CHIMIA ORGANICĂ

Chimia organică este ramura chimiei care se ocupă cu studiul structurii, proprietăților, reacțiilor (de
sinteză, de descompunere, etc) a compușilor organici.[1] Studiul structurii determină formulele chimice
pe baza compoziției chimice. Studiul proprietăților include cele fizice, chimice și evaluarea reactivității
chimice. Studiul reacțiilor include sinteze chimice de produși naturali, medicamente, polimeri.

Printre compușii organici se numără hidrocarburile (compuși formați doar din carbon și hidrogen), dar și
o gamă largă de substanțe derivate de la hidrocarburi, care pot conține și oxigen, azot, sulf, fosfor,
halogeni sau bor, precum și alte elemente, dar în cantități mult mai miciConexiunea cu chimia
anorganică e realizată prin chimia organometalică, ca o știință de trecere între chimia anorganică și
organică. De asemenea, se mai studiază și metaloizii ca elemente din constituția compușilor organici.

Diversitatea structurală a compușilor organici asigură o gamă largă de aplicații în diferite domenii de
activitate prin fabricarea la nivel industrial a multor produse comerciale (precum cele farmaceutice,
petrochimice și derivați ai lor, plastice și explozivi). De asemenea, chimia organică este o știință de
legătură, fiind punctul de plecare pentru alte științe: chimia organometalică, biochimia, farmacologia,
chimia polimerilor, știința materialelor, etc.

ISTORIC

Înainte de secolul al XIX-lea, chimiștii erau de părere că compușii obținuți din organismele vii aveau o
așa-zisă „forță vitală”, care îi diferenția de compușii anorganici. Conform teoriilor vitalismului (sau a
teoriei forței vitale), compușii chimici se pot forma doar sub influența „forței vitale” în corpul
organismelor.[4] În timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, erau publicate primele studii sistematice
ale compușilor organici.

În 1828, Friedrich Wöhler, pionierul chimiei organice, a sintetizat ureea (carbamida), un constituent al
urinei, folosind numai materiale anorganice ca punct de plecare (cianat de potasiu și sulfat de amoniu).
Aceasta era prima dată când un compus organic era sintetizat în laborator fără să se folosească
materiale biologice. Această sinteză a invalidat teoria forței vitale și indirect vitalismul.

În 1856, William Henry Perkin, încercând să obțină chinină, a produs în mod accidental un colorant care
a devenit cunoscut ca negru/mov de anilină, primul colorant organic de sinteză. Descoperirea sa a
crescut interesul pentru chimia organică.

Practic, era industriei farmaceutice a început odată cu dezvoltarea chimie organice și a biochimiei. În
ultimul deceniu a secolului al XIX-lea, s-au pus bazele acestei industrii prin descoperirea și fabricarea
acidului acetilsalicilic (cunoscut ca și aspirină) de către Bayer din Germania.[7] Începând cu 1910, Paul
Ehrlich și grupul său de cercetare au dezvoltat arsfenamina (cunoscută ca și Salvarsan), aceasta fiind
primul tratament medicinal pentru sifilis, și astfel au inițial practica medicală a chimioterapiei.[8] Studiile
sale au adus contribuții uriașe în dezvoltarea antiserului pentru difterie și a altor seruri terapeutice.[9]