CHIMIE ORGANICA

SUPORT DE CURS

CONF. UNIV. DR. PATRAS A.

1
 INTRODUCERE ÎN STUDIUL CHIMIEI ORGANICE

Chimia organică este chimia hidrocarburilor şi a derivaţilor acestora.

Prima sinteză a unui compus organic a fost efectuată de către Wöhler (1828) şi esteobţinerea ureei prin încălzirea
cianatului de amoniu:

t0C
NH4NCO H2N - C - NH2

cianat de uree
amoniu

 Chimia organică are ca scop:

o Izolarea şi purificarea compuşilor organici
o Stabilirea compoziţiei şi a structurii compuşilor organici
o Studierea transformărilor compuşilor (reacţii chimice)
o Sinteza industrială sau de laborator a compuşilor organici cu importanţă practică.

Materia organică este răspândită în:

 Biosferă: plante superioare şi majoritatea speciilor animale
 Hidrosferă: plante inferioare şi animale marine
 Litosferă: zăcăminte de cărbune, petrol, gaze naturale.

În cazul unei substanţe organice, după izolare şi purificare, se determină compoziţia elementală şi structura
moleculei organice. În acest scop, se efectuează analiza elementală calitativă, prin care se identifică elementele
componente, şi analiza elementală cantitativă, prin care se stabilesc formula procentuală, brută şi moleculară a substanţei.

Ultima etapă în identificarea unui compus este stabilirea cu exacticitate a structurii chimice (vezi referatul de
laborator).

Clasificarea compuşilor organici

Compuşii organici se pot clasifica dupǎ două criterii principale:

- dupǎ catena de atomi de carbon sau scheletul moleculei;
- dupǎ funcţia chimicǎ caracteristicǎ (gruparea funcţională).
Hidrocarburile nu au o funcţie chimicǎ caracteristicǎ, ele constituind suportul general pe care se vor grefa funcţiile
chimice.

1. După catena de atomi de carbon sau scheletul moleculei:

1. Compuşi organici aciclici

2
 saturaţi: CH4, CH3-CH3, CH3-CH2-CH3

nesaturaţi; CH2=CH2, CH2=CH-CH3

2. Compuşi ciclici:
2.1) carbociclici
a)saturaţi:
H2
C

H2C CH2
ciclopropan

H2
C
H2C CH2
H2C CH2
C
H2
ciclohexan
b) nesaturaţi:

CH

HC CH2
ciclopropenă

CH
HC CH2
H2C CH2
C
H2
ciclohexenă

c) aromatici
Benzen:
H
C
HC CH
HC CH
C
H

2.2. compuşi heterociclici:

O
H2C CH2

H2C CH2
furan

3
 H

N
H2C CH2

H2C CH2

2. Dupǎ funcţia chimicǎ caracteristicǎ (gruparea funcţională)

Având drept criteriu de clasificare gruparea funcţională, compuşii organici se împart într-un numǎr mic de grupe
iar în fiecare grupǎ, reprezentanţii care o alcǎtuiesc, manifestǎ proprietǎţi chimice comune, generate de prezenţa unui grup
de atomi în moleculǎ, numit grupare funcţională sau funcţie chimicǎ organicǎ.

1. Grupe funcţionale cu oxigen

R OH alcool R COO R1 ester

Ar OH fenol R CO
O anhidrida
R O R eter R CO

O
R C aldehida R CO X halogenura acida
H

R CO R cetona

R COOH acid

2. Grupe funcţionale cu sulf

Dacǎ în funcţiile chimice de mai sus, se substituie un atom de oxigen cu un atom de sulf, în denumirea compuşilor
respectivi se va introduce prefixul tio-.

3. Grupe funcţionale cu azot

Conţin atomul de azot în componenţa grupǎrii funcţionale, ca de exemplu:

4
R NH2 amina R NO nitrozo-derivat

R CO NH2 amida R NO2 nitro-derivat

R C= N nitril R CH=N H imina

R CH=N OH oxima R CO
NH imida
R CO

Hidrocarburi

Sunt compuşi organici, care conţin în molecula lor numai C şi H. Ele pot fi saturate, nesaturate şi
aromatice.

ALCANI
Sunt hidrocarburi saturate la care raportul dintre nr. atomilor de carbon şi hidrogen din moleculă este dat de
formula generală CnH2n+2. Se mai numesc şi hidrocarburi alifatice sau parafine.

Denumire
Primii 4 termeni au denumiri specifice (metan, etan, propan, butan), ceilalţi termeni se denumesc pornind de
la numeralul în limba greacă care arată numărul atomilor de carbon din moleculă, urmat de sufixul –an:
Pentan C5H12
Hexan C6H14
Heptan C7H16
Octan C8H18
Nonan C9H20
Decan C10H22

Izomeria alcanilor
Alcanii pot prezenta izomeri de catenă obţinuţi prin ramificarea catenei de carbon.
Ex. C4H10 CH3-CH2-CH2-CH3 (n butan)

CH3 - CH - CH3
CH3
(izobutan sau 2 metil propan)
5
 Întotdeauna ramificarea se denumeşte prin cifra cea mai mică.
Nr. izomerilor de catenă creşte cu mărimea nr.de carboni din moleculă de exemplu pentanul va avea 3
izomeri.

Radicali. Dacă din molecula unui alcan se îndepǎrtează un atom de hidrogen rezultă un rest de hidrocarbură
cu o valenţă nesatisfăcută la un atom de carbon. Acesta poartă numele de radical alchil.
Numele radicalilor alchil cu o singură valenţă liberă (radicali monovalenţi) se formează din numele
hidrocarburii respective în care se înlocuieşte sufixul an cu il. Sufixul ilen este folosit pentru radicalii divalenţi, sufixul
in pentru cei trivalenţi etc. Exemple:

CH4 CH3 CH2 CH

metan metil metilen metin

Există şi alcani ciclici, numiţi cicloalcani (vezi ex. de la clasificare), la care raportul dintre nr.atomilor de C şi nr.
de H din moleculă este dat de formula brută CnH2n.
Indiferent dacă alcanii cu catenă normală, ramificată sau ciclică, toţi atomii de C sunt hibridizaţi sp3 şi toate
legăturile sunt simple de tip .

Proprietăţi chimice
Alcanii au reactivitate chimică mică şi participă la două tipuri de reacţii:
- Cu desfacerea lagăturii C – H: substituţia, dehidrogenarea, oxidarea
- Cu desfacerea legăturii C – C: descompunerea termică, arderea, izomerizarea.

Reacţii de substituţie - Halogenarea

Ex:
0
500
CH4 + Cl2 CH3Cl + HCl
(clorură de metil)
CH3Cl + Cl2  CH2Cl2 + HCl
(clorură de metilen)
CH2Cl2 + Cl2 CHCl3 + HCl
(cloroform sau clorură de metin)
CHCl3 + Cl2 CCl4 + HCl
(tetraclorură de carbon sau tetraclormetan)

Oxidarea
 Prin oxidarea alcanilor putem obţine alcooli, aldehide, gaz de sinteză etc.

6
 60 atm
CH4 + 1 2 O2 CH3OH
400o C
alcool metilic (metanol)

oxizi de azot
CH4 + O2 CH2O + H2O
400-600o C
aldehida formica

2 CH4 + O2 2 CO + 4 H2
gazul de sinteza

 Arderea alcanilor (oxidarea totală) conduce la dioxid de carbon şi apă.

Ex. CH4 + 2 O2 CO2 + 2 H2O + Q

Descompunerea termică
În funcţie de temperatura folosită, conduce la un amestec de alcani şi alchene, în general cu moleculă mai
mică. De exemplu, descompunerea termică a butanului la 600°C:
CH4+CH2=CH CH3
metan propena

CH3 CH3+CH2=CH2
etan etena
CH3 CH2 CH2 CH3

CH2=CH CH2 CH3 + H2

1-butena

CH3 CH=CH CH3+H2

2-butena

Dupǎ cum se observǎ, au loc douǎ tipuri de reacţii:

- reacţii de rupere a unor legǎturi C – C, numite reacţii de cracare,
- reacţii de rupere a unor legǎturi C – H , numite reacţii de dehidrogenare.
După temperatura la care are loc descompunerea termică aceasta poate fi: cracare, când t < 650°C şi piroliză,
când t > 650°C.

HIDROCARBURI NESATURATE
Conţin în molecula lor o legătură dublă şi se numesc alchene sau o legătură triplă şi se numesc alchine.

ALCHENE
Se mai numesc şi olefine şi sunt hidrocarburi nesaturate cu o dublă legătură în moleculă care corespund
formulei generale CnH2n.
Există şi cicloalchene (alchene ciclizate) care corespund formulei moleculare CnH2n-2
În moleculele alchenelor, atomii de carbon dublu legaţi sunt hibridizaţi sp2 iar ceilalţi atomi participanţi la
legături simple sunt hibridizaţi sp3.
Dubla legătură este formată dintr-o legătură  şi o legătură .
Denumirea se face similar cu cea a alcanilor, înlocuind sufixul „-an‖ cu sufixul „-enă‖.
H2C=CH2 etenă
La alchenele cu 4 sau mai mulţi atomi de carbon în moleculă, trebuie precizată poziţia dublei legături prin
numărul corespunzător.
7
 Ex:1 butenă: H2C = CH – CH2 – CH3 sau H3C – H2C – HC = CH2
2 butenă: H3C – CH = CH – CH3
Numerotarea atomilor de C în molecula alchenelor se face astfel încât, dubla legătură să ocupe poziţia cu nr.
cel mai mic.
În cazul în care catena este ramificată, se precizează numele şi poziţia substitienţilor, alegându-se drept catenă
principală catena cea mai lungă de atomi de C care conţine dubla legătură.
1
CH2
2
CH
4 5 6 7
3
H3C - H2C - CH2 - CH - CH2 - CH2 - H2C - CH3
3 n-propil, 1-heptena
Izomeria alchenelor
Alchenele, ca şi alcanii pot prezenta izomerie de catenă, în funcţie de gradul de ramificare al catenei, de poziţie,
dată de poziţia dublei legături (1 şi 2-butena). De asemenea, prezintă izomeri geometrici (CIS-TRANS), izomerie
care este dată de poziţia substituenţilor a doi atomi de carbon dublu legaţi faţă de planul dublei legături. Acest tip
de izomerie există doar la alchenele la care dubla legătură nu este marginală şi substituenţii fiecărui atom de
carbon sunt diferiţi între ei.

R1 R1 R1 R2
C=C C=C
R2 R2 R2 R1

Izomer CIS izomer TRANS

Alchenele sunt izomeri de funcţiune cu cicloalcanii (ex: butena şi ciclobutanul)

Proprietăţi chimice
Prezenţa electronilor  (ai dublei legături) conferă alchenelor o reactivitate mai mare decât cea a alcanilor.
Alchenele pot da cu uşurinţă reacţii de adiţie la dubla legătură, reacţii de polimerizare, de oxidare, dar
participă şi la reacţii de substituţie.

Reacţii de adiţie
Alchenele pot adiţiona hidrogen, halogeni, H2O, hidracizi.
 Adiţia hidrogenului la alchene conduce la alcani:
R – CH = CH2 + H2  R – CH2 – CH3
alchenă nesimetrica alcan
R – CH = CH – R + H2 R – CH2 – CH2 - R
alchenă alcan
Activitate. Să se scrie reacţia de adiţie la 2 butenă şi 1 propenă.

 Adiţia halogenilor
, ,
R - CH = CH - R + X2 R - CH - CH - R
X X
derivat dihalogenat vicinal
Activitate. Să se scrie adiţia Cl2 la etenă şi adiţia I2 la 1-butenă.
 Adiţia H2O la alchene

8
 Se face prin intermediul H2SO4, iar produsul de reacţie obţinut depinde de structura alchenei inţiale (simetrică
sau asimetrică). Adiţia se face conform regulei lui Markonikov: atomul de hidrogen se adiţionează la atomul de carbon
dublu legat cel mai ―bogat‖ în hidrogen.

+ H2O
R - CH = CH2 + H OSO3H R - CH - CH3 R - CH - CH3
- H 2 SO 4
OSO3H OH

sulfat acid de alchil alcool secundar

, , + H2 O ,
R - CH = CH - R + HOSO3H R - CH - CH2 - R R - CH - CH - R
- H 2 SO 4
OSO3H OH
alcool secundar
 Adiţia hidracizilor:
, ,
R - CH = CH - R + HX R - CH - CH - R
H X
derivat monohalogenat
Adiţia hidracizilor la alchenele nesimetrice se face conform legii lui Markovnikov, halogenul se adiţionează la
atomul de C cel mai substituit (cel mai ―sărac‖ în hidrogen), iar hidrogenul la C cel mai ―bogat‖ în hidrogen.

R - CH = CH2 + H X R - CH - CH2 sau R - CH - CH

3

X H X

Tot ca o reacţie de adiţie (poliaditie) decurge şi reacţia de polimerizare.

polimerizare
n CH2 = CH2 (CH2 - CH2)
n
t 0 C presiune

Reacţii de oxidare
Pot decurge în două moduri:
cu desfacerea legăturii  din dubla legătură în prezenţă de KMnO4 în soluţie slab bazică se formează dioli:
KMnO4
R CH CH2 + [O] + HOH R CH CH2
Na2CO3
OH OH
1,2-diol

3CH2=CH2 + 2KMnO4 + 4H2O 3 H2C CH2 + 2MnO2 + 2KOH

OH OH
1,2-etandiol
9
 Activitate. Să se scrie oxidarea propenei

cu ruperea dublei legături (în prezenţă de K2Cr2O7 şi H2SO4 sau KMnO4 şi H2SO4 ) se formează dioxid de
carbon, acizi, cetone în funcţie de structura alchenei.

KMnO4/H+
R-CH=CH2 + 5[O] R-COOH + CO2 + H2O
+
KMnO4/H
R-CH=CH-R' + 4[O] R-COOH + HOOC-R'
+
R C CH2 + 4[O] KMnO4/H R C O + CO2 + H2O
R R
+
KMnO4/H C R
R' CH C R + 3[O] R'-COOH + O
R R
acid carboxilic cetona
KMnO4/H+
R C C R' + 2[O] R C O + O C R'
R R' R R'

ALCHINE

Sunt hidrocarburi nesaturate care conţin în molecula lor o triplă legătură între doi atomi de carbon.

Formula generală: CnH2n-2.

Tripla legătură este formată dintr-o legătură  şi două , atomii de carbon triplu legaţi fiind hibridizaţi sp.

-C  C-

Cel mai important termen al seriei este primul, numit etină sau acetilenă: H-CC-H
H3C – C  C – CH3 (2 butină)
H3C – CH2 – C  CH (1 butină)

Denumire

În numele alcanului corespunzător se înlocuieşte sufixul „-an‖ cu „-ină‖

Radicalii corespunzători rezultaţi prin îndepărtarea unui atom de H se numesc cu sufixul „-inil‖
Ex: H-CC- (etinil)

Legătura triplă face ca distanţa dintre cei doi atomi legaţi să fie mai mică decât la hidrocarburile corespunzătoarecu
acelaşi număr de carboni (alcani şi alchene). Aceasta face să crească densitatea de electroni la carbonii triplu legaţi, ceea
ce duce la polarizarea moleculei. Ca urmare a acestei polarizări, alchinele prezintă caracter slab acid si pot participa la
reacţii de substituţie a hidrogenului.

Izomeria alchinelor

Pot prezenta izomerie de catenă (dată de ramificarea catenei) şi izomerie de poziţie dată de locul pe care tripla
legătură îl ocupă în molecula alchenei.

10
 HC  C - CH2 - CH2 - CH3

1 pentină (normal pentină) 3 metil 1 butină (izopentină)

Proprietăţi chimice
Reacţii de adiţie

1. Reacţia de hidrogenare conduce la alchene (hidrogenare parţială) sau la alcani (hidrogenare totală)

Pd/Pb2+
R C C H + H2 R CH CH2
alchina alchena
Ni
R C C H + 2H2 R CH2 CH3
(sau Pd, Pt) alcani

2. Adiţia halogenilor conduce la derivaţi halogeni. În cazul halogenării parţiale obţinem derivaţi dihalogenaţi
vicinali iar în cazul halogenării totale se obţine derivaţi tetrahalogenaţi.

R X + X2 X X
+ X2
R C C R C C R C C R
X R X X

dihalogenoalchena (trans) tetrahalogenoalcan

3. Adiţie de acizi: hidracizi (HX), acid cianhidric (HCN), acid acetic (CH3-COOH)

Reacţiile decurg orientat, conform regulii lui Markovnikov, în funcţie de tipul de alchină. La alchinele asimetrice
(R-CCH), halogenul sau restul -CN sau restul acetat, CH3-COO- se adiţionează la carbonul cel mai ―sărac‖ în hidrogen
(cel mai substituit).
Exemplu:
Cl
HgCl2 + HCl
H3C C CH + HCl H2C C CH3 H3C C CH3
0
200 C
Cl Cl
2-cloropropena 2,2-dicloropropan

Activitate. Să se scrie reacţiile de adiţie a HCN şi a CH3-COOH la acetilenă.

4. Adiţia apei

H2SO4 tautomerie
+HOH H2C C CH3 H3C C CH3
HC C CH3
HgSO4
OH O
2-propenol (enol instabil) propanona

5. Alte adiţii
11
 Tot adiţii sunt şi reacţiile dintre două molecule de acetilenă care conduc la vinilacetilenă şi dintre trei molecule de
acetilenă, ce conduc la benzen

o
cat.t
CH CH + H C CH CH2 = CH - C CH

vinil-acetilenă

o
cat.t
3 CH CH

benzen

Reacţii de substituţie

Decurg cu metalele precum Na şi se formează acetiluri

o
cat.t +
HC CH + Na HC C Na + 1/2 H
2
+ 2 Na + +
o Na C C Na + H 2
cat.t

Reacţii de oxidare

Oxidarea blândă a acetilenei, în prezenţă de KMnO4, conduce la acid oxalic:

C2H2 + 4[O] → H2C2O4

Formula acidului oxalic se scrie astfel:

Oxidarea energică (arderea):

HC CH + 5/2 O2 2 CO2 + H2O + E

ARENE (Hidrocarburi aromatice)

Sunt compuşii alcătuiţi din carbon şi hidrogen, în structura cărora apar unul sau mai multe nuclee aromatice.
1
6 2

5 3
4

12
 H
C
HC CH

HC CH
C
H

Clasificare

Dupa numarul si pozitia nucleelor benzenice din molecula, arenele se impart in:

- mononucleare (CnH2n-6)
cu nuclee izolate

- polinucleare cu nuclee condensate

Hidrocarburi aromatice mononucleare

CH3 CH2 - CH3 CH3 CH3 CH3
CH3

CH3

CH3
Benzen Toluen Etilbenzen Ortoxilen Metaxilen Paraxilen

Hidrocarburi aromatice polinucleare

a) cu nuclee izolate

difenil

C6H5 – C6H5

b) cu nuclee condensate

8 1
9
7 2

6 3
10
5 4
naftalina Antracen Fenantren

Numerotarea se poate face şi cu literele greceşti α şi . Pozitiile α sunt mai reactive decât .
13
 Structura benzenului şi caracterul aromatic
Explicarea cea mai reală a structurii moleculei de benzen se poate da pe baza mecanicii cuantice. În molecula
benzenului, starea celor trei duble legături, prevăzute de formula Kekule, este deosebită de a celor din molecula
alchenelor. Astfel, fiecare atom de carbon din molecula benzenului se găseşte în starea de hibridizare sp2; el este unit prin
legături σ (sigma) atât cu câte un atom de hidrogen, cât şi cu cei doi atomi de carbon vecini. Aceste legături se găsesc în
acelaşi plan şi formează unghiuri de 120° între ele. Fiecare din cei şase atomi de carbon mai posedă încă un orbital p
nehibridizat, ocupat de un electron π(pi) a cărui orientare este perpendiculară pe planul legăturilor σ. La formarea moleculei
de benzen, fiecare din aceşti orbitali p se întrepătrunde atât cu orbitalul p al atomului de carbon din dreapta lui, cât si cu
orbitalul p al atomului de carbon din stânga lui. In modul acesta rezultă orbitali moleculari extinşi care sunt comuni
celor şase atomi de carbon din moleculă. Avînd în vedere că orbitalii p nehibridizaţi au orientare perpendiculară pe planul
legăturilor σ, înseamnă că norul electronilor are densitate maximă în două regiuni, în formă de coroană, aşezate deasupra şi
dedesubtul planului format de legaturile σ . Sistemul care conţine sase electroni π ai căror orbitali sunt contopiţi în orbitali
moleculari comuni este foarte stabil; el este caracteristic combinaţiilor aromatice (sextet aromatic). Cei şase electroni π
nu sunt localizaţi între anumiţi atomi de carbon, ci aparţin întregului ciclu, aşa cum într -un metal electronii de legătură
aparţin tuturor atomilor din reţea; în molecula benzenului legăturile dintre atomii de carbon nu sunt identice nici cu
legăturile simple C—C din moleculele alcanilor, nici cu legăturile duble C=C din molecula alchenelor. Legăturile dintre atomii
de carbon din nucleul benzenic pot fi considerate formate din o legătură σ si 1/2 legătură π. Ele sunt egale între ele, aşa că
structura moleculei benzenului poate fi reprezentată astfel:

Structura de mai sus demonstrează:

 echivalenţa celor şase legături C—C şi
 delocalizarea electronilor .
Ea imprimă benzenului aşa-numitul caracter aromatic, care determină proprietăţile chimice ale benzenului —
preferinţa pentru reacţiile de substituţie în locul celor de adiţie şi oxidare.
Caracter aromatic au toate hidrocarburile ce conţin în moleculă nucleul benzenic.
La hidrocarburile aromatice cu mai multe nuclee benzenice distanţele C-C nu mai sunt egale ca în cazul
benzenului. Delocalizarea electronilor nu mai este deci perfectă şi nici caracterul aromatic nu este atât de
pronunţat.
Dacă nucleul benzenic se substituie cu radicali alchil se obţin alchilbenzeni sau fenilalcani.

 Nomenclatura

Denumirea hidrocarburilor aromatice se face ținȃnd cont de numele radicalului care se leagă de nucleul aromatic și
de numele nucleului aromatic. Ȋn cazul mai multor grupări se va preciza poziția lor relativă cu prefixele orto-, meta-, para.

Proprietăţi chimice

Nucleul aromatic este o structură deosebit de stabilă faţă de mulţi reactanţi. Totuşi, la sistemele aromatice apar
reacţii de substituţie, de adiţie şi de oxidare.

Reactiile chimice ale arenelor pot fi clasificate astfel:

- reactii la nucleu: - reactii de substitutie;

- reactii de aditie;
- reactii de oxidare;
- reactii la catena laterala: - reactii de substitutie (clorurare, bromurare)
- reactii de dehidrogenare
- reactii de oxidare

14
 Reacţii la nucleu

Reacţii de substituţie
Toţi atomii de hidrogen din molecula benzenului sînt echivalenţi, ceea ce se confirmă prin faptul că la
monosubstituţie se obţine totdeauna un singur produs, în cazul introducerii unui al doilea substituent în nucleul aromatic,
apare posibilitatea formării a trei izomeri: orto, meta şi para.
Experimental s-a observat că, substituenţii existenţi în nucleu orientează diferit pe noii substituenţi care atacă
nucleul, ajungîndu-se la clasificarea substituenţilor existenţi deja, în două categorii: substituenţi de ordinul I şi substituenţi
de ordinul II.
Din categoria substituenţilor de ordinul I fac parte grupe saturate care orientează următorii substituenţi în poziţiile
orto şi para, ca de exemplu, radicalii alchilici (-CH3; —C2H5; — C3H7 etc. ), halogenii (-F, -CI, -Br, -I), —NH2, —OH,
—OR, —SH, —NHR etc.
Din categoria substituenţilor de ordinul II, fac parte grupe nesaturate, care orientează următorii substituenţi în
poziţia meta. Din această categorie fac parte grupe ce conţin duble sau triple legături în structura lor, cum sunt: —NO2,
—SO3H, —COOH, —COOR, —CHO, —CO—R, —CN şi altele.

 Reacţii de halogenare
Cl
0
t
+ Cl2 + HCl

Clorbenzen
Cl
Cl

Cl

 Reacţii de nitrare
NO2

+ HONO2 + H 2O

 Reacţii de alchilare
CH3

+ CH3Cl + HCl

clorură de metil toluen

Reacţie de acilare

Restul acil este :

R -C -

O (de exemplu: CH3CO -; C2H5CO -; C6H5CO -)

15
 Activitate: Să se scrie acilarea benzenului.

Nitrarea toluenului:

CH3 CH3 CH3

NO2
2 + 2 HONO2 + + 2 H 2O

NO2
o-nitrotoluen p-nitrotoluen

Nitrarea nitrobenzenului:

NO2 NO2 NO2

+ HONO2
+ HONO2 - H O - H 2O
2 NO2 NO2
NO2

meta-dinitrobenzen 1,3,5 trinitrobenzen

Halogenarea acidului benzoic:

COOH COOH

+ HCl
+ Cl2
Cl

acid metaclorbenzoic

Substituţie la hidrocarburi polinucleare

Sulfonarea naftalinei la 100°C conduce la acid α-naftalin-sulfonic, iar la 180°C conduce la acid -naftalin-sulfonic:
SO3H

+ HOSO3H + H2O

Acid α-naftalin-sulfonic

SO3H

+ HOSO3H + H2O

Acid -naftalin-sulfonic

16
 Nitrarea naftalinei are loc în prezenţă de acid sulfuric şi conduce la α-nitro-naftalină:
NO2

+ HONO2

α-nitro-naftalină

Reacţii de adiţie
 Reacţii de hidrogenare
Reducerea benzenului are loc catalitic: Ni/180 oC şi conduce la ciclohexan:

C6H6 + 3H2 = C6H12

Ciclohexan

 Reacţii de halogenare

H H Cl
C C
Cl H
H-C C-H C
C Cl
+ 3 Cl H
H-C C-H 2 Cl C H
H C
C C Cl
H Cl H

hexaclorciclohexan
H CH 2
H H C
C C CH2
HC CH HC
+2H
2 CH2
HC CH HC C
C C C
H H H H2

tetralină sau tetrahidronaftalină

H CH 2 H2 H2
C
CH2 C H C
HC + 3 H2 H2C C CH2
HC C CH2
C H2C C CH2
H H2 C H C
H2 H2

decalină sau decahidronaftalină

Reacţii de oxidare

Benzenul este stabil la oxidare.

17
 Hidrocarburile polinucleare pot fi oxidate în condiţii catalitice şi la temperaturi înalte.

naftalină acid o-ftalic anhidridă ftalică

Reacții la catena laterală

Arenele pot da reacții de substituție la catena laterală, cum ar fi clorurarea toluenului, reacții de adiție la la dublele
legături (ȋn cazul catenelor laterale nesaturate) sau reacții de oxidare. Dați cȃte un exemplu!

Compuşi organici cu funcţiuni simple

COMPUŞI HIDROXILICI

Sunt acei compuşi organici, care conţin în molecula lor, una sau mai multe grupări hidroxil (-OH).

În funcţie de natura atomului de carbon de care se leagă gruparea -OH îi putem clasifica în:

alcooli: R – OH, atunci când gruparea -OH se leagă de un carbon saturat hibridizat sp3

Exemplu: alcoolul etilic CH3 – CH2 - OH

fenoli: Ar – OH, atunci când gruparea -OH se leagă de un atom de carbon sp2 aparţinând unui nucleu aromatic

Exemplu: fenol OH

enoli: R – CH=CH-OH, atunci când gruparea -OH este legată de un atom de carbon sp2 aparţinând unei duble
legături.

Exemplu: alcool vinilic: CH2 = CH – OH

18
ALCOOLI

În alcooli, gruparea hidroxil (-OH) poate fi legată de o catenă saturată, de partea saturată a catenei unei alchene sau
de catena laterală a unei hidrocarburi aromatice.

Formulă generală: R – OH sau R - CH2 – OH

Exemple:

Metanol
Etanol
Propanol

Alcool alilic: H2C = CH – CH2 – OH (carbonul purtător al grupei hidroxil este hibridizat sp3)

Denumirea alcoolilor se face adăugând sufixul „-ol‖ la numele hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon.

Exemplu: CH3 – OH - metanol

De asemenea, trebuie precizată poziţia grupării -OH (Ex: 1-propanol şi 2-propanol, 1-butanol şi2-butanol).

O denumire mai veche foloseşte cuvântul „alcool‖ aşezat în faţa denumirii radicalului, la care se adaugă sufixul
„-ic‖ : CH3 – OH - alcool metilic

Clasificare

i. După natura radicalului hidrocarbonat din care face parte atomul de carbon saturat, purtător al grupării
funcţionale:

alcooli saturaţi (alcool propilic CH3 – CH2 – CH2 – OH)

alcooli nesaturaţi (alcool alilic CH2 = CH – CH2 – OH)

CH2 - OH

alcooli ciclici, inclusiv cei aromatici (alcool benzilic )

ii. După numărul grupărilor – OH:

alcooli monohidroxilici: alcool etilic CH3 – CH2 – OH

alcooli dihidroxilici: 1,2-etandiol sau etilenglicol

CH2 - CH2
OH OH

 alcooli polihidroxilici: glicerina sau 1,2,3 - propantriol

CH2 - CH - CH2
OH OH OH

19
 iii. După natura atomului de carbon saturat care poartă gruparea funcţională.

alcooli primari: R – CH2 - OH

alcooli secundari:

R CH - OH
R'

alcooli terţiari:
R C - OH
R'
R"

Proprietăţile alcoolilor

Proprietăţi fizice

Primii termeni, până la alcoolul cu 12 carboni în moleculă sunt lichizi. Începând de la 13 carboni sunt solizi.
Alcoolii sunt incolori şi mult mai puţin volatili decât hidrocarburile cu aceeaşi masă moleculară, însă mai
solubili în apă decât acestea. Alcoolii au molecula polară.
Punctele de fierbere şi topire sunt ridicate, fiind mult mai mari decât ale altor compuşi organici cu acelaşi număr de
carboni în moleculă. Aceasta se datorează faptului că alcoolii au moleculele asociate prin legături de hidrogen
intermoleculare.
O - H .....O - H ..... O - H .....
R R R

legături de hidrogen intermoleculare

Alcoolii polihidroxilici pot prezenta şi legături de hidrogen intramoleculare.

Proprietăţi chimice

Reactivitatea grupării hidroxil este mai mare la termenii inferiori ai seriei.

Reacţia cu metale

Dovedeşte caracterul acid al alcoolilor:

R – OH + Nao R – O- Na+ + ½ H2
alcoxid de Na sau alcoolat de Na

Exact la fel reacţionează şi cu potasiul metalic.

20
Alcoolul poate fi refăcut la adăugare de apă:

R – O- Na+ + H2O  R – OH + (Na+ + OH-)

Eliminarea apei din alcooli

a) Eliminarea intramoleculară are loc în prezenţă de H2SO4 concentrat, în cantitate mare, la temperatură şi
conduce la alchene.

2-propanol propenă

etanol etena

b) Eliminarea intermoleculară are loc în prezenţă de H2SO4 în cantitate mică sau catalitic (Al2O3, 200°C) şi
conduce la eteri:
R - OH + HO - R' R - O - R' + H2O
eter

alcool etilic dietileter

Formare de esteri

Este reacţia alcoolilor cu acizii. Poate avea loc:

a) cu acizii organici

R - O - H + R' - C = O R' - C = O + H2O

O-H O-R

c) cu acizii anorganici se formează esteri anorganici

R – OH + HOSO3H  R – OSO3H + H2O

sulfat acid de alchil

CH3 – OH + HOSO3H  CH3 – OSO3H + H2O

sulfat acid de metil

Oxidarea alcoolilor

Decurge diferit în funcţie de natura alcoolului şi de agentul oxidant folosit.

21
 Oxidarea blândă are loc în prezenţă de K2Cr2O7 (sau Na2Cr2O7) în soluţie slab acidulată de H2SO4, iar cea energică
în prezenţă de permanganat de potasiu şi acid sulfuric. Oxidarea blândă conduce la aldehide sau cetone, iar cea energică la
acizi.

Oxidarea blândă:

K2Cr2O7 + H2O
R - CH2 - OH R - C = O + H2O
H
alcool primar aldehidă

ox. blândã
K2Cr2O7 + H2SO4
R - CH - OH R - C = O + H2O

R' R'
alcool secundar cetonă

ox. blândã
K2Cr2O7 + H2SO4
R - C - OH nu reactioneazã
R' R"

alcool terţiar

Oxidarea energică:

ox. energicã
KMnO4 + H2SO4
R - CH2 - OH R - C = O + H2O

OH

alcool primar acid carboxilic

ox. energicã
KMnO4 + H2SO4
R - CH - OH R' - C = O + R" - C = O + H2O
R' OH OH

alcool secundar

ox. energicã
KMnO4 + H2SO4
R - C - OH R1 - C = O + R2 - C = O + R3 - C = O + H2O
R' R" OH OH OH

alcool terţiar
22
 Fermentarea glucidelor în prezenţa enzimelor (de ex. enzimele din drojdia de bere) conduce la alcooli. Din
glucoză, prin fermentare se obţine alcoolul etilic (reactive care are loc şi la obţinerea vinului).

C6H12O6  2 C2H5OH + 2 CO2

Alcoolul etilic este dăunător pentru corpul uman. Alcoolul etilic este important datorită utilizărilor sale (industria
alimentară, farmaceutică); este incolor, volatil, cu miros specific.

ENOLI

Sunt compuşi hidroxilici care au gruparea – OH legată de un atom de carbon hibridizat sp2, participant la o legătură
dublă (nesaturat).

Sunt compuşi nestabili şi apar de obicei ca intermediari în anumite reacţii chimice şi izomerizează rapid în compuşi
stabili, deci au un timp de viaţă foarte scurt.

Primul termen al seriei enolilor este CH2 = CH - OH - alcool vinilic, este cel mai simplu enol şi nu există în stare
liberă, ci apare ca intermediar (se notează între paranteze pătrate) şi izomerizează repede la aldehidă acetică
(tautomerizează).

CH2 = CH - OH CH3 - C = O (reactie de tautomerizare)

Tautomeri = izomeri care diferă prin poziţia unui atom de H.

Dacă la carbonul dublu legat, vecin celui la care se găseşte gruparea –OH, mai există o grupare carbonil sau
carboxil sau nitro, atunci enolul este ceva mai stabil; datorită echilibrului care se stabileşte.

Dacă hidrogenul enolic se substituie cu un radical, rezultă compuşi stabili; este cazul acetatului de vinii
şi eterului etilic al alcoolului vinilic, compuşi cu importanţă practică:

FENOLI

Sunt compuşi hidroxilici la care gruparea – OH este legată de un atom de C (sp2) aparţinând unui ciclu aromatic şi
au formula generala Ar-OH (Ar- radical aril).
Exemple:

23
 OH OH

fenol (hidroxibenzen)  - naftol

NU confundaţi fenolii cu alcoolii aromatici!

hidroxil fenolic hidroxil alcoolic

OH CH2 OH

Clasificare

După numărul grupărilor –OH, fenolii pot fi:

a) Monohidroxilici: fenol, o-crezol, m-crezol şi p-crezol;-naftol

b) Dihidroxilici şi polihidroxilici:
OH OH
1
OH
2
OH
3
OH
p-difenol (hidrochinona) 1,2,3-trifenol (pirogalol)

Proprietăţi fizice:
 Sunt substanţe solide, cristaline, mai polare decât alcolii, deci având caracter acid mai pronunţat;
 Formează punţi de hidrogen intermoleculare mai puternice decât alcoolii;
 Punctele de fierbere şi topire sunt mai ridicate;
Dau coloraţii specifice cu clorura ferică (FeCl3): fenolul – violetă, crezolii - albastră etc.
Unii reprezentanţi sunt substanţe toxice,caustice (hidroxibenzenul)
 Alţii sunt compuşi naturali antioxidanţi, cu proprietăţi sanogene, care se găsesc în plante.
Proprietăţi chimice

Electronii neparticipanţi ai atomului de oxigen si electronii π ai nucleului aromatic suferă o deplasare (conjugare),
în urma căreia atomul de oxigen capătă sarcină parţial pozitivă, iar nucleul aromatic,sarcină parţial negativă.

+
O H O H
C
HC CH
-
HC CH 
CH

24
 Aceasta conjugare explică activarea de catre gruparea –OH a nucleului aromatic în reacţiile de substituţie, precum
şi caracterul slab acid al fenolilor.
Fenolii participă la următoarele reacţii:
1. Reactii datorate gruparii –OH (ionizarea şi caracterul acid, eterificarea, esterificarea, etoxilarea)
2. Reactii datorate nucleului aromatic- reactii de substitutie (halogenare, nitrare, sulfonare, alchilare, acilare) si
reactii de aditie a hidrogenului
3. Reactii datorate concomitent nucleului si gruparii functionale: reactia de oxidare

Ionizarea

Ar-OH + H2O Ar-O- + H3O+

fenol ion fenoxid ion hidroniu
Reacţia cu metalele

Spre deosebire de alcooli, reacţia cu metalele alcaline are loc fie cu metalul ca atare fie cu hidroxidul său (metale
sub formă de cation):

C6H5 – OH + NaOH  C6H5 – O- Na++H2O

fenoxid de sodiu

Reacţia de esterificare are loc cu acizi carboxilici, halogenuri acide sau anhidride acide.

Cu clorurile acide:

O O + HCl
C6H5 - O H + CH3 - C CH3 - C
Cl O - C6H5

acetat de fenil

Prin esterificarea acidului salicilic cu acid acetic se obţine acidul acetil-salicilic (aspirina):
O

OH O - C - CH3
+ HOOC - CH3 + H2O
COOH COOH

acid salicilic acid acetic acid acetil-salicilic

Reacţia cu pentaclorură de fosfor

C6H5 – OH + PCl5  C6H5 - Cl + POCl3 + HCl

clor benzen

Eteri
Sunt compuşi organici cu oxigen şi pot fi consideraţi ca fiind derivaţi ai compuşilor hidroxilici, în care hidrogenul
grupării –OH este înlocuit cu un radical organic R-O-R’.

După natura radicalilor legaţi de oxigen, eterii pot avea catene ciclice, aciclice, saturate, nesaturate sau aromatice.

25
 Clasificare

1. După identitatea celor doi radicali:

 eteri simetrici, care sunt formaţi din radicali identici (R  R’);
exemplu: C2H5 – O – C2H5 (dietil eter)
 eteri nesimetrici, care sunt formaţi din radicali diferiţi (R R’)
exemplu : C6H5 – O – CH3 (fenil metil eter)

2. După natura celor doi radicali:

 eteri alchilici, sau mai exact, eteri dialchilici: C2H5 – O – C2H5 (dietil eter)
 eteri aromatici: C6H5 – O – C6H5 (difenil eter)
 eteri micşti: C6H5 – O – CH3 (fenil metil eter)
3. După structura radicalilor:
 Eteri aciclici (dietil eter, fenil metil eter)
 Eteri ciclici (tetrahidrofuran, dioxan)

Denumire

Se face folosind numele radicalilor constituienţi în ordine alfabetică, urmat de cuvântul eter, sau folosind cuvântul
eter urmat de numele radicalilor şi eventual precedat de prefixul ―-di‖ în cazul radicalilor identici.

Obţinere

Eterii se pot obţine prin deshidratarea intermoleculară a alcoolilor, sau prin reacţia fenoxizilor cu derivaţi halogenaţi
(vezi reacţia de la fenoli).

Deshidratarea intermoleculară a alcoolilor:

R—OH + HO—R →R—O—R + H2O

CH2 - OH HO - CH2 O
H2SO4 H2C CH2
+
CH2 - OH HO - CH2 2 H2 O H2C CH2
O
etan diol (glicol) dioxan

Deshidratarea intramoleculara a compusilor di- sau poli-hidroxilici :

2
H2SO4 CH2 - CH2
CH2 - CH2 - OH
3 4 O
CH2 - CH2 - OH H2O CH2 - CH2

1,4 butandiol tetrahidrofuran

26
 Proprietăţi

Proprietăţi fizice
Primii doi reprezentanţi (dimetil eterul şi etil-metil eterul) sunt gaze. Ceilalţi sunt lichizi şi unii sunt solizi. Sunt
volatili şi inflamabili. Au miros plăcut, ―eterat‖. Punctele de fierbere şi de topire sunt relative scăzute, mai mici decât ale
alcoolilor sau fenolilor din care provin, neavând ca aceştia, moleculele asociate prin legături de hidrogen. Eterii cu
moleculă mică sunt solubili în apă, iar cei superiori sunt puţin solubili. Densitatea eterilor este subunitară. Eterii se
folosesc ca solvenţi şi ca mediu de reacţie. Eterul etilic este anestezic, ca şi divinil eterul (ultimul fiind chiar mai puternic).

Proprietăţi chimice

Eterii sunt compuşi stabili din punct de vedere chimic, deci dau foarte puţine reacţii chimice.
Datorită prezenţei electronilor neparticipanţi pe atomul de oxigen, eterii dau reacţii cu acizii tari (HCl, H2SO4)
rezultând săruri de oxoniu.

AMINE

Aminele sunt compuşi organici cu azot, care conţin în molecula lor, una sau mai multe grupări funcţionale
aminice, ca atare ( –NH2), sau substituite (–NHR sau –NR2). Aminele sunt considerate derivaţi ai amoniacului, în care s-
au înlocuit unul sau mai mulţi atomi de hidrogen cu radicali alchil.

Clasificare
 Dupa gradul de substituire a azotului din molecula amoniacului NH3 se disting:
 Amine primare, R-NH2
 Amine secundare, R2NH
 Amine tertiare, R3N
 Dupa natura radicalilor organici legati de atomul de azot, se disting:
 Amine alifatice (alchil amine), de ex. metilamina
 Amine aromatice (aril amine)
 Amine mixte (aril alifatice)
 Dupa numarul grupelor functionale din molecula, aminele pot fi mono-, di-, tri- sau poliamine.

Exemple. Denumire

Monoamine alifatice primare

CH3-NH2 metanamina, metilamina sau aminometan
CH3-CH2-NH2 etanamina, etilamina, aminoetan
CH3-CH2-CH2-NH2 propanamina, n-propilamina, 1-aminopropan

Monoamine aromatice primare

NH2 NH2 NH2 NH2

CH3

CH3
benzenamina, 2-metilanilina, 3-metilanilina,  -naftalenamina,
fenilamina, orto-toluidina meta-toluidina  -naftilamina
anilina

27
Monoamine alifatice secundare
(CH3)2NH dimetilamina
CH3-CH2-NH-CH3 etil-metilamina, N-metil-aminoetan, N-metil-etilamina
Diamine
H2C CH2 H3C CH CH CH3 H2C CH2 CH2 CH2
NH2 NH2 NH2 NH2 NH2 NH2
1,2-etandiamina, 2,3-butandiamina 1,4-butandiamina,
1,2-etilendiamina tetrametilendiamina,
putresceina

Obţinere
1. Din amoniac, prin alchilare directa cu halogenuri de alchil se obţin amine primare, secundare, terţiare şi sare
cuaternară de amoniu:

+ CH3Cl + -
+ CH3Cl + CH3Cl + CH3Cl (CH3)4N Cl
NH3 CH3-NH2 (CH3)2NH (CH3)3N
-HCl -HCl -HCl -HCl
clorura de
tetrametilamoniu

2. Prin reducerea nitrililor se obţin amine primare.

De exemplu, obtinerea etilaminei.
Na+ C2H5OH
H3C C N + 4[H] H3C CH2 NH2
acetonitril
3. Prin reducerea nitroderivaţilor se obţin amine primare.

Fe + HCl
C6H5-NO2 + 6 [H] C6H5-NH2 + 2 H2O

4. Prin decarboxilarea aminoacizilor.

Proprietatile fizice ale aminelor

Aminele inferioare sunt gaze (metilamina, dimetilamina, trimetilamina, etilamina) si au miros de amoniac.
Aminele superioare sunt în general lichide, iar unele amine aromatice sunt solide. Aminele lichide si diaminele au miros
neplacut de peste.
Aminele au puncte de fierbere mai ridicate decat hidrocarburile corespunzatoare, deoarece prezintă legaturi de
hidrogen (care sunt mai puternice decat legaturile van der Waals); totusi, punctele de fierbere sunt mai coborate decat ale
alcoolilor cu mase moleculare comparabile, deoarece aminele formeaza legaturi de hidrogen mai slabe decat alcoolii.
Aminele inferioare sunt solubile in apa, datorita hidratarii grupei functionale prin legaturi de hidrogen.
Solubilitatea in apa scade odata cu cresterea masei molare. Aminele superioare, desi formeaza legaturi de hidrogen, nu se
dizolva in apa deoarece marimea radicalului hidrocarbonat impiedica solubilizarea totala in apa. Aminele aromatice sunt
partial solubile in apa (anilina se dizolva aproximativ 3,5%).

Proprietatile chimice ale aminelor

 Bazicitatea aminelor se datoreaza capacitatii dubletului de electroni neparticipanti ai atomului de azot de a fixa
un proton provenit de la apa sau de la acizi:

28
R-NH2 + HOH R-NH3+ + HO-

R-NH2 + HCl R-NH3+ Cl-

Aminele se dizolva complet in solutii de acizi minerali, deoarece se formeaza compusi ionici si prin tratarea acestora cu
baze mai tari se pune in libertate amina.

C6H5-NH3+ Cl- + NaOH C6H5NH2 + NaCl + H2O

clorura de fenilamoniu
Aminele alifatice sunt baze mai tari decat amoniacul, iar cele aromatice sunt baze mai slabe decat amoniacul.

 Alchilarea aminelor consta in substituirea atomilor de hidrogen de la azot cu radicalii alchil. Se obtine un
amestec de amine secundare, tertiare si saruri cuaternare de amoniu.

C6H5NH2 + CH3Cl → C6H5NHCH3 + HCl

C6H5NHCH3 + CH3Cl → C6H5N(CH3)2 + HCl

C6H5N(CH3)2 + CH3Cl → C6H5N(CH3)3]+Cl-

clorura de feniltrimetilamoniu

 Acilarea aminelor primare si secundare consta in substituirea unui atom de hidrogen de la azot cu radicalul acil,
R – CO - . Se obtin amine acilate. Ca agenti de acilare se folosesc clorurile acide, anhidridele acide, acizii
carboxilici.

Reactia de acilare serveste in sinteza organica pentru a proteja gruparea amino la oxidare si pentru separarea
aminelor tertiare de cele primare si secundare, intrucat aminele tertiare nu se pot acila.
R'-CO-Cl R-NH-CO-R' + HCl

R-NH2 + (R'CO)2O R-NH-CO-R' + R'COOH

anhidrida acida

R'-CO-OH R-NH-CO-R' + H2O

Reprezentanti naturali
Metilamina, CH3NH2, este un gaz cu miros asemănător amoniacului. Este produsă, în concentraţie mică, în multe plante.
Trimetilamina, (CH3)3N, se găseşte în deşeuri de peşte şi determină mirosul respingător al acestora. În acest caz, se
formează prin reducerea trimetilaminoxidului sub acţiunea bacteriilor. De asemenea, este foarte răspândită în plante
(întâlnindu-se şi în cele marine). Apare în grâul atacat de tăciune, formându-se prin degradarea betainei glicocolului.
Etilamina, CH3CH2NH2 şi izobutilamina, (CH3)2CHCH2NH2 au fost găsite în numeroase plante.
Numeroase amine se formează în procesele de putrefacţie pe care le suferă substanţele de natură proteică, sub acţiunea
microorganismelor. De exemplu, putresceina, H2N(CH2)4NH2, şi cadaverina, H2N(CH2)5NH2 iau naştere în urma
proceselor de decarboxilare a aminoacizilor ornitină şi lisină.
Aminele formate în plante sunt folosite în mare parte la sinteze de aminoacizi, alcaloizi şi alţi compuşi azotaţi. O altă
parte se oxidează, transformându-se în substanţe ternare, în special aldehide şi acizi. Unele amine se comportă ca
stimulatori de creştere, mai ales pentru bacterii şi ciuperci. În plantele superioare şi în cele inferioare, aminele joacă rol de
produşi intermediari în biosinteza compuşilor azotaţi.

29
Alte amine rezultate în organismul vegetal prin decarboxilarea aminoacizilor pot forma compuşi heterociclici folosiţi în
biosinteza unor alcaloizi. De exemplu, din putresceină, prin eliminare de amoniac rezultă pirolidină, care prin
dehidrogenare conduce la pirol. Similar, din cadaverină se formează piperidină, care prin dehidrogenare se transformă în
piridină.
Unele amine se transformă în alcaloizi ca urmare a reacţiilor de metilare suferite sub acţiunea metilazelor din plante.
Astfel, se formează nicotina din nornicotină, prezentă în frunzele de tutun. Tiramina, formată prin decarboxilarea
tirosinei, se poate metila în orzul încolţit, conducând la alcaloidul hordeină.
Alături de amine şi aminoacizii din plante pot suferi reacţii de metilare la grupa amino. Pe această cale se poate forma
betaina. Identificată iniţial în sfecla de zahăr, betaina se găseşte în seminţele de grâu, măzăriche, frunze de tutun, floarea-
soarelui etc.

COMPUŞI CARBONILICI

Sunt compuşi organici care conţin în molecula lor gruparea funcţională carbonil:

C=O

Atunci când carbonul carbonilic este legat de un rest hidrocarbonat (R) şi un atom de hidrogen, compusul se
numeşte aldehidă, iar când se leagă de doi radicali hidrocarbonaţi (identici sau diferiţi), compusul este o cetonă.

R R
C O C O
H R
aldehida cetona

Clasificare

În funcţie de numărul de grupări carbonil:

 Derivaţi monocarbonilici
 Derivaţi di- şi policarbonilici

După natura radicalilor hidrocarbonaţi

 Compuşi carbonilici saturaţi
 Compuşi carbonilici nesaturaţi
 Compuşi carbonilici aromatici

Exemple
CH2O (H - C = O) CH3 – CH = O CH3 - CH2 - C = O CH3
C=O
CH3 - CH2 - CH2 - C = O CH3
H C=O
H CH3 H CH3 - CH2
metanal sau etanal sau propanal sau propanonă butanal butanonă sau etil-
aldehidă formică aldehidă acetică aldehidă sau acetonă metil-cetonă
propionică sau
dimetilcetonă

30
 Denumire

În cazul aldehidelor, se adaugă sufixul ―-al‖ la numele alcanului care ne arată numărul de carboni din moleculă.
Exemple: metanal, etanal.
În cazul cetonelor, la denumirea alcanului se adaugă sufixul ―-onă‖.
Aldehidele mai pot fi denumite şi în funcţie de acidul pe care îl formează la oxidare: aldehidă acetică, aldehidă
benzoică.
Cetonele se mai denumesc prin indicarea radicalilor legaţi de grupa carbonilică (în ordine alfabetică) + cuvântul
―cetonă‖.
Compuşii carbonilici mai pot avea şi denumiri uzuale, de exemplu, acetona.
Dacă lanţul de carbon este lung, atunci poziţia funcţiei cetonice se indică prin cifre. Aceşti compuşi prezintă
izomeri de poziţie.
Exemplu:

CH3 - C - CH2 - CH2 - CH3 CH3 - CH2 - C - CH2 - CH3

O O
2 pentanonă 3 pentanonă

Obţinere

 Oxidarea energică a alchenelor:

R R
K2Cr2O7 + R''
C CH R'' + 3[O]
R' C O COOH
H2SO4
R'
alchena acetona acid carboxilic

 Oxidarea blândă a alcoolilor:

+ [O]
K2Cr2O7 + H2O
R CH2 OH R CH O
H2SO4
alcool primar aldehida

K2Cr2O7
R CH OH + [O]
H2SO4
R C O + H2O
R' R'
alcool secundar cetona

 Aditia apei la alchine (reactia Kucerov)

H2SO4 tautomerie
R C CH + HOH R C CH2 R C CH3
HgSO4
OH O
enol instabil

31
  Acilarea hidrocarburilor aromatice:

+
AlCl3
R C Cl C R + HCl
O O
clorura acida alchil-fenil-cetona

Proprietăţi

Datorită prezenţei grupării carbonil, aldehidele şi cetonele prezintă unele proprietăţi comune.

Gruparea carbonil este reactivă, fapt explicat prin deplasarea electronilor  ai dublei legături.

+
-
C=O C=O

Principalele reacţii la care participă compuşii carbonilici sunt:

 reacţii de adiţie şi de condensare (reacţii comune aldehidelor şi cetonelor)
 reacţii de oxidare (care sunt specifice aldehidelor).

Reacţii comune aldehidelor si cetonelor

1. REACŢII DE ADIŢIE
Compuşii carbonilici pot adiţiona: hidrogen, alcooli, acid cianhidric, amoniac etc. Prin adiţie de hidrogen,
aldehidele conduc la alcooli primari iar cetonele la alcooli secundari.
R - C = O + H2 R - CH - OH

H H
aldehidă alcool primar
R - C = O + H2 R - CH - OH

R' R''
cetonă alcool secundar
Prin adiţie de alcool la aldehide se obţin semiacetali, iar prin adiţie la cetone se obţin semicetali.
Reacţia decurge în cataliză acidă sau bazică.

R - CH = O + H O - CH3 R - CH - OH
O - CH3
aldehidă alcool metilic semiacetal

2. REACŢII DE CONDENSARE

Compuşii carbonilici se condensează cu substanţe organice precum: NH3, NH2-OH (hidroxil amină),
H2N-NH2 (hidrazină), C6H5-NH-NH2 (fenil hidrazină), eliminând o moleculă de apă între oxigenul carbonilic şi 2
atomi de hidrogen de la atomul de azot al reactantului.
Prin condensarea compuşilor carbonilici cu aceşti derivaţi ai azotului se formează noi legături C=N. Compuşii
carbonilici se pot condensa şi între ei, rezultând noi legături C=C.

32
 1. Condensarea cu NH2-OH
R - CH = O + H2 N - OH R - CH = N - OH + H2O

oximă
2. Condensarea cu NH3
R - CH = O + H2 NH R - CH = NH
- H2O
imină
3. Condensarea cu C6H5-NH-NH2
R - CH = O + H2 N - NH - C6H5 R - CH = N - NH - C6H5
fenil hidrazonă
În cazul cetonelor, reacţiile de mai sus, decurg identic, înlocuind în formula aldehidei H cu R.

Reacţii caracteristice aldehidelor

REACŢII DE OXIDARE
Pot fi date de reactivul Fehling sau reactivul Tollens, când se obţin acizii carboxilici corespunzători, sau alţi
agenţi oxidanţi slabi, ca: apa de clor, apa de brom. În anumite condiţii, agentul oxidant este chiar O2 (oxigen molecular).
R - CH = O + [O] R-C=O
OH
acid carboxilic
[O]
R-CHO R-COOH
K2Cr2O7/H2SO4
De revăzut reacţiile Fehling şi Tollens de la laborator!
Reacţia Fehling sub formă restrânsă:
CuSO4 + 2NaOH Cu(OH)2 + Na2SO4

CH3-CH=O + 2Cu(OH)2 CH3COOH + Cu2O + 2H2O

rosu-caramiziu
Reacţia Tollens sub formă restrânsă:
+1 +1 +3 0
R CH O + 2[Ag(NH3)2]OH R COOH + 2Ag + 4NH3 + H2O
În prezenţa oxigenului molecular din aer şi a luminii, aldehidele suferă un proces de autoxidare obţinându-se
intermediar peracid, care se transformă în acid carboxilic.
+ CH3-CHO
CH3-CH=O + O2 CH3-CO-O-OH 2CH3-COOH
acid peracetic
Alt exemplu:
O - OH
H C6H5 - C
C6H5 - C + O2
O
O

O - OH H OH
C6H5 - C 2 C6H5 - C
O
+ C6H5 - C
O
O
acid perbenzoic aldehidă benzoică acid benzoic
33
ACIZI CARBOXILICI

Acizii carboxilici sau acizii organici sunt combinaţiile care conţin în molecula lor gruparea funcţională
carboxil (-COOH), legată de un radical organic.
Formulă generală:

O
R-C
OH

În general, acizii organici sunt mai slabi decât cei anorganici.

Clasificarea
 În funcţie de natura radicalului hidrocarbonat în:
alifatici, când R = radical alchil (ex: acidul acetic)
aromatici, când R = radical aromatic (ex: acid benzoic).
 După nr. grupărilor carboxilice distingem acizi:
 monocarboxilici – o singură grupare -COOH
 dicarboxilici – două grupări -COOH
 policarboxilici –trei sau mai multe grupări -COOH

Denumire
Se denumesc conform IUPAC, adăugând sufixul „-oic‖ la numele hidrocarburii cu acelaşi nr. de atomi de
carbon, precedat de cuvântul acid.
Se mai folosesc şi denumiri uzuale, cum ar fi acid formic pentru acidul metanoic H – COOH, acetic pentru
acidul etanoic: CH3 – COOH etc.
Prezenţa mai multor grupări -COOH este indicată cu ajutorul prefixelor: „di‖, „tri‖ etc.

Structură
Gruparea -COOH este alcătuită dintr-o grupă carbonil (>C= O) şi o grupă hidroxil (–OH) legată la atomul de
carbon carbonilic.Totuşi, acizii nu prezintă reacţiile chimice caracteristice compuşilor carbonilici, iar caracterul acid este
mult mai pronunţat decât la alcooli.

O
R C
O H

Gruparea carboxil se reprezinta prin urmatoarele structuri:

-
-
O O O

C C
C +
+ O H
O H O H

I II III

34
 Proprietăţi fizice
Starea de agregare. Pot exista în stările de agregare lichidă sau solidă. Acizii monocarboxilici saturati cu
pana la zece atomi de carbon in molecula si acizii nesaturati sunt lichizi. Acizii monocarboxilici saturati superiori, acizii
dicarboxilici si cei aromatici sunt solizi. Acizii aromatici au proprietatea de a sublima.
Punctul de fierbere creste odata cu cresterea masei molare si scade cu ramificarea catenei. Acizii
nesaturati cu catene normale au temperaturi de fierbere si de topire mai mici decat acizii saturati corespunzatori.
Temperaturile de fierbere ale acizilor sunt mai mari decat ale alcoolilor corespunzatori deoarece legaturile de hidrogen
formate intre moleculele de acizi sunt mai puternice decat legaturile de hidrogen dintre moleculele de alcool, din cauza
polarizarii mai mari a legaturii O-H din acizi. Spre deosebire de alcooli si fenoli,unde puntile de hidrogen sunt
polimoleculare, acizii carboxilici pot fi asociati şi sub forma de dimeri. Legăturile de hidrogense pot forma fie
intramolecular în cazul acizilor di- sau policarboxilici, fie intermolecular între două sau mai multe molecule de acid.
-
+ O ........ H O +
R C C R
....... O
O H -
Structura de dimer se pastreaza partial si in stare de vapori, in special la termenii inferiori. In solventii
polari (apa, metanol, acetona), ca si in solventii nepolari (benzen, CCl 4), acizii grasi, la concentratii medii, se gasesc
intotdeauna dimerizati prin punti de hidrogen. La cresterea concentratiei de acizi, pot aparea asociatii trimere, tetramere,
etc.
Punctul de topire creste cu numarul atomilor de carbon din molecula. Acizii monocarboxilici cu catena liniara
prezinta o alternanta a punctului de topire, respectiv acizii cu numar par de atomi de carbon se topesc mai sus decat cei
doi acizi invecinati cu numar impar de carboni. Aceasta se datoreaza deosebirilor de structura cristalina generate de
diferentele de simetrie moleculara. Configuratia in zig-zag a catenelor acizilor saturati conduce la o aranjare mai
compacta a acizilor cu numar par de atomi de carbon. Temperatura de topire a stereoizomerilor trans este mai mare
decat la stereoizomerii cis. Din cauza simetriei moleculare mai mare in stereoizomerul trans moleculele se impacheteaza
mai compact in reteaua cristalina si formeaza retele cristaline mai stabile. La acizii nesaturati cu catena normala punctul
de topire creste pe masura apropierii dublei legaturi de gruparea carboxil.
Solubilitatea. Termenii C1-C3 sunt miscibili cu apa din cauza hidratarii gruparii functionale prin legaturi
de hidrogen. Solubilitatea in apa scade cu cresterea radicalului hidrocarbonat care este hidrofob. Acidul butiric de
exemplu are solubilitatea in apa 5,1g% iar acidul hexanoic are solubilitatea 0,4g%. Termenii cu mai mult de 12 carboni
in molecula sunt practic insolubili. Solubilitatea diferentiata a acizilor in diversi solventi permite separarea lor. Acizii
butiric, hexanoic, octanoic se pot extrage din amestecuri prin antrenare cu vapori de apa.
Mirosul. Acizii formic si acetic au miros intepator caracteristic,termenii mijlocii au miros neplacut,iar
termenii superiori sunt inodori.

Proprietăţi chimice

Reacţia de ionizare
R – COOH + H2O → R – COO- + H3O+
Ion carboxilat
CH3 – COOH + H2O → CH3 – COO- + H3O+
ion acetat
Reacţia de neutralizare
R – COOH + KOH R – COO-K+ + H2O
carboxilat de potasiu

35
 COOH +
COO K
+ 2 KOH + 2 H2 O
COOH COO K+
Acid oxalic Oxalat de potasiu

Acizii organici, ca orice acid, schimbă culoarea indicatorilor. Tăria acizilor organici scade cu creşterea catenei
de carbon.
CH3 – COOH  CH3 – (CH2)2 – COOH
Acizii reacţionează cu metalele, formând săruri.

Reacţii de formare a derivaţilor funcţionali

Acizii carboxilici dau numeroase reacţii chimice prin care se formează derivaţii lor funcţionali. De exemplu
cu alcoolii formează esteri.

O + HO - R' O
R-C + H2O
R-C O - R'
OH

Acizii carboxilici reacţionează cu amoniacul şi formează săruri de amoniu, care prin deshidratare parţială
conduc la amide. Prin deshidratarea totală sarea de amoniu conduce la nitril.

Reacţia de deshidratare
Conduce la anhidre. Poate avea loc intramolecular în cazul acizilor di- sau policarboxilici cu moleculă mare şi
intermolecular în cazul acizilor monocarboxilici.

O O
C C
OH cat, t o
- H2 O O
OH
C C
O O
Acid o-ftalic anhidrida ftalică

acidul acetic anhidrida acetică

Reprezentanţi
Acidul acetic se utilizeaza ca aditiv de conservare, avand proprietati antimicrobiene; este mai eficient
asupra bacteriilor si drojdiilor decat asupra mucegaiurilor. Se foloseşte şi la prepararea unor esenţe aromate: acetat de
etil, acetat de butil. Sărurile acidului acetic se numesc acetaţi. Acetatul de sodiu este mai eficace asupra mucegaiurilor.
Acidul acetic actioneaza prin scaderea pH-ului, iar acetatii actioneaza prin scaderea activitatii apei.
Acidul acetic se obţine industrial prin fermentaţie acetică a alcoolului etilic (oţetirea vinului). În laborator se
poate obţine prin numeroase reacţii chimice, cum sunt oxidarea aldehidei acetice sau oxidarea energică a alcoolului etilic
(vezi reacţia la laborator).

36
 Acidul acetic pur se numeşte acid acetic glacial pentru că se solidifică la rece, este un lichid incolor cu gust
acru şi miros înţepător.
Este solubil în apă în orice proporţie. Este folosit în alimentaţie sub formă de soluţie apoasă de concentraţie
între 3% - 6% (oţet).
Acidul benzoic este putin solubil in apa rece, solubil in apa calda, alcool, uleiuri. Datorita acestui fapt se
utilizeaza mai mult sarurile care sunt solubile in apa si in alcool. Se foloseste ca agent de conservare pentru produsele
din peste si pentru sucurile din fructe.
Acidul formic are proprietati antiseptice si se utilizeaza pentru conservarea sucurilor de fructe, a icrelor
de peste si pentru dezinfectia recipientilor in industria vinurilor. Se obtine industrial din hidroxid de sodiu si monoxid de
carbon la 2000C si 1,5 atmosfere. Acidul se pune in libertate cu cid sulfuric din formiatul de sodiu obtinut initial.
Acidul propanoic se foloseste ca si conservant antimicotic in cazul produselor de panificatie, a
branzeturilor, a fructelor si legumelor deshidratate, a produselor de cofetarie.
Acidul sorbic se gaseste in fructele scorusului de munte si se obtine sintetic conform reactiei:

CH2(COOH)2
CH3CHO + CH3CHO CH3-CH=CH-CHO H3C CH CH CH CH COOH
-H2O -H2O -CO2 acid 2,4-hexadienoic
aldehida crotonica
(acid sorbic)

Se prezinta sub forma de cristale incolore, este putin solubil in apa rece, solubil in apa calda si in etanol. Are
actiune antifungica si se foloseste pentru branzeturi, produse de panificatie, produse vegetale murate, in vinificatie.
Acidul cinamic, C6H5-CH=CH-COOH, are proprietati antibacteriene si antifungice. Acidul si esterii lui
se folosesc ca antiseptici si agenti conservanti. Se foloseste si ca agent aromatizant in industria parfumurilor.
Acidul adipic se foloseste ca acidifiant si ca sechestrant in industria uleiului, ca agent in inducerea
gelifierii. Esterul propilic se utilizeaza ca aromatizant pentru sosul de soia.
Acidul fumaric se foloseste ca acidulant si ca antiseptic, la fabricarea sarurilor de afanare pentru
panificatie si ca sinergetic pentru antioxidantii fenolici. Se obtine prin fermentatia enzimatica a glucozei, prin oxidarea
ciclohexanului.
Acidul etilendiaminotetraacetic (EDTA):

HOOC CH2 CH2 COOH

N CH2 CH2 N
HOOC CH2 H2C COOH
Având capacitatea de a chela (sechestra) ionii metalelor grele, adausul de EDTA se foloseste pentru:
- stabilizarea vitaminei C din sucul de rosii, portocale, grapefruit, lamai fata de oxidare.
- protejarea solutiilor de vitamina C, vitamina B1, B12, acid folic
- prevenirea imbrunarii neenzimatice a produselor de origine vegetala, care este datorata formarii unor
complexe metalice cu polifenolii.

-
OOCH2C CH2 CH2 CH2COO-
H2C N +2 N CH2
M
OC O O CO

complex de EDTA cu un metal bivalent

37
 Dintre hidroxiacizi se folosesc ca aditivi alimentari: acidul lactic, acidul tartric, acidul malic, acidul citric,
acidul ascorbic.
Acidul lactic exista sub forma a doi izomeri optici si a unui amestec racemic, optic inactiv.

COOH COOH Acidul lactic dextrogir, acid (+)-lactic, se gaseste in sange, in sucul
gastric, in muschi ,unde se formeaza prin degradarea fiziologica a hidratilor de
H C OH HO C H
carbon. Concentratia acidului creste dupa o activitate intensa. Forma dextrogira
CH3 CH3 se obtine prin scindarea amestecului racemic.
acid (-)-lactic acid (+)-lactic Acidul lactic levogir, acid (-)-lactic, se gaseste rar in natura si se
obtine prin scindarea acidului lactic racemic.
Acidul lactic racemic, acid (±)-lactic sau acidul lactic de fermentatie, se gaseste in laptele acru, in varza
acra, in melasa. Se formeaza prin fermentatia lactica a glucozei, lactozei, zaharozei sub actiunea fermentilor lactici
(enzime produse de Bacillus lacti acidi):
C6H12O6 → 2CH3-CH(OH)-COOH
Ca materie prima se foloseste melasa, maltoza (amidon zaharificat), zerul bogat in lactoza de la fabricile de
branzeturi, laptele smantanit, siropul de porumb, tarata de grau. Amestecul de reactie se trateaza cu branza fermentata si
carbonat de calciu pentru fixarea acidului lactic pe masura ce se formeaza (deoarece bacteriile nu se pot dezvolta la o
concentratie de peste 0,5% acid lactic). Fermentatia este totala in 8-10 zile la 300C.
Lactatul de calciu format se dizolva la cald in apa, apoi este pus in libertate prin acidulare cu acid sulfuric.
Amestecul se filtreaza pentru indepartarea sulfatului de calciu, iar filtratul se decoloreaza cu carbune activ, apoi se
concentreaza la presiune redusa, la 800C. Acidul lactic format se purifica prin distilare la presiune redusa. Acidul lactic
se izoleaza sub forma unui sirop cu 80-90% acid lactic.
Acidul lactic racemic se gaseste sub forma de sare in mere si in alte fructe, in vin,in sucul de rosii.
Se obtine si sintetic hidrolizand cianhidrina acetaldehidei, sau prin reducerea acidului cetopropionic, ori prin
hidroliza acidului 2-cloropropanoic. Acidul se separa prin distilare la vid inaintat sub 1mmHg.
La conservare sau la incalzire se produce o reactie de autoesterificare, formandu-se initial acid lactillactic
(acid dilactic). In timp sau pe masura ce solutia se concentreaza se formeaza acizi polilactici care la incalzire
hidrolizeaza si formeaza acid lactic.

CH3
HC O C O H3C CH COO CH COO CH COOH
COOH HC OH OH CH3 CH3
CH3
acid dilactic acid trilactic
Acidul lactic se prezinta sub forma uni lichid siropos incolor sau slab galbui,cu gust acru si miros slab
specific,este solubil in apa,etanol,glicerina,insolubil in benzen,cloroform.
Acidul lactic se foloseste ca acidifiant, ca agent de conservare (pentru masline, vegetale murate, pentru
prelungirea duratei de conservare a carnii in carcasa, in amestec cu acidul ascorbic si cu acidul sorbic).
Lactatii si acidul lactic se folosesc ca agenti de tamponare si de stabilizare, ca sinergici pentru
antioxidanti.
Acidul malic (acidul hidroxisuccinic).Se gaseste sub forma levogira, acidul (-)-malic,in fructele necoapte,
in legume, unde se formeaza prin degradarea oxidativa a hidratilor de carbon. Industrial se obtine acidul malic racemic
prin hidratarea catalitica a acidului maleic,sau prin hidratarea enzimatica (in prezenta fumarazei) a acidului fumaric. Se
foloseste ca acidulant.
38
 Acidul citric (acidul 2-hidroxi-l,2,3-propan tricarboxilic) se gaseste liber sau ca sare acida de potasiu in
fructe, mai ales in citrice. Apare ca intermediar in metabolizarea hidratilor de carbon (ciclul acidului citric).
Obtinere.Industrial se obtine prin fermentatia citrica a unor zaharuri(zaharoza,glucoza,sau un amestec de
glucoza si fructoza,format prin invertirea zaharului)folosind unele ciuperci (cytromyces) sau mucegaiuri
(Penicillium,Aspergillus niger). Ca materie prima se foloseste melasa,zaharul invertit,zaharoza.
Reactia globala este o reactie de oxidare:
C6H12O6 + 3/2 O2 → C6H8O7 2 H2O
Acidul citric se obtine si prin extractie din sucul de lamaie, care este supus mai intai fermentatiei pentru
indepartarea zaharurilor, a pectinei, a substantelor proteice. Filtratul obtinut dupa fermentatie se concentreaza pana la
densitatea de 1,24g/ml apoi se trateaza cu hidroxid de calciu, cand precipita la incalzire citratul de calciu (este solubil in
apa rece si greu solubil in apa calda). Dupa filtrare si spalare cu apa, citratul de calciu separat este acidulat cu acid
sulfuric, cand se pune in libertate acidul liber. Solutia este apoi concentrata si lasata sa cristalizeze.
Metoda de sinteza a acidului citric consta in tratarea 1,3-dicloroacetonei cu acid cianhidric, urmata de
hidroliza, apoi tratare cu KCN, urmata de hidroliza nitrilului.
Proprietatile fizice ale acidului citric. Acidul citric exista sub doua forme: anhidra si monohidrat. Forma
anhidra formeaza cristale monoclinice sau pulbere microcristalina din solutie apoasa concentrata fierbinte. Este solubil
in apa (59,2% la 200C si 84% la 900C), usor solubil in alcool, greu solubil in eter, cloroform, are punct de topirre 1530C.
Acidul citric monohidrat C6H8O7.H2O formeaza cristale ortorombice din solutie concentrata rece. Este mai solubil decat
forma anhidra, are pt 1000C. In aer umed este usor delicvescent (absoarbe vapori de apa din atmosfera pana la
dizolvare), iar in aerul uscat si cald sau prin incalzire la 40-500C pierde apa de cristalizare (este eflorescent).
Acidul citric si citratii se utilizeaza ca sinergici pentru antioxidanti, adica maresc eficienta unui
antioxidant prin chelarea (sechestrarea) ionilor metalici, in special cupru si fier, care favorizeaza procesul de oxidare.
Acidul citric se foloseste la tratarea molustelor supuse refrigerarii si congelarii. Prin complexarea ionului de cupru se
previne formarea complexului colorat Cu-tiol, responsabil de aparitia culorii albastre si a mirosului specific. Sistemul
acid citric / citrati are rol de sistem tampon, adica se opune variatiilor mari de pH la adaugarea unor cantitati mici de
acid tare sau baza tare. Acidul citric se foloseste si ca acidulant.
Acidul citric se foloseste si ca un component al sarurilor efervescente, impreuna cu hidrogenocarbonatul
de sodiu. Avand aciditate mai mare, descompune carbonatul acid si pune in libertate dioxidul de carbon.
Acidul tartric (acidul dihidroxisuccinic) se prezinta sub patru forme stereoizomere:acidul dextro-tartric,
acidul levo-tartric, acidul tartric racemic (optic inactiv prin compensatie intermoleculara) si acidul mezo-tartric(optic
inactiv prin compensatie intramoleculara).
COOH COOH COOH

H C OH HO C H H C OH

HO C H H C OH H C OH

COOH COOH COOH

acid- (+)tartric acid-(-)tartric acid mezotartric

(forma dextro) (forma levo)

Acidul dextro-tartric se gaseste in fructe liber sau sub forma de sare (de K, Ca, Mg), si in drojdia de vin
(piatra de vin) sub forma de tartrat acid de potasiu, de unde se pune in libertate prin tratare cu acizi minerali.
Acidul tartric levogir se obtine prin dedublarea amestecului racemic, acid (± )-tartric, cu baze optic active.
Acidul tartaric racemic este un amestec echimolecular de enantiomeri si se obtine sintetic prin oxidarea acidului fumaric.
Oxidarea acidului maleic cu permanganat de potasiu in mediu slab bazic conduce la acid mezotartric.
Acidul tartaric se prezinta sub forma de cristale incolore sau pulbere cristalina alba, fara miros, cu gust acru.
Este usor solubil in apa, in alcooli dar este greu solubil in eter si insolubil in benzene.
39
 Acidul tartric se foloseste ca acidulant in sucurile din struguri si din alte fructe, in gemuri, in panificatie.
Intra in compozitia sarurilor de afanare, alaturi de carbonatul acid de sodiu. Acidul tartric si tartratii de sodiu si potasiu
se folosesc ca sinergici pentru antioxidanti si ca sisteme tampon.

ESTERI
Definiţie. Esterii sînt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici formaţi la eliminarea apei între o grupare
carboxil şi una hidroxil de tip alcoolic sau fenolic. Au formula generală:

în care cei doi radicali pot fi identici sau diferiţi.

Nomenclatură. Esterii se denumesc, prin analogie cu sărurile acizilor carboxilici, folosind numele radicalilor
respectivi:

acetat de metil formiat de etil benzoat de etil

Clasificare.
1. După natura radicalilor hidrocarbonaţi:
- esteri alifatici – ambii radicali de tip alchil (acetat de etil),
- esteri aromatici – ambii radicali de tip aril (benzoat de fenil),
- esteri micşti – radicali de ambele tipuri (benzoat de metil, acetat de fenil)
2. După nr. grupărilor carboxil modificate în molecula unui acid sau cel al grupelor hidroxil din molecula unui
alcool, esterii pot fi mono-, di-, tri-, polifuncţionali.
Ex.: trigliceridele sunt esteri trifuncţionali, proveniţi din esterificarea celor trei grupe –OH ale glicerinei cu
acizi graşi.
Metode de preparare. Esterii se pot obţine prin esterificarea directă din acizi carboxilici şi alcooli (sau
fenoli):

acid alcool ester

iniţial: 1 mol 1 mol 0 0
echilibru: 0,33 moli 0,33 moli 0,66 moli 0,66 moli
Reacţia de esterificare este o reacţie de echilibru, deoarece produşii de reacţie (esterulşi apa) pot reacţiona
refăcând alcoolul şi acidul iniţial. Dacă se porneşte de la unmol de acidsi un mol dealcool, după atingerea echilibrului se
constată că în sistem se găsesc: 0,66 moli ester, 0,66moli apă, rămânând necombinate (de fapt ca produse ale reacţiei
inverse) 0,33 moli acid şi 0,33 moli alcool. Dacă se porneşte invers, de la un mol de ester şi un mol de apă, după
atingerea echilibrului amestecul are aceeaşi compoziţie.
Deplasarea acestui echilibru, în sensul formării unei cantităţi cât mai mari de ester sepoate face pe două căi:
—folosirea unui exces dintr-unul din reactanţi (acidul sau alcoolul);
—eliminarea continuă din amestec, a unuia din produşii de reacţie (esterul sau apa).
În practică se foloseşte cea de-a doua variantă, îndepărtând continuu din sistem, prin distilare unul din
produşii de reacţie — esterul sau apa (distilă componentul cu punctul de fierbere mai mic).
40
 La reacţia de esterificare acidul carboxilic elimină grupul -OH din gruparea carboxil iar alcoolul elimină
hidrogenul de la gruparea hidroxil. Această comportare a fost verificată folosind la esterificare un alcool marcat cu
izotopul 18O. După efectuarea reacţieis-a constatat că izotopul oxigenului a fost găsit integral în ester, nu în apa
eliminată.

Reacţia de esterificare este reversibilă, dar echilibrul acestei reacţii se atinge într-un timp foarte lung, peste 13
ani. Dacă însă reacţia se conduce în prezenţă de acid sulfuric concentrat, durează doar câteva ore.
Transformarea alcoolilor sau fenolilor in esteri se poate face cu bune randamente şi prin tratarea acestora cu
unii derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici: cloruri acide sau anhidrideacide.

clorură de benzoil benzoat de fenil

anhidridă acetică acetat de metil acid acetic

În asemenea sisteme, echilibrul de reacţie este mult deplasat spre dreapta şi de aceea au bune randamente şi
sunt preferate.
Proprietăţi fizice. Esterii sînt substanţe lichide sau solide, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici. Au
puncte de fierbere inferioare acizilor şi alcoolilor din care provin, neavând ca aceştia moleculele asociate prin legături de
hidrogen. Sunt incolore şi frumos mirositoare. Esterii sînt folosiţi ca solvenţi, ca plastifianţi şi ca esenţe frumos
mirositoare în industria cosmetică şi alimentară.
Proprietăţi chimice
1) Principala proprietate chimică a esterilor este hidroliza, reacţie inversă a esterificării. Ea este practicată de
obicei în mediu bazic pentru deplasarea echilibrului şi conduce la sarea acidului şi la alcoolul respectiv.

acetat de etil acetat de sodiu alcool etilic

2) Reacţia esterilor cu amoniacul conduce la alcoolul respectiv si la un alt derivat funcţional al acizilor
carboxilici — o amidă:

amidă alcool
Reacţia este de fapt o hidroliză bazică (amonoliza) a unui ester.
3) În reacţie cu hidrazina (H2N - NH2), esterii dau hidrazide;

ester hidrazina hidrazida alcool

41
 4) În prezenţa hidracizilor, esterii se descompun (acidoliză) şi rezultă halogenuri de alchil, eliberându-se acizii
carboxilici:

R – COOCH3 + HI R – COOH + CH3– I

Reprezentanţi mai importanţi. Esterii naturali se clasifică în trei grupe: esteri inferiori (esenţe de fructe),
ceruri şi grăsimi.
Esterii inferiori sînt substanţe lichide, au molecula mică şi se folosesc ca dizolvanţi în industria chimică, aşa
cum sînt: acetaţii de etil, de butil, de amil. Unii esteri inferiori au miros plăcut şi servesc ca esenţe de fructe;
— formiatul de etil H—COO—C2H5, lichid cu miros de rom;
— butiratul de etil CH3—CH2—CH2—COO—C2H5 are miros de ananas;
— butirat de izoamil, un lichid cu miros de pere;
— esterii acidului valerianic au miros de mere;
— acetat şi propionat de benzil au aromă de iasomie şi se utilizează în parfumerii.
Cerurile numite şi ceride sînt esteri ai acizilor grasi (monocarboxilici superiori) şi alcooli superiori, cu catenă
normală; în natură se găsesc amestecuri de ceruri cu acizi şi alcooli liberi, uneori şi cu alcani.
După provenienţa lor se cunosc:
— ceruri vegetale, care se formează la suprafaţa frunzelor sau fructelor împiedicând evaporarea apei, ca de
exemplu: ceara de palmier, ceara de bumbac etc.;
— ceruri animale, în unele cazuri fiind nişte secreţii ale pielii, acestea au importanţă mai mare şi au fost mai bine
studiate. Ca exemple de ceruri animale pot fi menţionate: ceara de albine, fiind un amestec de esteri formaţi din
alcooli şi acizi ce conţin între 24 şi 34 atomi de carbon în moleculă. În această ceară s-a identificat cerotinatul de
miricil: C25H51—COO—C30H31.
Din capul unui mamifer marin, caşalotul (physiter macrocephalus) s-a izolat o ceară solidă — walratul şi o
ceară lichidă - uleiul de spermaceti. În prima, s-a identificat palmitatul de cetil CH3—(CH2)14—COO—C16H33.
Lanolina este un exudat de pe lâna de oaie, de unde se poate extrage cu ajutorul solvenţilor. Este un amestec
format aproximativ din părţi egale de esteri, alcooli liberi şi acizi liberi. Alcooliişi acizii au catene normale sau
ramificate, conţinând 10 -32 atomi de carbon. Se găsesc alcooli primari şi secundari, dar şi alcooli din clasa sterolilor
cum este colesterolul. În lanolină există şi alţi steroli care au proprietăţi de emulsionare. Lanolina se foloseşte pentru
prepararea cremelor cosmetice de calitate.
— ceruri minerale; exemplu clasic îl constituie ceara montană, izolată din cărbuni bruni; aceasta este ceara
plantei primitive, având şi compoziţie similară cerurilor vegetale.
Multe ceruri au utilizări în industria textilă, la prepararea apreturilor, ele conferind ţesăturii un efect de
moliciune, în acest scop se folosesc: ceara de albine, ceara de carnauba (ceară de palmier), ulei de spermaceti, lanolină
etc.
Grăsimile sunt esteri ai glicerinei cu acizii graşi superiori, motiv pentru care se mai numesc şi gliceride.
Grăsimile au o importanţă deosebită pentru organismele animale şi vegetale, prezentând în acelaşi timp şi mare
importanţă tehnică. Formula generală a grăsimilor este:

42
AMIDE

Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici, în care hidroxilul grupării COOH este înlocuit cu o grupare
amino (-NH2).
Formula generală este:

Structura grupării amidice: o grupă carbonil şi una amino legate la acelaşi carbon.

Clasificare:

1. După natura acidului de la care provin:

 Amide alifatice:
O
CH3 - C
NH2
acetamida

 Amide aromatice:
O
C6H5 - C
NH2
benzamida

2. După numărul grupărilor funcţionale:

 Monoamide
 Diamide
 Poliamide

Un tip special de amidă este ureea, considerat a fi diamida acidului carbonic:

Acid carbonic Acid carbamic Uree

Denumirea amidelor se face substituind sufixul „-oic” sau „-ic”, din numele acidului din care provin cu „-
amidă”, cu renunţarea la cuvântul „acid” din denumirea compusului carboxilic:
H – CO – NH2 = formamidă (provine din acidul formic)
C6H5 – CO – NH2 = benzamidă (provine din acidul benzoic)

Amidele secundare ciclice se numesc imide, iar denumirea lor se formează similar amidelor aciclice,
înlocuind sufixul -amidă cu -imidă:

43
 Maleinimidă Succinimidă Ftalimidă

Amidele substituite la azot cu radicali hidrocarbonati (alchilici sau arilici) pot fi considerate ca amine acilate:

C6H5-NH-OC-CH3 CH3-NH-CO-C6H5

fenilacetamidă metilbenzamidă
(acetilanilină sau (benzoilmetilamină)
acetanilidă)

Amidele se obţin prin tratarea cu amoniac a acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor (cloruri acide, anhidride
acide, esteri etc):

O
R - COOH + NH3 R-C + H2O
(exces) NH2

R – CO – Cl + NH3R – CO – NH2 + HCl

O
O + NH3 R-C + R' - OH
R-C
O - R' NH2

Amidele mai pot fi obţinute prin hidroliza parţială a nitrililor.

PROPRIETĂŢI FIZICE
Sunt de obicei solide cristaline, cu excepţia formamidei, care este lichidă.
Punctele lor de fierbere, ridicate, indică existenţa asociaţiei moleculare prin punţi de hidrogen.

Pot prezenta următoarele structuri de rezonanţă:

O (-)
O
R-C R-C
NH2 NH2 ( + )

PROPRIETĂŢI CHIMICE

Hidroliza amidelor
Conduce la refacerea acidului din care provin cu eliberare de amoniac.

44
 R - CONH2 + H2O R - COOH + NH3

Deshidratarea
Poate avea loc în prezenţă de pentaclorură de fosfor sau anhidridă acetică.

PCl5 sau anh. aceticã

R - CO - NH2 R-C N
- H 2O
Nitril

Una dintre cele mai importante amide este ureea. Este folosită ca îngrăşământ agricol. Se formează în
procesele metabolice din organismele vii. Organismul omenesc elimină zilnic 25 - 30 g uree (prin urină), rezultată din
catabolismul protidelor alimentare.

Încălzită la 100C, elimină amoniac şi formează biuretul:

0
100
H2N - CO - NH2 + H2N - CO - NH2 H2N - CO - NH - CO - NH2
NH3
biuret

COMPUSI ORGANICI CU FUNCTIUNI MIXTE

AMINOACIZI

Generalităţi; clasificare
Aminoacizii reprezintă unitatea structurală de bază din structura protidelor. Deşi în natură se cunosc peste
200 aminoacizi, în structura protidelor organismele utilizează un număr restrâns de aminoacizi (20 - 22).
Formula generală:
R
H2N C COOH
H
Aminoacizii sunt substanţe organice cu funcţiuni chimice mixte, funcţia carboxil (-COOH) care imprimă
caracter acid şi funcţia amină (-NH2) care imprimă caracter bazic, ambele fiind legate, de obicei, de acelaşi atom de
carbon, notat cu litera grecească α.
Toţi aminoacizii au în comun o catenă principală H2N-CH-(COOH), diferenţierea făcându-se prin catena
laterală ( - R). │

Aminoacizii se pot clasifica după diferite criterii: natura radicalului "R", numărul funcţiunilor amino şi
carboxil, prezenţa eventuală a altor grupări funcţionale (-OH, -SH) în moleculă.

45
 Aciclici - monoaminomonocarboxilici
- monoaminodicarboxilici
- diaminomonocarboxilici
- monoaminomonocarboxilici cu grupare - OH (hidroxiaminoacizi)
Aminoacizi - monoaminomonocarboxilici cu sulf (tioaminoacizi)

Ciclici - aromatici
- heterociclici

Aminoacizii monoaminomonocarboxilici. Sunt aminoacizi simpli, catenele laterale (R) sunt nepolare,
manifestă o solubilitate redusă în apă.

Aminoacizi monoaminodicarboxilici. Sunt constituenţi ai tuturor proteinelor vegetale şi animale. Amidele lor
se găsesc de asemenea în structura proteinelor, totodată reprezentând un mijoc de depozitare şi transport al azotului
amoniacal.

Aminoacizi diaminomonocarboxilici. Prezenţa unei a doua grupări funcţionale -NH2 (amino) le conferă
acestor aminoacizi un caracter bazic şi o creştere a gradului de solubilitate.

46
 Hidroxiaminoacizi şi tioaminoacizi
Conţin grupări hidroxil sau sulf (sub formă de grupe – SH sau punţi disulfurice – S – S - ).

Aminoacizi aromatici şi heterociclici

3.2.2. Proprietăţi fizico-chimice ale aminoacizilor

Proprietăţi fizice. Aminoacizii sunt substanţe cristalizate, incolore, majoritatea fiind solubili în apă şi
insolubili în solvenţi organici. Aminoacizii au caracter amfoter pe seama celor două funcţiuni. Astfel, dizolvaţi în apă au
structură de amfion:

47
 Datorită caracterului amfoter, aminoacizii formează săruri atât cu acizii cât şi cu bazele, deci în mediul acid se
comportă ca o bază, iar în mediul bazic ca un acid. Ei formează soluţii tampon.

Datorită caracterului amfoter, aminoacizii au în organism rol de substanţe tampon, proprietate ce o transmit şi
peptidelor şi proteinelor, în a căror constituţie se găsesc.

Aminoacizii pot prezenta izomerie de poziţie, datorită locului ocupat de funcţiunea amină faţă de cea
carboxil. Atunci când această funcţie se leagă de carbonul vecin funcţiunii carboxil avem izomerul . Aminoacizii care
intră în compoziţia proteinelor sunt izomerii . Cu excepţia glicocolului, toţi aminoacizii conţin carboni asimetrici, deci
pot să prezinte izomeri optici. Având izomerie optică -aminoacizii aparţin şi seriilor sterice D şi L.  aminoacizii
naturali aparţin seriei sterice L.

Proprietăţi chimice. Aminoacizii sunt substanţe active, pot da reacţii pe seama funcţiunii carboxil, amină,
ambelor funcţiuni, radicalului "R" sau altor grupări funcţionale pe care le au unii aminoacizi (de exemplu -OH, -SH etc).

a) Reacţiile aminoacizilor datorită grupării carboxil

1. Cu hidroxizii formează săruri.

2. Cu alcoolii, aminoacizii formează esteri.

3. Prin reacţia cu hidrogenul, aminoacizii sunt reduşi până la aminoalcooli.

48
 4. Decarboxilarea aminoacizilor constă în eliminarea de dioxid de carbon sub acţiunea enzimelor în mediu
biologic sau prin încălzire puternică în mediu neutru. Produşii rezultaţi sunt amine biogene cu rol farmacodinamic sau
aminoacizi monocarboxilici.

b) Reacţiile aminoacizilor datorită grupării amină

1. Reacţia cu acizii cu formare de săruri de amoniu:

2. Funcţiunea amină se poate acila, rezultând amide substituite. Această reacţie are loc cu cloruri acide sau
acizi.

3. Reacţia cu aldehidele conduce la azometine sau baze Schiff.

Această reacţie este utilizată la dozarea cantitativă a aminoacizilor, fiind cunoscută sub numele de metoda
Sörensen.

49
 4. Reacţia de dezaminare constă în eliminarea funcţiunii amină şi se poate realiza pe mai multe căi:
a) Cu acidul azotos, rezultă hidroxiacizi şi azot liber; volumul de azot rezultat permite să se calculeze
cantitatea de aminoacid (metoda Van Slyke de dozare a aminoacizilor).

b) Dezaminarea oxidativă conduce la formarea  cetoacizilor şi amoniacului.

c) Dezaminarea reductivă transformă aminoacizii în acizi carboxilici:

d) Dezaminarea hidrolitică transformă aminoacizii în hidroxiacizi.

e) Dezaminarea desaturantă determină formarea de acid nesaturat şi amoniac.

Aceste dezaminări, cu excepţia celei cu acid azotos, au loc în organismele vii sub acţiunea enzimelor,
reprezentând o cale de metabolizare a aminoacizilor.

a) Reacţiile aminoacizilor pe seama ambelor grupări

1. Formarea legăturilor peptidice se datorează reacţiei dintre funcţiunea carboxil a unui aminoacid şi
funcţiunea amino a următorului aminoacid. Această reacţie este importantă pentru organisme, deoarece astfel se
sintetizează peptidele şi proteinele.

50
 2. Reacţia cu sărurile unor metale grele (cupru, cobalt, nichel) conduce la formare de săruri complexe
(compuşi cu legături chelatice) care sunt stabile, greu solubile şi colorate.

3. Reacţia cu ninhidrina conduce la formarea unei coloraţii albastru violet. Reacţia serveşte atât la
identificarea aminoacizilor, cât şi la dozarea lor cantitativă (folosind metoda colorimetrică).

COMPUŞI HETEROCICLICI

Definiţie – Sunt substanţe organice care conţin în ciclu unul sau mai mulţi heteroatomi legaţi de atomi de
carbon.

Prezintă în general caracter aromatic, conform regulii lui Huckel, având inele de 5 sau 6 atomi, cu unul sau mai
mulţi heteroatomi implicaţi în sextetul aromatic.

Clasificare

1. Conform precizărilor IUPAC, ţinând seama de numărul de atomi din inel (5,6) şi de numărul de heteroatomi
(1,2,3,4 etc.)

A. Compuşi heterociclici pentaatomici

O S NH NH O

Furan Tiofen Pirol Benzpirol Benzofuran

B. Compuşi heterociclici hexaatomici

monoheteroatomici (piran,tiapiran,piridinã);

poliheteroatomici (oxazine ,tiazine ,diazine etc.)

51
 N
N N N

Piridina Chinolina Izochinolina Acridina

N N N
N N N N N N
N
O S NH N N N NH N

Oxazol Tiazol Imidazol Pirazină Pirimidină Purină Flavină

Reprezentanţi importanţi

 Furfuralul (furfurol din latinescul furfur = tărâţe) este un lichid incolor (T.f. 161-164oC), stabil. În aer se
oxidează uşor. Este o substanţă care se obţine uşor din pentozani, în mediu acid (v.zaharuri). Este parţial
solubil în apă. Este solvent selectiv şi component de aromă. Este materia primă pentru obţinerea
tetrahidrofuranului şi a nitrilului adipic (v.nylon).
 Benzofuranul (cumarona) se formează la cocsificarea cărbunilor. Este un lichid uleios (T.f. 173 oC),
stabil în mediu alcalin dar polimerizează în mediu acid, dovedind un caracter mai nesaturat decât furanul.
In natură se găsesc unii derivaţi importanţi ai benzofuranului, de cele mai multe ori sub formă de
glicozide ale hidroxicumaranonelor.
 Auronele sunt pigmenţi naturali ca şi flavonele. Au culoare galbenă-oraj şi se găsesc în petalele florilor.
Izolate din ţesuturi sunt însoţite de clorofilă şi au culoare galbenă-verzuie. Prin hidroliza glicozidelor
separă agliconii ca derivaţi de hidroxibenzilidencumaranone
 Biotina este vitamină şi factor esenţial de creştere a numeroase microorganisme şi a unor animale. Se
prezintă ca racemic. Structura biotinei a fost elucidată prin degradare şi prin sinteză.
 Benztiofenul (tianaften) se găseşte în petrolul brut, împreună cu fracţiunea naftalenică, de unde se
izolează prin dizolvare în acid sulfuric, sulfonare şi distilare. Se obţine prin sinteză directă prin ciclizarea
acidului o-formil-fenil-tioacetic.
 Pirolul se găseşte în cantităţi mici în gudroanele rezultate la distilarea cărbunilor de pământ şi în cantităţi
mai mari în produsele de pirogenare a unor materiale bogate în proteine (oase, coarne, copite etc.).
Unii derivaţi ai pirolului se formează în timpul tratamentului termic al alimentelor
Numele de pirol derivă de la grecescul pyros=ulei roşu
 Benzpirolul sau indolul se găseşte în gudroanele cărburilor de pământ, în fracţia care distilă între 220o şi
260oC, în proporţie de 3-5%. In cantităţi mici se găseşte în uleiuri eterice obţinute din multe plante
(iasomie, portocal etc.).
 Serotonina, 5-hidroxitriptamina, este răspândită în lumea vegetală şi animală. Are rol în activitatea
sistemului nervos central şi este agent vasoconstrictor.

52
 Indigo. Indigoul a fost descris de Plinius, în antichitate. In acele timpuri se obţinea din plante din genul
indigofera tinctoria (India şi Egipt), apoi din drobşor (cardama). In secolul XVIII drobşorul a fost adus şi
cultivat şi în Europa.
In plante indigoul se găseşte stocat sub formă de indican vegetal care, în timpul macerării plantelor
zdrobite, cu apa, hidrolizează la indoxil. Indoxilul reacţionează cu oxigenul din aer şi trece în indigo.
Indigoul natural conţine impurităţi.
 Stricnina şi brucina, substanţe din clasa alcaloizilor, conţin un nucleu de dihidroindol condensat
superior.
 Compuşi pirolici macrociclici
In natură există mulţi compuşi care conţin patru nuclee pirolice legate 2,5- prin grupări metin (=CH-)
Porfina este cel mai simplu compus identificat în produşi naturali, dar care a fost obţinută prin sinteză
(H.Fischer, 1935) din 2-pirolaldehida, în prezenţa acidului formic. Porfina este un compus cristalin de
culoare roşie, care formează cu unele metale, Fe, Mg, Cu, Co, V etc, combinaţii complexe în care metalul
este legat de cei patru atomi de azot
Hemoglobina, colorantul roşu din sângele vertebratelor, este o cromoproteidă alcătuită dintr-o
componentă proteică globina şi o grupă prostetică colorată, hemul, care este constituit dintr-un nucleu
porfirinic. In hem, cei doi atomi de hidrogen de la azotul nucleelor pirolice sunt înlocuiţi cu ionul feros,
FeII, care coordinează şi ceilalţi atomi de azot.
Clorofila este colorantul verde din frunze, numită de Pelletier şi Caventou (1817), studiată de Berzelius şi
recunoscută prin studii optice de către Stokes (1854). Separarea de către M.Ţvet (1906), studiile lui
Willstätter şi apoi ale lui H.Fischer (1928) au contribuit la cunoaşterea structurii clorofilei. Clorofila este
un amestec de clorofila a şi b cu nucleu porfinic, format din patru nuclee pirolice, în care elementul
central este magneziu.

53