Constantin Gily Alexandru

10 A

Chimie organică

Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii,

proprietăților, reacțiilor (de sinteză, de descompunere, etc)
a compușilor organici. Studiul structurii determină formulele chimice pe
baza compoziției chimice. Studiul proprietăților include cele fizice,
chimice și evaluarea reactivității chimice. Studiul reacțiilor include
sinteze chimice de produși naturali, medicamente, polimeri.
Printre compușii organici se numără hidrocarburile (compuși formați
doar din carbon și hidrogen), dar și o gamă largă de substanțe derivate
de la hidrocarburi, care pot conține
și oxigen, azot, sulf, fosfor, halogeni sau bor, precum și alte elemente,
dar în cantități mult mai mici.. Conexiunea cu chimia anorganică e
realizată prin chimia organometalică, ca o știință de trecere între chimia
anorganică și organică. De asemenea, se mai studiază și metaloizii ca
elemente din constituția compușilor organici.
Diversitatea structurală a compușilor organici asigură o gamă largă de
aplicații în diferite domenii de activitate prin fabricarea la nivel
industrial a multor produse comerciale (precum
cele farmaceutice, petrochimice și derivați ai lor, plastice și explozivi).
De asemenea, chimia organică este o știință de legătură, fiind punctul
de plecare pentru alte științe: chimia
organometalică, biochimia, farmacologia, chimia polimerilor, știința
materialelor, etc.
Istoric

Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că compușii

obținuți din organismele vii aveau o așa-zisă „forță vitală”, care îi
diferenția de compușii anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau
a teoriei forței vitale), compușii chimici se pot forma doar sub influența
„forței vitale” în corpul organismelor. În timpul primei jumătăți a
secolului al XIX-lea, erau publicate primele studii sistematice ale
compușilor organici.
În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a
sintetizat ureea (carbamida), un constituent al urinei, folosind
numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de
potasiu și sulfat de amoniu). Aceasta era prima dată când un compus
organic era sintetizat în laborator fără să se folosească materiale
biologice. Această sinteză a invalidat teoria forței vitale și indirect
vitalismul.
În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a produs în
mod accidental un colorant care a devenit cunoscut ca negru/mov de
anilină, primul colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a crescut
interesul pentru chimia organică.
Practic, era industriei farmaceutice a început odată cu dezvoltarea
chimie organice și a biochimiei. În ultimul deceniu a secolului al XIX-lea,
s-au pus bazele acestei industrii prin descoperirea și fabricarea acidului
acetilsalicilic (cunoscut ca și aspirină) de către Bayer din
Germania. Începând cu 1910, Paul Ehrlich și grupul său de cercetare au
dezvoltat arsfenamina (cunoscută ca și Salvarsan), aceasta fiind primul
tratament medicinal pentru sifilis, și astfel au inițial practica medicală
a chimioterapiei. Studiile sale au adus contribuții uriașe în dezvoltarea
antiserului pentru difterie și a altor seruri terapeutice.
 Sinteza totală a vitaminei B12 a reprezentat
un eveniment important în istoria chimie organice.
Multe dintre reacțiile organice care începeau să fie descoperite în
trecut erau adesea bazate pe noroc sau pe observații neașteptate.
Totuși, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea începeau să
apară studii sistematice asupra compușilor organici. Un exemplu
demonstrativ este dezvoltarea procesului de sinteză a indigoului.
Producția acestui colorant din surse vegetale a scăzut de la 19.000 de
tone în 1897 la 1.000 tone în 1914 datorită dezvoltării de metode
sintetice de către Adolf von Baeyer. În 2002, au fost obținute 17.000 de
tone de indigo sintetic din produse petrochimice.
Ulterior, au început să se dezvolte metode de sinteză ale unor compuși
organici mai complecși. Sintezele totale a unor compuși identificați în
natură au început să se dezvolte și să crească în complexitate până
la glucoză și terpineol. De exemplu, derivații colesterolului au deschis
noi direcții de a sintetiza hormoni umani complecși, iar de la
începutul secolului al XX-lea s-au putut sintetiza compuși cu o
complexitate mare, precum acidul lisergic și vitamina B12.
Caracteristici

Separare și purificare
Deoarece compușii organici există de obicei sub formă de amestec,
există o varietate de tehnici care au fost dezvoltate din necesitatea de a
purifica și separa substanțele, o metodă importantă
fiind cromatografia. Printre metodele tradiționale se
numără distilarea, cristalizarea și extracția (cu solvent). Printre
metodele moderne de analiză folosite în chimia organică se numără:

 Spectroscopia prin rezonanță magnetică nucleară (RMN)

 Analiza elementală, calitativă și cantitativă, pentru determinarea
compoziției în elemente a moleculei
 Spectrometria de masă, pentru determinarea masei molare

 Cristalografia, pentru determinarea geometriei moleculare

Nomenclatură
Numele compușilor organici pot fi sistematice, nomenclatura fiind
recomandată de IUPAC (Uniunea Internationala de Chimie Pura si
Aplicata) , sau pot fi folosite în schimb denumiri compuse,
nesistematice, tradiționale. Nomenclatura nesistematică nu indică și
structura unui compus, deși de cele mai multe ori este mai simplă și mai
puțin ambiguă. Pentru moleculele complexe, se folosesc denumirile
comune, fiind mai simple. De exemplu, numele sistematic
pentru dietilamida acidului lisergic (sau LSD) este (6aR,9R)-N,N-dietil-7-
metil-4,6,6a,7,8,9-hexahidroindolo-[4,3-fg] chinolin-9-carboxamidă.
Clasificare
Chimia organică poate fi definită și ca chimia hidrocarburilor și a
derivaților acestora. Astfel, după natura atomilor care compun
molecula unui compus organic, există două mari
categorii: hidrocarburi și derivați funcționali. Cei din urmă conțin pe
lângă hidrogen și carbon un atom sau un grup de atomi care conferă
moleculelor proprietăți fizice și chimice specifice, și se numește grupă
funcțională sau funcțiune. De asemenea, există și categorii speciale,
precum compușii heterociclici.