ISTORIA INOVAȚIILOR ÎN CHIMIA ORGANICĂ ȘI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA

DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE

Vasile CURJOS,
Ana CÎRCHELAN,
Catedra de Inginerie și Științe Aplicate
Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul

Abstract: Concerns the field of chemistry and chemical separation from other sciences
emerged in the eighteenth century works of M. V. Lomonosov from A. L. Lavoisier.
Organic chemistry is the branch of chemistry that studies the structure, property, synthesis or
decomposition reactions of organic compounds.
Bochimia has its originele in organic chemistry, but starts as self-contained science when in
1833, the French chemist Anselme Pazen first discovered enzyme called amylase today.
Renowned scientists and chemists in the history of organic chemistry are: Friedrich Wohler
who managed to obtain laboratory oxalic acid in 1824. In 1928 Alexander Flemend showed how to
obtain penicillin from the fungus Penicillinum. Romanian scientist Victor Babes in 1885 suggested
that the inhibitory action of substances produced by microorganisms could be used therapeutically to
destroy pathogens. German chemist Otto objectionable Unverdorben the first anelina in 1826, the
chemist Adolph Wilhelm Hermann Kolbe synthesized acetic acid in 1845, and acetylene Berthellot in
1862. Russian chemist Butlerov get Aleksandru methylene iodide, trioxymethylene site,
urotropin. German chemist Eduard Buchner in 1896 explains uses the mechanism of alcoholic
fermentation. In the second half of the twentieth century James Watson, Francis Crick, Rosalind
Franklin and Maurice Willkins causes DNA Structure. Aurelius is Guglia chemist Moldovan which
Moldova consisted scientist molecules to fight cancer.

Domeniul preocupărilor chimiei şi separarea chimiei de alte ştiinţe (fizică, mineralogie,

metalurgie etc.) s-a conturat în secolul al XVIII-lea, începând cu lucrările lui M. V. Lomonosov şi A.
L. Lavoisier.
Chimia organică este ramura chimei, care se ocupă cu studiul structurii,
proprietăților, reacțiilor de sinteză sau de descompunere a compușilor organici. Compușii organici sunt
substanțe alcătuite în principal din carbon și hidrogen, dar pot conține
și oxigen, azot, sulf, fosfor sau bor, precum și restul elementelor, dar în cantități mult mai mici.1
Denumirea de chimie organică provine din concepţia greşită (numită teoria vitalistă a lui Jöns
Iakob Berzelius(1779-1848) care consideră că substanțele organice sunt sintetizate numai în
organismele vii sub influenţa "forței vitale”), teorie care a dominat până la începutul sec. al XIX-lea.2
Din punct de vedere istoric, prima substanță organică creată artificial a fost sintetizată de către
Friedrich Wöhler care reușește să obțină în laborator acidul oxalic în 1824 iar prin distilarea uscată a
oaselor, Wöhler a obținut ureea.3
Sinteza ureei a infirmat teoria forței vitale și a deschis calea sintetizăii a noi substanțe organice.
Într-un ritm amețitor au apărut sinteze dintre cele mai neobișnuite, obținandu-se substanțe pe care nu
le vom găsi niciodată în natură. Realizând medicamente, parfumuri, esențe sintetice, mase plastice,
cauciuc sintetic, coloranți și fibre sintetice, sinteza organică s-a dovedit a fi unul din aliații de nădejde
ai omului în lupta sa pentru o viață mai bună și mai frumoasă.
Sintetizarea substanţelor organice din substanţe minerale prin sintetizarea ureei din substanţe
tipic anorganice a spulberat această concepţie greşită şi a dovedit încă o dată unitatea materială,
indestructibilă a lumii.

1
Proust, Joseph Louis (1754–1826)", 100 Distinguished Chemists, European Association for Chemical and Molecular
Science, 2005
2
C. D. Neniţescu, Chimie generală; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
3
Lehrbuch der Chemie, Dresda, 1825, 4 volume
268
 Chemată din ce în ce mai mult să găsească cele mai diverse căi
de rezolvare a nevoilor societăţii, chimia a trebuit să-şi creeze în
primul rând cele mai bune metode de lucru. Una dintre acestea fiind
sinteza organică, metoda aparţinând chimiei organice domeniu
definitiv consumat, al cărei obiect îl constituie compuşii unui singur
element-carbon.
Până nu de mult parfumurile noastre se datorau florilor iar
esenţele – fructelor. Chimistul însă a cercetat şi florile şi fructele: le-a
macerat, extras, distilat, analizat, iar la sfârşit ne-a convins că de fapt
mirosurile se datorează unor substanţe organice, uneori foarte simple
ca eteri, esteri, alcooli nesaturaţi, pe care le putem fabrica şi noi, nu
numai natura. Astfel parfumul iasomiei este propionatul de benzil, al
Fig.1. Friedrich Wöhler trandafirilor – geraniolul. Astăzi se fabrică prin metode chimice peste
(31.06.1800-23.09.1882) 1000 de produse destinate industriei de mirosuri.
chimist german Când lâna, mătasea şi bumbacul au început să nu mai ajungă,
Sursa: Lehrbuch der chimiştii au inventat fibrele sintetice. Şi astfel nailonul, capronul,
Chemie, Dresda, 1825, 4 perlonul, tergalul şi terilena au rezolvat problema textilelor.
volume Dintre diferitele calităţi ale corpurilor cu care omul a făcut
cunoştinţă încă de la începutul existenţei sale, o atracţie deosebită a
exercitat-o asupra sa culoarea. În natură culoarea înseamnă lumină şi
viaţă.
Colorantul este o substanță naturală sau obținută prin
sinteză chimică, care într-o cantitate foarte mică este capabilă să imprime culoarea sa altor compuși cu
care intră în contact: piele, materiale textile. Foarte mulți coloranți naturali erau cunoscuți încă
din antichitate dintre care mai căutați erau : indigoul, șofranul și purpura.1
De unde se lua culoarea? Din natură şi ca urmare avea un număr restrâns de culori. Cea mai
aleasă culoare din antichitate era purpura. Meșteșugarii fenicieni au fost primii care au
extras purpura din corpul moluștei Murex purpureus și au utilizat-o în colorarea vestimentației. Era
privilegiul regilor, simbolizând puterea. Colorantul se extrăgea din melcul de purpură de pe coastele
Mediteranei. Pentru a extrage un 1g de purpură erau necesari 10 000 melci care se găseau foarte greu.
Pentru a vopsi în întregime un veşmânt cu purpură erau necesari 300 000 de melci. Un alt colorant,
cârmâz, extras dintr-o insectă şi care colora bumbacul şi lâna în portocaliu, fiind şi el foarte greu de
procurat.
Hemoglobina şi clorofila, aceşti doi tainici purtători ai vieţii animale şi vegetale sunt intens
coloraţi. Multe mii de ani s-au scurs până ce omul a descoperit secretul culorilor. Culoarea înseamnă
în primul rând lumină căci în întuneric toate corpurile sunt negre. Florile, păsările, fluturii, peştii
strălucesc în cele mai minunate culori. În schimb omului nu i s-a dat decât culoarea pielii, a ochilor şi
a părului. De aceea omul a avut din totdeauna tendinţa de a înfrumuseţa îmbrăcămintea şi trupul prin
culoare.
Una din marile realizări ale chimiei organice o reprezintă producerea de coloranţi sintetici care
sunt ieftini, la îndemâna tuturor o imensă gamă de culori şi nuanţe.
Primul colorant chimic a fost negrul de anilină, obținut de William Henry Perkin în 1856,
prin oxidarea anilinei cu bicromat de potasiu.
Chimia organică a făcut ca esenţa de trandafir şi de rom, de vanilie şi de camfor, indigoul şi
purpura să fie articole accesibile pentru toţi la fel ca sticla şi hârtia. După mai bine de un secol de
cercetări astăzi se cunosc peste 50 000 de coloranţi diferiţi. Toţi coloranţii de sinteză dau la vopsire
nuanţe ale celor şapte culori fundamentale (roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet).
Fiecare din culorile respective este fabricată în mii de nuanţe la care se adaugă şi culorile rezultate din
amestecul acestora. De exemplu: pentru roşu există 3000 de nuanţe iar pentru negru 400.2
Pornind de la experimentul lui Wöhler, se ajunge în scurt timp la o multitudine de substanțe
organice obținute din substanțe anorganice.

1
Mică enciclopedie de chimie, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974
2
B.A.Ivanov, A.P.Terentiev Curs de chimie organică,, Chimia organică și industria sintezei organice, Editura de Stat ,,Cartea
moldovenească”, 1960.
269
 Compușii organici pot fi caracterizați prin nomenclatura substanțelor organice, care atribuie un
nume stabilit printr-un set de reguli stricte elaborate de către IUPAC (Uniunea pentru Chimie Pură și
Aplicată).1
De la uree care este cel mai bun ingrășământ chimic și până la detergenți, săpun,
anvelope, prima sinteza organica s-a dovedit una dintre cele mai valoroase descoperiri pentru evoluția
omului spre o viață în care să dispună de condiții cât mai bune de trai.
Chimia organica a deschis porţile tuturor ramurilor industriale, spre dezvoltare, progres. Pe
lângă facilitarea vieții prin produse de uz casnic, de uz personal, de uz intelectul a făcut posibilă
existența unor portițe de scăpare în tratarea unor boli.
Ca exemplu, Penicilina formula chimică C9H11N2O4S.
Istoric. În 1928 Alexander Fleming a arătat cum poate fi obținută penicilina din
fungusul Penicillinum. Dar pentru obținerea unui medicament eficace, a fost necesară activitatea
australianului Howard Florey, a germanului Ernst Boris Chain și britanicului Norman Heatley, etc.
Primul care a semnalat, în 1885, acțiunea inhibantă a substanțelor elaborate de
microorganisme a fost savantul român Victor Babeș; tot el a sugerat
că aceste substanțe ar putea fi utilizate în scop terapeutic pentru
distrugerea agenților patogeni.2
Importanța. Acest medicament a avut un puternic impact asupra
medicinii. Până la descoperirea antibioticelor, infecțiile produse de
răni și boli precum sifilisul erau aproape întotdeauna mortale.
În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită,
antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți. Pornindu-se cu
un avânt impresionant după descoperirea lui Wöhler, oamenii de
știință reușesc să sintetizeze glucoza, vitamina C, vitamina B12,
colesterolul, care dezvoltă în mod inițial nedorit medicina, punându-se
Fig.2. Placa de onoare a astfel primii stâlpi ai medicinii.
Anilina (arabă an-il - planta de indigo) este o substanță lichidă
lui Otto Unverdorben
incoloră, puțin uleioasă cu un miros dulceag, care devine în contact cu
aerul brun-deschis. Anilina a fost obținută pentru prima dată în 1826
Sursa:
de Otto Unverdorben, chimist german, prin distilarea în mediu alcalin
a indigoului, din care a fost produs o vopsea albastră, de unde provine
B.N.Stepancenco
și numele de ulei albastru. Din anul 1897 anilina va fi produsă
Scurt istoric al dezvoltării din planta de indigo prin „metoda de sinteză Heumann” în fabrica de
chimiei organice Chimia sodă (BASF) din Ludwigshafen. Anilina era produsă anterior firmei
organică, (BASF) încă din 1873 de firma „ Agfa” din „Berlin-Rummelsburg”.
Editura,,Lumina” Ea era folosită ca și colorant în fabrica de pielărie în tipografie.3
Chișinău 1970 Utilizarea anilinei este făcută mai ales în industria chimică, ea
fiind materie primă pentru procesele de sintetizare a coloranților,
fibrelor sintetice precum și la producerea cauciucului și a unor medicamente.
Anilina este o substanță toxică care produce hemoliză, se presupune că ar fi și cancerigen. Ea
este un toxic de contact absorbindu-se prin piele.
Printre metodele de obținere a anilinei se numără „metoda Bechamp” a reducerii nitratului de
benzol cu fier în prezența acidului clorhidric:

Nitratul de benzol, fierul și apa reacționează cu obținere de Anilina și oxidul de fier (II, III)
valent.Urmează neutralizarea cu oxid de calciu (CaO) și distilarea anilinei dintr-o soluție apoasă,
produsul secundar obținut, oxidul de fier e folosit ca pigment la coloranți. O altă metodă este reacția
amoniacului cu fenol:

Primul colorant chimic a fost negrul de anilină, obținut de William Henry Perkin în 1856
prin oxidarea anilinei cu bicromat de potasiu.

1
A. S. Banciu, Din istoria descoperirii elementelor chimice, Editura Albatros, 1981
2
Manual de chimie generală pentru institutele de învăţământ superior tehnic. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967.
3
B.N.Stepancenco Scurt istoric al dezvoltării chimiei organice Chimia organică, Editura ,,Lumina” Chișinău 1970
270
 Din istoria anilinei…Wiliam Perkin…Mai întâi "violet de alilitoluidină", apoi "purpură de
anilină", în final- Mauveina
Un tînăr numit William Perkin, în vârsta de numai 18 ani, a primit ca tema, de la profesorul sau
de chimie (care voia, cumva, sa-l “pună la ambiție”) să prepare chinina, o substanță folosită ca
medicament împotriva malariei. În 1856, în casa londoneză a părinților săi, William și-a amenajat un
laborator în pod și s-a apucat de experimente. Dar, lipsit de experiență, – câte experiență în chimie
poți avea la 18 ani ? – n-a reușit sa prepare nici o substanță anti-malarică; în schimb – norocul lui! – a
descoperit altceva: o substanță colorantă de un violet intens. Era mauveina sau violetul de anilina,
primul colorant organic sintetic. Descoperirea ei a marcat nașterea unei întregi clase de asemenea
coloranți, care au înlocuit, în doar câteva decenii, coloranţii naturali, extraşi din plante și animale,
care fuseseră utilizați, până atunci, timp de milenii. Şi, totodată, aceeași mauveina a dus la apariția
uriașei industrii a coloranților – primele substanțe chimice produse cu adevărat la scară industrială.
APOI… Testând colorantul pe mătase și pe alte țesături, William Perkin și-a dat seama că
substanța descoperita de el avea un potenţial enorm ca vopsea pentru textile și a obținut pentru ea un
brevet de invenție, iar în anul următor a deschis un atelier de boiangerie, de pe urma căruia s-a
îmbogățit. Și, cum o descoperire duce adesea la alta, anumiți coloranți sintetici au fost utilizați, printre
altele, pentru colorarea preparatelor de laborator, ceea ce a contribuit la descoperirea cromozomilor și
apoi a ADN-ului, baza tuturor cercetărilor de genetică de azi. Lucrările asupra unor coloranți au dus –
tot întâmplător – și la descoperirea sulfamidelor, o mare clasa de substanțe cu acțiune antimicrobiană,
utilizate pe scară foarte largă și azi. Așa se scrie istoria – în cazul de față, un fel de istorie
“accidentală” a științei.
În iunie 1866, William Perkin a fost ales membru al Societăţii Regale, în 1879 a primit Medalia
regală şi în 1889 Medalia Davy. El a fost înnobilat în 1906, şi în acelaşi an a primit primul, Medalia
Perkin, stabilită pentru a comemora a 50-a aniversare a descoperirii sale.1
Astăzi, Medalia Perkin este larg recunoscută ca fiind cea mai mare onoare, în chimie industrială
americană şi a fost acordată anual de către partea americană a Societăţii de industrie chimică la multi
chimisti talentați.
Unde se folosește anilina?
Anilina se utilizează în numeroase ramuri ale industriei chimice de sinteză organică, fiind
printre materiile prime fundamentale. Anilina se utilizează la fabricarea de coloranți; negrul de anilina
este unul dintre cei mai buni coloranți negri pentru fibre. Din anilină se fabrica cca. 40 de coloranţi de
largă circulație, la care se adaugă numeroși alți produși fabricați din diverși derivați de anilină
Mi-ași dori ca cel puțin pentru câteva clipe să vă imaginați lumea care vă înconjoară îmbrăcată
în haine vopsite în coajă de nucă sau în fiertură de foi de ceapă. Ce ziceți de un asemenea peizaj?
Un alt domeniu, numeroase medicamente din clasa sulfamidelor se prepară folosind anilina și
derivați ai ei, ca materie primă.
Anilina mai este folosită la fabricarea acceleratorilor de vulcanizare și a unor materiale plastice.
Derivatul ei acetilat, acetanilidă, numită și antifebrină are proprietăți antipiretice. (Antipiretic =
medicament care combate febra).
Seria sintezelor organice continuă. Chimistul german Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (1818 -
1884) sintetizează acidul acetic în 1845, iar Berthellot acetilena în 1862.
Chimistul rus Aleksandr Butlerov (n. 15.091828 – d. 17.081886) obține: iodura de metilen,
trioximetilenul, urotropina. Toate aceste descoperiri au relevat faptul că nu există nici o forță vitală, că
toate procesele chimice se supun acelorași legi.2
Stereochimia
Pasteur a observat în 1849 că sărurile acidului tartric produc rotația luminii polarizate, fiind
astfel considerat fondatorul stereochimiei. Un fenomen similar este observat, încă din 1815, de către
fizicianul francez Jean-Baptiste Biot (1774 - 1862) studiază polarizarea luminii. În 1874, chimistul
olandez Jacobus Henricus van 't Hoff (1852 - 1911) și francezul Joseph Le Bel (1847–1930) explică
acest efect optic prin modul de aranjare spațială a atomilor de carbon.3
Elaborarea teoriei structurii chimice (A.M. Butlerov, 1861) a avut o importanţă deosebită în
dezvoltarea ulterioară a chimiei. În această direcţe, un rol fundamental l-a avut descoperirea de către

1
Dicţionarul enciclopedic român, Editura politică, Bucureşti 1964
2
Davidson, Michael W.; National High Magnetic Field Laboratory at The Florida State University, 2003, "Molecular
Expressions: Science, Optics and You — Timeline — Albertus Magnus", The Florida State University
3
Johann Baptista van Helmont", History of Gas Chemistry, Center for Microscale Gas Chemistry, Creighton University
271
D.I. Mendeleev (1869) a legii periodicităţii şi a sistemului perio-dic al elementelor, o nouă şi strălucită
confirmare a tezei unităţii materiale a lumii. În 1869 si 1870, doi oameni de ştiinţă, Dmitri Mendeleev
şi Julius Lothar Meyer, au publicat versiunile clare ale principiului periodicităţii elementelor.
Noțiunea de valență, introdusă în 1853 de chimistul englez Edward Frankland (1825 - 1899),
este definită de către italianul Stanislao Cannizzaro (1826 - 1910) în 1858, iar în 1860, la Congresul de
la Karlsruhe, această definiție a fost acceptată de toți oamenii de știință. Semnalând în 1858
tetravalența atomului de carbon, chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz (1829 -
1896) dezvoltă teoria valenței și ajunge la concluzia că cele mai mici componente ale moleculelor
sunt atomii, nu radicalii liberi. În același an, chimistul scoțian Archibald Scott Couper (1831 - 1891)
dezvoltă acest concept arătând că atomii de carbon se pot uni între ei formând catene care stau la baza
unor molecule cu structură complexă.
În 1861, Butlerov susține, la Congresul Medicilor și Naturaliștilor Germani din Speyer, că
proprietățile unei substanțe nu depind numai de compoziția sa chimică (adică de felul și numărul
atomilor din moleculele substanței respective), ci și de formula structurală (adică de modul în care
atomii din molecule sunt uniți între ei). Pentru a descrie aceasta proprietate, Berzelius introduce
conceptul de izomerie.
Biochimia. Structura ADN-ului
Biochimia își are originile în chimia organică, dar debutează ca știință de sine-stătătoare atunci
când, în 1833, chimistul francez Anselme Payen (1795 - 1871) descoperă prima enzimă, numită
astăzi amilază. În 1896, chimistul german Eduard Buchner (1860 – 1917) explică
mecanismul fermentației alcoolice.
Un alt eveniment important îl constituie descoperirea genei și a rolului jucat de aceasta în
transferul informației celulare, când asistăm la apariția unui domeniu nou, biologia moleculară.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, James D. Watson, Francis Crick, Rosalind
Franklin și Maurice Wilkins determină structura ADN-ului.
Chimia cuantică
În 1838, Michael Faraday (1791 - 1867) descoperă radiația catodică, ceea ce conduce la studiul
particulelor elementare. Fizicianul german Ludwig Boltzmann (1844 - 1906) sugerează posibilitatea ca
energia unui sistem fizic să fie discretă, ceea ce îl determină pe Max Planck (1858 - 1947) să
formuleze, în 1900, ipoteza cuantică.
În 1927, fizicianul și chimistul american Robert S. Mulliken (1896 - 1986) împreună cu
fizicianul german Friedrich Hund (1896 - 1997) elaborează teoria orbitalului molecular.
Americanul John C. Slater (1900 - 1976) introduce, în 1930, un model matematic bazat pe funcții
exponențiale pentru descrierea orbitalului atomic.
Chimistul american Linus Pauling (1901 - 1994) se remarcă prin aplicarea mecanicii cuantice în
chimie. Descoperirile sale au condus savanții britanici la determinarea structurii de dublă elice a
moleculei de ADN.
Chimia nucleară
Articol principal: Chimie nucleară.
Descoperirea, în 1895, a razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen (1845 - 1923) și, un an
mai târziu, a radioactivității uraniului de către Antoine Henri Becquerel (1852 - 1908), ca ulterior soții
Marie (1867 - 1934) și Pierre Curie (1859 - 1906) să descopere noi elemente radioactive, toate acestea
deschid un nou domeniu de cercetare.1
Prima reacție nucleară a fost efectuată în 1919 de către fizicianul englez Ernest
Rutherford (1871 - 1937) care a efectuat bombardarea nucleelor atomice de azot cu helioni, obținând
protoni și nuclee de izotopi ai oxigenului. Compatriotul său, James Chadwick (1891 - 1974), în 1932,
prin bombardarea nucleelor de beriliu cu helioni, obține nuclee de carbon și neutroni.
În 1938, chimistul german Otto Hahn (1879 - 1968) reușește fisiunea nucleară a uraniului și
a toriului.2
Ernst Boris Chayn, Regatul Unit (a. 1945), laureat al premiului Nobel, "pentru descoperirea
penicilinei și a efectului ei curativ în diferite boli infecțioase" scria: „În sânul civilizaţiei moderne aş
putea renunţa la radio, televiziune, avioane ultrarapide şi chiar la lumina electrică, însă nu şi la
medicamente care au permis să se învingă epidemiile, diabetul, infecţiile şi care au furnizat igienei

1
Robert Boyle", Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences, Chemical Heritage Foundation. 2005
2
Vladimir Karpenko, John A. Norris(2001), Vitriol in the history of Chemistry, Charles Universit
272
mijloace de acţiune. Şi mai presus de toate chimia a dat omenirii speranţa în vindecarea unor boli
care par fără leac, dar cine ştie, în timp vor fi învinse de aceasta ştiinţă ce nu cunoaşte limite”.1
În contextul de mai sus adaugăm, Aureliu Gulea este chimistul moldovean care a fost premiat
cu aur la Bruxelles. Savantul a construit molecule care să
lupte cu cancerul. Sunt de sute de ori mai puternice, decât
orice medicament existent pe piaţa din lumea întreagă,
transmite UNIMEDIA cu referire la e-sanatate.md.2
Aureliu Gulea 20 de ani a petrecut în laborator în
speranţa că va identifica moleculele cu proprietăţi
anticanceroase.
Este singurul om de ştiinţă din lume căruia i-a reuşit
această performanţă.
Aceste molecule au capacităţi mult mai concentrate
de luptă cu cancerul, explică savantul. „Sunt de câteva zeci
şi chiar sute de ori mai puternice decât ceea ce există acum
pe piaţa din toată lumea. Datorită capacităţii mari de
Fig.5. Aureliu Guglea, chimist moldovean
proliferare cantitatea de substanţă folosită va fi mult
mai mică, respectiv şi preparatul va costa mai puţin”,- Sursa: Ştiri interne. Chimistul moldovean
mai spune Gulea. În plus, ne asigură el, substanţa nu premiat cu aur la Bruxelles
este atât de toxică precum sunt preparatele anticancer
cisplatinice pe care le utilizează industria farmaceutică acum.
Totuşi, ca molecula să ajungă în farmacii sub formă de medicament, mai este nevoie de timp, de
multe cercetări şi de mulţi bani. Acum, acestea sunt în etapa testelor preclinice, care se fac pe
şobolani, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. Cea mai complicată etapă
este partea testării viitorului medicament pe oameni. Asta este şi partea cea mai costisitoare.

1
M. S. Chirca, Premiile Nobel pentru chimie, Editura Academiei Române, 1992
2
Ştiri interne. Chimistul moldovean premiat cu aur la Bruxelles.
273