MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI ÎNVĂŢĂMÎNTULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

TEZA DE LICENŢĂ
Tema: Stimularea intereseului faţă de chimie
în ....

A efectuat:

A coordonat:

INTRODUCERE

1
 Menținerea echilibrului între un stil de viață confortabil și un mediu
înconjurător sănătos impune întărirea domeniului chimiei prin intermediul
cercetării și dezvoltării.
Oamenii s-au deprins să facă și să utilizeze forme, să transforme blana
animalelor în piele, să obțină fier din minereuri. Arta de a înfăptui anumite
transformări chimice a fost considerată multă vreme sacră, intrînd în atribuțiile
preoților păgîni. Din experiența vechilor popoare s-au născut primele observații
despre substanțe și transformările lor.
Multă lume percepe chimia și industria chimică ca fiind nocive pentru mediul
înconjurător, și totuși o serie de progrese recente în cercetarea științifică din
domeniul chimiei facilitează conceperea unor materiale și aplicații cu impact scăzut
asupra mediului, păstrînd în același timp calitatea și stilul de viață dorit.

Chimia reprezintă o știință a vieții. Către sfârşitul sec al XIX-lea chimia

devine o ştiinţă în adevăratul s e n s a l c u v î n t ul u i . C h e m a t ă d i n c e î n c e m a i
m u l t s ă g ă s e a s c ă c e l e m a i diverse căi de rezolvare a nevoilor societăţii , chimia a
trebuit să-şi creeze în primul rând cele mai bune metode de lucru. Studierea ei este
importantă și ne ajută la îmbunătățirea stării de sănătate dacă știm să ne alimentăm
sănătos.

Rezumând principalele etape de dezvoltare a chimiei ca stiinţă au fost :

a) până în sec. XIII era o ştiinţă empiric reparativă , dublată de idei mistico-
fantastice,
b) naşterea chimiei ca ştiinţă raţională a început la sfârşitul sec XIII când
Lomonosov , Lavoisier , Dalton , Berzelius au descoperit legi
g e n e r a l e  pentru chimie şi au elaborat un limbaj unitar. Aceştia au fondat cele
2 laturi i n s e p a r a b i l e a l e c h i m i e i p r a c t i c e , c h i m i a
preparativă şi cea analitică(determinarea compoziţiei
c a l i t a t i v e ş i c a n t i t a t i v e a l e s u b s t a n ţ e l o r î n elemente
chimice).Conceptul fundamental în această etapă era valenţa.
c) la trecerea din sec XIX în sec XX , o succesiune de decoperiri a
dovedit e x p e r i m e n t a l c ă n u n um a i c o m p o z i ţ i a c a l i t a t i v ă ş i

2
 cantitativă stă la baza c o m p o r t ă r i i s u b s t a n ţ e l o r c i ş i
m o d u l d e î n v e c i n a r e a a t o m i l o r î n substanţe(coordinanta).
d) la trecerea din sec XX spre XXI asistăm la o nouă etapă de evoluţie la care a
ajuns chimia aceea de a descoperi structura nucleară internă a cărei reflexie este
comportarea electronică periferică .
Totodată chimia este una dintre ramurile științelor naturii – alături de
matematică, fizică și biologie. Mai mult ca oricare știință a naturii, chimia este
legată de tot ceea ce ne înconjoară.
Viața oricărei celule vii nu ar fi posibilă fără intervenția unor procese
chimice: în atmosferă , în mări și oceane, pe sol sau în adîncul pămîntului se produc
necontenit procese chimice care asigură lumii existența pe care o are. În plus, omul
a învățat să reproducă aceste procese în uzine sau laboratoare, să descopere o
mulțime de alte procese, care nu au loc în mod natural și care să-i asigure materiale
de care are nevoie și pe care nu le poate găsi în natură.
Prin chimie omul și-a făcut viața mai plăcută, și-a înțeles propria viață, s-a
înarmat față de vitregiile existente sau viitoare. În ultimii ani a crescut interesul și
dorința oamenilor de a înțelege forțile majore care le controlează viața. Iată de ce în
educaţia şcolară de azi pe lîngă matematică, fizică şi alte obiecte se studiază şi
chimia.
Educația constituie factorul de bază în transmiterea și crearea de noi valori
culturale și general – umane, în dezvoltarea capitalului uman, în formarea
conștiinței și identității naționale. Calitatea educației determină în mare măsură
calitatea vieții și crează oportunități pentru realizarea în volum deplin a
capabilităților fiecărui cetățean.
Astfel apar necesităţile de implimentare în educaţia şcolară a diferitor metode
de predare. Pe lîngă multiplitatea metodelor aş propune o metodă de stimulare a
interesului față de chimie prin metoda de aplicare a istorismelor.
Ca temă de deschidere aș prefera să încep chiar cu începutul și anume cum a
apărut și cine a inventat Chimia.
CAPITOLUL I

3
1.1 Cine a inventat chimia?

V-ati intrebat vreodata cine a inventat chimia ?

Chimia, ca stiinta experimentala, inainte de a deveni ceea ce este si de a fi luat
acest nume, era constituita dintr-o acumulare de fapte si de practici legate de
cunostintele si procedeele privind diferitele transformari ale substantelor in natura,
pe care mii de generatii si sute de popoare le-au adunat in decursul vremurilor.
Ei bine, haideti sa aflam cine este inventatorul Chimiei. Istoria chimiei
începe încă din antichitate, cînd omul primitiv începe să transforme mediul
înconjurător pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și continuă și în zilele
noastre. Cele mai vechi recorduri in interesul omului pentru chimie a inceput in
3000 i.Hr. La aceea  vreme chimia a fost mai mult o arta decat o stiinta. Egiptenii
antici au produs anumiti compusi , cum ar fi cei utilizati in mumificare.In academia
din Alexandria , chimia ca arta sfinta avea o cladire speciala – templul lui Serapis.
La acea vreme, “stiinta divina a chimiei ” era monopolul, sacerdotilor, privilegiati
ai clasei dominante, care pastrau un secret adinc asupra artei lor. In 1000 i.Hr.
artele chimice includeau : topirea metalelor si realizarea medicamentelor ,
colorantilor, fier si bronz. S-au inteles proprietățile fizice ale unor metale, cum ar fi
cuprul, zincul, argintul și aurul . Multe grupuri de oameni au contribuit la aceste
evoluții – printre ei au fost vechii
egipteni, grecii, evreii, chinezii si indienii.

Grecii sunt considerati ca stramosii care au incercat sa schimbe metalele fara

valoare in metale de valoare  (fier in aur ). In secolul 4 i.Hr., grecul Zosimos a
descris o substanta numita Xerion , un metal despre care se presupune ca transforma
metalul in aur. Adaugarea de Xerion pe un metal il transforma in 200 de ani in aur.
Acest lucru a fost gradul de cunoastere a chimiei. Desi grecii sunt prezentati ca
oameni intelepti datorita realizarilor lor spectaculoase in domeniul stiintei,
musulmanii sunt portretizati ca alchimisti si transmitatori ai intelepciunii grecesti iar
oamenii de stiinta din occident sunt prezentati ca fondatorii chimiei dar adevarul
4
este opusul. Este adevarat ca musulmanii au tradus numeroase carti si scrieri ale
anticilor. Cu toate acestea , musulmanii si-au dat repede seama ca in domeniul
chimiei anticilor, fiind in principal alchimisti, s-au axat pe speculatii si mistere.
Will Durant noteaza ca musulmanii au introdus observarea precisa, experimentele
controlate si inregistrarile atente.

Musulmanii nu au fost alchimisti, mai degraba ei au fost primii chimisti din

lume. Ei au produs o varietate de compusi utili pentru dezvoltarea si progresul
stiintei, culturii, industriei si civilizatiei. Musulmanii au inventat si au perfectionat
procesele de distilare, sublimare, cristalizare, oxidare si precipitare. Ei au descoperit
procesul de calcinare, care a fost folosit pentru a transforma o substanta in praf.

Ei au originea sintezelor a numeroase substante esentiale pentru dezvoltarea

stiintei chimice. Scara PH-lui a fost inventia musulmanilor. Dovezile se gasesc în
faptul că ,cuvântul alcalin provine de la cuvântul arab Al-Kili.Ei au inventat
conceptul pentru soluții privind solubilitatea sau insolubilitate  substanțelor.

Ca si chimisti industriali, musulmanii au folosit tehnici avansate pentru

extragerea de minerale si metale. Musulmanii au inventat și au utilizat pe scară largă
multe instrumente chimice care sunt folosite si astazi. Ei au folosit arzatoare, băi de
apă, burdufuri, creuzete, aparate de distilare, cântare și greutăți, pahare, filtre,
flacoane, flacoane, eprubete, etc.

Musulmanii au fost primii care au instituit productia de hartie chimic-asistata.

Prima fabrica de producție a hartiei în lumea musulmană a fost deschisa în Bagdad
în 794  și milioane de cărți au fost publicate de cand  această invenție a sosit. În 891
, Bagdadul a avut peste o sută de librării. Cele mai multe moschei au avut
biblioteci. Multe orașe au avut, de asemenea, biblioteci publice. Bagdadul la data
cand au invadat mongolii “a avut treizeci și șase de biblioteci. Bibliotecile private au
fost nenumărate, era un lucru obișnuit pentru oamenii bogați sa aibe biblioteci
uriase de cărți. Princes, în conformitate cu Will Durant, “în secolul al zecelea s-ar
putea deține mai multe cărți care ar putea fi găsite în toate bibliotecile din Europa .”
5
 Marturiile arheologice si documentele scrise dovedesc ca egiptenii, indienii,
chinezii, scutii si alte popoare antice cunosteau prelucrarea metalelor, fabricarea
tesaturilor, vopselelor, sticla, cosmeticele, ceramica, varul, sapunurile, bauturile,
medicamentele etc.

O paranteza aici ar fi ca totusi la baza conceperii si respectiv dezvoltarii

chimie atit ca stiinta cit si ca obiect experimental a fost in tot acest rastimp un singur
participant Omul. Fie cu stirea sau nestirea lui, dar anume din cerintele privind un
trai mai bun, necesitatile diferitor obiecte, lucruri, semnele de intrebare aparute în
diferite ipostaze a facut ca el sa fie primul concepator a toate ceia ce numim Chimie.

CAPITOLUL II
Chimia metalelor

6
2.1 Primele metale
Cu aproximativ două sute de ani în urmă , Lomonosov, în lucrarea sa
Bazele metalurgiei și arta mineritului definea metalele astfel : Metalele sunt
corpuri strălucitoare care se pot ciocăni. Pe baza cunoștințelor căpătate pînă în
prezent, metalele pot fi definite ca elemente chimice cu structură cristalină, care ,
spre deosebire de nemetale, prezintă proprietăți fizico – chimice , mecanice și
tehnologice.
Metalul face parte din viaţa noastră cotidiană, el joacă un rol major în
aproape tot ceea ce facem zilnic.
Se poate spune, fără a exagera, că lumea de azi nu poate fi imaginată fără
materiale metalice.
Astăzi omenirea utilizează milioane şi milioane de tone de metale şi aliaje
diferite. Furnalele şi cuptoarele de elaborare de pretutindeni lucrează fără oprire
pentru a produce suficient metal care să satisfacă imensele şi variatele cerinţe ale
omenirii. Totuşi, cu destul de puţin timp în urmă, producţia şi consumul de metal
erau foarte mici.
Cum s-a produs această radicală schimbare?
Cîndva, după anul 13 000 î.e.n., omul epocii de piatră tîrzii a făcut o
descoperire extraordinară: a găsit metal! Peste ce fel de metal a dat strămoşul
nostru primitiv prima oară?
Probabil că aurul nativ a fost primul metal descoperit de om. Căci din cele
trei metale, care se găsesc în stare nativă în natură (aurul, argintul şi cuprul), aurul
este cel mai larg răspîndit pe Pămînt.

2.2 Cuprul

Într-o vreme îndepărtată, în afară de aur, omul primitiv mai cunoştea argintul
şi cuprul. Cuprul nu era aşa de răspîndit pe suprafaţa Pămîntului cum erau celelalte
două metale. Dar, unul din neîndemînaticii noştri străbuni a făcut o descoperire
norocoasă. Ni-l putem imagina alergînd la una din colibele pe care a învăţat să le

7
facă, povestind femeii sale şi copiilor despre descoperirea sa. Probabil a spus: “Am
găsit un bolovan roşu, moale şi uşor de lucrat. E destul de mare ca să facem din el
cuţite, cîrlige pentru peşti şi capete de lance, chiar vase de gătit! Acum o să avem
tot ce ne trebuie. Suntem bogaţi!” Omul acela a fost primul rege al aramei (cupru),
iar familia sa trebuie să fi fost mîndră de el. Locuise poate în valea Tigrului sau
Eufrat, căci se crede că omul a cunoscut pentru întîia oară aramă în acea parte a
lumii.

Descoperirii cuprului îi sînt consacrate multe legende. Potrivit uneia dintre

ele, de exemplu, se spune, că însuşi începutul metalurgiei revine acestui metal; ba,
mai mult, descoperirii făcute de o tînără fată din vechiul Egipt. În urmă cu şase-
şapte mii de ani înaintea erei noastre, spune legenda, pe malul Nilului, într-o
locuinţă somptuoasă, la oră de seară, o tînără fată, cochetă ca oricare alta, se farda
folosind un bastonaş de provenienţă naturală, cunoscut în vremea aceea numai prin
aspectul său exterior – pigmentul de culoare verde. Dar iată că bastonaşul de fard
scapă printre degetele tinerei şi cade în căminul din faţa să unde este mistuit de
flăcări.

După trecerea nopţii, dimineaţa, printre cărbunii stinşi “prima metalurgistă”

din istorie descoperă o pepită de culoare roşiatică: ea fabricase pentru întîia oară
ceea ce mult mai tîrziu avea să se numească un “lingou” de cupru... Şi dacă aceasta
este legendă, ea are totuşi, se pare, un miez de adevăr; folosirea carbonatului de
cupru hidratat (malahit) era uzuală ca pigment pentru cosmetică în îndepărtata
antichitate. Femeile egiptene, aşa cum ne-o arată şi celebra mască a reginei
Nefertiti, îşi colorau pleoapele cu verde de malahit (carbonatul de cupru hidratat) şi
îşi alungeau ochii cu pudră de antimoniu (stibiul).

Deşi metalul necorosiv era la început moale şi uşor de prelucrat, pe măsură ce se

ciocănea devenea mai dur. Acest fenomen este denumit “ecruisare” şi se produce
cînd metalele sînt supuse cicănirii, îndoirii, presării, fără a fi încălzite. Totuşi
metalul durificat prin prelucrare devine casant.
8
 Încă de acum 7 000 de ani, vechii egipteni au început să utilizeze cuprul pe
scară largă. Descoperiseră că era uşor ca prin lovire să obţină din cupru tablă. Din
tablă făceau cele mai diferite tipuri de scule şi chiar remarcabile instrumente
chirurgicale. Obiecte confecţionate din cupru au supravieţuit peste secole. Astfel de
relicve ale trecutului ne-au învăţat o mulţime de lucruri despre popoarele antice.

Cuprul a fost primul metal extras sau “topit” din minereuri. Acest fapt a
constituit o piatră de hotar pentru lungul drum al metalurgiei – ştiinţa metalelor. Ca
şi multe alte descoperiri de importanţă majoră şi obţinerea cuprului din minereu s-a
petrecut accidental.

După cum se ştie, omul a învăţat de mult să aprindă focul. Uneori îşi făcea un
fel de vatră, folosind formaţii naturale de roci pentru a-şi pune focul la adăpost.
Cîndva, undeva, s-a întîmplat ca focul să fie făcut pe roci conţinînd compuşi de
cupru. Apoi, peste ele, s-au stivuit lemne care au fost aprinse. Flăcările aruncau
limbi de foc, lemnul trosnea. În cele din urmă, aşa cum se întîmpla şi cu focurile de
tabără, focul s-a stins. Trunchiurile au fost reduse la nişte cărbuni aprinşi, arzînd
molcom. Aceştia constituiau mangalul, care este un carbon aproape pur, necesar
pentru reacţia chimică care eliberează cuprul din minereul său. Printr-o simplă
întîmplare, au fost îmbinate exact elementele necesare (carbon, căldură şi minereul
de cupru): s-a produs ceea ce numim topit. Acesta a fost momentul cînd metalurgia,
ştiinţa care a dus la miraculoasele metale din zilele noastre, a început cu adevărat.

Într-o regiune bogată în roci cuprifere, metalul fusese desigur produs în modul
acesta accidental de multe ori. Şi probabil, într-o zi, ridicînd o bucată grea din vatră
stinsă, unul din strămoşii noştri a descoperit că aceasta putea fi folositoare. Astfel,
omul primitiv a aflat, în sfîrşit, un lucru care i-a îmbogăţit mult viaţa: metalul putea
fi extras din minereurile sale. Topirea, care constituie şi astăzi baza producţiei de
metale, a devenit parte a cunoştinţelor pe care omul le acumula continuu. Această
descoperire a reprezentat un mare pas înainte spre Epoca metalelor.
9
2.3 Fierul

Fierul a fost cunoscut cu mii de ani î.Hr. De către popoarele primitive, fiind
metalul cel mai utilizat după bronz. Apariţia fierului în Egiptul antic este
controversată, unii menţionează anul 2000 î.Hr., dar în piramide s-au găsit şi unele
obiecte din fier care atestă o vechime de 4000 ani î.Hr. În mormîntul faraonului
Tutankhamon s-a găsit o lamă de cuţit care, analizată, a arătat originea ei
meteorică. Fierul meteoric conţine, în general, 90% fier şi 8% nichel (restul fiind
alte impurităţi, în special cobalt). În anul 1000 î.Hr., la construirea templului lui
Solomon din Ierusalim s-au folosit 2500 tone de fier, fapt ce arată că în această
perioadă el se producea în cantităţi mari.
Regele statului caldeo-babilonean Nabucodonosor ÎI, în anul 604 î.Hr. Cînd a
cucerit Siria şi Palestina, a luat din Damasc în captivitate şi 1000 de potcovari.
Damascul devenise renumit prin meşterii care prelucrau fierul, făcînd în special
arcuri din oţel.
În anul 50 î.Hr., cînd Iuliu Cezar invadează Marea Britanie de azi, găseşte fier
forjat care avea pe atunci aceeaşi valoare ca şi aurul, din cauză că fabricarea lui nu
era cunoscută în Anglia şi provenea din import.
În India, la Delhi, există o coloană de fier înaltă de peste 6 m, cu o greutate de
aproape 6 t. Ea a fost lucrată în anul 415 de către Kumaragupta, în cinstea tatălui
său. Această coloană nu este atinsă de rugină nici astăzi, după 15 secole. Pe lîngă
semnele de întrebare în legătură cu modul în care a putut fi prelucrat atunci un bloc
atît de mare de fier, se mai adaugă şi secretul rezistenţei sale deosebite faţă de
agenţii de oxidare atmosferici. Analiza chimică a arătat o compoziţie de 99.72% Fe
şi 0.28% carbon, nici o altă impuritate.
După descoperirea Americii, s-a constatat că băştinaşii acestui continent,
aztecii din Mexic şi incaşii din Peru, aveau mici obiecte din fier. Cînd H.Cortés,
cuceritorul sîngeros care a distrus imperiul aztec şi a cucerit Mexicul, i-a întrebat
10
pe localnici de unde aveau fierul din care îşi făceau cuţitele, aceştia au arătat spre
cer. Într-adevăr, acest fier nu era de origine terestră, ci de origine meteorică.

Cuvîntul sumerian an-bar, cel mai vechi cuvînt care definea fierul, însemna
cer şi foc sau metal ceresc, ceea ce arată originea lui meteorică. În Vechiul
Testament, fierul este menţionat sub numele de barzil, cuvînt provenit probabil de
la vechii asirieni care îl numeau barza, iar Berzelaios însemna “omul de fier”.
Interesant este că cel care stabileşte masa atomică a fierului, dar abia peste două
milenii, este savantul suedez Berzelius. Coranul lui Mohamed menţionează şi el
fierul.
Fierul era simbolizat de Marte, zeul războiului, probabil din cauza armelor de
fier cu care se duceau războaiele. Alchimiştii asemănau fierul cu planeta Marte, iar
Geber scria:” Marte sau fierul este un metal foarte livid, puţin roşu”. În anul 1350
apare în mod sporadic în Germania, iar peste un secol se dezvoltă în Anglia
cuptorul înalt care avea să transforme fundamental industria fierului. În acest tip de
cuptor se obţinea nu fier, ci fontă şi oţel, varietăţi tehnice de fier aliat cu carbon
rezultate prin reducerea cu cărbune a oxizilor de fier. Prin inventarea acestora,
metalurgia fierului s-a transformat în industrie grea. Denumirea elementului
provine din latinescul ferrum.

2.4 Alte mituri despre Fier

Deşi un timp bronzul şi-a înlocuit “părintele” devenind monarh al metalelor, în

cele din urmă a ajuns să joace un rol minor în metalurgie prin sosirea pe scenă,
mult mai tîrzie este adevărat, a fierului. Să vedem cum a descoperit omul fierul,
care pînă în zilele noastre a rămas metalul numărul unu.
Omul a cunoscut fierul pentru prima dată acum 6 000 de ani.
Dar în acea perioadă, el nu-l obţinea din minereuri aşa cum o face astăzi. În mod
uimitor, fierul căzuse din cer! Fierul nu se găseşte niciodată în scoarţa terestră în
stare nativă, precum cuprul şi cîteva alte metale. Dar cînd un meteorit a reuşit să
supravieţuiască trecerii sale rapide prin atmosfera Pămîntului şi să se zdrobească de
11
Pămînt, s-a constatat că era alcătuit din rocă amestecată cu fier sau aliaje de fier sau
nichel. Meteoriţii sînt rareori compuşi doar din metal. Omul primitiv a observat că
fierul care ăi provenise în acest mod ciudat putea fi ciocănit şi prelucrat la fel ca
aurul, argintul sau cuprul în stare nativă. Dar fierul devenea mai dur decît toate
aceste metale şi era deosebit de preţuit fiind aşa rar. De asemenea, părea ca un dar
“de sus”. Era chiar denumit “metalul din ceruri”. Metalul acesta era atît de preţios
încît, în timpurile vechi era, utilizat la confecţionarea bijuteriilor. Într-un monument
funerar din Egipt s-au găsit mărgele din fier de pe la 4 000 î.e.n. În antichitate, la
Roma, inelele de căsătorie se făceau din fier. S-a găsit de asemenea o lamă de fier
veche de 5 000 de ani.

2.5 Mituri despre Fier

Îţi aminteşti de personaj de desen animat, Popeye, care mănîncă o cutie de

spanac atunci cînd vrea să dezvolte nişte muşchi rapid.
Creatorii Popeye's au ales spanac - în loc de, să zicem, varză de Bruxelles sau
broccoli - ca urmare a unui studiu din 1870 german care pretinde că spanacul
conţine la fel de mult fier ca în carne roşie!
În realitate, acest lucru a fost nimic mai mult decît o eroare de contabilitate.
Oamenii de ştiinţă au pus punctul zecimal în locul nepotrivit!
Conţinut de fier de spanac este, de fapt de o zecime din ceea ce a fost raportat.
Greşeală a fost corectată în 1937. A fost prea tîrziu pentru Popeye.

CAPITOLUL III

12
3.1 CINE A DESCOPERIT FOSFORUL?

Fosforul. Toată lumea știe ce e, cum miroase și ce se întîmpla cu el. Dar cîţi dintre voi
știți cine l-a descoperit și cum?
Existența plumbului, aurului, argintului, cuprului, staniului, fierului,
cărbunelui, sulfului, mercurului, zincului, arsenicului, antimoniului, cromului și
bismutului nu a fost ceva ieșit din comun pentru individul secolului al XVII-lea.
Toate aceste elemente.. erau. Și atît. Pe vremea aceea, omul știa (by default) că
lumea este guvernată de 5 elemente: apă, aer, foc, pămînt și eter.
Asta pentru că într-o zi, cu cîteva mii de ani în urmă, s-au trezit niște deștepți
în Babylonia, Grecia Antică, India, China, Tibet sau Japonia să împrăștie vestea
asta. Nu știu dacă omul de rînd din Antichitate și-a pus întrebări mai serioase. Nici
de omul Evului Mediu nu știu ce să spun. Poate și-a pus. Cu siguranță a privit
lumea cu ochi diferiți, în metafore și semnificații.
Pînă una, alta, vremea a trecut. Alchimia era în floare cu toate că nu producea
nimic. Cunoașterea de astăzi se bazează pe aparenţa absurditate a alchimiei din
trecut. Asta pentru că se experimenta masiv, în goană după aur.
1669. Hamburg, Germania. Hennig Brand – alchimist

Ce s-a gîndit? „Hai să caut eu o modalitate de extragere a aurului din corpul

uman”
Unde s-a gîndit să caute? „Din moment ce aurul e galben, ar trebui să caut
13
într-o substanță galbenă. Urină să fie.”
Era 1669 cînd Hennig Brand cheltuia banii soției sale pe experimentul
aducător de aur, în beciul întunecat și puturos al casei. Ne putem imagina singuri
cît de încîntaţi erau vecinii. De nevastă nici nu mai pomenim.
Scrutătorul nostru avea nevoie de 50 de găleți de urină pentru a-și redobîndi
renumele și banii pierduți.
Ce s-a întîmplat? A fiert urină, a distilat-o pînă s-a făcut o pastă și a încălzit-o
la temperaturi foarte mari cîteva zile bune. Rezultatul? Fuioare de fum au scos la
iveală bucăți de „ceva” care ardeau în aer. Ce era vaporul ăsta care ardea ca o
lumînare?
Pentru că strălucea, Hennig Brand și-a numit descoperirea Icy Noctiluca. Așa a fost
izolat, pentru prima dată, din greșeală, primul element, fosforul.

Fosforul se găsește în oase, în sînge, în ADN, în urină. Recomandat este să nu

ingerăm așa ceva. Corpul nostru are modalitățile lui de a-și procura cele necesare.
Este Robert Boyle cel care a aflat, într-un experiment, că fosforul este ingredientul
principal al chibritului. Așa a apărut primul chimist modern (sau tatăl chimiei, cum
îi spun unii). Și-a împărtășit ideile, iar odată cu acest schimb de idei, a apărut și
fenomenul de negare a tradițiilor.
Omenirea începea să se trezească. Iluminismul bătea la ușă.
Fosforul a fost descoperit în anul 1669 de alchimistul german Hennig Brand
din Hamburg. Acesta a încercat obţinerea unei pietre filozofale capabile să
transforme argintul în aur, prin calcinarea în retortă, în absenţa aerului, a unor
rezidii de urină. A avut loc o reducere a fosfaţilor din urină, sub influenţa
carbonului format prin pirogenarea resturilor organice conţinute. El a descoperit
proprietatea fosforului de a lumina în întuneric cu o lumină albastră, numindu-l foc
rece. Denumirea de fosfor vine de la cuvîntul grecesc phosphoros, care înseamnă
purtător de lumină. Ulterior, J.Kunckel în Germania şi R.Boyle în Anglia
redescoperă procedeul de obţinere. A.L.Lavoisier are pentru prima dată intuiţia că
fosforul reprezintă un element. I.G.Gahn (1770), apoi Scheele (1777) semnalează
14
prezenţa elementului în oase. Multă vreme fosforul a fost considerat ca o
curiozitate, fiind numit phosphor mirabilis. Trăgînd pe un perete o dungă cu o
baghetă de fosfor alb, urmă devine luminiscentă, emiţînd o lumină albastră, perfect
vizibilă pe întuneric. Fenomenul persistă un timp limitat, după care orice lumină
dispare. Are loc un fenomen de chemoluminiscenţă - o reacţie de oxidare la rece,
însoţită de emisie de lumină. Acest fenomen este foarte diferit de fosforescenţă -
fenomen fizic în care o substanţă este trecută într-o stare energică superioară prin
iradiere, după care se revine cu întîrziere în starea fundamentală, prin emisia unor
cuante de lumină. Spre deosebire de chemoluminiscenţă, fosforescenţa se poate
repeta de nenumărate ori, dacă se repetă iradierea substanţei. (Denumirea de
fosforescenţă vine tot de la emisia de lumină a fosforului, la început existînd
confuzie între cele două fenomene.

3.2 COBALT

Compuşi ai cobaltului se foloseau în vechiul Egipt la colorarea sticlei în

albastru şi apoi la prepararea smalţului. Bucăţi mici de sticlă albastră cu conţinut de
cobalt au fost găsite în mormîntul faraonului Tutankhamon, datînd din jurul anului
1400 î.Hr. O bucată de sticlă de culoare albastră numită Minunata piatră a
Babilonului a fost trimisă în dar regelui egiptean Tutmes I din partea oraşului
Aşşur.
În Evul Mediu, în unele mine au fost descoperite minereuri din care nu se
putea extrage nici un fel de metal prin metodele cunoscute la acea vreme. Minerii
superstiţioşi blestemau aceste minereuri şi ajunseseră să creadă că acestea ar
conţine un spiriduş răufăcător, pe care îl numeau kobalt. Acest nume apare în
scrierile atribuite lui Basilius Valentinius, lui Paracelsius şi în lucrarea lui Agricolă
„De re metalică”. Minereurile respective conţineau în afară de cobalt şi mici
cantităţi de stibiu, bismut, nichel, cupru, arsen şi sulf, şi de aceea prelucrarea era şi
mai complicată.Mai tîrziu, minerii au dat numele de cobalt unui minereu din
Saxonia avînd proprietatea de a colora sticla în albastru, dar care era otrăvitor.
Analizînd o probă dintr-un astfel de minereu, în anul 1735, chimistul suedez
15
G.Brandt a găsit că acesta conţine un metal care are proprietatea de a da un smalţ
albastru, şi căruia i-a dat denumirea de cobalt, după mineralul din care l-a obţinut.
Chimistul comunică în acelaşi an Academiei de Ştiinţă din Uppsala descoperirea
noului element, menţionînd că e diferit de bismut.
Cobaltul a fost izolat însă abia cu 7 ani mai tîrziu, iar după 1780 Bergman,
Liebig şi Wöhler i-au studiat proprietăţile.

3.3 BISMUT

Paracelsius considera bismutul ca un semimetal, un „bastard al plumbului”.

La începutul secolului al XVI-lea, G.Agricola publică lucrarea „Bermannus”, în
care trece bismutul între metalele adevărate. Cu toate acestea, bismutul va fi
confundat încă multă vreme cu plumbul, antimoniul şi chiar cu zincul.

De altfel, chiar în secolul al XVIII-lea mai persista credinţa că bismutul este

o varietate a plumbului, care în pămînt, în decursul timpului, „se coace” şi se
transformă în argint. Aceasta din cauză că în minele de argint bismutul se găseşte
adesea că un acoperiş al acestui metal preţios, motiv pentru care a şi fost numit
tectum argenti. Minerii care în căutare de argint găseau bismut erau convinşi că au
început exploatarea prea devreme, întrucît bismutul nu se transformase încă în
argint. Către sfîrşitul vieţii sale, G.Neumann arată că bismutul este un metal care se
extrage din minereuri specifice lui; în 1737, chimistul francez J.Hellot obţine
bismut dintr-un minereu de bismut şi cobalt; în anul 1740, J.N.Pott descrie clar
proprietăţile bismutului în „Exercitationes Chemie de Wismuth”; Claude Geoffroy
Jr. arată în 1753 că bismutul este distinct de plumb. În 1780, chimistul suedez
T.Bergman scrie reacţiile specifice bismutului şi face o diferenţiere clară între acest
metal şi antimoniu, plumb şi zinc. Studiile asupra bismutului sînt reluate de
Berzelius, Fremy şi Schneider, iar Fleitman, în 1850, găseşte metoda pentru
separarea cantitativă a triadei As–Sb–Bi. Povestea numelui acestui element este
destul de lungă: în 1612, în „Lexicon Alchemie Rulandi”, apărut la Frankfurt, se
precizează denumirea wismath, care provine de la cuvintele germane weiss (alb) şi

16
masse (materie) - ceea ce mai tîrziu a devenit weissmuth, termen ce desemna nu
metalul, ci sulfură de bismut. Cu timpul, această denumire s-a dat metalului.

Cum scrierile ştiinţifice se redactau mai demult în limba latină, „w” a fost
schimbat în „b” pentru a se uşura traducerea”, ajungîndu-se astfel la bisemutum, şi
în cele din urmă la bismut.

3.4 CAUCIUCUL

Istoria descoperirii cauciucului. Obtinerea cauciucului sintetic nu a fost

intimplatoare.Mai intii a fost cunoscut cauciucul natural, obtinut din sucul ce se
scurgea din arborii de hevea braziliana (cresterea in America de Sud).Aborigenii
faceau din sucul coagulat mingi saritoare. Ei numeau acest material "cauciuc",ceea
ce in limba lor inseamna cau-copac si uciu-curge,plinge.
Cu 500 de ani in urma Christofor Columb , care a descoperit America de Sud,
a vazut minunatele mingi de cauciuc si le-a adus in Europa. Mult mai tarziu, la
inceputul secolului al XIX-lea,savantii au studiat compozitia cauciucului natural. În
cele din urma ei au constatat ca acesta este un polimer al unei hidrocarburi dienice,
numite izopren C5H8. 

3.5 CAUCIUCUL VULCANIZAT

Cauciucul vulcanizat a fost decsoperit de Charles Goodyear în timp ce încerca

să creeze un tip de cauciuc rezistent la frig şi la căldură. Într-o zi, Goodyear a
vărsat din greşeală într-un cuptor un amestec de cauciuc şi sulfură.  El a observat că
amestecul s-a întărit puţin însă putea fi utilizat în continuare deşi stătuse la o
temperatură ridicată. Cauciul vulcanizat descoperit de el este folosit acum pe scară
largă de la cauciucuri pentru maşini, la încălţăminte sau la fabricarea pucului de
hochei.

3.6 BIOGAZUL

17
 Biogazul este un amestec de gaze combustibile, care se formeaza prin
descompunerea substantelor organice in mediu umed si lipsa de oxigen.
Componentul de baza a biogazului este metanul. Primele descrieri a biogazuluisunt
efectuate de catre Volta la sfarsitul secolului al XVII-lea. Volta a extras pentru
prima data metanul din gazele de mlastina. Procesul de
formarea biogazului, fermentarea anaeroba, are loc la
temperaturi intre 20-45°C in prezenta a doua specii de
bacterii:

- Bacilus cellulosae methanicus, responsabil de formarea metanului, si

- Bacilus cellulosae hidrogenicus, responsabil de formarea hidrogenului.

Ulterior aceste doua specii au fost reunite sub denumirea comuna de methano-
bacterium. Ca materie prima la formarea biogazului serveste biomasa, ce reprezinta
materiale vegetale reziduale. Celuloza este principalul component a materiei
organice utilizate la formarea biogazului. Continutul celulozei in materia
organicaeste de circa 50%. Dintre alte componente putem mentiona plantele
acvatice, algele, resturile animaliere etc.
În prezent exista circa sapte procedee de recuperare a energiei din reziduurile
organice agricole: fermentarea anaeroba la temperatura mediului ambiant,
fermentarea anaeroba la temperaturi ridicate, descompunere anaeroba termofila,
distilarea distinctiva, compostarea, incinerarea si transferul de caldura.
Cel mai ridicat potential il are procesul de fermentare anaeroba la temperaturi
in jur de 40°C. Prin fermentarea anaeroba microorganismele descompun materia
organica, eliberand o serie de metaboliti, in principal bioxid de carbon si metan. În
dependenta de materia prima, cantitatea de metan in biogaz este de 35-80%.
Cantitatea maxima de metan se obtine la fermentarea resturilor animaliere, in
special de la complexele avicole.
Bigazul necesita a fi prelucrat pana la utilizare. De obicei este trecut prin
separatoare speciale, unde metanul este separat de restul gazelor. Utilizarea
biogazului brut (preseparat) poate duce la intoxicare, deoarece in restul gazelor se
poate contine gaze toxice.
18
 Dintre componentele chimice ale materiei organice gradele cele mai ridicate
de conversiune in biogaz au celulozele, hemicelulozele si grasimile.
Fermentarea anaeroba nu poate avea loc in prezenta luminii si oxigenului, in
lipsa unui mediu cu umiditate mare. La descompunerea materiei organice mai
participa microorganismele fermentative nespecializate: bacterii celulozice, lactice,
acetice, sulfat-reductoare si denitrificatoare, precum si numeroase specii de ciuperci
si unele drojdii. Microorganismele mentionate isi petrec activitatea in prima faza a
fermentarii.
În faza urmatoare, numita metanogeneza, actioneaza bacteriile metanogene
anaerobe specializate in producerea de metan. Majoritatea metanobacteriilor
folosesc ca substrat numai hidrogenul si bioxidul de carbon. Metanul se formeaza
prin reducerea bioxidului de carbon si oxidarea hidrogenului gazos de catre metano-
bacteriile, care folosesc hidrogen. Reactia sumara a procesului este:
CO2 + 4H2O --> CH4 + 2H2O + Q(energie)
Energia eliminata in urma procesului este mica si, de obicei, se utilizeaza la
intretinerea procesului de baza, care are o productivitate mai mare la temperaturi de
circa 40°C, ceea ce permite pe timp de iarna realizarea procesului de fermentare fara
energie termica din exterior (nu necesita instalatii suplimentare).
Pe langa metan se mai elimina hidrogen, hidrogen sulfurat, vapori de apa,
amoniac, azot, indol si scatol.
Metanul este componentul care confera biogazului valoare energetica. În stare
pura este un gaz combustibil, lipsit de culoare, miros sau gust; mai usor decat aerul
(M=16); arde cu flacara albastruie; are o putere calorica de 97 MJ pe mililitru (putin
mai mult ca motorina). Biogazul, comparativ cu metanul pur, are o putere de 25
MJ/ml, din cauza prezentei in el a bioxidului de carbon si altor gaze. Metanul nu se
liche-fiaza la temperatura mediului ambiant (de la -20°C pana la +40°C). Se
pastreaza la presiuni joase in containere cu volum mare sau presiuni ridi-cate in
volume mici. De exemplu, o butelie de 0,1 ml la presiunea de 200 barili contine 28
ml de metan, cu care un tractor poate functiona 8 ore.
Întrebuintarea metanului.
a) Metanul se intrebuinteaza ca agent energetic. Este un combustibil superior
19
carbunelui si chiar unor produse petroliere prin puterea calorica mai mare, cheltuieli
de exploatare si transport mai redus.
b) metanul poate fi utilizat la obtinerea hidrogenului prin descompunere
CH4 --> C + 2H2 
sau prin oxidare, cand se obtine carbon, vapori de apa sau oxizi de carbon si
hidrogen
2CH4 + O2 --> 2CO + 4H2 
c) este importanta reactia de clorurare a metanului, in urma carora se obtine
clormetan, diclormetan, tricolormetan, tetraclormetan
CH4 + Cl2 --> CH3Cl + HCl
Prin clorurarea metanului se obtin unii dizolvanti si agenti frigorifici. 
Prin nitrarea metanului se obtine nitrometanul, folosit ca dizolvant si in unele
sinteze organice prin amonooxidare.

3.6 FLUOR

Fluorul a fost ultimul halogen izolat, primul fiind clorul. De la descoperirea

clorului şi pînă la descoperirea fluorului au trecut 112 ani, şi acest interval mare de
timp se explică prin faptul că fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele
chimice şi din acest motiv separarea lui din combinaţii a creat dificultăţi cu totul
deosebite.
În anul 1440, Basilius Valentinus menţionează principalul compus al
fluorului, fluorina, care ştim astăzi că este fluorura de calciu. În anul 1670,
Schwankhard observă că, făcînd să acţioneze acidul sulfuric asupra fluorurii de
calciu, apare un gaz care atacă sticla. Peste un secol, în anul 1768, chimistul
german A.S.Marggraf repetă şi el această experienţă, care îl duce la descoperirea
acidului fluorhidric. Proprietăţile acestui acid au fost studiate în primul rînd de
către chimistul suedez C.W.Scheele, dar şi de alţi chimişti ca: A.Lavoisier, Gay-
Lussac, M.A.Amperè, J.Thènard, H.Davy şi fraţii Knox. Existenţa fluorului a fost
presupusă de C.W.Scheele şi M.A.Amperè de cînd se ocupau cu studiul
proprietăţilor acidului fluorhidric, pe baza analogiei care există între cloruri şi
20
fluoruri. Chimiştii mai sus menţionaţi au încercat să prepare fluorul, dar acesta nu a
putut fi izolat decît destul de tîrziu, în anul 1886, după aproape un secol de
încercări - şi aceasta datorită faptului că fluorul atacă toate instrumentele metalice,
sticla, porţelanul şi se transformă în prezenţa apei. Toxicitatea vaporilor de acid
fluorhidric au acţionat mortal asupra lui T.Knox şi asupra chimistului Louvet, în
eforturile acestora pentru descoperirea fluorului. La fel atacase acest acid plămînii
lui Gay-Lussac şi apoi ai lui Davy.
În anul 1869, chimistul englez G.Gore obţine puţin fluor în urma unui proces
electrolitic, dar, datorită marii afinităţi pentru hidrogen, fluorul degajat se combina
imediat cu hidrogenul absorbit de către electrodul de cărbune, cu atîta violenţă încît
producea explozia. Astfel Gore este nevoit şi el să renunţe la încercările sale de a
descoperi fluorul. Au existat şi alte încercări, dar toate au eşuat.

În anul 1886, chimistul francez Henry Moissan reuşeşte să obţină pentru

prima dată fluorul în stare liberă prin electroliză acidului fluorhidric anhidru,
conţinînd ca electrolit fluoro hidrura de potasiu, KHF2, într-un aparat de platină.
Pentru întreaga sa activitate în domeniul chimiei, Moissan a fost recompensat cu
Premiul Nobel pentru Chimie în 1906.
Denumirea fluorului provine de la latinescul fluere, care înseamnă a curge -
datorită utilizării principalei sale combinaţii, fluorura de calciu, ca fondant pentru
zguri în metalurgia metalelor preţioase.

3.7 DESCOPERIREA HIDROGENULUI

21
 Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul și fizicianul englez Henry
Cavendish în 1766, în urma unui experiment în care a studiat reacțiile dintre
mercur și acizi. Cînd a amestecat cele două substanțe, a observat apariția unor mici
bule de gaz în amestec. Acest aspect l-a determinat să efectueze o cercetare
suplimentară, numind substanța necunoscută „aer inflamabil”. În 1781 a descoperit
că acest element produce apă atunci cînd arde. O analiză mai detaliată a fost făcută
de către Antoine Lavoisier, care descoperă gazul independent de Cavenish în urma
unui experiment ce urmărea determinarea masei pierdute sau create în urma unei
reacții chimice. Cercetătorul a încălzit apă într-un recipient închis, vaporii formați
condensîndu-i într-un alt recipient. Cantitatea pierdută a fost atribuită degajării unui
gaz (H2). Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil” al lui Cavendish în
combinație cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph Priestley.
Lavoisier a numit gazul „hidrogen”.

3.8 DESCOPERIREA OXIGENULUI

22
 Cit de banal nu ar suna, dar nimeni dintre oameni nu cred ca s-ar gasi
cineva sa zica : Eu pot trai fara aer, unde principalul element este Oxigenul.
Pina si vietatile din ape, la fel datorita apei bogate in oxigen se face posibila
viatuirea in acest domeniu. Despre cum si unde a aparut Oxigenul s-ar gasi
multe istorioare, dar cea mai adevarata dintre ele este ca Oxigenul a fost
descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) și Joseph Priestley (1774),
independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid roșu de
mercur într-o capsulă așezată sub un clopot de sticlă din care se scosese aerul și
care a fost scufundat parțial în mercur. După încălzirea capsulei, focalizînd cu
ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezența unui gaz. Chimistul a numit noua
prezență gazoasă „aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o
nouă denumire - oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvîntul oxigen
înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o
eroare a marelui chimist care considera că toți acizii conțin oxigen.

23
3.9 AZOT
Un alt compus al aerului, cei drept in cantitati foarte mici, dar totusi s-a
dovedit ca exista esta Azotul.
Cel care a descoperit azotul este un tînăr scoţian de 23 de ani, Daniel
Rutherford, care îşi făcea teza de doctorat la Universitatea din Edinburgh, la
profesorul John Black, cel care izolase din aer “aerul fix” (dioxidul de carbon).
Tînărul chimist făcea cercetări asupra aerului, dar în legătură cu respiraţia plantelor.
În decursul a numeroase experienţe avea să dovedească faptul că în “aerul” care nu
întreţine arderea şi respiraţia nu se află numai dioxidul de carbon, ci şi azotul.
Rutherford trece aer peste cărbune înroşit (mangal), iar produsul arderii îl spală cu
alcalii caustice şi apă de văr, unde se reţine dioxidul de carbon, care trece în
carbonaţii respectivi. „Aerul” care trecea mai departe, după aceste spălări, era
azotul - pe care Rutherford îl numeşte aer mefitic, deoarece nu întreţinea viaţa.
Astfel, în teza sa de doctorat din anul 1772, Rutherford arată clar diferenţa dintre
“aerul fix” (dioxidul de carbon) şi “aerul mefitic” (azotul) şi descrie izolarea
azotului din aer. Aşadar, în metoda să Rutherford izolează azotul eliminînd în
primul rînd celălalt component important al aerului, oxigenul, prin arderea de
fosfor şi mangal, fără să intuiască însă că este vorba despre un element nou,
necunoscut, ce avea să fie descoperit abia doi ani mai tîrziu.
În anul 1777, A.L.Lavoisier arată că azotul există în stare liberă în atmosferă
şi că el reprezintă 79% dintr-un volum de aer. În anul 1789, Lavoisier înlocuieşte
denumirea de aer mefitic cu cea de azot, care provine de la două cuvinte greceşti: a,
care înseamnă fără, şi zoe, care înseamnă viaţă – întrucît azotul nu întreţine viaţa.
J.A.Chaptal (1823) îl denumeşte nitrogen, care derivă de la cuvintele greceşti
natron, care înseamnă salpetru şi gennao, care înseamnă a produce. Denumirea de
azot a rămas răspîndită în special în Franţa, iar cea de nitrogen a fost preluată în
ţările de limbă engleză.

24
3.9 BARIU

O istorie aparte a aparitiei sale o are un alt element chimic din tabelul
periodic si anume Bariul (din gr. βαρύς: "greu", din cauza densității
mineralului barita), este un element chimic cu simbolul Ba și numărul atomic 56.
În tabelul periodic al elementelor se găsește în perioadă a șasea și grupa a II-a
principală, fiind astfel un metal alcalino-pămîntos. A fost identificat pentru prima
oară de către Carl Wilhelm Scheele. Bariu este în stare liberă metalic, strălucitor și
de culoare alb-argintie. În natură nu se găsește, în stare liberă, din cauza
reactivității sale ridicate. Bariul metalic este ușor inflamabil. Combinațiile sale
solubile sînt toxice. Istorie [modificare | modificare sursă].

Mineralele de bariu au fost examinate pentru prima dată în anul 1602, de către
pantofarul și alchimistul italian Vicenzo Casciarolo. Acesta a observat că
mineralele strălucesc în întuneric după încălzire. Prin publicația lui Ulisse
Aldrovandi au devenit cunoscute sub numele de "pietre boloneze". Era vorba
despre barita, care la încălzirea cu substanțe organice, devine fosforescentă. În
1774 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, prin examinarea gipsului, a
identificat oxidul de bariu (BaO). Doi ani mai tîrziu Johan Gottlieb Gahn a
descoperit aceeași combinație, prin examinări asemănătoare. De asemenea în
secolul 18 mineralogul englez William Withering a observat în minele
de plumb din Cumberland, un mineral greu. Deoarece nu putea fii minereu de
plumb, Withering l-a denumit "terra ponderosa". Minereul este cunoscut astăzi sub
numele de witerita (Carbonatul de bariu BaCO3). Bariu metalic a fost obținut
pentru prima dată în 1808 de către Sir Humphrey Davy în Anglia,
prin electroliza unui amestec alcătuit din oxid de bariu (BaO) și oxid de mercur
(HgO). Numele de bariu i-a fost dat după mineralul său, barita. Robert
Bunsen și Augustus Matthiessen au obținut bariu în stare pură în anul 1855, prin
electroliză unui amestec, format din clorură de bariu (BaCl2) și clorură de
amoniu (NH4Cl). În 1910 Marie Curie izolează radiu, într-un amestec cu bariu.

25
Metalul a jucat un rol important și în anul 1938 în experimentele nucleare ale lui
Otto Hahns și Fritz Străßmann. Ei au bombardat încet uraniu cu neutroni și spre
marea lor surpriză printre produșii de reacție s-a găsit și bariu. Găsirea a fost
interpretată de ei ca o divizare corectă a nucleului de uraniu. In prezent multa lume
se poate bucura de frumusetea bariului. La toate sarbatorile astazi, multa lume
admira frumoasele si enigmaticele focuri de artificii, dar putin dintre ei cunosc ca
culoarea celor verzi este datorita continului de Bariu.

. Artificii: Culoarea verde a bariului

26
 CAPTITOLUL IV

Ingionisti ai chimiei

4.1 Sir HUMPHREY DAVY (1778 – 1829)

Sir Humphrey Davy, ingeniosul chimist si inventator britanic si-a inceput cu

stangul cariera stiintifica. In perioada in care era doar un ucenic, a fost concediat din
cauza ca provoca prea multe explozii. Dupa ce s-a specializat in chimie, si-a format
straniul obicei de a inhala diversele gaze cu care avea de-a face. Din fericire, acest
lucru a dus la descoperirea proprietatilor anestezice ale oxidului de azot. Insa,
din nefericire pentru el, acelasi obicei a fost pe punctul de a-l ucide in repetate
randuri. Frecventele otraviri ale organismului l-au lasat invalid pentru ultimele
doua decade ale vietii sale. Chiar si in acest timp, a reusit “performanta” de a-si
pierde complet vederea in timpul unei expozii din laborator.

27
 CAPITOLUL V
Lantanidele

5.5 TELUR

Telurul a fost descoperit în anul 1782, într-un mineral din Transilvania, de

către transilvăneanul sas Franz Joseph Müller, înnobilat mai tîrziu ca baron von
Reichenstein. Acesta născut la Sibiu în anul 1740, studiază dreptul şi filozofia la
Viena, frecventează Şcoala de Mine de la Chemnitz (fosta Cehoslovacie) şi ajunge
în 1775 inspector general al minelor, topitoriilor şi salinelor din Transilvania.
La începutul secolului al XVIII-lea, un cioban român, Ion Armenian
descoperă la Săcărâmb (lîngă Zlatna) un loc cu minereuri de aur. În anul 1747,
baronul Ignat von Born, începe extragerea de aur şi pirită din acel loc. Născut la
Cluj în 1742, von Born ajunge, după studii făcute la Sibiu şi Viena, un foarte
apreciat mineralog şi metalurgist. Aurul conţinut în minereul de la Săcărâmb
prezenta dificultăţi serioase la separare. Se fac analize de către Borzony, Mathew şi
apoi Böhm, dar nu se poate găsi explicaţia.
În anul 1782, după numeroase analize făcute cu posibilităţile tehnice de atunci
din Sibiu, Müller arată că minereul cu pricina conţine, pe lîngă aur ca principal
component, încă un metal necunoscut. Dorind o confirmare a concluziilor sale,
Müller trimite în anul 1784 o mostră celui mai cunoscut chimist analist al epocii,
suedezul T.Bergmann, care însă arată doar că mineralul nu conţine antimoniu (aşa
cum crezuse A. von Ruprecht). Bergmann se stinge din viaţă În acelaşi an, iar
lucrurile rămîn neclarificate.
Peste 12 ani, în anul 1796, Müller trimite o altă mostră din acest mineral
chimistului M.H.Klaproth, la Berlin. După o serie de experienţe, la 25 ianuarie
1798 Klaproth citeşte în faţa Academiei de Ştiinţe din Berlin un memoriu asupra
minereurilor de aur de lîngă Zlatna din Transilvania, în care se arată că minereul de
aur din zona respectivă conţine un metal nou. Numele dat de Klaproth în anul 1798,
telur, provine de la latinescul tellur, care înseamnă pămînt. După multe discuţii, s-a
arătat că locul acestui element în sistemul periodic este înaintea iodului, deşi are
28
masa atomică mai mare.
Minereul care a dus la descoperirea telurului şi nu permitea separarea aurului
fusese descoperit în mina Faţa Băii din Săcărâmb, lîngă Zlatna. De aceea el a fost
numit săcărîmbit sau naghiagit, întrucît Săcărâmbul avea şi denumirea maghiară
Nagyag.
Este curios că în alte ţări, în mineralele sale, telurul este combinat cu bismut,
sulf, cupru, nichel, mercur, numai în Ardeal fiind combinat cu aurul sau cu argintul.
Astfel, telurul se numără printre puţinele elemente care apar combinate cu “regele
metalelor”, alături de argint, cupru, seleniu, sulf.

29
5.6 CADMIU

Un element chimic extrem de periculos pentru sănătatea umană este prezent în

jurul nostru, la serviciu, acasă şi nu de puţine ori, chiar în farfuriile noastre.
Cadmiul este metalul cu care se dă culoare somonului, se colorează în roşu aprins
cutiile de răcoritoare, se lipesc bijuteriile şi se fac acumulatorii de la gadgeturile
noastre de zi cu zi. Toate acestea în condiţiile în care cadmiul este unanim asociat
cu cancerul, iar un tratament pentru tratarea intoxicaţiei cu cadmiu este
deocamdată necunoscut.
Cadmiul a fost descoperit de chimistul de naţionalitate germană Friedrich
Stromeyer în oraşul Göttingen, Germania, în anul 1817, în timp ce acesta studia
compuşii zincului pentru a obţine carbonat de zinc farmaceutic. El a observat că în
loc să rezulte, ca de obicei soluţii incolore, soluţiile obţinute aveau o culoare
galbenă. La început a crezut că acestea sunt impurificate cu fier sau arsen, dar mai
tîrziu, a constatat că se afla în faţa unui element nou. Acest metal, descoperit de
Friedrich Stromeyer în vaporii unui amestec de funingine şi de oxid de zinc, a fost
un amestec „preparat “într-un cuptor. El a numit elementul cadmiu după „kadmeia
“, numele grecesc de calamină sau carbonat de zinc.

Denumirea cadmiului îşi are rădăcinile în latinescul „cadmia “care înseamnă

calamina de zinc şi în grecescul „Kadmeia “care înseamnă pămînt din Cadmeia,
descoperit pentru prima dată în apropierea Tebei, oraş fondat de prinţul fenician
Cadmus.

Cadmiul a fost folosit pentru prima dată în pictură în anul 1907, în Germania,
iar timp de 100 de ani, Germania a fost singurul producător important de cadmiu.

30
5.3 BROMUL

A fost descoperit de Antoine-J.Balard, un tînăr preparator de chimie la

Facultatea de Farmacie din Montpellier, Franţa. Analizînd apele unui canal
de lîngă Montpellier, care era în legătură directă cu Marea Mediterană, acesta
face evaporări de apă pentru a obţine o mai mare concentraţie a sărurilor
conţinute. După răcirea soluţiilor şi cristalizarea clorurii de sodiu, Balard
tratează produsul cu apă de clor, eliberînd astfel iodul, pe care îl extrage cu
eter. Însă lichidul rămas se colorează şi el în galben brun. Trimite o probă cu
acest lichid lui J.Liebig, dar acest mare chimist de mai tîrziu, care pe atunci
avea numai 21 de ani, nu o examinează cu atenţie, menţionînd că este o
combinaţie dintre clor şi iod. Tînărul Balard nu crede în explicaţiile lui
Liebig, fiind preocupat de întrebarea dacă nu cumva în acel lichid galben, cu
miros dezagreabil, înţepător, se ascunde un alt element. Balard continuă
cercetările evaporînd apele pentru analiză la sursă, pînă se realizează o
concentraţie mare a conţinutului lor în săruri, le tratează cu apă de clor şi
apoi cu eter, transportînd la laborator numai lichidul galben. Astfel, în loc să
fie transportate mereu butoaie cu apă, se aduc la laborator numai cîteva sticle
cu lichidul galben de care Balard îşi lega mari speranţe. Acest lichid galben
este tratat cu eter şi cu hidroxid de potasiu. Culoarea dispare şi, încălzind
pînă la evaporare, rămîne o substanţă albă, asemănătoare cu clorura de
potasiu. Aceasta, tratată cu MnO 2 şi H2ŞO4, degajă un fum roşu care,
condensat, formează un lichid de culoare brun închis şi cu miros respingător.
Balard caută să izoleze iodul din „clorura de iod” (după spusele lui Liebig),
dar, neputînd evidenţia prezenţa acestuia, şi dă seama că este vorba de un
element nou pe care-l numeşte muride, o reminiscenţă a termenului acid
muriatic, ce se foloseşte în farmacii chiar şi astăzi. În Franţa, în acea
perioadă, orice descoperire ştiinţifică trebuia verificată de către Academia de
Ştiinţe. Astfel, Balard trimite acestui înalt for o eprubetă cu murid, împreună

31
 cu descrierea metodei folosite pentru a-l obţine. La Academie se constituie o
comisie compusă din Gay-Lussac, Vauquelin şi Thenard, care în 14 august
1826 confirmă în totalitate concluziile lui Balard şi schimbă, cu acordul
descoperitorului, numele de murid în brom (de la grecescul bromos - miros
urît). Balard, în entuziasmul şi recunoştinţa sa faţă de profesorul Anglada, la
care era preparator, se oferă să împartă cu el gloria descoperirii bromului –
căci descoperirea o făcuse în laboratoarele sale – dar Anglada îl refuză
politicos şi îi lasă tot meritul descoperirii. Liebig are mai tîrziu o replică
răutăcioasă referitor la descoperirea lui Balard, spunînd că „nu Balard a
descoperit bromul, ci bromul l-a descoperit pe Balard”.

CAPITOLUL VI
Alte compartimente ale Chimiei

6.1 Aparitia colorantilor

Odata cu aparitia firului de ata, apare si o ideie ingenioasa si anume
aceia de a o colora in culorile vii ale naturii, doar ca a trebuit sa treaca m i i
d e a n i p â n ă c e o m u l a d e s c o p e r i t s e c r e t u l culorilor . Cea mai aleasă
culoare din antichitate era purpura . Era privilegiulregilor, simbolizând puterea .
Colorantul se extragea din melcul de purpurăde pe coastele Mediateranei. După
mai bine de un secol de cercetări astăzi se cunosc peste 50 000 decoloranţi
diferiţi. De exemplu : pentru roşu există 3000 de nuanţe iar pentrunegru 400
.

6.2 CULOAREA MOV

Aparitie colorantului mov se datoreaza unui experiment intimplator. A fost

descoperită de un tânăr chimist de 18 ani. William Perkin intenţiona de fapt să
găsească un remediu pentru malarie. În 1856 Perkin lucra la crearea chininei
32
artificiale. În urma experimentelor, el nu a obţinut însă decât o mizerie groasă şi
întunecată. Cu cât se uita mai mult la această mizerie, cu atât Perkin vedea mai
degrabă o culoare frumoasă, decât un simplu gunoi. În acest mod, Perkin a creat
prima vopsea sintetică. Mai târziu, bacteriologul german Paul Ehrlich, inspirat de
munca lui Perkin, a găsit o nouă utilitate pentru vopsea, în chimioterapie şi
imunologie.

6.3 Superglue, substanţă folosită din 1958

Superglue-ul a fost descoperit accidental de Dr. Harry Coover. O dată în

1942, pe când încerca să dezvolte un plastic optic mult mai clar pentru obiectivul
armelor şi a doua oară nouă ani mai târziu, când încerca să descopere un polimer
rezistent la căldură. În ambele cazuri produsul părea să fie prea lipicios pentru ce îi
trebuia. Şi-a dat seama mai târziu, în 1958, că lipiciul poate avea o întrebuinţare
foarte folositoare şi astfel a apărut Superglue. Pe de altă parte, în 1970, Spencer
Silver lucra într-un laborator pentru a obţine un adeziv puternic. În cele din urmă şi-
a dat seama că produsul obţinut era mult mai slab decât ceea ce găsise anterior. Se
lipea, dar apoi foarte repede se dezlipea. Părea o inovaţie inutilă, până când un coleg
care cânta în corul bisericii a ales să folosească lipiciul lui Spencer pentru a lipi
semnele, care îi cădeau până atunci din cartea de rugăciuni. Semnele stăteau lipite şi
se dezlipeau apoi foarte uşor, fără a deteriora paginile.

33
 CAPITULUL VII

7.1 CINE A INVENTAT TABELUL PERIODIC?

Tabelul periodic al elementelor

Cu totii l-am invatat in clasele gimnaziale. Unii il mai studiaza si acum. Este
vorba de tabelul periodic al elementelor, tabelul cu elementele chimice. V-ati
interbat vreodata cine a inventat tabelul periodic al elementelor? Ei bine, haideti
sa aflam imperuna cine este inventatorul tabelului periodic al elementelor si cat de
importanta a fost aceasta descoperire pentru stiinta moderna.

Tabelul periodic al elementelor este un set foarte important de informatii ce

clasifica diferitele proprietati ale elementelor chimice. Mai precis, este utilizat pe
scara larga in chimie, fiind una dintre cele mai importante discipline academice.
Scopul sau principal este de compararea, sistematizarea si clasificarea
comportamentelor elementelor chimice. In afara de chimie, tabelul periodic are o
multime de roluri pe care le joaca si in alte discipline cum ar fi ingineria chimica,
biologia sau fizica.

In 1789, Antoine Lavoisier a publicat o lista cu 33 de elemente chimice,

grupandu-le in gaze, metale, nemetale si pamanturi. Chimistii au continuat in
secolul urmator sa caute o metoda mai precisa de clasificare a elementelor chimice.
34
 In 1829, Johann Wolfgang Dobereiner a observat ca multe elemente ar putea
fi grupate in triade bazate pe proprietatile chimice. Litiul, sodiul si potasiul, spre
exemplu, au fost grupate intr-o triada ca metale usoare, reactive. Dobereiner a
observat ca, aranjate dupa greutatea atomica, al doilea membru a fiecarei triade este
media dintre primul si al treilea membru. Aceasta observatie a devenit “Legea
Triadelor”

Chimistul german a identificat, in 1843, zece triade, trei grupe a cate patru
elemente si o grupa de cinci elemente. Jean-Baptiste Dumas a publicat in 1857 o
lucrare ce descria relatiile dintre diferite grupe de metale. In 1864, Julius Lothar
Meyer a publicat un tabel cu 44 de elemente aranjate dupa valente. Totodata,
englezul William Odling a publicat un tabel cu 57 de elemente aranjate dupa
greutatea atomica.

In anul 1869, chimistul rus Dmitri Mendeleev publica tabelul sau periodic al
elemnetelor. Mendeleev a clasificat elementele pe linie dupa greutatea atomica si a
trecut pe rand nou de fiecare data cand caracteristicile elementelor au inceput sa se
repete. Recunoasterea si acceptarea tabelului lui Mendeleev a venit datorita a doua
decizii pe care le-a luat. Una era ca a lasat locuri libere pentru elementele ce nu au
fost inca descoperite. A fost primul care a recunoscut ca foloseste tendintele
tabelului pentru a prezice elementele chimice lipsa precum galiul sau germaniul.
Cea de-a doua decizie a fost ca, ocazional, a ignorat ordinea sugerata de greutatea
atomica si a trecut la elementele adiacente, precum teluriul si iodul, pentru a le putea
clasifica mai bine in familii chimice. Odata cu progresul teoriilor structurii atomice,
se pare ca Mendeleev a clasificat elementele, neintentionat, in ordine crescatoare a
numarului atomic sau dupa incarcatura nucleara.

Din iulie 2009, numarul total de elemnte incluse in tabelul periodic este 117 si
este format din elemente cu numerele atomice de la 1 la 116 si elementul 118.
Aceste elemente sunt clasificate in metale, metaloizi si nemetale.

35
Tabelul periodic al elementelor este intr-o continua dezvoltare, cu noi elemente ce
asteapta sa fie descoperite. Tabelul isi are aplicatii in domenii stiintifice, dar mai
ales in chimie si ajuta enorm stiinta moderna.

Acum ati aflat cine a inventat tabelul periodic al elementelor si cat de mult a
contribuit aceasta descoperire in toate domeniile stiintei. Speram ca acest articol vi-a
satisfacut dorinta de cunoastere si vi-a imbogatit cunostintele.

7.2 Chimia anorganica

PLATICUL
Cel mai vechi material plastic este celuloidul, fabricat in Statele
Unite in 1870, pentru a inlocui fildesul bilelor de biliard. Cu
acest produs, industria incepe sa produca pentru prima oara un
tip de material care este folosit la fel de frecvent ca si o substanta naturala. Patruzeci
de ani mai tarziu, in 1909, un chimist belgian, emigrat in Statele Unite, Leo Hendrik
Baekeland (1863-1944) descopera bachelita, primul plastic considerat a fi un
material frumos. Din punct de vedere chimic, bachelita reprezinta o revolutie.
Materialele de baza folosite pana atunci pentru fabricarea plasticelor erau obtinute
din materiale naturale. Bachelita insa, este fabricata in intregime din produse
industriale. Ea constituie deci primul material plastic sintetic. Bachelita s-a folosit la
fabricarea unui numar mare de obiecte: telefoane, bijuterii, porttigarete, aparate de
radio, etc. Materialele plastice nu exista in natura. Ele sunt compusi creati artificial
in laborator. Numele care li s-a dat aminteste de una dintre propietatile lor
fundamentale, si anume plasticitatea, capacitatea de a se deforma sub actiunea unei
forte exterioare si de a-si conserva apoi forma care le-a fost data. Exista numeroase
procedee de fabricare a materialelor plastice. O galeata, o sticla, o casca de
motociclist, o plansa de windsurfing sun toate fabricate din diferite tipuri de plastic.
Pentru fiecare obiect, trebuie ales materialul plastic care are calitatile cele mai
potrivite: suplete, rigidate, rezistenta la soc, elasticitate, transparenta, greutate mica.
O molecula de baza pentru fabricarea tuturor tipurilor de plastic
36
In general, produsul de la care se porneste in fabricarea materialelor plastice este
naftul, un produs obtinut in rafinariile de petrol. Naftul este un amestec de diferite
molecule de hidrocarburi. Acest amestec este adus la temperaturi inalte in prezenta
vaporilor de apa, ceea ce provoaca ruperea moleculelor de hidrocarbura si obtinerea
de molecule mai mici, molecule de etilena. Etilena este molecula pe care se bazeaza
intreaga industrie a maselor plastice.

ZAHARINA
Un compartiment foarte vast si destul de analizat si cel mai interesant as
spune este Chimia organica. Anume ea se ocupa cu descoperirea si perfectioanarea a
ceia ce numim : necesar pentru trai. Deja multi ani la rind in alimentatie se foloseste
si chiar destul de des Zaharul.
Zaharina, a fost descoperită din întâmplare în anul 1879 de către profesorii Ira
Remsen şi Constantin Fahlberg de la John Hopkins University. Cei doi oameni de
ştiinţă încercau să creeze o vopsea nouă folosind derivaţi pe bază de cărbune.
Constantin Fahlberg nu s-a spălat pe mâini după ce a plecat din laborator. Ajuns
acasă, a observat că rulourile pe care le mânca erau foarte dulci. Şi-a întrebat soţia
dacă a adăugat un nou ingredient în mâncare, iar atunci când ea a negat, Fahlberg a
realizat că gustul se datorează mâinilor sale murdare. Astfel a apărut zaharina.
Astazi Zaharul are un rol aparte in viata Omului, nu sunt putin oameni care
prefera dulciurile si nu se prea cunosc mese de sarbatoare unde sa fi lipseasca
aceste bunataturi.

37
 ARGON
John William Strutt, care din 1873 este cunoscut sub numele de Lord
Rayleigh, un eminent fizician din cadrul laboratorului Cavendish al Universităţii
Cambridge şi care mai tîrziu avea să fie directorul acestui laborator, determină, în
jurul anilor 1892-1893, densitatea azotului din aer şi a celui provenit din amoniac.
În cazul azotului din aer, Rayleigh efectuează experienţa după ce în prealabil a
eliminat oxigenul cu cupru încălzit la roşu (1892), apoi cu fier la roşu (1893) şi, în
sfîrşit, cu hidroxid feros. Densităţile rezultate arătau o concordanţă perfectă. Dar
Rayleigh nu se mulţumeşte cu aceasta şi încearcă să determine densitatea azotului
provenit din amoniac. Constată cu surprindere că densitatea azotului din aer şi
densitatea azotului din amoniac sînt diferite. Diferenţa nu se putea explica printr-o
greşeală de experienţă. Rayleigh îi solicită părerea cunoscutului chimist şi fizician
scoţian J. Dewar, care însă nu poate lămuri misterul şi îi recomandă să refacă
experienţa lui Cavendish realizată în urmă cu 107 ani. Rămînea acelaşi reziduu ce
reprezenta circa 1/120 din azotul conţinut, despre care Cavendish trăsese concluzia:
dacă aerul conţine încă un element inert (în afară de azot), acest al doilea nu
reprezintă decît 1/120 din compoziţia sa. Deci Cavendish avusese în mîini, cu peste
un secol în urmă, noul element ce avea să fie argonul. În anul 1893 (după 11 ani de
cercetări), Rayleigh publică în revista „Nature” rezultatele experienţelor sale asupra
neconcordanţei densităţii azotului din aer cu cel din diferite combinaţii chimice şi
cere altor chimişti explicaţia acestei situaţii, fapt ce, evident îi impresionează pe
oamenii de ştiinţă. Dintre chimişti, cel care a dovedit un interes deosebit a fost
scoţianul William Ramsay, mai tînăr cu 10 ani decît Rayleigh. După ce în copilărie
fusese pasionat de muzică şi fotbal, Ramsay îşi începe studenţia la Universitatea
din Glasgow (oraşul său natal) în anul 1869. Merge în Germania la Heidelberg ca
38
student al lui R. Bunsen şi apoi ca discipol al lui Rudolf Fittig la Tübingen, unde
doi ani mai tîrziu îşi susţine şi teza de doctorat.
După ce studiază articolul lui Rayleigh, Ramsay este convins că diferenţa
dintre densităţile azotului din aer şi a celui provenit din combinaţii chimice este o
dovadă că în aer există un gaz necunoscut mai greu decît azotul. Ia legătura cu
Rayleigh şi, după cum singur va spune mai tîrziu: “I-am cerut lordului Rayleigh şi
el m-a autorizat de a face experienţa care să rezolve această problemă”. Această
experienţă a fost realizată în anul 1894 şi constă în eliminarea azotului separat din
aer cu magneziu metalic la cald. Oxigenul a fost fixat foarte uşor cu cupru încălzit.
S-a constatat că circa 1% din volumul iniţial de gaz rămîne necombinat, inert faţă
de magneziu. Ca să fie sigur, Ramsay trece acest gaz şi peste titan, de asemenea un
fixator de azot. Astfel Ramsay reuşeşte să obţină 100 cm 3 din acest nou gaz, căruia
determinîndu-i densitatea îi găseşte valoarea de 19,086. Face cercetări spectrale şi
apare spectrul unui element necunoscut. La sugestia preşedintelui Congresului
Societăţii Britanice de Ştiinţe Naturale, H.G.Madan, acest nou element este numit
argon, care în limba greacă înseamnă leneş.
Ştirea descoperirii argonului îl găseşte pe H.Helmholz (unul din fondatorii
principiului conservării energiei) paralizat, pe patul de moarte, şi se spune că, după
ce i s-a citit această noutate, muribundul ar fi zis:
“Eu am crezut întotdeauna că mai există ceva în plus în atmosferă”.

ACTINIU (Ac)

Scurt istoric: Actiniul a fost descoperit în 1899 de tînărul chimist francez

André Louis Debierne, în vîrstă de 25 de ani, care funcţiona ca preparator la
Institutul „Charles Friedel” şi era prieten al familiei Curie.

              Derbiene, lucrînd cu pămînturi rare, reuşeşte să obţină un element

radioactiv pe care îl numeşte Actiniu. În 1902 F.O.Giessel, ocupîndu-se de
separarea lantanului de ceriu, descoperă un element nou pe care-l numeşte emaniu.
Se constată însă că elementul emaniu era de fapt actiniul lui Debierne. O jumătate
de secol acest element a rămas o curiozitate de laborator şi abia în 1949 s-a
39
constatat că actiniul este de 150 de ori mai radioactiv decît radiul şi totodată o
importantă sursa de neutroni. Numele provine de la grecescul akis, aktinos care
înseamnă raza.

TEFLONUL
In prezent tehnologia metalurgica a facut un salt destul de mare, si anume
inlocuid valese simple de aluminiu si cele din <<ciugun>> cu noi tenologii si
anume cu suprafete din teflon.
Acest compus a fost descoperit accidental de către chimistul Roy Plunkett, în
timp ce încerca să obţină un tip de clorofluorocarbon, care să poată fi folosit ca agent
frigorific. El credea că dacă va reuşi să determine un compus numit TFE să reacţioneze
cu acidul clorhidric, va putea obţine ceea ce dorea.  Pentru a începe experimentul,
Plunkett a luat o cantitate mare de gaz TFE, l-a racit si l-a presat în scopul depozitarii. în
momentul în care a dorit sa foloseasca TFE, în recipientul cu pricina, nu era nimic. însa,
cînd a rasturnat recipientul, din acesta au cazut fulgi albi. Cercetatorii de la Institutul
DuPont au analizat acesti fulgi si care au creat teflonul în forma în care îl stim astazi. 

40
 "PRAFUL INTELIGENT"

Cei mai mulţi dintre noi am fi extrem de supăraţi dacă tema de la şcoală ne-ar
exploda în faţă şi s-ar fărămiţa într-o mulţime de bucăţi.  Nu este însă şi cazul
studentei Jamie Link de la Universitatea din California.

În timp ce Jamie Link lucra la proiectul de doctorat în chimie, o bucată de

silicon a explodat pur şi simplu. Imediat după acest moment, studenta a observat că
acele mici bucăţi de silicon, rezultate din explozie funcţioneau în continuare ca
senzori. Jamie Link a primit pentru ''praful inteligent'' un premiu de inventică în
2003.

Micii senzori pot fi utilizaţi pentru a monitoriza puritatea apei potabile sau a
apei de mare, pentru a identifica diferite particule biologice sau chimice din aer şi
chiar pentru a localiza şi a distruge tumorile din corp.   

41
 GEAMUL LAMINAT
      Este vorba despre un tip de geam securizat care nu se fragmentează sub
incidența unor șocuri de natură să îl spargă. Atunci când se acționează asupra
acestui tip de geam cu o forță distrugătoare, el este ținut închegat de un strat
intermediar, cunoscut ca polivinil butiral (PVB), dispus între două sau mai multe
straturi de sticlă. Această folie mediatoare păstrează straturile geamului unite chiar
și atunci cand sticla este lovită, rezistența sa sporită prevenind fărâmițarea . În mod
tipic, tehnologia se întrebuințează în cazul parbrizelor și lunetelor de automobile.
     Geamul laminat a fost inventat în anul 1903, de către chimistul francez Edouard
Benedictus, pe care l-a inspirat un accident de laborator. Întâmplător, un recipient de
sticlă a ajuns să fie acoperit cu nitratul de celuloză aflat în componența plasticului și
atunci când, tot accidental, a fost scăpată pe jos, s-a spart, dar nu s-a împrăștiat în
bucăți. Atunci lui Benedictus i-a venit ideea de a fabrica un material compozit din
sticlă și plastic, pentru a reduce efectele nefaste ale accidentelor auto. Invenția nu a
fost adoptată imediat de constructorii de automobile, dar geamul laminat a intrat
rapid în componența vizierelor măștilor de gaz folosite în timpul Primului Război
Mondial.

CINE A INVENTAT SAPUNLUL?

Necesitatea de a elimina si a neutraliza mirosurile urite dint-un alt obieca dus

la descoperirea diferitor detergenti, sapunuri, samponuri, care in prezent ocupa un

42
loc destul de inatl in orice colt al lumii. Daca e sa luam ca exemplu sapunul, nu este
altceva decit o combinatie intre substantete aniono active, diferitor emulgatori,
arome si conservanti care intr-un ansamblu si datorita unei combinatii perfecte
ajungem la o formula destul de calitativa a unui sapun.

V-ati intrebat vreodata cine a inventat sapunul ? .Legenda spune ca sapunul

a fost descoperit pentru prima data pe muntele Sappo Hill din Roma, când un grup
de femei romane si-au spălat hainele în râul Tibru, la baza unui deal, sub care
grăsimile animale jertfite au plutit în jos pe râu și au creat un amestec de lut. Ele au
descoperit curând că folosind aceeasta substanță de curățare, spalatul hainelor a
devenit clar mai usor.

Cu toate acestea, babilonienii au fost cei care au inventat săpunul și sunt

dovezi pentru acest lucru pe recipientele babiloniene de lut care dateaza de la 2800
î.Hr. inscripționările de pe recipientele , au cunoscut rețeta săpunului și că produsul
a fost făcută din grăsimi combinate cu cenusa de frasin și apă . Aceste referințe
timpurii pentru săpun au fost pentru utilizarea sapunului să spele lâna și bumbacul
în pregătirea pentru țesutul în pânză, săpunul nu a fost utilizat în mod necesar pentru
spalarea corpului.

Papyrus Ebers (Egipt, 1550 î.Hr.) arată că vechii egipteni au combinat atât
uleiuri animale și vegetale cu săruri alcaline pentru a produce o substanță. Ei au
folosit acest amestec pentru tratarea ranilor, bolilor de piele precum și pentru
spălare.

Potrivit stramosilor, fenicienii au facut sapun din seu de capră și cenușă de

lemn în 600 î.Hr..

Grecii antici au spus ca trebuie să aibă leșie combinata și cenușă, ca o lotiune de

curatare pentru vase și statuile  zeilor .

Romani au folosit urina ca substanta pentru a face săpun în primul secol d.Hr.
Mai târziu, au combinat seu de capră și de cenusa de lemn de fag pentru a face
43
săpun, atât solid cat si fin. Descoperirea unei întregi fabrici de săpun în ruinele din
Pompei, unul dintre orașele distruse de erupția vulcanică din Mt. Vezuviu în 79
d.Hr. sugerează că industria a fost stabilita și că săpunul a fost cunoscut de Imperiul
Roman. În timpul inceputulului de secol al erei noastre, romanii sunt bine cunoscuti
pentru baile publice, în general, săpun nu a fost folosit pentru curățarea personala,
acesta a fost folosit de către medici în tratamentul unor boli. Săpunul pentru
curățenie și igienă personală a devenit popular în secolele ulterioare ale epocii
romane.

Celtii, care a folosit grasimi animale si cenusa de plante pentru a face săpun ,
numit saipo, din care este derivat cuvântul săpun.

Arabii au produs săpun din ulei vegetal, ca uleiul de măsline sau uleiuri
aromatice, cum ar fi uleiul de cimbru. Soda caustica a fost folosita pentru prima dată
pentru fabricarea sapunului și nu sa schimbat de la săpunul curent care se gasete in
magazine.

Acum stiti cine a inventat sapunul. Speram ca acest articol vi-a satisfacut

dorinta de cunoastere si vi-a imbogatit cunostintele.

CINE A INVENTAT EPRUBETA?

Eprubeta este un obiect de nelipsit din laboratoarele de chimie sau biologie,

dar folosit si in alte domenii. Dar v-ati intrebat vreodata cine a inventat eprubeta?

44
Ei bine, haideti sa aflam impreuna cine este inventatorul eprubetei si ce utilizari are
aceasta inventie.

Eprubeta este un recipient in forma de cilindru ingust si inchis la un capat.

Eprubetele folosite in chimie sunt fabricate, de obicei, din sticla, pentru o rezistenta
mai mare la caldura si la substante corozive chimice. Cele folosite in biologie sunt
fabricate din plastic si sunt adesea aruncate dupa folosinta.

Nu se cunoaste cu exactitate cine este inventatorul eprubetei, dar stim ca au

existat de multi ani. De cand au fost inventate, eprubetele aveau mai multe aplicatii,
dar cu timpul au devenit intrumente de baza in chimie, biologie si medicina.

Antoine Lavoisier (1743 – 1794), considerat “Parintele Chimiei”, este adesea

creditat cu inventia eprubetei. Acesta a folosit multe recipiente de sticla pentru
experimentele sale, printre care si eprubeta. Numele de “eprubeta” a aparut pentru
prima data in anul 1846.

Eprubetele sunt folosite in cateva domenii importante cum ar fi chimia, fizica,

biologia si medicina. In chimie si in fizica se folosesc pentru a pastra, temporar,
substante chimice sau pentru alte operatii precum a amesteca sau a incalzi
substantele. In biologie sunt folosite pentru a realiza culturi de organisme vii precum
bacterii sau mucegai. Medicina foloseste eprubetele pentru depozitarea
esantioanelor de sange, urina sau alte substante, pastrate pentru analize. Eprubeta a
devenit, pentru publicul larg, un simbol al stiintelor si al chimiei.

Conceptul de “bebe-eprubeta” (sau “gemeni-eprubeta” daca se nasc doi) este

adesea folosit pentru copiii nascuti prin inseminare artificiala. Desi, in mod obisnuit,
nu se foloseste nici o eprubeta in timpul operatiei de inseminare artificiala, numele
de “bebe-eprubeta” a ramas in continuare folosit de publicul larg.

Desi, nu cunoastem cu exactitate cine este inventatorul eprubetei, putem

spune ca aceasta inventie a schimbat modul de lucru in chimie si biologie si a reusit
sa aduca un nou concept in gandirea umana.

45
 LOUIS SLOTIN (1910 – 1946)

De nationalitate canadiana, Slotin era unul dintre cercetatorii implicati

in proiectul Manhattan (proiectul SUA de dezvoltare a bombei atomice). In timpul
experimentelor de laborator, acesta a scapat accidental o sfera de beriliu pe o alta
sfera care continea plutoniu. Inevitabil, o reactie chimica a avut loc, iar martorii au
declarat ca au vazut o stralucire albastra careia i-a urmat un val de caldura.
Ghinionistul savant a fost dus de urgenta la spital, insa a murit 9 zile mai
tarziu. Cantitatea de radiatii la care fusese expus era echivalentul situatiei de a
se afla la 1500 de metri de locul declansarii unei bombe atomice. Ca urmare a
acestui accident, in laboratorul din Los Alamos nu au mai avut loc manevrari
manuale ale substantelor. Slotin a fost declarat post-mortem erou de catre guvernul
Statelor Unite, pentru ca a reactionat indeajuns de repede pentru a preveni moartea
colegilor sai care se aflau in apropiere.

MARIE CURIE
 este una dintre femeile care au participat la scrierea istoriei stiintei. De-a lungul
activitatilor sale, ea a doborat nenumarate recorduri: prima femeie care a primit
premiul Nobel, primul om de stiinta care a primit Nobelul de doua ori, in doua
46
domenii diferite (fizica si chimie), prima femeie care a predat la Universitatea
Sorbona din Paris, prima femeie laureata a Medaliei Davy pentru studiul
asupra radiului. Marie Curie si-a dedicat intreaga viata studiului si stiintei. In afara
de una dintre fiice, Eve, scriitoare, toti descendentii ei au urmat cariere stiintifice.
Nascuta in Varsovia, Maria Sklodowska, pleaca la Paris pentru a urma cursurile de
fizica si de matematica la Facultatea de Stiinte. Se casatoreste cu Pierre Curie, cu
care are doua fiice: Irene si Eva. Obtine in 1903, impreuna cu Pierre Curie si Henri
Becquerel, premiul Nobel in Fizica pentru cercetarile asupra radioactivitatii. In 1911
primeste cel de-al doilea premiu Nobel, de data acesta in chimie, pentru studiile
asupra poloniului si radiului. Dupa moartea sotului sau intr-un accident de trasura,
aceasta ii preia postul de profesor la universitatea Sorbona. In anii razboiului, nu
ezita sa isi ia fiica mai mare, Irene, care avea deja 18 ani si sa plece impreuna pe
front, ridicand mici lacase de prim ajutor, denumite “Petites Curies”. Acestea se
aflau cat mai aproape de linia frontului, pentru ca soldatii raniti sa nu se deplaseze
foarte mult. Anii de studiu asupra elementelor radioactive au expus-o inevitabil
la o cantitate mare de radiatii, care se manifesta sub forma unei leucemii. In ciuda
bolii sale, ea isi mentine in continuare postul de conducere in cadrul sectiei de
chimie si fizica apartinand Institutului Radiului. In 1934, din cauza stadiului avansat
se interneaza la sanatoriul din Haute-Savoie, unde moare la data de 4 iulie.

CAPITOLUL VIII

47
 Chimia atomista

8.1 CINE A INVENTAT ATOMUL?

V-ati intrebat vreodata cine a inventat atomul ? Ei bine, haideti sa aflam cine

este inventatorul atomului.  John Dalton a fost prima persoana care a sugerat ideea
ca atomul este cea mai mica particula care a creat toate celelalte materiale care sunt
in jurul nostru. De la introducerea acestei teorii, numerosi omanei de stiinta din
aceea vreme, au venit cu ideea ca particulele mici sunt existente. Mai tarziu, odata
cu dezvoltarea de noi tehnici stintifice, a fost dovedit de catre comunitatea stintifica
in sec. al 19-lea ca John Dalton a avut dreptate la urma urmei.

Dalton a venit cu aceasta idee in 1803 si a fost mult mai devreme decat atunci
cand a fost dovedit stintific, care a fost la sfarsitul secolului al 19-lea. Dalton a
dezvoltat doar ideea atomului, dar el nu stie exact ce rol a jucat in natura.
Componentele care au format un atom, nu au fost puse la indoiala ca ideea generala
a fost ca atomul este cea mai mica parte din orice.

Multi oameni de stiinta, care, din cauza distantei geografice, nu au putut fi in

comunicare unul cu celalalt, astfel fiecare a dezvoltat teorii cu privire la existenta
unor particule mici, cu electroni pozitivi si incarcati negativ, care pastreaza aceasta
chestiune. Acesti electroni pozitivi si incarcati negativ, sunt cunoscuti acum sub
numele de protoni si electroni, au fost recunoscuti dupa descoperirea atomului.

Dalton a dezvoltat o teorie atomica in 1803, dar , Ernest Rutherford, un

faimos om de stiinta britanic a dezvoltat un concept modern al structurii atomice. El
a afirmat ca un atom este compus dintr-un nucleu greu care este in centru, cu o
sarcina pozitiva de energie electrica si electroni incarcati negativ care il inconjoara.

Fizicienii latini, Democrit si Leucippus au dezvoltat individual ideea unui

atom , in latina cuvantul “atom” inseamna nume indivizibil. Deci, teoria despre
atom a fost dezvoltata in secolul al 4-lea i.Hr. Surprinzator, a fost nevoie de 22 de

48
secole pentru ca cineva sa isi dea seama de existenta particulelor mici si un alt secol
mai mult pentru ca cineva sa descopere modul in care functioneaza.

49
 NICOTINA

Se spune ca odata a fost o foamete mare

si ca intreg pamantul era neroditor. Dupa
multe rugaciuni, Marele Spirit a trimis o
fecioara fara straie sa faca pamantul din
nou roditor si sa salveze oamenii. Ea a
atins pamantul cu mana stanga, si acolo
au rasarit cartofii si pamantul a devenit
fertil. Apoi l-a atins cu mana dreapta si acesta a dat nastere vegetatiei si porumbului.
S-a asezat, si pe tot pamantul ramas a incoltit tutunul. Exista doua interpretari ale
acestei legende:

1) ca tutunul a fost un dar pentru minte, asa cum cartofii si porumbul au fost
pentru stomac
2) ca tutunul a fost un mesaj (sau un blestem), ce arata ca darurile zeilor nu
sunt nelipsite de pret.
Oricare i-ar fi fost originea, tutunul era extrem de folosit de catre amerindieni
la vremea la care sosea Columb. În secolul al XVI-lea doi capitani de vas au convins
trei amerindieni sa-i insoteasca la Londra. Acestia isi facusera rezerve serioase de
tutun pentru perioada calatoriei, iar unii dintre marinari l-au incercat, le-a placut si
au realizat ca le este foarte greu sa renunte la el.
Pentru a-si satisface propriile nevoi marinarii si exploratorii au plantat
terenuri in Africa, Europa si America. Echipajul lui Magellan a lasat seminte in
porturile din Philippine, precum si in alte porturi. Nemtii au adus tutunul de la
hotentoti (bosimanii si populatia Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la
polinezieni.
Curand, oriunde mergeau navigatorii, tutunul ii astepta, si pe la inceputul
secolului al XVII-lea micile parcele devenisera mari plantatii, extinse peste tot in
lume. Navigatorii fumau oriunde ar fi crescut acesta, asa ca plantatiile s-au extins si
mai mult. Ca o boala contagioasa, fumatul s-a extins de la un numar mic de indivizi
la intreaga populatie. Consumatorii au inteles rapid ceea ce amerindienii stiau de
50
generatii: o data ce ai inceput, este greu sa renunti. Tutunul nu poate fi folosit doar
la fumat; el se poate si mesteca sau poate fi transformat in pulbere si inhalat sub
forma de "priza".
Consumarea plantei neprelucrate sau a frunzelor sale nu este suficienta pentru
destindere sau placere, si nici o alta substanta nu este un substitut adecvat.Pe masura
ce tutunul patrundea in tot mai multe tari, se lupta impotriva sa aproape intotdeauna,
considerat fiind nociv si imoral. Încercarile de a-i restrange utilizarea nu au facut
decat ca tutunul sa devina mai valoros, iar aplicarea de taxe a incurajat contrabanda.
Tutunul a fost folosit adesea ca moneda de schimb datorita valorii sale ridicate. În
cele din urma factorii economici au primat pentru mai marii lumii, ajungandu-se la
castiguri importante din taxele mai sus mentionate in tari ca Marea Britanie, Italia,
Franta, Rusia, Prusia si mai tarziu in Statele Unite. Pe masura ce guvernele s-au
convins de pericolul folosirii sale, membrii acestora au majorat taxele, simtindu-se
astfel cu constiinta impacata, asigurandu-si totodata venituri de milioane de dolari.
Raspandirea tutunului, ca si a alcoolului, este rezultatul unui tip de comportament
care nu putea fi eliminat nici prin lege, nici prin aplicarea de taxe si nici prin bula
papala.Ravagiile provocate de sifilisul introdus in Lumea Noua de catre omul alb,
palesc in comparatie cu numarul de decesuri si de boli cauzate de tutun in intreaga
lume. S-ar putea spune ca astfel indienii s-au razbunat.

51
 NOTIŢELE ADEZIVE

În 1970, un chimist pe nume Spencer Silver lucra în laboratoarele de cercetare

ale companiei 3M, încercând să creeze un adeziv puternic. Rezultatul muncii sale a
fost un adeziv cu o slabă aderenţă. Când a tras de una din foile de hârtie lipite cu
respectivul adeziv, a observat că lipiciul rămânea când pe o hârtie, când pe cealaltă.
Părea o invenţie inutilă. Patru ani mai târziu însă, un coleg care cânta în corul
bisericii a avut o idee genială. Pentru a marca momentul în care îi venea lui rândul
să cânte, acesta punea semne de carte în cartea cu cântări religioase, doar că acestea
cădeau mereu. I-a venit ideea de a le lipi cu adezivul lui Spencer. Ca prin minune,
acestea au rămas la locul lor, iar atunci când erau dezlipite nu lăsau urme pe foi.
Astfel s-a născut notiţa autoadezivă. Astăzi, este unul dintre cele mai folosite
produse de birotică.

AUR
Aurul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, din vremea în care preistoria
se împleteşte cu legenda. Deşi în antichitate se cunoşteau şi alte metale, aurul, prin
strălucirea sa deosebită şi prin raritatea în care se găsea faţă de celelalte, devine cel
mai preţios dintre toate şi apoi un simbol al bogăţiei şi puterii. Marii scriitori şi
istorici ai antichităţii menţionau pe larg existenţa acestui metal: Homer, în celebrele
52
sale epopei „Iliada” şi „Odiseea”, vechi de aproape 3000 de ani, istoricii greci
Herodot (484-425 î.Hr.), Tucidide (460-396 î.Hr.), naturalistul latin Pliniu (24-79),
autorul monumentalei „Historia Naturalis”, în 37 de volume, poetul latin Vergiliu
(70-19 î.Hr.), autorul faimoasei „Eneide”, istoricul roman Tacit (55-120 î.Hr.) sunt
cei mai de seamă care atestă importanţa aurului în lumea antică.
Obiectele de podoabă descoperite pe malurile Nilului şi pe cele ale Eufratului,
în special în morminte, fac dovadă certă că acest metal era cunoscut cu cel puţin
5000 de ani î.Hr. Lucrări foarte recente apreciază apariţia aurului cu mult înainte,
acum 20.000 de ani î.Hr.
Descoperirile arheologice au scos la lumină obiecte de aur îngropate de
milenii. Astfel, sarcofagul din aur al faraonului Tutankhamon, scos la lumină în
Valea Regilor din Egipt, cîntarea 1111 kg. Tezaurul lui Priam, ultimul rege al
Troiei, descoperit de arheologul german Heinrich Schliemann, are o vechime de
peste trei milenii şi era compus din podoabe de aur: diademe, agrafe, cercei, coliere
etc.
Teritoriul ţării noastre este legat de istoria aurului prin descoperirea de către
nişte ţărani a Tezaurului de la Pietroasă, cunoscut şi sub numele de Cloşca cu pui,
care constă din 22 de piese din aur bătute cu pietre scumpe. Din cercetările făcute
reiese că acest tezaur aparţinuse regelui got Athanaric, care în secolul al IV-lea al
erei noastre a ajuns cu poporul său pe teritoriul patriei noastre, în regiunea Buzău,
Vrancea. Atacat însă de huni, acesta îşi îngroapă tezaurul la marginea actualei
comune Pietroasa din judeţul Buzău şi trece Dunărea. În anul 381 se îndreaptă către
Constantinopol, cu aprobarea împăratului Teodosiu cel Mare, abandonîndu-şi
tezaurul.
În limba egipteană veche, denumirea aurului vine de la cuvîntul sol, care
înseamnă Soare. În ebraică şi feniciană aurul se numea zahav, care înseamnă a
străluci. Alţii susţin că denumirea ar proveni de la zeiţei zorilor, Aurora.

53
CONCLUZIA

Daca sa ma conduc dupa veche zicala : Omul cit traieste invata, ajung sa gindesc
ca acel de a spus-o pentru prima data a fost un om foarte intelep, deoarece asa si este.
Cu toate cunostintele care omenirea le-a acumulat atitea milenii, oricum mai sunt
intrebari: De ce ? Cum? De unde?
Nu cred ca este aproape raspunsul la toate aceste intrebari, dar stiu sigur ca anume
aceste intrebari este stimulul principal pentru mai departe. Chimia este o stiinta foarte
complexa, dar totodata si una dintre cele mai importante.
Apa, aer, Pamint - totul se compune din chimie sau cel putin dintre unul din
compartimentele ei, fie organica, anorganica, compusi macromolecuri. Incepind de la
atomi, celule, si sfirsind cu munti, plante si vietati toate se datoreaza unor reactii
compleze din domeniul Chimie.

54