismului (sau a teoriei forței vitale),
compușii chimici se pot forma doar sub influența „forței
vitale” în corpul organismelor. În timpul primei jumătăți a
secolului al XIX-lea, erau publicate primele studii
sistematice ale compușilor organici.
ISTORIA CHIMIEI ORGANICE
• În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a
sintetizat ureea (carbamida), un constituent al urinei, folosind
numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de
potasiu și sulfat de amoniu). Aceasta era prima dată când un
compus organic era sintetizat în laborator fără să se folosească
materiale biologice. Această sinteză a invalidat teoria forței
vitale și indirect vitalismul.
• În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a
produs în mod accidental un colorant care a devenit cunoscut
ca negru/mov de anilină, primul colorant organic de sinteză.
Descoperirea sa a crescut interesul pentru chimia organică.
CLASIFICARE
• Chimia organică poate fi definită și ca chimia
hidrocarburilor și a derivaților acestora. Astfel, după
natura atomilor care compun molecula unui compus
organic, există două mari categorii: hidrocarburi și
derivați funcționali. Cei din urmă conțin pe lângă
hidrogen și carbon un atom sau un grup de atomi care
conferă moleculelor proprietăți fizice și chimice specifice,
și se numește grupă funcțională sau funcțiune. De
asemenea, există și categorii speciale, precum compușii
heterociclici.
HIDRACARBURI
• Hidrocarburile sunt compuși organici în ale căror molecule se
regăsesc doar din atomi de carbon și de hidrogen.[1]:620
Acestea conțin un schelet format din atomi de carbon - numit
catenă, legați între ei prin legături simple, duble sau triple,
legăturile rămase fiind ocupate de atomi de hidrogen. În
general, hidrocarburile sunt combustibili.
• Prin sisteme de hidrocarburi se înțelege amestecul de
hidrocarburi, heterohidrocarburi, inclusiv impuritățile, cu
excepția apei.
• Se cunosc azi peste 30000 de hidrocarburi clasificate în mai
multe clase, după principalele lor caracteristici.
COMPUSI HETERICILICI
• Un compus heterociclic este un compus ciclic de natură
organică în care cel puțin unul dintre atomii componenți ai
ciclului (în acest caz denumit heteroatom) este al altui
element decât carbonul. Cei mai comuni heteroatomi din
cadrul compușilor heterociclici sunt azotul, oxigenul și
sulful. Aceste elemente pot lega anumiți electroni
neparticipanți printr-o legătură de tip covalent cu atomul
de carbon.