Chimia organica.

Substante organice si anorganice

 Articol principal: Istoria chimiei.
 Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că compușii obținuți din organismele vii aveau o așa-zisă „forță
vitală”, care îi diferenția de compușii anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau a teoriei forței vitale), compușii
chimici se pot forma doar sub influența „forței vitale” în corpul organismelor. În timpul primei jumătăți a secolului al
XIX-lea, erau publicate primele studii sistematice ale compușilor organici.
 În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a sintetizat ureea (carbamida), un constituent al urinei, folosind
numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de potasiu și sulfat de amoniu). Aceasta era prima dată când
un compus organic era sintetizat în laborator fără să se folosească materiale biologice. Această sinteză a invalidat
teoria forței vitale și indirect vitalismul.
 În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a produs în mod accidental un colorant care a devenit
cunoscut ca negru/mov de anilină, primul colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a crescut interesul pentru
chimia organică.
 Practic, era industriei farmaceutice a început odată cu dezvoltarea chimie organice și a biochimiei. În ultimul deceniu
a secolului al XIX-lea, s-au pus bazele acestei industrii prin descoperirea și fabricarea acidului acetilsalicilic (cunoscut
ca și aspirină) de către Bayer din Germania Începând cu 1910, Paul Ehrlich și grupul său de cercetare au dezvoltat 
arsfenamina (cunoscută ca și Salvarsan), aceasta fiind primul tratament medicinal pentru sifilis, și astfel au inițial
practica medicală a chimioterapiei.Studiile sale au adus contribuții uriașe în dezvoltarea antiserului pentru difterie și
a altor seruri terapeutice.
 Multe dintre reacțiile organice care începeau să fie descoperite în trecut erau adesea bazate pe noroc sau pe
observații neașteptate. Totuși, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea începeau să apară studii sistematice
asupra compușilor organici. Un exemplu demonstrativ este dezvoltarea procesului de sinteză a indigoului. Producția
acestui colorant din surse vegetale a scăzut de la 19.000 de tone în 1897 la 1.000 tone în 1914 datorită dezvoltării de
metode sintetice de către Adolf von Baeyer. În 2002, au fost obținute 17.000 de tone de indigo sintetic din 
produse petrochimice.
 Ulterior, au început să se dezvolte metode de sinteză ale unor compuși organici mai complecși. Sintezele totale a unor
compuși identificați în natură au început să se dezvolte și să crească în complexitate până la glucoză și terpineol. De
exemplu, derivații colesterolului au deschis noi direcții de a sintetiza hormoni umani complecși, iar de la începutul 
secolului al XX-lea s-au putut sintetiza compuși cu o complexitate mare, precum acidul lisergic și vitamina B12
chimice.
Contribuții în chimie
Wöhler este considerat pionierul chimiei organice datorită sintetizării ureei (sinteza Wöhler) în 1828. Până în 1828 se
credea că substanțele chimice se pot forma doar sub influența "forței vitale" în corpul animalelor și plantelor. Wöhler
a demonstrat că această teorie este falsă prin prepararea artificială a ureei folosind numai materiale anorganice.
Sinteza ureei a fost esențială pentru biochimie deoarece ea a dovedit că un compus cunoscut ca fiind produs numai
de organisme biologice poate fi produs în laborator, în anumite condiții, din materiale fără viață. Această sinteză 
in vitro de materie organică a invalidat teoria general acceptată la acea vreme (vitalism) despre vis vitalis, o "forță a
vieții" transcedentală necesară pentru producerea compușilor organici. Arătând că cianatul de amoniu se poate
transforma în uree printr-o transpoziție internă de atomi, fără câștig sau pierdere de masă, Wöhler a arătat unul
dintre primele exemple de izomerie, abolind vechea idee prin care două corpuri, A și B, având proprietăți fizice și
chimice diferite, nu pot avea aceeași compoziție. În anul în care a realizat sinteza ureei, Wöhler devine profesor la
vârsta de 28 de ani. Doi ani mai târziu, în 1830, Wöhler a publicat, în colaborare cu Justus von Liebig, rezultatele
cercetărilor privind caracterul polimeric al acizilor cianic și cianuric. Berzelius, în raportul său către 
Academia Regală de Științe din Suedia, a calificat aceste lucrări drept cele mai importante din acel an în domeniile 
fizicii, chimiei și mineralogiei. Aceste rezultate, imprevizibile, au adus dovezi suplimentare în favoarea conceptului
de izomerie.
Descoperirile lui Wöhler au avut o mare influență asupra teoriei chimiei. În perioada 1820-1881, practic toate
revistele de chimie au publicat în fiecare an articolele sale.

Friedrich Wöhler, părintele chimiei organice

Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu
studiul structurii, proprietăților,reacțiilor de sinteză sau de
descompunere a compușilor organici.
Compușii organici sunt substanțe alcătuite în principal din 
carbon și hidrogen, dar pot conține și oxigen,azot, sulf, fosfor
 sau bor, precum și restul elementelor, dar în cantități mult
mai mici.

Din punct de vedere istoric, prima substanță organică

creată artificial a fost sintetizată de către 
Friedrich Wöhler în anul 1828. Prin distilarea uscată a
oaselor, Woehler a obținut ureea.
Primul colorant chimic a fost negrul de anilină, obținut
de William Henry Perkin în 1856.
Chimia organică poate fi definită și ca chimia
hidrocarburilor și a derivaților acestora. Astfel,
după natura atomilor care compun molecula unui
compus organic, există două mari categorii: 
hidrocarburi și derivați funcționali. Cei din urmă
conțin pe lângă hidrogen și carbon un atom sau
un grup de atomi care conferă moleculelor
proprietăți fizice și chimice specifice, și se
numește grupă funcțională sau funcțiune.[14] De
asemenea, există și categorii speciale, precum  tradiționale se numără distilarea, cristalizarea și extracția (cu solvent). Printre
compușii heterociclici.
Caracteristici
Separare și purificare
Deoarece compușii organici există de obicei sub formă de amestec, există o
varietate de tehnici care au fost dezvoltate din necesitatea de a purifica și separa
substanțele, o metodă importantă fiind cromatografia. Printre metodele
metodele moderne de analiză folosite în chimia organică se numără:[12]
  Spectroscopia prin rezonanță magnetică nucleară (RMN)
Analiza elementală, calitativă și cantitativă, pentru determinarea compoziției în
elemente a moleculei
Spectrometria de masă, pentru determinarea masei molare
Cristalografia, pentru determinarea geometriei moleculare
Nomenclatură
Numele compușilor organici pot fi sistematice, nomenclatura fiind recomandată
de IUPAC,[13] sau pot fi folosite în schimb denumiri compuse, nesistematice,
tradiționale. Nomenclatura nesistematică nu indică și structura unui compus,
deși de cele mai multe ori este mai simplă și mai puțin ambiguă. Pentru
moleculele complexe, se folosesc denumirile comune, fiind mai simple.
 Exemple de compuși anorganici
Cuvântul „organic“ înseamnă ceva foarte diferit în chimie decât o face
atunci când vorbim despre produse și alimente. Organici compuși și  Anorganicele includ săruri, metale, substanțe realizate din elemente
anorganici compuși formează baza chimiei. Diferența principală dintre simple și orice alți compuși care nu conțin carbon legat la
compuși organici și compuși anorganici este că , compușii hidrogen. Unele molecule anorganice fac, de fapt, conțin carbon.
organici întotdeauna conțin carbon în timp ce majoritatea compușilor sare de masă sau de clorură de sodiu, NaCl
anorganici nu conțin carbon. De asemenea, aproape toți compușii organici
dioxid de carbon, CO 2
conțin legături carbon-hidrogen sau CH. Notă, care conține carbon nu este
suficientă pentru ca un compus să fie considerat organic! Căutare pentru diamant (carbon pur)
ambele carbon și hidrogen. argint
Știați? sulf
Organică și chimie anorganică sunt două dintre principalele discipline ale
chimiei. Un chimist organic studiază molecule și reacții organice, în timp ce
o chimie anorganică se concentrează asupra reacțiilor anorganice.

Exemple de compuși organici sau Molecule

Molecule asociate cu organismele vii sunt organice. Acestea includ
acizi nucleici, grăsimi, zaharuri, proteine, enzime și hidrocarburi
combustibile. Toate moleculele organice conțin carbon, aproape
toate conțin hidrogen și mulți conțin, de asemenea oxigen.
DNA
zahăr masă sau zaharoză, C 12 H 22 O 11
benzen, C 6 H 6
metan, CH 4
etanol sau alcool de cereale, C 2 H 6 O

Compuși organici Fără CH Bonds

Compuși organici Puțini nu conțin legături carbon-hidrogen. Exemple de astfel de excepții
includ:
tetraclorură de carbon (CCl 4 )
uree [CO (NH 2 ) 2 ]
Deosebiri esentiale dintre compusii organici si
anorganici
Compusii organici
 Sunt formati prin legaturi covalente
sau au caracter covalent dominant.
 Putini dintre ei sunt solubili in apa si
mai putin – electroliti.
 Au temperaturi de topire si de
fierbere relativ joase; majoritatea sunt
lichide la temperatura obisnuita.
 Au densitatea ~1.
 Se descompun relativ usor la
incalzire ;doar unii sunt rezistenti la o
temperatura mai inalta de 500 grade
C.
 Majoritatea se spun combustiei .
 Reactiile orgnice decurg
lent,reversibil si incomplet.
Compusii anorganici
 Mai des sunt formati prin legatura
covalente polare sau au caracter
ionic dominant .
 Majoritatea sunt solubili in apa,fiind
si electroliti.
 Au temperaturi de topire si de
fierbere ridicate;majoritatea sunt
substante cristaline la temperatura
obisnuita.
 Au densitati variabile cu valori mari.
 In general,au stabilitate termica
mare.
 Doar unii se supun combustiei.
 Reactiile substantelor anorganice
decurg rapid si deseori ireversibil.
Circuitul carbonului este practic perfect, ca urmare a vitezei sale foarte mari cu care
circulă în diverse medii anorganice și în interiorul biocenozelor prin intermediul 
rețelelor trofice. Carbonul reprezintă elementul biogen primordial, fiind prezent în
natură sub formă de roci calcaroase de origine biogenă, carbonați minerali și sub
formă gazoasă (dioxid de carbon CO2), această ultimă formă reprezentând calea de
circulație a carbonului anorganic în ecosferă.
Atmosfera conține CO2 în proporție de 320 ppm. Rezervorul de CO2 din atmosferă se
cifrează la 700 x 109 tone, iar cel din hidrosferă la 50.000 x 109 t; fitobiomasa
realizată prin sinteza anuală se estimează între 30 x 109 t și 150 x 109 t.
La scara întregii ecosfere, producția anuală de materie organică în stare uscată
este apreciată la 164 milioane tone. Aceasta corespunde la zeci de miliarde de tone
de carbon fixat anual prin procesul de fotosinteză. Cu tot consumul mare de carbon
asimilat de organisme, cantitatea sa în atmosferă se menține constantă de-a
lungul timpului. Aceasta presupune că în natură mai există un alt rezervor
important de CO2 care se găsește în Oceanul planetar.