Chimie Organică

Introducere
 Bibliografie
notele de curs
C. Csunderlik, M. Medeleanu (2009-2012),
M. Medeleanu, V. Badea 2012-2018

1 – C.D. Nenițescu „Chimie Organică”, vol 1,2, Ediția a VII-a, Ed. Did. Și Pedagogică, București, 1974
2 – Margareta Avram „Chimie Organică”, Ed. Zecasim, 1995
3 – R. Bacaloglu, C. Csunderlik, L. Cotarcă, H.H. Glatt „Structura și Proprietățile Compușilor
Organici”, vol 1, Ed. Tehnică, 1985
4 – C. Csunderlik, L. Cotarcă, H.H. Glatt „Structura și Proprietățile Compușilor Organici”, vol 2, Ed.
Tehnică, 1987
5 – J. McMurry – „Organic Chemistry”, Ed. Brooks/Cole, 2000

http://www2.chemistry.msu.edu/faculty/reusch/VirtTxtJml/intro1.htm#contnt
http://www.study-organic-chemistry.com/
https://www.masterorganicchemistry.com
https://goldbook.iupac.org
https://www.acdlabs.com/resources/freeware/chemsketch/download.php
https://chemaxon.com/products/marvin (MarvinSketch)
 CHIMIE

CHIMIE ANORGANICĂ CHIMIE ORGANICĂ

Definiţie veche Definiţie veche
(compușii anorganici provin din (compușii organici provin din
materia minerală – „fără viaţă”) materia „vie” – sau care a fost vie
– teoria vitalistă - Berzelius)
CHIMIE FIZICĂ:
- Structura; termodinamica;
cinetica
Nu sunt antagoniste!

Chimia organică (conform definiţiei din 1889 a lui Schorlemmer 1834-1892) este ştiinţa
care se ocupă cu studiul hidrocarburilor şi ale derivaţilor acestora

“The Rise and Development of Organic Chemistry” 1894

Activităţile legate de CHIMIA ORGANICĂ sunt foarte vechi:
- arderea lemnului şi a combustibililor fosili
- alimente – preparare, modificare
- compusi naturali obtinuti prin fermentatie
- utilizarea unor extracte naturale ca şi medicamente
- obţinerea unor coloranţi din plante sau animale

Şofran
Indigo (Crocus sativus)
(Indigofera tinctoria)
Purpura
(Murex brandaris)

6,6′-dibromoindigo,
componentul principal
din purpura Tyriană
Carl Wilhelm Scheele (1742-86), chimist suedez, a descoperit oxigenul, clorul, dar şi
compuşi organici simpli ca: acidul tartric, citric, lactic, galic, malic, oxalic, uric,
acetaldehida, glicerina, pirogalolul.

Jöns Jakob Berzelius (1779-1848), chimist suedez considerat inventatorul notației chimice
moderne (C, H, O, Fe etc.) şi membru fondator al chimiei moderne (alături de John Dalton,
Robert Boyle și Antoine Lavoisier).

Friedrich Wöhler (1800-82), chimist german, cunoscut pentru sinteza ureei (1828,
denumită şi sinteza Wöhler), sinteza carburii (acetilurii) de calciu dar și pentru
descoperirea unor elemente chimice.

Până în 1828 se credea că substanțele chimice naturale se pot forma doar sub influența
unei „forțe vitale” în corpul animalelor și plantelor. Wöhler a demonstrat că această teorie
este falsă prin sinteza unui compus organic folosind doar substanțe anorganice
cianatul de amoniu, demonstrând că transformarea chimică se realizează printr-o
transpoziție internă de atomi, fără cîștig sau pierdere de masă.

Wöhler a introdus noțiunea de radical, concept care a avut o profundă influență asupra
dezvoltării chimiei şi a demonstrat unul dintre primele exemple de izomerie, care a
infirmat conceptul existent la acea vreme prin care două corpuri, A și B, avînd proprietăți
fizice și chimice diferite, nu pot avea aceeași compoziție.
 Friedrich Wöhler (1800 – 1882)

Sinteza ureei sau sinteza Wöhler: 1828

AgOCN(aq) + NH4Cl(aq) AgCl(s) + NH4OCN(aq)

Separare prin filtrare

http://www.chemistryland.com/

Încercare de obţinere a cianatului de amoniu solid prin

evaporare la 60oC

o
60
Realitatea: NH4OCN(aq) (NH2)2CO

- Prima transformare compus anorganic  compus organic

- Punerea în evidenţă a izomeriei (formula comună: N2H4CO)
Conținutul cursului de chimie organică (sem 1):

 1,2 – Introducere, noțiuni generale, legătura chimică

 3,4 – Stereochimia compușilor organici

 5,6 – Alcani și cicloalcani

 7,8 – Alchene și polimerizarea alchenelor

 9 – Alchine

 10,11 – Hidrocarburi aromatice (arene)

 12,13 – Derivați halogenați

 14 – probleme tip examen

Structura compuşilor organici

- Demonstrarea izomeriei a necesitat o teorie pentru explicarea ei:

- Teoria structurală
Structura - aspect complex care necesită mai multe direcţii de abordare:

- compoziţia substanţelor organice = natura şi numărul de atomi existenţi

în moleculă (exprimată prin formula moleculară); formula brută se referă
la natura atomilor și a raportului dintre ei. Formula moleculară este un
multiplu (ca număr de atomi respectiv masă) al formulei brute și pentru
a fi obținută din formula brută este necesară cunoașterea masei
moleculare.

- constituţia substanţelor organice = compoziţie + relaţie chimică (modul

de legare a atomilor între ei – ex: cianat de amoniu şi uree)

- configuraţia substanţelor organice = constituţie + aranjarea spaţială în

raport cu o unitate structurală rigidă (nu sunt incluse rotaţiile libere în
jurul legăturilor)

- conformaţia substanţelor organice = configuraţie + modificările datorate

liberei rotaţii
 C3H6O2 – formula moleculară – câți compuși aciclici (fără să conțină cicluri) se pot scrie tinând cont
de regulile de legare ale atomilor intre ei (valența) ?

C3H6O2 – compoziția = felul și numărul atomilor

H 3C CH CH O H 2C CH 2 CH O H3 C CH 2 C O H3 C C CH2 OH

OH OH HO O
2-hidroxipropion aldehida 3-hidroxipropion aldehida acidul propanoic 1-hidroxiacetona
Reprezintă izomeri care au aceeași compoziție, dar relația chimică este diferită în fiecare dintre
cei 4 compuși, prin urmare au constituție diferită și proprietăți diferite.
Dintre cei 4 compuși doar primul se poate reprezenta spațial prin două configurații, prin
urmare apare izomeria de configurație (aceeași compoziție, aceeași relație chimică, dar
așezare distinctă în spațiu): O O
HC CH

C H C
H
H 3C
OH HO CH 3

izomerul S izomerul R
- Cei doi compuși au aceleași proprietăți fizice cu excepția sensului de rotire a planului
luminii polarizate
- Dacă luăm prima structură și rotim gruparea CH=O în jurul legăturii C1- C2 obținem
conformeri ai aceleiași configurații (ex de mai jos: 180°)
O
O
HC CH

C C
H H
H 3C H 3C
OH
OH
Compoziţia unei substanţe organice
- este stabilită prin parcurgerea a patru etape
- analiza elementală calitativă (natura atomilor);
- analiza elementală cantitativă (raportul dintre atomi);
- determinarea masei moleculare (Spectrometria de masă);
- determinarea formulei moleculare (din formula brută şi masa mol.);
- Necesitatea purităţii substanţelor supuse analizei (exprimare procentuală %)
- Criterii de puritate:
- constante fizice: punct de topire p.t.; punct de fierbere p.f.;
(corect: temperatura de topire respectiv fierbere la presiune normală)
- densitate relativă d204 ; indice de refracţie nD20 (este de fapt o mărime
moleculară)
- proprietăţi fizico-chimice: constanta dielectrică ; momentul dipolar ;
- proprietăţi spectroscopice (spectre de IR, UV-Viz, RMN, etc.);
Metodele de purificare ale substanţelor organice se bazează proprietăţile fizice ale
acestora.
Dintre metodele de purificare ale substanţelor organice sunt menţionate :
- Recristalizarea (separarea unui substanțe solide dintr-un lichid): bazată pe diferența de
solubilitate a unei substanțe într-un solvent la temperaturi diferite. Dizolvare la cald, tratare
la cald cu agenți de adsorbție a impurităților, filtrare la cald urmate de răcire, cristalizare și
filtrare la rece. Rolul solvenților și proprietățile lor.
- Extracția (procedee prin care substanța utilă trece din fază solidă sau lichidă într-un
dizolvant). Variante:
- Extracția solid – lichid (numită si macerare). Masa solidă se introduce în dizolvant și
după un timp se filtrează. Dizolvantul a extras substanța utilă. Separarea substanței
utile de dizolvant se face prin recristalizare, distilare sau alt procedeu corespunzător
proprietăților compușilor în cauză.
- Extracția lichid – lichid presupune separarea substanței utile (cea care ne interesează)
dintr-o soluție a ei cu ajutorul altui solvent, nemiscibil cu cel inițial. De exemplu
extracția iodului dintr-o soluție apoasă-alcoolică (tinctura de iod) cu tetraclorură de
carbon sau clorură de metilen. Solvenții nu sunt miscibili (derivații halogenați nu se
dizolvă în apă), iar substanța utilă se repartizează între cei doi solvenți conform legii lui
Nernst (K = coeficientul de repartiție, iar C1 și C2 concentrațiile in cei doi solvenți).
=
Separarea substanței utile se face prin cristalizare, distilare, alt procedeu în funcție de
proprietăți.
Variante de extracție: simplă, repetată, fracționată (prin agitare sau repartitie).
- Distilarea – separarea unui amestec de lichide în componente prin trecerea
amestecului in fază de vapori (fierbere) urmată de condensare (trecerea vaporilor în
stare lichidă prin răcire). Se bazează pe volatilitatea diferită a substanțelor care face ca
în fază de vapori substanțele mai volatile să aibă concentrația mai mare decât în faza
lichidă.
- Distilarea simplă – fig 1 – separarea unui amestec de substanțe lichide cu
temperaturi foarte diferite (chiar 150-200°C). Deoarece în timpul fierberii
temperatura este constantă, măsurând temperatura vaporilor putem să
controlăm foarte bine separarea.
- Distilarea fracționată – fig 2 – separarea unui amestec de substanțe volatile cu
temperaturi de fierbere apropiate. Se face pe un sistem cu coloană de distilare
care permite colectarea la vârf a componentelor mai volatile, în vas rămânând
cele mai puțin volatile
- Alte variante: extractivă sau cu vapori de apă, în vid, moleculară.

- Sublimarea – o operație restrânsă la un număr mic de substanțe care trec din faza
solidă direct în faza gazoasă, fără să mai treacă prin faza lichidă (ex: naftalina,
anhidrida ftalică). Încălzirea substanței se face într-un vas prevăzut cu un sistem de
răcire la partea superioară pe care se vor depune cristalele rezultate la răcire.
- Metode cromatografice preparative: de lichide, LC; de gaze, GC; în strat subţire, TLC,
pe coloană, etc.
 termometru
refrigerent

Coloană de distilare

– fig 1 – – fig 2 –

Baloane pentru amestecul inițial

Constituţia unei substanţe organice

necesită cunoaşterea felului (tipului), numărului şi a modului de legare a

atomilor în molecula acesteia.

teoria structurii compuşilor organici a lui Kekulé şi postulatele de bază ale

chimiei organice

1. Toţi atomii formează legături chimice prin valenţe proprii

- valenţele principalilor atomi întâlniţi în compuşii organici:

C – 4, H – 1, O – 2, N – 3, Hal – 1, P – 3; 5, S – 2; 4; 6; (de ce 5, 4, 6 la fosfor și sulf?)

2. Valenţele se completează reciproc, ceea ce înseamnă că în molecule neutre

sau relativ stabile nu rămân atomi cu valenţe libere
3. Atomii de carbon se pot lega între ei formând catene:

Aciclice
Liniare

Ramificate

Ciclice (mono sau policiclice…)

Neramificate

CH3 CH3

CH3
Ramificate
H3C CH3
Clasificarea atomilor de carbon din catene, după ordinul atomilor, se poate face în
funcţie de numărul celorlaţi atomi de carbon legaţi direct de aceştia.

În acest sens se deosebesc:

- Atomi de carbon de ordin zero C0 – atomul de carbon este legat doar de

hidrogen: CH4

- Atomi de carbon de ordinul 1 sau primari: CI H3C CH3

CH 2
- Atomi de carbon de ordinul 2 sau secundari: CII H 3C CH 3

CH3

- Atomi de carbon de ordinul 3 sau terţiari: CIII CH

H 3C CH 3

CH3

- Atomi de carbon de ordinul 4 sau cuaternari: CIV C CH3

H3C CH3
4. Atomii de carbon se pot lega între ei sau cu alţi heteroatomi (O, S, N, P) şi
prin legături simple sau multiple: duble sau triple.

C C C O C S C N C C C N

Gradul (cifra) de nesaturare sau nesaturarea echivalentă (NE) reprezintă o valoare

care ne indică numărul de atomi de hidrogeni existenţi mai puţini în molecula unui
compus organic faţă de hidrocarbura saturată aciclică corespunzătoare cu acelaşi
număr de atomi de carbon. Nesaturarea echivalentă se calculează cu formula:

n
2   n i (v i  2)
i2
N ni – reprezintă numărul de atomi din specia i care au valenţa vi
2
Izomeria
Pentru o formulă moleculară dată poate exista un număr mai mare de
compuşi chimici cu proprietăţi considerabil diferite.
Ex: C2H4O2

O
CH2 O
CH OH H3C
HO CH H3C CH
OH

O O O
OH
O O

O
CH3
O

Izomeri de constituţie: aceeaşi formulă moleculară, dar relaţia chimică

este diferită (modul de legare al atomilor)
Numărul izomerilor creşte foarte mult cu creşterea numărului atomilor de
carbon.
Seria alcanilor
CH4, C2H6 şi C3H8 există doar un singur izomer de constituţie (formulele)
C4H10 – 2 izomeri
C5H12 – 3 izomeri
C6H14 – 5 izomeri
C7H16 – 8 izomeri
C8H18 – 18 izomeri
C9H20 – 35 izomeri
C20H42 – 366.319 izomeri
Stabilirea formulei de constituţie a unui compus organic implică următoarele etape:
 Deducerea formulei moleculare
 Determinarea proprietăţilor fizice şi chimice
 Determinarea gradului de nesaturare şi a informaţiilor posibile despre constituţia
moleculelor
 Deducerea formulelor de constituţie a tuturor izomerilor posibili pentru formula
moleculară determinată anterior
 Compararea proprietăţilor izomerilor găsiţi cu proprietăţile substanţei de analizat
(metode fizico-chimice; spectroscopie)
 Scindarea substanţei în molecule mai mici prin diverse metode de scindare C-C
sau C-H (oxidare sau descompunere termică) şi determinarea constituţiei
fragmentelor scindate (mai simple)
 Sinteza substanţei din molecule mai mici pentru a fi confirmată formula de
constituţie a compusului organic iniţial
 Exemplul 1. Pentru compusul cu formula moleculară C2H6O se cunosc
următoarele date experimentale:

• reacţionează cu acidul iodhidric și cu sodiul metalic cu degajarea unui gaz;

• este miscibil cu apa în orice proporţie, iar soluţia obţinută este neutră;
• are p.f.=78,5C
2  2(4  2)  6(1  2)  1(2  2)
Se calculează cifra de nesaturare: N
2
N=0
Pentru compusul saturat aciclic, cu formula moleculară C2H6O, se pot scrie două formule de
constituţie:
• CH3-O-CH3 corespunzătoare dimetileterului şi CH3-CH2-OH corespunzătoare alcoolului etilic
• Eterul etilic reacţionează cu aciul iodhidric,
CH3-O-CH3 + HI  CH3-OH + CH3-I sau CH3-O-CH3 + 2HI  2CH3-I + H2O,
Nu reacţionează cu sodiul metalic.
• Eterul etilic este un gaz cu p.f.= 24,8C şi prezintă o solubilitate scăzută în apă,
nu e miscibil cu apa.

• Pentru datele experimentale disponibile pledează structura etanolului, care reacţionează atât cu
sodiul metalic, cu degajare de hidrogen, CH3-CH2-OH + Na  CH3-CH2-I + H2, cât şi cu acidul
iodhidric, cu formarea iodurii de etil insolubilă în apă, CH3-CH2-OH + HI  CH3-CH2-I + H2O. De
asemenea este solubil în apă în orice proporţie (deci este miscibil cu apa ) şi este un lichid distilabil
cu p.f.=78,5C.
 Structura electronică a compuşilor organici
Legături chimice în chimia organică
Proprietăţile chimice ale elementelor (atomilor) sunt determinate de electronii de valenţă
(electronii de pe ultimul strat, cel exterior). Nr. max. de
covalenţe
Perioada s1 s2 formate
1 H He 1
s1 s2 s2p1 s 2p 2 s2p3 s2p4 s2p5 s 2p 6
2 Li Be B C N O F Ne 4
3 Na Mg Al Si P S Cl Ar 6
4 K Ca Ga Ge As Se Br Kr 8
5 Rb Sr In Sn Sb Te I Xe
6 Cs Ba Tl Pb Bi Po At Rn
metale nemetale
legătura X -4 X -3 X -2 X-
ionică M+ M 2+ M 3+ M 4+ M 5+
X X X X X X
legătura C
covalentă
deficit de electroni electroni neparticipanţi
legătura - - -
X X X X+ X+ X+
coordinativă

Electronegativitatea – proprietate fundamentală

* între paranteze sunt prezentate valenţele elementelor din perioadele doi şi trei care formează legături coordinative
Legăturile chimice se realizează prin transfer de electroni sau punere în comun de
electroni ca urmare a tendinţei de completare a configuraţiei electronice a unui gaz rar şi
depind de natura atomilor care interacţionează.

Prin transfer de electroni între atomi cu electronegativităţi diferite se formează legătura

ionică. Se formează astfel o electrovalenţă sau o relaţie ionică; particulele ioni, cationi
(ioni pozitivi) şi anioni (ioni negativi) sunt atrase prin forţe electrostatice.
fluorura de sodiu:
Na + F Na + F
proprietăţile substanţelor ionice: temperaturi de topire şi de fierbere ridicate;
solubilitate bună în solvenţi polari (apă, alcooli).

Dacă legătura se formează prin transferul a doi electoni de la un atom care are o pereche
de electroni neparticipanţi la un atom ce prezintă un orbital vacant, aceasta se numeşte
legătură semiionică sau coordinativă. H
cationul de amoniu H3N + H Cl H N H Cl
H

anionului de tetrafluoroborură BF3 + F BF4 F- provine din HF  HBF4

HBF4 = acidul tetrafluoroboric

adduct amoniac-trifluorură de bor H3N + BF3 H3N BF3 sau H3N BF3
Prin punere în comun de electroni între atomi cu electronegativităţi egale sau
apropiate, şi care prezintă un număr mare de electroni de valenţă (excepție H) se
formează legătura covalentă,

H+ H H H sau H H Cl + Cl Cl Cl sau Cl Cl
Dacă elementele sunt de același fel, atunci legătura este nepolară (distribuție
uniformă a electronilor în jurul celor doi atomi.

Dacă elementele sunt diferite (au și electronegativități diferite) atunci legătura este
polară:
HI, HBr, CH3-OH

Prin punerea în comun de electroni între atomi cu electronegativităţi mici, şi care

prezintă un număr mic de electroni de valenţă (elemente electropozitive) se
formează legătura metalică.

Numai covalenţa este o legătură propriu-zisă; în cadrul legăturilor ionice ionii îşi
păstrează caracterul de particule independente (de ex. la dizolvare). Legăturile
covalente sunt rigide, prezentând doar o mişcare de vibraţie, fără a avea o
independenţă cinetică.
 Reprezentarea legaturilor chimice
Legături chimice:

• Ionică
• Covalentă
 Polară
 Nepolară
 Coordinativă
Semnificatia punctelor si liniilor

Formule: Form. moleculară Lewis Kekulé

Clorura de sodiu NaCl Na+ Cl-

H
H
H H
Metan CH4 H C H
H
H

H O H O
H C C H
Acid acetic C2H4O2 O H O H
H H
Reprezentarea reacțiilor chimice

Reacție uzuală

Echilibru general, deplasare spre

produși, deplasare spre reactanți

Structuri de rezonanță

? Reactie teoretica/ ?Condiții?

Sensul deplasării electronilor

Pereche sau un singur electron

Reacția nu are loc

Retrosinteza
 Tipuri de legături covalente la atomul de carbon
Atomul de carbon; Z = 6 cu structura electronică: 1s2 2s2 2p2.
E
Tetracovalenţa atomului de carbon poate fi
orbital H explicată prin fenomenul de hibridizare a orbitalilor.
vacant C
H Prin hibridizare configuraţia electronică a atomului
px py pz de carbon devine:
carbene
2 p2
2s 2 2p1X p1Y p Z promovare
  2s1 2p1X p1Y p1Z
2 s2

Hibridizare - combinarea liniară a orbitalilor atomici cu formarea unor noi orbitali hibrizi.

- norii electronici devin mai excentrici (conformaţie bilobară );

- asigură o întrepătrundere mai bună la formarea legăturilor covalente;

- repartiţia orbitalilor este mai simetrică, astfel ca forţele de respingere între atomii
nelegaţi ai moleculelor devin mai puţin importante.
Tipurile de hibridizări ale atomului de carbon, configuraţia acestuia şi
exemple de compuşi cu atomi de carbon hibrizi
Nr. de orbitali
Tipul de
care participă Configuraţia Exemplificare
hibridizare
la hibridizare
109º28'
(sp 3 ) 4 H
patru orbitali 
patru orbitali C 
( s1  p1X  p1Y  p1Z) hibrizi 109º28' H  H
C C H
tetraedrică
(sp 2 ) 3 p Z 

pz H   H

trei orbitali  C C 
trei orbitali 120º C C H H
1 1 1 hibrizi şi
( s p p )
X Y un orbital p Z.
H   H
nehibridizat plană trigonală pZ C C
H   H

pz 1
(sp) 2 p 2 2
py
doi orbitali
doi orbitali hibrizi şi C C H  C  C H
180º
( s1  p1X ) doi orbitali 1 2
pYpZ
nehibridizaţi
liniară 1 2
H C  C  H
Tipuri de legături covalente ale atomului de carbon

Legătura sigma, , formată prin întrepătrunderea coaxială a orbitalilor atomici (hibridizaţi sau
nehibridizaţi) şi formarea unui orbital molecular de legătură (OML) cu simetrie cilindrică şi
densitate de electroni de-a lungul axei de întrepătrundere.

Legătura  se caracterizează prin:

 energie de legătură (depinde de natura atomilor);
 lungime (exprimată în Å; 1Å = 10-10 m);
 simetrie cilindrică;
 liberă rotaţie;
 unghiul dintre orbitalii hibrizi este egal cu unghiul dintre legăturile chimice.

Legătura , formată prin întrepătrunderea paralelă a orbitalilor atomici de tip p nehibridizaţi la cei
doi atomi de carbon. În cazul legăturii  densitatea de electroni este situată deasupra şi sub planul
legăturii , într-un plan perpendicular pe aceasta. Intr-o legătură  nu este posibilă libera rotaţie în
jurul acesteia, ca în cazul legăturii .
Contribuie la formarea legăturilor duble (o legătură  și o legătură ) și a legăturilor triple (două
legături  și o legătură ).
Legătura  se caracterizează prin:
 energie de legătură (depinde de natura atomilor);
 lungime de legătură (mai mică decât cea a legăturii );
 simetrie plană;
 nu permite libera rotaţie;
 se realizează de-a lungul unei legături .
 Polaritatea legăturilor covalente. Efecte electronice inductive şi mezomere
Polaritatea legăturilor covalente  depinde de electronegativitatea celor doi atomi.
 legătura covalentă nepolară (cu polaritate scăzută) - cei doi atomi au electronegativităţi
egale sau apropiate
 legătura covalentă polară, dacă cei doi atomi au electronegativităţi diferite.

Cl Cl CH4 H3C CH3 H3C Cl

O legătură covalentă polară se caracterizează prin moment dipolar diferit de zero.

Momentul dipol este o mărime vectorială ce se caracterizează prin:
- direcţie (de-a lungul legăturii),
- sens (spre atomul mai electronegativ) şi
- valoare scalară ( = e  d, e – mărimea sarcinii electrice şi d – distanţa care separă
sarcinile electrice).
Unitatea de măsură pentru momentul dipolar este unitatea debye (D) definită astfel:
1 D = 10-10 u.e.s.  10-8 cm (10-8 cm = 10-10 m = 1Å)
Valoarea momentului dipolar reprezintă o mărime cantitativă a legăturii covalente polare.
Momentul dipolar al unei molecule este suma vectorială a momentelor dipolare ale
legăturilor covalente din moleculă.
Cl Cl H Cl
 
C C C C
H H H Cl Cl  Cl Cl Cl
H H Cl Cl
   C-Cl      =0
Pentru atomi de electronegativităţi diferite, sub influenţa unor câmpuri electrice
exterioare, legătura  poate fi polarizată până la scindarea ei ionică, însă
polarizabilitatea ei este relativ mică comparativ cu legătura .
Polarizabilitatea este proprietatea unei legături de a se deforma sub influența unui câmp
electric exterior. Este diferită de momentul dipolar (acesta e permanent în moleculele
polare) și poate apărea inclusiv la moleculele nepolare (polarizabile).
Polarizarea legăturilor atomului de carbon are o importanţă deosebită în chimia
organică. În mini-tabelul periodic al elementelor de mai jos este reprezentată polaritatea
legăturilor carbonului în funcţie de electronegativităţile relative după Pauling şi efectele
inductive generate de astfel de legături.
  C- H  
C Y C X -I
+I I=0
H Modificarea hibridizării atomului de carbon
2,15
(sau a altor heteroatomi) conduce la
Li Be B C N O F modificarea electronegativităţii acestuia.
0,95 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 Atomii de carbon hibridizaţi sp (conţin
50% orbitali de tip s şi 50% orbitali de tip
Na Mr Al Si P S Cl p) vor fi mai electronegativi decât cei
0,90 1,2 1,5 1,8 2,1 2,5 3,0
hibridizaţi sp2 (33,33% orbitali s şi 66,67%
orbitali p) şi aceşia, la rândul lor, mai
K Ca Ga Ge As Se Br electronegativi decât atomii de carbon
0,80 1,0 1,5 1,8 2,0 2,4 2,8 hibridizaţi sp3 (25% orbitali s şi 75%
orbitali p). Electronegativitatea atomilor de
Rb Sr In Sn Sb Te I carbon, deci şi afinitatea pentru electroni
0,80 1,0 1,5 1,7 1,8 2,1 2,55 va creşte în seria:
Cs Ba Tl Pb Bi C sp 3  C sp 2  C sp
0,80 1,0 1,5 1,7 1,8
 Efecte electronice inductive (efecte de câmp)
Polarizarea legăturilor covalente vecine cu o legătură covalentă polară, conduce la
modificarea densităţii de electroni sau a sarcinii atomilor adiacenţi acesteia. Transmiterea
polarizării atât prin intermediul legăturilor covalente adiacente, cât şi datorită efectului de
câmp electrostatic, se denumesc efecte inductive sau efecte de câmp.
Ele se simbolizează printr-o săgeată () îndreptată spre atomul mai electronegativ şi prin
convenţie se consideră negative (-I) dacă determină o scădere a densităţii de electroni la
atomii vecini şi pozitive (+I) dacă determină o creştere a densităţii de electroni la atomii
vecini. Din acest punct de vedere efectul inductiv (I) se clasifică în:
 efect inductiv atrăgător de electroni (-I, pentru legăturile covalente ale atomului de
carbon cu atomi mai electronegativi decât acesta);
 efect inductiv respingător de electroni (+I, pentru legăturile covalente ale atomului de
carbon cu atomi mai puţin electronegativi sau mai electropozitivi decât acesta).
(+) (+) (+) (+) (-) (-) (-) (-) (-) (+)
CH3 CH2 CH2 CH2 F (-I) CH3 CH2 CH2 CH2 Li (+I)

Efectul inductiv este un efect electronic care se manifestă reciproc, grupa care execută
formal efectul electronic va prezenta un efect inductiv de semn contrar cu grupa care
conţine legătura covalentă polară şi care determină apariţia efectului de câmp.
sp3 sp2 (+)
(+) (-) (+) (-) (+I) H3C (-)
CH3 CH2 CH2 Cl CH3 CH CH2 C CH2
(+)
(+I) (-I) (+I) (-I) (+I) H3C (-I)
hibridizarea atomului de carbon
Efecte inductive atrăgătoare de electroni manifestă următoarele grupe funcţionale:
-I: halogenii (-F, -Cl, -Br, -I), -OH, -OR, -NH2, -NHR, -NR2, -SH, -SR, -PH2, - PR2,
efectul inductiv -I scade în seriile: -F > -Cl > -Br > -I (de ce?)
-OH > -SH
-OH > -NH2
sarcinile pozitive de la atomi cresc efectul –I: - NH3 > - NH2
grupe alchil nesaturate sau aril cu atomi de carbon hibridizaţi sp2 şi sp.
CH CH2 C CH

Efecte inductive respingătoare de electroni manifestă următoarele grupe funcţionale:

+I: metale: -Li , -Mg- , -MgR , -Al< , -AlR2 ; nemetale: -SiH3 , -BH2 , grupele alchil,
atomi cu sarcini negative: O , NH

Efectul inductiv sau de câmp se manifestă nu numai asupra legăturilor , ci şi asupra

legăturilor  prin polarizarea acestora, adică deplasarea perechii de electroni ai legăturii
 spre unul dintre cei doi atomi constituenţi ai acesteia.
În moleculele ce conţin mai multe legături multiple (duble şi/sau triple) în poziții relative
avantajoase (conjugate) sunt posibile deplasări totale ale uneia din perechile de electroni
 ce compun legătura multiplă (sub influențe electronice interne sau externe), aceste
deplasări fiind numite deplasări electromere sau mezomere.
 Efecte electronice mezomere (electromere)
Efectele electronice care apar în moleculele cu legături multiple conjugate ca urmare a deplasării electronilor ( sau
p) sub acţiunea unor grupe în poziţiile cele mai favorabile se numesc efecte mezomere (M) sau electromere (E)
(efecte de conjugare sau de rezonanţă).
Efectele mezomere se pot clasifica în:
 efect mezomer atrăgător de electroni (-M, pentru legăturile multiple la care participă
atomi ce prezintă orbitali vacanţi);
 efect mezomer respingător de electroni (+M, pentru legăturile multiple la care participă
atomi ce au electroni neparticipanţi).

Efecte mezomere donoare de electroni manifestă următoarele grupe funcţionale:

+M:
Halogen -X (Cl, Br, I, nu si F), -OH, -OR, -O-CO-R, -NH2, -NR2, -SH, -SR, -PH2

Sisteme cu duble legaturi si sisteme aromatice C C

Grupe care au perechi de electroni neparticipanti -O , -NH, C

Efecte mezomere atrăgătoare de electroni manifestă următoarele grupe funcţionale:

- - O -
+ O + - + - O + - + - + O
C C N , C S , N , C N , N O , C S +OH
H, O OH ,
-M: O
Sisteme cu duble legaturi si
, sisteme aromatice C C ,

Atomi cu orbitali vacanti

, -BH2 , C , -PH2 , -SiH3 , -SiR3 , -AlR3 , -MgR
În cazul sistemelor cu double legături sau aromatice, natura efectului depinde și de gruparea care se leagă de sistem

Sarcina parţial pozitivă indică o densitate scăzută de electroni (deficit de e-) la atomul de carbon
sau heteroatomul grupei ce prezintă efect mezomer atrăgător de electroni.
Conjugarea - întrepătrunderea mai multor orbitali p atomici paraleli la nivelul întregii
molecule.
+I
Conjugare  -  H2C CH CH CH CH3 H2C CH CH CH CH3 H2C CH CH CH CH3

Conjugare  - p Cl CH CH2 Cl CH CH2

H2C CH CH O H2C CH CH O H2C CH CH O

Reprezentarea efectelor electronice mezomere se face cu ajutorul structurilor limită.

Structurile limită reprezintă structuri electronice ale moleculelor cu sarcini electrice
despărţite: negative (perechea de electroni este localizată la un atom) şi pozitive (deficit
de electroni determinat de prezenţa unui orbital vacant)
Reguli pentru reprezentarea structurilor limită:
1. Elementele din perioada a doua pot realiza maxim patru covalenţe (at. de carbon are
valenţa 4!)
H2C CH CH CH2 H2C CH CH CH2 H2C CH CH CH2 H2C CH CH CH2
incorect corect
atom de carbon cu 5 valente
,
2. Deplasările de electroni reprezintă deplasări de sarcini negative.
3. Numărul de electroni neîmperechiaţi, n, trebuie să fie acelaşi.

H2C CH CH CH2 H2C CH CH CH2 H2 C CH CH2 H2C CH CH2

n=0 n=2 n=1 n=1
moleculă neutră biradical radical alil stabilizat prin conjugare
Exemple de scriere a structurilor limită
OH + M OH OH OH
(- I )

H O -M H O H O H O H O
C (- I ) C C C C

Concluzie:
Efectul inductiv se referă la electronegativitatea atomilor care participă la formarea
legăturii şi este: atrăgător de electroni (-I) pentru atomii mai electronegativi decât
carbonul şi respingător de electroni (+I) pentru atomii mai puţin electronegativi (sau mai
electropozitivi) decât carbonul.
Efectul electromer sau mezomer se corelează cu gradul de ocupare al orbitalilor atomilor
şi este: atrăgător de electroni (-M) pentru atomii care prezintă un orbital vacant şi
respingător de electroni (+M) pentru atomii care au electroni neparticipanţi.
Acţiunea efectelor inductive şi electromere aupra reactivităţii moleculelor trebuie privite
în ansamblu: de exemplu grupele -OH, -Cl, -NH2 prezintă efecte -I şi +M, grupele -CHO, -
COOH, -NO2, -NO prezintă efecte -I şi -M, iar grupa BH2 prezintă efect +I şi -M.
 Definiţii

Substratul = compusul organic care suferă transformarea, în general

molecula care e “mai mare” (dar nu obligatoriu)

(engl. “substrate” or “reactant”)

Reactantul (reactivul) – compusul organic (sau nu), care poate fi comun mai
multor reacţii şi care “provoacă” reacţia

(engl. “reagent” – a NU se folosi in limba română varianta “reagent”)

Centri de reacție (aparțin substratului și/sau reactantului și sunt
localizați la un atom sau o grupă de atomi)

Neutri:
Electrofili (deficit de electroni – orbital vacanţi): BH3, CO2,
HCOOH, SO3
Nucleofili (exces de electroni – electroni neparticipanţi): :NH3,
R-NH2
Radicali (electroni neîmperecheaţi) Cl∙

Ionici:
Cationi (au sarcină pozitivă) CH3+, Cl+
Anioni (au sarcină negativă): R-O-, Cl-
Natura şi proprietăţile intermediarilor formaţi în reacţiile organice

Intermediari apar doar în cazul reacţiilor al căror mecanism decurge în două etape. În funcţie de modul
de rupere al legăturilor, intermediarii formaţi pot avea caracter radicalic, ionic (cationic sau anionic) sau
mixt (carbenele).
Datorită faptului că în mediul înconjurător un număr foarte mare de reacţii decurg sub acţiunea luminii
solare (reacţii homolitice), intermediarii formaţi sunt radicalici sau radicali liberi.

Intermediarii radicalici sau radicalii liberi sunt molecule care prezintă un e- neîmperecheat la un atom
de carbon sau un alt heteroatom. În cazul atomului de carbon, acesta va adopta o hibridizare sp2, mai
favorizată energetic decât o hibridizare sp3, în care electronul neîmperechiat este localizat pe orbitalul p
nehibridizat. homoliza
Scindarea homolitică a unei legături C – C sau C – H poate fi realizată: C H C + H
- termic, prin încălzire la temperaturi de 300-600C;
- fotochimic ( h ) prin iradiere cu o radiaţie electromagnetică în domeniu UV-VIZ la 200-600 nm;
- în prezenţa unui iniţiator care prezintă un caracter radicalic.
homoliza
R + C H R H + C
Stabilitatea radicalilor depinde de natura atomului de carbon la care acesta prezintă caracterul radicalic.
Grupele alchil ce determină efecte respingătoare de electroni (+I) vor determina o creştere a stabilităţii
radicalilor. De asemenea stabilitatea acestora va creşte semnificativ prin efectul de conjugare.
Stabilitatea unor radicali creşte în seria:
CH3 CH2-CH3 CH(CH3)2 C(CH3)3 < CH2 CH CH2 CH2 C(C6H5)3

De ex., radicalul trifenilmetil sau tritil (∙C(C6H5)3) este un radical liber stabil cu viaţă lungă.
(efectul delocalizării electronilor)
Intermediarii ionici sunt specii moleculare cu caracter de ioni pozitivi sau negativi formaţi în urma
unor scindări heterolitice a unei legături dintre un atom de C şi un alt heteroatom.
Carbocationii sunt molecule organice care prezintă un orbital vacant la un atom de carbon şi au
caracter de ion pozitiv. Carbocationii se formează prin scindarea heterolitică a unor legături polare
carbon – heteroatom, în care heteroatomul prezintă un caracter mai electronegativ decât atomul de
carbon. + - heteroliza
C X C + X
Atomul de carbon la care este localizată sarcina pozitivă va adopta o hibridizare sp2, mai favorizată
energetic decât o hibridizare sp3, în care orbitalul vacant este un orbital de tip p, nehibridizat.
Stabilitatea carbocationilor depinde de natura atomului de carbon (de regulă hibridizat sp2) ce
prezintă orbitalul vacant. Grupele alchil ce determină efecte respingătoare de electroni (+I) vor
determina o creştere a stabilităţii carbocationilior prin micşorarea deficitului de sarcină la atomul de
carbon ce conţine orbitalul vacant sau sarcina pozitivă. De asemenea stabilitatea acestora va creşte
semnificativ prin efectul de conjugare. Stabilitatea carbocationilor creşte în seria:

< H3C H3C CH2 (CH3)2CH (CH3)3C < H2C CH CH2 CH2 (C6H5)3C

H2C CH CH2 CH2 CH CH2

Dacă atomul de carbon care are orbitalul vacant nu poate adopta o hibridizare sp2 (cu o geometrie
plan – trigonală) datorită unei configuraţii rigide determinate de o structură ciclică ce impune o
hibridizare sp3 (cu o geometrie tetraedrică), atunci stabilitatea unui astfel de carbocation va fi mai
mică chiar şi decât a unui carbocation de metil, deşi orbitalul vacant este localizat la un atom de
carbon terţiar.
Carbocationii suferă reacţii de transpoziţii anionotrope. Acestea sunt reacţii de echilibru
între diferitele specii de carbocationi, carbocationul cel mai stabil având ponderea cea mai
ridicată. H3C CH2 CH2 CH2 H3C CH2 CH CH3 H3C C CH3
carbocation primar carbocation secundar CH3
de 1-butil sau n-butil de 2-butil sau sec-butil carbocation tertiar de tert-butil, mai stabil
Carboanionii sau carbanionii sunt molecule organice care conţin o pereche de electroni
neîmperechiaţi la un atom de carbon localizaţi într-un orbital hibridizat sp3, sp2 sau pe un
orbital p nehibridizat. Stabilitatea carboanionilor depinde de natura atomului de carbon la
care este localizată perechea de electroni neîmperechiaţi. Grupele alchil, care determină
efecte respingătoare de electroni (+I), vor determina o micşorare a stabilităţii
carboanionilior, iar grupele cu efecte electronice atrăgătoare de electroni, inductive (-I)
şi/sau mezomere (-M) vor mări stabilitatea carboanionilior. De asemenea, ca şi în cazul
carbocationilor şi radicalilor liberi, stabilitatea carboanionilor va creşte semnificativ prin
efectul de conjugare. Este de remarcat stabilitatea deosebită a carboanionilor conjugaţi cu
sisteme nesaturate cu duble legături polare (cu efecte electronice -M şi -I).
Stabilitatea carboanionilor creşte în seria:
(CH3)3C (CH3)2CH H3C CH2 H3C < H2C CH CH2 CH2 < O CH CH2

H2C CH CH2 CH2 CH CH2 O CH CH2 O CH CH2

În funcţie de hibridizarea atomului de carbon, stabilitatea carboanionilor creşte în seria:
CH3 H2C CH < HC C

Carboanionii nu dau reacţii de reacţii de transpoziţie similare carbocationilor.

 Clasificarea sistematică a compuşilor organici
Ca ramură a chimiei, chimia organică (definită în 1889 de Schorlemmer 1834-1892) este ştiinţa care
se ocupă cu studiul hidrocarburilor şi ale derivaţilor acestora.
Hidrocarburile - compuşi ai carbonului cu hidrogenul, iar scheletul hidrocarbonat reprezintă
elementul structural comun tuturor combinaţiilor organice.
Funcție chimică  Grupă funcțională
 Prin funcţie chimică se înţelege un ansamblu de proprietăţi caracteristice pentru o anumită
categorie de compuşi, care conţin anumite elemente de structură bine definite. Elementul de
structură care determină apariţia funcţiei chimice poartă numele de grupă funcţională.
Grupă funcțională  Funcție chimică
 Prin grupă funcţională se înţelege o anumită grupă de atomi care determină, prin ansamblul lor,
proprietăţile chimice a unei clase de compuşi organici. Ansamblul de proprietăţi conferite de o grupă
funcţională reprezintă o funcţiune chimică.
Compuşii organici se clasifică după funcţia chimică şi după grupele funcţionale prezente în aceasta.
După constituţia lor grupele funcţionale se pot clasifica în:
A) Grupe funcţionale omogene - conţin doar atomi de carbon şi hidrogen;
determină funcţia organică de hidrocarbură şi poate fi clasificată în:
A1) hidrocarburi saturate (funcţia de bază de hidrocarbură) - conţin legături simple C-C
- aciclice: alcani
- ciclice: cicloalcani
A2) hidrocarburi nesaturate - conţin legături duble C=C: alchene, poliene
şi triple legături CC: alchine, poliine
A3 hidrocarburi aromatice, care prezintă conjugare aromatică: arene
B) Grupe funcţionale heterogene - conţin şi alte elemente: O, Hal, N, S, P, Metale, etc.
Acestea se notează cu R–X, unde R - radicalul hidrocarbonat şi X - grupa funcţională.
- se clasifică după valenţa grupei funcţionale.
Valenţa unei grupe funcţionale - nr. de atomi de hidrogen de la acelaşi atom de carbon pe
care îl poate înlocui grupa funcţională.
Conform acestei clasificări grupele funcţionale se împart în:
B1) Grupe funcţionale monovalente (R–X) - se definesc ca acele grupe funcţionale care se
leagă de radicalul hidrocarbonat prin intermediul unui heteroatom printr-o legătură simplă
substituind de la acesta un singur atom de hidrogen.
Clasificarea sistematică a acestor grupe funcţionale se face după grupele în care se află
heteroatomii ce realizează legătura cu atomul de carbon al radicalului hidrocarbonat.
- grupa a VII-a: Hal R–F, R–Cl, R–Br, R–I derivaţi halogenaţi;
- grupa a VI-a: O R–OH derivaţi hidroxilici: alcooli R = Alch (alchil sau alifatic)
fenoli R = Ar (aril sau aromatic)
S R–SH derivaţi tiolici: tioalcooli R = Alch (alchil sau alifatic)
tiofenoli R = Ar (aril sau aromatic)
Conform denumirilor O
vechi R–SO3H acizi sulfonici R S OH
O O
R–S(O)–R sulfoxizi R S R
O
R–S(O2)–R sulfone R S R
O
- grupa a V-a: N R–NH2, R2NH, R3N amine, R4N+ Aˉ săruri cuaternare de amoniu
R–NH–OH hidroxilamine
R–NH–NH2 hidrazine
R–N=O nitrozoderivaţi
R–NO2 nitroderivaţi
R N N X diazoderivaţi - aromatici C6H5 N N X săruri de diazoniu
- alifatici CH2 N N diazometan
R–N=N–R azoderivaţi
P R–PH2, R2PH, R3P fosfine
R OH
P OH acizi fosfinoşi, R P acizi fosfonoşi
R OH
R O R OH
R3P=O fosfinoxizi, P acizi fosfinici, P acizi fosfonici
R OH O OH
- grupa a IV-a: Si R–SiH3, R2SiH2, R3SiH, R4Si, R3Si–SiR3 silani

R3Si–O–SiR3 siloxani R Si O

R3Si–NH–SiR3 silazani R Si N

- grupa a III-a: B R–BH2, R2BH, R3B borani

R–B(OH)2 acizi boronici
- compuşi organometalici (ai metalelor grupelor principale şi tranziţionale)
RLi, R2Be, R3Al, R2AlH, R2Mg, R2Cd, R2Hg, compuşi ai Pt, Fe, Zn, Ti etc.
R–MgX (compuşi organometalici sau reactivi Grignard)
B2) Grupe funcţionale bivalente - se definesc ca acele grupe funcţionale ce se obţin prin
înlocuirea a doi at. de H de la acelaşi at. de C al radicalului hidrocarbonat cu doi at. de O
(sub formă de grupe OH), precum şi acelea ce rezultă prin eliminerea unei molecule simple
(de apă) dintr-o astfel de grupă funcţională.
Grupele funcţionale bivalente sunt reprezentate de clasa compuşilor carbonilici.
OH H R R
C C O + H2O C O C O C O
OH H H R
hidrat de carbonil carbonil formaldehidă aldehide cetone
(metanal)
B3) Grupe funcţionale trivalente - se definesc ca acele grupe funcţionale ce se obţin prin
înlocuirea a trei at.de H de la acelaşi at. de C al radicalului hidrocarbonat cu trei at. de O,
precum şi acelea ce rezultă prin eliminerea unei molecule de apă din aceasta.
Grupele funcţionale bivalente sunt reprezentate de clasa compuşilor carboxilici.
OH OH OH
C OH C + H2O R C
OH O O
carboxil acid carboxilic
B4) Grupe funcţionale tetravalente - se definesc ca acele grupe funcţionale ce se obţin prin
înlocuirea a patru at.de H de la acelaşi at. de C al radicalului hidrocarbonat cu patru at. de O,
precum şi acelea ce rezultă prin eliminerea uneia sau a două molecule de apă din aceasta.
Grupele funcţionale tetravalente sunt reprezentate de clasa acidului ortocarbonic (compus
ipotetic), acidului carbonic (compus instabil) şi dioxidului de carbon.
OH
- H2O HO
HO C OH C O O C O + H2O
HO
OH
acid ortocarbonic acid carbonic dioxid de carbon
În funcţie de natura grupelor funcţionale în molecula compusului organic, funcţiile organice
se clasifică în:

1. Funcţia de hidrocarbură - defineşte acei compuşi care conţin doar at. de C şi H;

2. Funcţia simplă - defineşte acei compuşi care conţin una sau mai multe grupe funcţionale
monovalente identice, fără ca ele să fie legate de acelaşi atom de carbon;

3. Funcţia compusă - defineşte acei compuşi care conţin una sau mai multe grupe
funcţionale polivalente (bi-, tri-, tetravalente) identice în moleculă;

4. Funcţia mixtă - defineşte acei compuşi care au mai multe grupe funcţionale diferite în
moleculă;

5. Derivat funcţional al unui compus organic – defineşte acel compus care se obţine prin
eliminare de apă între o grupă funcţională şi o altă moleculă organică sau anorganică, şi
care prin hidroliză reformează compuşii iniţiali.

CH3COOH + HOCH3 CH3COOCH3 + H2O