Chimia organică

Chimia organică este ramura chimie care se ocupă cu studiul structurii,

proprietăților, reacțiilor (de sinteză, de descompunere, etc) a compușilor
organici. Studiul structurii determină formulele chimice pe baza compoziției
chimice. Studiul proprietăților include cele fizice, chimice și evaluarea
reactivității chimice. Studiul reacțiilor include sinteze chimice de produși
naturali, medicamente, polimeri.
Printre compușii organici se numără hidrocarburile (compuși formați doar din
carbon și hidrogen), dar și o gamă largă de substanțe derivate de la
hidrocarburi, care pot conține și oxigen, azot, sulf, fosfor, halogeni sau bor,
precum și alte elemente, dar în cantități mult mai mici. Conexiunea cu chimia
anorganică e realizată prin chimia organometalică, ca o știință de trecere între
chimia anorganică și organică. De asemenea, se mai studiază și metaloizii ca
elemente din constituția compușilor organici.
Diversitatea structurală a compușilor organici asigură o gamă largă de aplicații
în diferite domenii de activitate prin fabricarea la nivel industrial a multor
produse comerciale (precum cele farmaceutice, petrochimice și derivați ai lor,
plastice și explozivi). De asemenea, chimia organică este o știință de legătură,
fiind punctul de plecare pentru alte științe: chimia organometalică, biochimia,
farmacologia, chimia polimerilor, știința materialelor, etc.
 Istoria chimiei organice

Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că compușii obținuți din

organismele vii aveau o așa-zisă „forță vitală”, care îi diferenția de compușii
anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau a teoriei forței vitale), compușii
chimici se pot forma doar sub influența „forței vitale” în corpul organismelor.
În timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, erau publicate primele studii
sistematice ale compușilor organici.
În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a sintetizat ureea
(carbamida), un constituent al urinei, folosind numai materiale anorganice ca
punct de plecare (cianat de potasiu și sulfat de amoniu). Aceasta era prima
dată când un compus organic era sintetizat în laborator fără să se folosească
materiale biologice. Această sinteză a invalidat teoria forței vitale și indirect
vitalismul.
În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a produs în mod
accidental un colorant care a devenit cunoscut ca negru/mov de anilină, primul
colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a crescut interesul pentru chimia
organică.
Practic, era industriei farmaceutice a început odată cu dezvoltarea chimie
organice și a biochimiei. În ultimul deceniu a secolului al XIX-lea, s-au pus
bazele acestei industrii prin descoperirea și fabricarea acidului acetilsalicilic
(cunoscut ca și aspirină) de către Bayer din Germania.
Începând cu 1910, Paul Ehrlich și grupul său de cercetare au dezvoltat
arsfenamina (cunoscută ca și Salvarsan), aceasta fiind primul tratament
medicinal pentru sifilis, și astfel au inițial practica medicală a chimioterapiei.
Studiile sale au adus contribuții uriașe în dezvoltarea antiserului pentru difterie
și a altor seruri terapeutice.
Multe dintre reacțiile organice care începeau să fie descoperite în trecut erau
adesea bazate pe noroc sau pe observații neașteptate. Totuși, în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea începeau să apară studii sistematice asupra
compușilor organici. Un exemplu demonstrativ este dezvoltarea procesului de
sinteză a indigoului. Producția acestui colorant din surse vegetale a scăzut de la
19.000 de tone în 1897 la 1.000 tone în 1914 datorită dezvoltării de metode
sintetice de către Adolf von Baeyer. În 2002, au fost obținute 17.000 de tone
de indigo sintetic din produse petrochimice.
Ulterior, au început să se dezvolte metode de sinteză ale unor compuși
organici mai complecși. Sintezele totale a unor compuși identificați în natură au
început să se dezvolte și să crească în complexitate până la glucoză și terpineol.
De exemplu, derivații colesterolului au deschis noi direcții de a sintetiza
hormoni umani complecși, iar de la începutul secolului al XX-lea s-au putut
sintetiza compuși cu o complexitate mare, precum acidul lisergic și vitamina
B12.