Chimie organică

Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii,

proprietăţilor, reacţiilor (de sinteză, de descompunere, etc) a compuşilor
organici. Studiul structurii determină formulele chimice pe baza compoziţiei
chimice. Studiul proprietăţilor include cele fizice, chimice şi evaluarea
reactivităţii chimice. Studiul reacţiilor include sinteze chimice de produşi
naturali, medicamente, polimeri.
Printre compuşii organici se numără hidrocarburile (compuşi formaţi doar
din carbon şi hidrogen), dar şi o gamă largă de substanţe derivate de la
hidrocarburi, care pot conţine şi oxigen, azot, sulf, fosfor, halogeni sau bor,
precum şi alte elemente, dar în cantităţi mult mai mici. Conexiunea cu
chimia anorganică e realizată prin chimia organometalică, ca o ştiinţă de
trecere între chimia anorganică şi organică. De asemenea, se mai studiază
şi metaloizii ca elemente din constituţia compuşilor organici.
Diversitatea structurală a compuşilor organici asigură o gamă largă de
aplicaţii în diferite domenii de activitate prin fabricarea la nivel industrial a
multor produse comerciale (precum cele farmaceutice, petrochimice şi
derivaţi ai lor, plastice şi explozivi). De asemenea, chimia organică este o
ştiinţă de legătură, fiind punctul de plecare pentru alte ştiinţe: chimia
organometalică, biochimia, farmacologia, chimia polimerilor, ştiinţa
materialelor, etc.

în laborator fără să se folosească materiale biologice. Această sinteză a

invalidat teoria forţei vitale şi indirect vitalismul.[5]
În 1856, William Henry Perkin, încercând să obţină chinină, a produs în
mod accidental un colorant care a devenit cunoscut ca negru/mov de anilină,
primul colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a crescut interesul pentru
chimia organică.[6]

Istoric
Înainte de secolul al XIX-lea, chimiştii erau de părere că compuşii obţinuţi
din organismele vii aveau o aşa-zisă „forţă vitală”, care îi diferenţia
 de compuşii anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau a teoriei forţei
vitale), compuşii chimici se pot forma doar sub influenţa „forţei vitale” în
corpul organismelor. În timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, erau
publicate primele studii sistematice ale compuşilor organici.
În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a
sintetizat ureea (carbamida), un constituent al urinei, folosind
numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de potasiu şi sulfat
de amoniu). Aceasta era prima dată când un compus organic era sintetizat
în laborator fără să se folosească materiale biologice. Această sinteză a
invalidat teoria forţei vitale şi indirect vitalismul. În 1856, William Henry
Perkin, încercând să obţină chinină, a produs în mod accidental
un colorant care a devenit cunoscut ca negru/mov de anilină, primul
colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a crescut interesul pentru chimia
organică unele dintre reacţiile organice care începeau să fie descoperite în
trecut erau adesea bazate pe noroc sau pe observaţii neaşteptate. Totuşi, în
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea începeau să apară studii
sistematice asupra compuşilor organici. Un exemplu demonstrativ este
dezvoltarea procesului de sinteză a indigoului. Producţia acestui colorant din
surse vegetale a scăzut de la 19.000 de tone în 1897 la 1.000 tone în
1914 datorită dezvoltării de metode sintetice de către Adolf von Baeyer. În
2002, au fost obţinute 17.000 de tone de indigo sintetic din produse
petrochimice.

Caracteristici
Separare şi purificare
Deoarece compuşii organici există de obicei sub formă de amestec, există o
varietate de tehnici care au fost dezvoltate din necesitatea de a purifica şi
separa substanţele, o metodă importantă fiind cromatografia. Printre
metodele tradiţionale se numără distilarea, cristalizarea şi extracţia (cu
solvent). Printre metodele moderne de analiză folosite în chimia organică se
numără:[12]

 Spectroscopia prin rezonanţă magnetică nucleară (RMN)

 Analiza elementală, calitativă şi cantitativă, pentru determinarea
compoziţiei în elemente a moleculei
 Spectrometria de masă, pentru determinarea masei molare
 Cristalografia, pentru determinarea geometriei moleculare