T1.

Chimia (din egipteană kēme (chem), însemnând „pământ”) este una din ştiinţele
fundamentale, care studiază substanţele cu structura şi proprietăţile lor, urmărind în acelaşi timp
modificările produse asupra acestora de reacţiile chimice. Întrucât toate substanţele sunt
compuse din atomi, capabili să formeze molecule, studiul chimiei se axează în general pe
interdependenţa dintre atomi şi molecule. Chimia modernă a evoluat din alchimie, urmând
revoluţia chimică (1973).
Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradiţional după tipul de materie studiată sau
tipul de studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică
(studiul materiei organice, vii), biochimia (studiul substanţelor găsite în organismele biologice),
chimie fizică (studiile legate de energie despre sistemele chimice la scală macro-, moleculară şi
submoleculară), electrochimie, chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o
înţelegere a compoziţiei chimice şi structurii acestuia), etc. Multe alte discipline specializate au
ieşit la suprafaţă în anii recenţi, ex. neurochimia - studiul sistemului nervos.

1. Prezentare generală
Chimia este ştiinţa care studiază substanţele chimice care sunt constituite din atomi sau
particulele subatomice, precum protonii, electronii şi neutronii. Atomii se combină pentru
producerea moleculelor şi a cristalelor. Chimia mai este numită şi ştiinţa de mijloc sau ştiinţa
centrală, întrucât combină toate celelalte ştiinţe ale naturii, precum astronomia, fizica, biologia şi
geologia.
Naşterea chimiei poate fi atribuită anumitor practici, numite alchimie, care sunt efectuate
de mai multe milenii în multe părţi din lume, în mod special în Orientul Mijlociu.
Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi şi proprietăţile materiei cu care
interacţionăm sunt consecinţe ale proprietăţilor substanţelor chimice şi ale interacţiunilor lor.
Spre exemplu, oţelul este mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legaţi,
formând o structură cristalină mai rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că
poate reacţiona în mod spontan cu oxigenul în cadrul unei reacţii chimice deasupra unei anumite
temperaturi. Zahărul şi sarea se dizolvă în apă deoarece proprietăţile lor moleculare/ionice permit
dizolvarea în condiţii ambientale.
Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei sunt rezultatul interacţiunii fie dintre
substanţe chimice diferite fie dintre materie şi energie. Chimia tradiţională implică studiile
interacţiunilor dintre substanţe într-un laborator specializat folosind diverse vase de laborator. O
reacţie chimică este transformarea unor substanţe în una sau mai multe alte substanţe. Poate fi
reprezentată simbolic printr-o ecuaţie chimică. Numărul atomilor de pe partea stângă şi dreaptă a
acestor ecuaţii chimice trebuie sa fie egal. Natura reacţiilor chimice pe care o substanţă le poate
suferi şi descărcările de energie ce pot surveni sunt definite prin anumite legi de bază, numite şi
legi chimice.
Energia şi entropia sunt la fel de importante în majoritatea studiilor chimiei. Substanţele
chimice sunt clasificate în funcţie de structura lor dar şi de compoziţia lor chimică. Ele pot fi
analizate folosind instrumete de analiză chimică, precum spectroscopia şi cromatografia.

2. Istoric
Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani. Pe la
sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.Hr., populaţiile antice deţineau deja tehnologiile necesare
care urmau să formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi: extragerea metalelor din
minereuri, obţinerea vaselor de lut, fermentarea berii şi a vinului, crearea de pigmenţi pentru
cosmetice şi picturi, extragerea substanţelor din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau
ca parfum, obţinera brânzei, obţinerea sticlei şi obţinerea de aliaje precum bronzul.
Naşterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la
apariţia metalurgiei - arta şi ştiinţa care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru
obţinerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă
principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înţelese - se credea că este o transformare, nu
o purificare. Mulţi şcolari din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază în aur
este posibilă, lucru care a dus la formarea alchimiei şi căutarea pentru piatra filozofală, despre
care se credea că va aduce astfel de transformări la o singură atingere. Atomismul grec datează
din anul 440 î.Hr., după cum spune cartea De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), scrisă de
Lucretius în anul 50 î.Hr.
Unii consideră arabii şi perşii ca fiind cei mai vechi chimişti, cei care au introdus
observarea precisă şi experimentarea controlată şi astfel descoperind multe substanţe chimice.
Cei mai influenţi chimişti musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi şi al-Bruni. Lucrările lui
Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania prin traducerile unui pseudo-Geber,
care şi-a semnat cărţile cu numele de „Geber”. Contribuţia alchimiştilor şi metalurgiştilor indieni
a adus de asemenea o contribuţie importantă.
Apariţia chimiei în Europa a avut loc datorită epdiemiilor frecvente de ciumă şi molimi
(cum ar fi moartea neagră) din aşa-numitele Vremuri Întunecate, care a dus la o creştere a nevoii
de medicamente. Se credea că există un medicament universal numit elixirul vieţii care poate
vindeca toate bolile, dar care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.
Deoarece pentru unii practicanţi, alchimia era o ocupaţie intelectuală, în timp, au excelat
în acest domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente şi cu o
înţelegere destul de vagă a substanţelor chimice şi medicamentelor, a format o formă hibridă de
alchimie şi ştiinţă, numită şi chemiatrie sau iatrochimie.[12]
De asemenea, influenţe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes,
care vroiau o anumită rigoare în matematică şi cereau eliminarea dogmelor şi subiectivismului
din observaţiile ştiinţifice, au dus la revoluţia ştiinţifică. În chimie, ea a început cu Robert Boyle
(1627-1691), care formulat ecuaţii precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietăţile stării
gazoase. Mai târziu au urmat legea conservării masei substanţelor în 1783 şi dezvoltarea teoriei
atomice a lui John Dalton în ajurul anului 1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea
chimiei bazată pe această lege dar şi teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe baza
cercetărilor lui Lavoiser. Acestea şi alte astfel de schimbări înţelese de largile mase de oameni au
fost denumite generic revoluţia chimică. Contribuţiile lui Lavoisier au dus la ceea ce acum se
numeşte chimie modernă - chimia studiată în instituţiile de învăţămând în toată lumea.

3. Conceptele fundamentale
ATOM
Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanţă care prin procedee chimice
obişnuite nu poate fi divizată în alte particule mai simple. Este unitatea de bază a unui element
chimic. Este o grupare de materie care conţine un nucleu încărcat cu o sarcină electronică
pozitivă, care este format din protoni şi neutroni şi un înveliş electronic în jurul nucleului
datorită căruia atomul are sarcina electrică 0. Atomul este de asemenea cea mai mică particulă
care poate reţine unele proprietăţi chimice ale elementului, ca potenţialul de ionizare.
 ELEMENT
Conceptul de element chimic este legat de cel de substanţă chimică. Un element chimic e
reprezentat de un anumit număr de protoni în nucleii atomilor. Acest număr e cunoscut ca
numărul atomic Z. Spre exemplu, toţi atomii cu 6 protoni în nucleu formează elementul carbon,
toţi atomii cu 92 de protoni în nucleu formează elementul uraniu. Totuşi elementul poate avea
mai mulţi izotopi, care diferă de la unul la altul prin numărul de neutroni din nucleu.
De-a lungul timpului s-a încercat prin multe metode clasificarea elementelor chimice iar
cea mai convenabilă metodă - folosită şi în ziua de azi - tabelul periodic al elementelor, numit şi
tabelul periodic al lui Mendeleev, cuprinde într-o formă tabulară elementele chimice aranjate în
funcţie de proprietăţile fizice şi chimice ale acestora.
COMPUS
Un compus este o substanţă care conţine o combinatie a atomilor a doua sau mai multe
elemente chimice într-o anumită proporţie, astfel încât îi determină compoziţia şi organizarea
particulelor din el, care îi determină proprietăţile chimice. Spre exemplu, apa este un compus de
hidrogen şi oxigen în proporţia 2/1, atomul de oxigen fiind între cei doi atomi de hidrogen la un
unghi de 104,5°. Compuşii sunt formaţi şi interconvertiţi de reacţiile chimice.
SUBSTANŢĂ
O substanţă chimică este o formă de materie cu o compoziţie proprie şi un set de
proprietăţi. Strict vorbind, un amestec de componente,elemente sau componente şi elemente nu e
o substanţă chimică, dar poate fi numită chimică. Cele mai multe din substanţele pe care le
întâlnim în viaţa de zi cu zi sunt amestecuri, ex. aerul, aliajele, biomasele etc.
Nomenclatura substanţelor este o parte critică din limbajul chimiei. La începuturile
chimiei, numele substanţelor erau date de către descoperitor, lucru ce ducea adeseori la confuzii
şi dificultăţi. Totuşi, astazi sistemul IUPAC al denumirilor chimice le permite chimiştilor de a
specifica prin nume componentele specifice dintre o varietate infintă de chimicale. Denumirea
standard a unei substanţe chimice este stabilită de către IUPAC (International Union of Pure and
Applied Chemistry). Există sisteme bine definite pentru a denumi diferitele specii chimice. În
completare, Chemical Abstracts Service a dezvoltat o metodă de a indexa substanţele chimice. În
acest sistem fiecare substanţă chimică este indentificată cu ajutorul unui număr cunoscut ca
numărul CAS.
MOL
Un mol este cantitatea de substanţă care conţine un număr de entităţi elementare (atomi,
molecule sau ioni), după cum există în atomi 0.012 kilograme (sau 12 de grame) de carbon-12, în
cazul în care atomii de carbon-12 sunt nelegaţi şi inerţi. Acest număr este cunoscut sub numele
de constantă Avogadro, şi este determinată empiric. În prezent, valoarea sa acceptată este de
6.02214179(30) × 1023 moli. Este la fel ca termenul de o „duzină”, în sensul că este un număr
absolut (care nu are unităţi) şi poate descrie orice tip de obiect elementar, deşi folosirea molului
este limitată la măsurarea structurilor subatomice, atomice, şi moleculare.
Numărul de moli a unei substanţe într-un litru de soluţie este cunoscut sub numele de
molaritate. Molaritatea este unitatea comnuă folosită pentru a exprima concentraţia unei soluţii în
chimia fizică.
IONI ŞI SĂRURI
Un ion este o specie, un atom sau o moleculă, care a pierdut sau a câştigat unul sau mai
mulţi electroni. Cationii încărcaţi pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) şi anionii încărcaţi
negativi (de exemplu, clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu,
clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni poliatomici care nu se despart în timpul reacţiilor sunt
hidroxizii (OH-), fosfaţii (PO43-) şi alţii.
Ioni în stare gazoasă sunt adesea cunoscuţi sub numele de plasmă.

ACIDITATE ŞI BAZICITATE
O substanţă poate fi deseori clasificată ca un acid sau o bază. Acest lucru este făcut de
multe ori pe baza unui anumit tip de reacţie, şi anume la schimbul de protoni dintre compuşi
chimici. Cu toate acestea, o extensie a acestui mod de clasificare a fost facută de chimistul
american, Gilbert Newton Lewis; în acest mod de clasificare reacţiile nu sunt limitate la cele care
au loc într-o soluţie apoasă, astfel, nu mai este limitată la soluţii în apă. În conformitate cu
conceptul lui Lewis, de o importanţă crucială sunt schimburile de electroni.
STARE DE AGREGARE
În plus faţă de proprietăţile chimice specifice în care se disting diferitele clasificări
chimice, chimicalele pot exista în mai multe stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările
chimice sunt independente de aceste clasificări de stare; cu toate acestea, unele stări mai exotice
sunt incompatibile cu anumite proprietăţi chimice. O stare de agregare este un set de stări ale
unui sistem fizic macroscopic care au o compoziţie chimică şi proprietăţi fizice relativ uniforme
(aşa cum sunt temperatura, structura cristalină, presiunea, etc.). Proprietăţi fizice, cum ar fi
densitatea şi indicele de refracţie tind să se încadreaze în valorile caracteristice de fază. Starea
materiei este definită de starea de tranziţie, care are loc când enegia introdusă sau luată dintr-un
sistem merge în reorganizarea structuri sistemului, în loc de a schimba condiţiile.
Uneori distincţia între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniţă discretă, în acest
caz, chestiunea se consideră a fi într-o situaţie supercritică. Când cele trei stări să îndeplineasc,
pe baza condiţiilor, este cunoscut ca un triplu punct şi deoarece acest lucru este invariant, este un
mod convenabil de a defini un set de condiţii.
Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid şi gazos. Multe
substanţe prezintă mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale fierului (alfa,
gama, şi delta), care variază în funcţie de temperatură şi presiune. O diferenţă principală printre
fazele solide este structura de cristal, sau aranjament, a atomilor. Mai puţin cunoscute sunt stările
de agregare precum plasma, condensările Bose-Einstein şi condensările fermionice şi fazele
paramagnetice şi feromagnetice ale materialelor magnetice.
REDOX
Oxido-reducerea (sau redox) este o reacţie ce are loc cu transfer de electroni între speciile
atomice. Substanţele ce prezintă proprietatea de a oxida alte substanţe se numesc agenţi oxidanţi
sau simplu, oxidanţi. Acestea îndepărtează electroni din alte substanţe. În mod similar,
substanţele ce prezintă proprietatea de a reduce alte substanţe se numesc agenţi reducători, sau
simplu, reducători. Aceştia transferă electroni unei alte specii chimice. Oxidarea reprezintă
cedare de electroni, iar reducerea decurge cu acceptare de electroni. Reacţiile redox au loc cu
schimbarea numărului de oxidare a speciilor chimice implicate. Astfel, oxidarea decurge cu
creşterea acestuia, iar reducerea are loc cu scăderea lui.

REACŢIE CHIMICĂ
Orice proces care modifica proprietăţile chimice ale unei substanṭe sau în care se formezǎ
o noua substanţǎ.În timpul unei reacṭii, reactanṭii se transformǎ în produşi.

Numărul lui Avogadro (NA) – numărul de particule ce se conţin într-un mol de substanţă.
 NA = 6,023 ·1023
Valenţa (numărul de oxidare) este dată de numărul electronilor cu care atomul participă la
formarea legăturilor chimice.
Elementele din subgrupele principale formează legături prin intermediul electronilor
ultimului nivel energetic (electronii se numesc electroni de valenţă). Elementele din subgrupele
secundare prezintă stări de valenţă diferite, deoarece participă la legături atât electronii ultimului
strat, cât şi electronii din straturile interioare.
Legătura chimică uneşte două sau mai multe elemente chimice. Poate fi: legătură covalentă
polară şi nepolară, legătură ionică, legătură metalică, legătură coordinativă şi legătură de
hidrogen.