Perioada preştiinţifică a chimiei. Perioada genezei chimiei.

1. Chimia în epoca primitivă

Rădăcinile chimiei trebuie căutate încă la începutul dezvoltării societăţii primitive cînd,
depinzînd aproape complet de forţele elementare ale naturii şi apăsată de gre utăţile luptei
împotriva acestora, omenirea păşea treptat pe calea trecerii de la necunoaştere la cunoaştere,
acumulînd, prin experienţa de zi cu zi, un material de cunoştinţe menite să contribuie la procesul
anevoios şi lent de dezvoltare a forţelor de producţie.
Omenirea primitivă în drumul ei spre civilizaţie a parcurs două mari perioade: perioada
sălbăticiei şi perioada barbariei, fiecare dintre ele avînd trei trepte: cea de jos, de mijloc şi de sus.
În vremurile îndepărtate ale sălbăticiei (treapta de jos), oamenii trăiau în păduri, hrănindu-
se cu ceea ce puteau aduna de ici şi de colo. Ei strîngeau rădăcini şi tulpini de plante, seminţe şi
fructe.
Descoperirea focului a constituit un pas important pe drumul progresului oamenilor
primitivi. Se consideră că treapta de mijloc a sălbăticiei începe cu folosirea focului şi cu
întrebuinţarea ca hrană a vietăţilor de apă. Datorită acestui nou fel de hrană, oamenii s -au aşezat
de-a lungul rîurilor şi ţărmurilor mării. Întrucît nu ştiau să-şi făurească singuri adăposturi, ei
locuiau laolaltă în peşterile naturale pe care le găseau pe malul rîurilor, în coastele dealurilor sau
în munţi. În preajma rîurilor, pe lîngă apă de băut şi hrană, oamenii găseau şi tot felul de pietre din
care îşi făureau unelte şi arme. Aceste unelte de piatră lucrate grosolan, neşlefuite, au fost numite
unelte paleolitice. Cu ajutorul primelor arme, măciuca şi lancea, oamenii au căpătat posibilitatea
de a-şi procura vînat, îmbogăţindu-şi astfel hrana.
Pe treapta de sus a sălbăticiei, odată cu inventarea arcului şi a săgeţii, vînatul a devenit o
hrană permanentă. Pentru uşurarea traiului zilnic, oamenii au început să facă din oase, coarne,
scoici, diferite obiecte ca ace de cusut, pumnale, securi, ferestrăie; au învăţat să şlefuiască pietrele
cît se poate de neted, dîndu-le formă de topor, pumnal, daltă, ciocan, făurind aşa-numitele unelte
neolitice.
Focul a fost un foarte important factor al progresului. Adunaţi în jurul flăcărilor care
pîlpîiau în peşterile întunecate, oamenii primitivi priveau cu uimire şi teamă minunile pe care le
înfăptuiau aceste flăcări sub ochii lor. Carnea crudă se frăgezea şi căpăta un gust minunat,
grăsimea cărnii se topea şi se aprindea, lemnul ardea şi se transforma în cărbune de lemn sau în
cenuşă, apa se încălzea în contact cu pietrele încălzite.
Olăritul a fost una dintre cele mai importante invenţii pe care focul le-a prilejuit omului.
Odată cu inventarea olăritului, omenirea a păşit într-o nouă etapă de dezvoltare, perioada barbariei.
Tot datorită focului, oamenii au observat că unele pietre înfierbîntate se sfărîmau şi se
prefăceau în prafuri colorate ce puteau servi la colorarea vaselor. Astfel s -a născut cultura
ceramicii pictate. Cu timpul, oamenii s-au deprins să domesticească unele animale pentru a le

1
folosi în munca zilnică. Aşa a început creşterea vitelor.
Oamenii primitivi au mai observat că seminţele au proprietatea de a germina, dînd naştere
unor plante la fel cu cele de pe care au căzut. În felul acesta, ei au învăţat să semene cereale şi să
cultive tot felul de plante. Astfel a început agricultura. Paralel cu dezvoltarea agriculturii şi a
creşterii vitelor, oamenii au început să-şi construiască sălaşuri permanente - case din lemn, pietre
sau cărămizi uscate la soare. De asemenea, ei s-au perfecţionat în meşteşugul ţesăturilor pe care le
colorau frumos cu sucuri de plante sau cu diverse prafuri colorate.
Începuturile chimiei sînt legate mai ales de o anumită treaptă de dezvoltare a agriculturii.
Într- adevăr, odată cu agricultura şi creşterea vitelor oa menii au făcut cunoştinţă cu o serie de
substanţe şi materiale ca: pîine, lapte, sucuri de plante etc. Totodată ei au observat o serie de
fenomene chimice ce se petreceau cu aceste substanţe şi pe care au încercat să le folosească pentru
îmbunătăţirea traiului zilnic. Astfel ei au învăţat să folosească fenomene ca acrirea laptelui,
fermentarea sucurilor unor fructe, au deprins folosirea unor sucuri ca leacuri sau otrăvuri, s -au
perfecţionat în meşteşugul tăbăcirii pieilor.
Tot în jurul focului oamenii au deprins meşteşugul şi arta de a prelucra metalele pe care le
găseau în stare nativă sau în minereuri. Metalurgia a avut un rol esenţial în evoluţia progresivă a
societăţii primitive şi de aceea se consideră că treapta de sus a barbariei începe cu topirea minereului
de fier şi constituie trecerea la civilizaţie prin inventarea scrisului cu litere. Pe această treaptă se
găseau grecii în epoca eroică, triburile italice puţin înainte de întemeierea Romei, germanii lui Tacit,
normanzii de pe vremea vikingilor.
Cuprul în aliaj cu staniu a dat naştere bronzului. În timpul poemelor homerice, bronzul, cel
puţin la greci şi la popoarele care erau în legătură cu ei, era folosit mai în toate scopurile în care se
întrebuinţează astăzi fierul. Totuşi, metalurgia fierului era cunoscută. Iată, de exemplu, în Odiseea
se spune la un moment dat :

„Şi ochiul sfirîia din rădăcină precum cînd un fierar,

gătind un mare topor sau hîrleţ, în apă rece înfige fierul ars,
călindu-l astfel şi oţelindu-l, sfîrîie atunci fierul”.

Toţi inventatorii necunoscuţi care au contribuit la progresul forţelor de producţie, toţi cei care
se ocupau cu metalurgia, ţesăturile, tăbăcitul pieilor, sau cei care extrăgeau diferite sucuri din plante
în diverse scopuri, cei care făceau pîine, cei care colorau vasele şi ţesăturile pot fi consideraţi
meşteşugari chimişti care foloseau în mod inconştient o seamă de procese şi reacţii chimice.
Numărul lor a crescut mereu, odată cu nevoile şi cerinţele populaţiei şi astfel chimia a început să se
dezvolte.

2
 2. Chimia în epoca sclavagistă (antică). Rădăcinile alchimiei.
Perfecţionarea treptată a uneltelor de producţie, trecerea pe o scară din ce în ce mai largă la
unelte de metal, dezvoltarea uneltelor agricole au dus în cele din urmă la schimbarea modului de
producţie al orînduirii gentilice.
Dezvoltarea forţelor de producţie a dus astfel la apariţia diviziunii sociale a muncii, la
dezvoltarea schimbului şi la apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.
Creşterea productivităţii muncii a dus la crearea supraprodusului, a apărut posibilitatea
economică a exploatării omului, au apărut clasele sociale. Relaţiile de producţie din societatea
sclavagistă se caracterizează prin despărţirea oraşului de sat, prin ruptura între munca intelectuală şi
cea fizică. Iată cum caracterizează A r r h e n i u s această perioadă: „Cei vechi aveau o mare
antipatie pentru experimentare, care alcătuia o ocupaţie a sclavilor, nevrednică de un om liber”.
Fiindcă consideraţiile filozofiei erau foarte preţuite, această împrejurare era foa rte favorabilă
înfloririi ipotezelor şi puţin favorabilă dezvoltării sănătoase a teoriilor. Cînd A r h i m e d e a recurs
la experienţă, întrebuinţînd balanţa pentru a afla cît aur era în coroana făcută pentru templul lui
Jupiter, el se scuză că a trebuit să recurgă la o cercetare experimentală, adică o lucrare de natură
inferioară poziţiei lui.
În noua orînduire socială care a luat naştere apar primii germeni ai ştiinţei, primele încercări
timide, naive de generalizare şi sistematizare a cunoştinţelor despre obiecte şi fenomene, căpătate în
procesul luării în stăpînire a forţelor naturii de către om. Totodată încep să se formeze şi concepţiile
materialiste asupra naturii. Primele mlădiţe ale concepţiei materialiste despre om, îndreptate
împotriva interpretării fantastico-religioase a fenomenelor naturii, s-au ivit în ţările Orientului antic,
culminînd cu filozofia materialistă greacă.

a. Prima pe rioadă a alchimie i. De primele începuturi ale chimiei în Egipt este legat însuşi
cuvîntul „chimie”.
După părerea, bazată pe documente, a majorităţii specialiştilor cuvîntul chimie are o origine
egipteană. Aşa, de exemplu, Zosimos (secolul al III-lea e.n.) aminteşte că H e r m e s în Physica lui
spune că arta de a transforma metalele nenobile în nobile era cunoscută de preoţii e gipteni. Chiar
D e m o c r i t , într-o scrisoare a sa către Le ucip, pomeneşte despre „arta sacră“ a Egiptului. Se pare

că Z o s i m o s P a n o p o l i t a nu ar fi numit chimia cu numele ei, derivînd acest cuvînt de la chemes

sau chymes — de origine egipteană. Legenda spune că Zosimos ar fi derivat cuvîntul chemes de la
numele lui Cham, unul din fii lui Noe, care s-ar fi ocupat cu această „artă sacră“. C h a m ar fi scris
secretele acestei arte sacre pe table şlefuite pe care le-a lăsat moştenire fiului său Misra care la
rîndul său le-a dăruit egiptenilor (această legendă se găseşte în Kabala).
În cartea sa Isis şi Osiris, P l u t a r c h spune că preoţii egipteni numeau pământul negru al
egiptului „chema“, dar acest cuvînt nu însemna numai o calitate, ci şi o acţiune, anume aceea de a te

3
ocupa cu „negru“, care reprezenta un simbol al zeului Osiris mort. Domnea credinţa că dacă
pămîntul negru s-ar putea transforma în aur, odată cu aceasta ar avea loc şi învierea zeului Osiris
mort. Pentru transformarea pămîntului negru în aur, cei care se ocupau cu arta sacră credeau că
trebuie să găsească aşa-numita „apă divină a lui Osiris“, cu care odinioară Isis ar fi însufleţit
cadavrul lui Osiris. Deci ţelul adepţilor artei sacre era de a găsi această apă sacră.
Din relatarea acestor credinţe religioase, putem conchide că la baza chimiei egiptene, a artei
sacre, se află credinţa că ar exista o materie primordială, neînsufleţită, care s -ar putea descoperi şi
însufleţi. Această materie însufleţită era tocmai Osiris cel înviat, dar era şi aurul. Dintre metale, lui
Osiris cel mort îi corespundea plumbul. Pentru că se topeşte uşor, în vechime plumbul era privit ca
simbolul fluidităţii metalelor şi ca atare era numit şi „apă sacră”. În acelaşi timp, plumbul era
considerat ca materie primă din care s-ar obţine toate metalele. Aceste atribute au fost trecute apoi
asupra mercurului.
Căutarea deci a unui mijloc de a preface pămîntul (respectiv metalele ordinare sau plumbul)
în aur a devenit preocuparea celor care se îndeletniceau cu „arta chimiei” sau „arta sacră“ . Cum se
va vedea această „artă sacră“ a căpătat mai tîrziu de la arabi numele de „alchimie”. „Arta sacră“ a
Egiptului reprezintă prima etapă de dezvoltare a alchimiei.
Bineînţeles că sub aceste credinţe religioase trebuie să vedem dorinţa preoţilor de a a vea cît
mai mult aur, deoarece aurul devenise, odată cu dezvolt area diviziunii sociale a muncii şi a schimbului,
monedă de schimb, echivalentul universal al tuturor mărfurilor.
În ceea ce priveşte metalele, găsim în Egipt, o variată întrebuinţare a lor. Aurul şi argintul
erau folosite pentru făurirea podoabelor şi a obiectelor de uz casnic. Purificarea aurului şi argintului
prin procedeul cupelaţiei era cunoscut în Egipt din timpuri străvechi. Fierul, fiind prea moale, era
întrebuinţat tot pentru podoabe, mai mult decît pentru unelte. De asemenea, ei cunoşteau şi foloseau
cuprul, staniul, plumbul şi bronzul.
O mare înflorire a cunoscut şi fabricarea sticlei. Existenţa în cantităţi mari a nisipului, silitrei
şi a unor plante a căror cenuşă conţine multă sodă, a favorizat, desigur, înflorirea acestui meşteşug.
Picturile din monumentele de la Bu-Assan (lîngă Teba), aparatele de sticlă găsite în aceste
monumente ne vorbesc despre arta şi priceperea vechilor sticlari egipteni care cunoşteau nu numai
meşteşugul fabricării şi modelării sticlei, dar şi pe cel al colorării ei.
Egiptenii cunoşteau şi utilizau litarga, sulfaţii, unele săruri de amoniu. Ei cunoşteau acidul
acetic şi dizolvarea metalelor în acizi.
Din diverse documente rezultă că, încă pe vremea faraonului Sesostris (1800 î.e.n.), existau
ateliere de tăbăcit pielea — dubălării şi de fabricat berea.
Cea mai grăitoare dovadă a gradului înaintat de folosire a substanţelor chimice în Egipt o
constituie arta îmbălsămării morţilor. De aceea, nu întîmplător, zeii morţilor în Egipt, Toth şi
Anubis, erau şi zeii „artei sacre“.

4
 Odată cu dezvoltarea ştiinţelor au apărut şi germeni ai unei concepţii filozofice materialiste
despre lume. Dată fiind importanţa rolului jucat de rîul Nil în viaţa egiptenilor, primele concepţ ii
materialiste consideră apa drept izvor al tuturor lucrurilor.
Alături de civilizaţia egipteană, s-a dezvoltat şi cea babiloniană. Deoarece însă, în „ţara dintre
fluvii” metalele, piatra şi lemnul se găseau în cantităţi insuficiente, oamenii au învăţat s ă folosească
pentru acoperirea sălaşelor trestia şi lutul. Din lut făceau lăzi, butoaie, sobe, tipare de topit, opaiţe.
Dintr-un amestec de paie, trestie şi lut, babilonienii făceau nişte cărămizi pe care le uscau la soare
sau în cuptoare şi pe baza cărora au dezvoltat arta şi tehnica construcţiilor. Pentru prima dată în
lume, babilonienii au folosit bitumul la sudarea cărămizilor.
Ca urmare a îndeletnicirii creşterii vitelor, pentru care existau condiţii deosebit de favorabile,
în Mesopotamia s-a dezvoltat mult şi meşteşugul tăbăcitului. Datorită perfecţionării tăbăcirii şi
prelucrării pieilor a fost inventat şi pergamentul (263 î.e.n.).
Babilonienii considerau apa drept izvorul tuturor lucrurilor. Această idee este generalizarea
observaţiei că la gura Eufratului se formează mereu pămînt fertil cînd apele Eufratului se amestecă
cu apele Golfului Persic.
Fenicienii s-au ocupat şi ei de meşteşugurile legate de chimie. Oraşul Sidon era renumit
pentru atelierele sale de sticlă. Pliniu cel Bătrîn descrie meşteşugul obţinerii sticlei la fenicieni.
Cea mai importantă descoperire făcută de fenicieni este tehnica vopsitului cu purpură. Atît de
vestite erau culorile de purpură în lumea antică, încît despre prepararea acestei culori ne vorbesc
Aris t o t e l ş i P liniu c e l Bă t rî n.
Alături de meşteşugul vopsitului, fenicienii s-au îndeletnicit şi cu cel al tăbăcitului şi au făcut
din pieile prelucrate haine, burdufuri pentru apă, pînze de corăbii.
Practica chimică s-a dezvoltat mult şi în India. Dovada o constituie cartea savantului indian
Kauti1aya (secolul III î.e.n.) care conţine descrierea unor compuşi chimici şi a metodelor lor de
obţinere.
Germeni ai concepţiei atomiste a materiei se găsesc în lucrările filozofului indian C a n a d a
(500 î.e.n.). După unii autori, se pare că sub influenţa acestor idei s-a născut şcoala atomistă greacă.
În China, descompunerea orînduirii gentilice şi apariţia societăţii sclavagiste datează
aproximativ din secolul al XVI-lea î.e.n. Pe atunci agricultura juca un rol predominant în economia
societăţii chineze.
În ceea ce priveşte metalurgia, cu peste 3 000 de ani în urmă, meşterii chinezi cunoşteau
tehnica producerii bronzului din care făureau arme, unelte şi vase. Tot ei sînt primii care, acum 2
000 de ani, au descoperit şi folosit zincul metalic, probabil din cauza faptului că în anumite regiuni
din China se găseau cantităţi mari de oxid şi carbonat de zinc, din care zincul se putea obţine mult
mai uşor decît minereul european. De altfel cuvîntul zinc derivă de la „sin“ care înseamnă „chinez”.

5
 Săpăturile arheologice din ultima vreme au dovedit că în antichitate (400 î.e.n.) metalurgia
fierului era foarte înaintată în China.
Încă acum 3 000 de ani, meşteri olari chinezi, prelucrînd argila albă ce se găsea în diferite
locuri în China (mai ales în coli nele din vecinătatea oraşului Ţindecen) au inventat porţelanul.
Denumirea de caolin care s-a dat argilei albe din care se fabrică porţelanul vine de la cuvîntul
„gaolin” care în limba chineză înseamnă „colină înaltă”.
Cele mai vechi însemnări despre hîrtie se găsesc în cronicile chineze şi datează din anul 12
î.e.n. Hîrtia era făcută atunci din plăci subţiri, fabricate din resturi de fire de mătase rămase de la
tors şi lipite laolaltă, în anul 105 e.n., în timpul dinastiei Han, Ţai-Lun a inventat procedeul
fabricării hîrtiei din coajă de copac, cînepă, cîrpe şi plase de pescuit vechi.
O altă invenţie făcută de chinezi este aceea a prafului de puşcă numit „Ho-iao“ sau „bubuitul
care cutremură cerul“.
Tehnica alchimiştilor pentru obţinerea prafului de puşcă, modul de obţinere a hîrtiei şi celelalte
invenţii făcute de chinezi au fost preluate, în timpul evului mediu, de către arabi, care apoi le -au
transmis mai departe în nordul Africii şi Europa.
În privinţa întrebuinţării altor substanţe chimice ca leacuri, în cartea Penkin, scrisă aproximativ
acum 5 000 de ani, sînt descrise 165 de leacuri extrase din plante.
Se spune că în China, încă de acum 3 000 de ani, era cunoscut cinabrul, din care se extrăgea
mercur, care era folosit la preparatele pentru tra tarea leprei. Sublimatul, calomelul şi alaunul erau
folosite ca medicamente.
Încă de la începutul mileniului I î.e.n., găsim la chinezi o interpretare materialistă a naturii în
concepţia celor cinci elemente primare ale lumii: lemnul, apa, focul, metalul şi pămîntul . Cartea
transformărilor a savantului Vei Po-Yang (secolul II î.e.n.) este una din lucrările cele mai
cunoscute, consacrate alchimiei. În această operă găsim trăsăturile caracteristice materialismului şi
chiar elemente de dialectică.

b. Dezvoltarea chimie i în Grecia. În Elada antică, cele mai vechi concepţii filozofice despre
lume au avut un caracter materialist. Materialismul acesta era însă elementar, fiindcă el nu
corespundea unei temeinice cunoaşteri ştiinţifice a naturii, ci unei cunoaşteri naive, în care ştiinţele
erau amestecate cu filozofia, iar tehnica era rudimentară.
Fără temeiuri ştiinţifice serioase, filozofii greci au izbutit totuşi să facă o seamă de
descoperiri pe care ştiinţa modernă le-a confirmat. Filozofii antici greci au fost şi cercetători ai
naturii, iar filozofia greacă poate fi considerată ca un adevărat monument al culturii.
Grecii tocmai pentru că nu ajunseseră încă pînă la disecare, pînă la analiza naturii, mai
concep natura ca un tot, ca un ansamblu. Legătura generală dintre feno menele naturii nu este
demonstrată de greci în amănunt: ea este pentru dînşii rezultatul contemplării directe. În aceasta

6
constă insuficienţa filozofiei greceşti din pricina căreia ea a trebuit să cedeze mai tîrziu locul altor
concepţii. În aceasta constă însă şi superioritatea ei faţă de adversarii ei, metafizicienii de mai tîrziu.
Situîndu-se pe o poziţie materialist-dialectică, spontană, filozofii greci au elaborat o serie de
noţiuni, principii şi chiar legi, care au străbătut veacurile pînă la noi. Printre acestea amintim:
 principiul unităţii şi conservării materiei;
 noţiunea de atomism;
 noţiunea de element.
Filozofia materialistă şi odată cu ea şi o serie de previziuni ştiinţifice geniale ale grecilor au
apărut încă din secolul al Vl-lea î.e.n. la marii gînditori ai şcolii ionice, dintre care cei mai
cunoscuţi sînt: Tha1es, Ana x i m a n d r u , A n a x i m e n e . La aceşti filozofi se conturează pe
deplin materialismul spontan iniţial, care la începutul lui consideră în chip foarte firesc, ca de la
sine înţeleasă unitatea fenomenelor naturii în infinita lor varietate şi care caută această unitate în
ceva material determinat, în ceva special.
Aşa de exemplu, Thales credea că totul izvorăşte din apă şi se transformă în ea. În acest sens
el interpreta multe fapte observate: plantele nu cresc fără apă, care este indispensabilă şi
animalelor. Apa de mare expusă la soare lasă un reziduu solid; se credea din această cauză că apa
se transformă în materie pămîntească. Prin evaporare se înţelegea transformarea apei în aer ş.a.
Alt filozof din şcoala ionică, Anaximandru, considera că principiul unic şi etern al
fenomenelor naturii îl constituie ,,apeiron-ul“. Anaxime ne credea că toate corpurile sînt făcute din
aer şi explica necontenita schimbare a naturii prin comprimarea şi rarefie rea aerului. H e r a c l i t
din Efes (530—470 î.e.n.) considera focul ca bază unică şi principiu primordial al tuturor
lucrurilor.
Deci ideea unei materii unice primordiale, infinite este lămurit exprimată la aceşti filozofi.
În toate aceste forme, uneori naive, de exprimare, exista un fond unic, pe care astăzi îl putem
traduce în termeni adecvaţi, anume: este vorba despre principiul unităţii şi conservării materiei.
Pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. filozofia greacă intră într-o fază de dezvoltare mai
avansată. Un reprezentant al gîndirii materialiste din acea vreme, E m p e d o c l e (490—340 î.e.n.)
considera că la baza tuturor fenomenelor naturii sînt cele patru elemente materiale: focul, aerul,
apa şi pămîntul.
Materialiştii greci din secolul al V-lea au încercat să rezolve şi problema structurii materiei,
a caracterului particulelor materiale din care se compun toate lucrurile, a mişcării şi a cauzelor ei.
Le ucip este considerat a fi iniţiatorul atomismului în Grecia, iar elevul său D e m o c r i t a preluat
de la el principalele elemente ale doctrinei sale. Doctrina lui Democrit constă în aceea că „atomii
sînt diferite corpuri mici, care nu au calităţi, iar vidul constituie un loc în care toate aceste corpuri,
în cursul întregii eternităţi, fiind purtate în sus sau î n jos, fie că se împletesc într-un fel între ele, fie

7
că izbesc şi sar la o parte, despărţindu-se şi împreunîndu-se din nou în asemenea combinaţii şi
produc astfel şi toate celelalte corpuri...“.
Le ucip şi De mocrit considerau atomii ca limită a divizibilităţii materiei. Astfel, dacă se
divide un corp pînă la ultima limită posibilă, trebuie să rămînă ceva, căci dacă n-ar rămîne nimic,
am ajunge la concluzia absurdă că din nimic se poate face ceva. Prin urmare, după părerea
atomiştilor, atomii au o întindere şi o greutate anumită şi toate proprietăţile corpurilor pot şi
trebuie să fie explicate prin cantitatea, mărimea, forma şi situaţia reciprocă a atomilor care le
compun.
Merită subliniată afirmaţia lui D e m o c r i t că mişcarea este inseparabil legată de materie
— mişcarea atomilor există veşnic.
Un adept al atomismului a fost strălucitul filozof grec Epicur care a trăit mai tîrziu, în
perioada elenistică (341—270 î.e.n.). Epicur a făcut deosebirea între corpurile fizice şi atomii care
le formează. El a arătat că atomii sînt indivizibili şi invariabili, deoarece, altfel, totul s-ar
transforma în nefiinţă. Atomii, după Epicur, au diferite forme. Epicur a modificat doctrina lui
De mocrit, atribuind atomilor nu numai deosebiri de mărime şi formă, ci şi de greutate, cu alte
cuvinte avea încă de pe atunci noţiunea vagă de greutate atomică şi volum atomic.
Adept al atomismului a fost şi una din cele mai luminoase figuri ale antichităţii romane,
T i t u s L u c r e ţ i u s C a r u s (99—56). În opera sa De rerum natura apar tendinţe ateiste, el
emite părerea că ştiinţa poate înlocui religia. El exprimă în versuri minunate concepţiile atomiste
împrumutate de la Epicur, explicând creaţia lumii cu ajutorul atomilor în veşnică mişcare.
„Cînd duşi de greutatea lor, atomii cu toţi ar cădea în jo s prin hăul
Cel fără fund, ca picurii de ploaie. Nici o întîlnire n-ar fi fost atunce
Şi nici un ciocnet de atomi, şi astfel Nimica n-ar mai fi creat natura”.
(Po emu l n at u rii, cart ea a II-a, p ag . 90, Ed. ş t iin ţ ifică, Bu cu reşti, 1965).
Unul dintre cei mai însemnaţi gînditori ai antichităţii a fost Aristotel. Fiind educatorul şi
prietenul celui mai mare cuceritor din antichitate, Alexandru cel Mare, Aristotel a avut
posibilităţi excepţionale de a cunoaşte din toate punctele de vedere, cultura celor mai avansate ţări
din acea epocă. Numeroasele opere ale lui Aristote l sintetizează toate cunoştinţele ştiinţifice din
timpul său.
Aristotel considera că la baza întregii existenţe materiale se găseşte materia primară; ea este
veşnică, nu se poate naşte din nimic şi nu se poate transforma în nimic, cantitatea ei în natură este
invariabilă. Ea se caracterizează prin patru calităţi fundamentale, percepute de simţurile noastre şi
anume: uscăciunea, umiditatea, căldura şi răceala.
Combinînd aceste principii sau calităţi, două cîte două şi considerînd că ele intră în
compoziţia materiei prime, Aristotel deducea cele patru „elemente fundamentale” (sau tipuri de
corpuri) enunţate de Empe docle. Astfel, dacă o substanţă este rece şi uscată, ea se prezintă sub o

8
formă asemănătoare cu pămîntul (solid), dacă este rece şi umedă se prezintă sub forma apei (lichid),
dacă este caldă şi umedă, sub forma aerului (gaz) şi dacă este caldă şi uscată, sub forma focului .
La prima vedere s-ar părea că schema aristotelică reprezi ntă o construcţie arbitrară a
filozofiei naturii, nelegată de experienţă sau de practică. Dacă ne gîndim însă mai bine, ne dăm
seama că această concepţie aristotelică reprezintă o generalizare firească şi logică a faptelor, aşa
cum apăreau în faţa oamenilor antichităţii.
Într-adevăr, în antichitate exista convingerea, bazată pe experienţă, că atribuind apei căldură
ea poate fi transformată în vapori, adică se obţine „aer“. Dînd sării umezeală, se poate obţine „apă“
(soluţie), încălzind cărbunele îl putem transforma în „foc“ etc.
Reprezentarea aristotelică a elementelor poate fi concretizată prin schema următoare:

Din această reprezentare se vede că elementele se pot reuni cîte două numai în patru feluri:
— focul şi aerul;
— aerul şi apa;
— apa şi pămîntul;
— pămîntul şi focul.
După cum vedem, studiind concepţia aristotelică, filozofii antici se preocupau numai de
trăsăturile exterioare ale corpurilor. Din cauza nivelului scăzut al cunoştinţelor, ei nu vedeau
contradicţiile interne, inerente corpurilor, adică tocmai acele contradicţii a căror mişcare este
adevărata cauză a apariţiei diferitelor calităţi ale corpurilor.
Prin urmare, obiectul chimie i în această perioadă a chimiei consta în observarea şi studierea
calităţilor exterioare ale corpurilor, cercetarea mijloacelor de schimbare a acestor calităţi în scopul
satisfacerii cerinţelor meşteşugăreşti.
c. Alchimia alexandrină. Printre oraşele care s-au ridicat în perioada elenistică (secolele
IV—I î.e.n.), un loc foarte important îl ocupă Alexandria.
Dezvoltarea legăturilor comerciale pe uscat şi pe mare în vastul imperiu al lui Alexandru cel
Mare, a favorizat contactul între culturile diferitelor popoare antice. Alchimia egipteană, astrologia
babiloniană, filozofia chineză, indiană şi greco-romană s-au contopit dînd naştere unei culturi noi,
cultura alexandrină. În cele 400 000 de manuscrise care se găseau la un moment dat în biblioteca din
Alexandria, erau cuprinse toate cuceririle ştiinţei, practicii meşteşugăreşti, ale filozofiei şi artei
lumii antice.

9
 Aparat de sublimare cu clopot
(folosit de alchimiştii greci).

Bazată pe cuceririle practicii meşteşugăreşti ale lumii antice şi pe tradiţiile „vechii alchimii”,
chimia, în această perioadă, a păşit într-o nouă fază, „alchimia alexandrină”. Vopsitoria, tăbăcitul
pieilor, prepararea cosmeticelor, ţesutul, confecţionarea obiectelor de sticlă cunosc o mare
dezvoltare.
Despre unele practici şi reţete chimice ne vorbesc în amănunt două renumite papirusuri,
descoperite probabil în acelaşi mormînt în vecinătatea oraşului Teba: papirusul de Leyde n şi
papirusul de Stockholm care datează cam din anul 250 e.n. (ele nu sînt nişte suluri, ci foi volante
numerotate).
Papirusul de Leyden conţine circa 100 de reţete, iar cel de la Stockholm peste 150. În
papirusul de Leyden un loc important îl ocupă descrierea metalelor, iar cel de la Stockholm cuprinde
mai multe probleme în legătură cu coloranţii şi vopsitul. În aceste papirusuri, apar de asemenea date
interesante privind arta falsificării metalelor preţioase , a pietrelor preţioase, a parfumurilor.
Bineînţeles, meşteşugul falsificării diferitelor materiale cerea unele cunoştinţe şi stăpînirea multor
operaţii chimice.
Dat fiind că cele mai multe manuscrise au fost distruse o dată cu întregul oraş, ne-au rămas
prea puţine date veridice şi sigure despre perioada alchimiei alexandrine. Cele mai multe date le
avem îndeosebi prin intermediul diverşilor comentatori ai operelor originale, care însă au mai
adăugat sau scos, după bunul lor plac.
În general se pare că concepţiile învăţaţilor vremii se bazau pe miturile „artei sacre“
egiptene, pe unele cunoştinţe despre alchimia chineză şi pe ideile aristotelice cu privire la
transmutaţie.
Scopul principal al celor care practicau „arta chimiei“ se mărginea, în esenţă, tot la
obţinerea aurului. Stilul puţinelor manuscrise rămase din acea epocă este ermetic, impregnat de
simbolistică mistico-mitologică şi, în general, cu totul confuz. Din acest punct de vedere, nu se
observă nici un progres în comparaţie cu scrierile rămase de la vechii preoţi egipteni.
Zosimos din Panopolis a fost un autor enciclopedic care s-a bucurat de foarte multă
autoritate printre alchimiştii din timpul său. Se pare că a scris 28 de cărţi care tratează despre

10
alchimie, din care n-au rămas decît unele resturi. Stilul pi toresc şi misterios utilizat de Zosimos
pare să fi avut o influenţă covîrşitoare asupra lucrărilor alchimiştilor de mai tîrziu.
Se pare că epoca de la sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea a fost
perioada celei mai mari înfloriri a alchimiei la alexandrini. Operele lui Syne ios, cunoscutul
epitrop al lui Ptolome u, ca şi ale lui O l y m p i o d o r conţin o mulţime de cunoştinţe de alchimie
şi magie.
Academia din Alexandria a primit o lovitură grea în secolul al IV-lea e.n., cînd fanaticii
religioşi au distrus cîteva clădiri ale acesteia, şi au ars biblioteca.
După acest eveniment, mulţi savanţi s-au mutat din Alexandria la Djun di Sharpur (la sud
de Iran), unde în secolul al IV-lea e.n. s-a creat o Academie de ştiinţe. Ambele academii au exista t
pînă în 639—640, cînd au fost distruse definitiv de cuceritorii Iranului şi Egiptului, arabii.

3. Chimia în orînduirea feudală

Modul de producţie feudal, în comparaţie cu cel sclavagist, a însemnat un pas înainte în
dezvoltarea societăţii, deoarece a deschis posibilităţi noi atît dezvoltării forţelor de producţie, cît
şi desfăşurării luptei de clasă a iobagilor şi a celorlalte pături asuprite, împotriva feudalilor.
În societatea feudală, ideologia dominantă a fost aceea a clericilor. Biserica şi proprietate a
ei funciară feudală asigură o legătură reală între diferitele ţări; organizaţia feudală a bisericii a luat
sub oblăduirea religiei orînduirea de stat feudală laică. În afară de aceasta, clerul era singura clasă
instruită. Era deci inevitabil ca dogma bisericii să constituie elementul primordial şi baza oricărei
gîndiri. Ştiinţa dreptului, ştiinţele naturii, filozofia — întregul conţinut al acestor ştiinţe era pus în
concordanţă cu învăţătura bisericii.
Totuşi, cu toată dominaţia ideologiei religioase, nu se poate afirma că societatea feudală a
reprezentat în totalitatea ei un regres în dezvoltarea culturii umane.
În general, mai ales la începutul orînduirii feudale „popoarele din Orient” au atins un nivel
mai înalt de dezvoltare a culturii decît cele din Occident.
Moşte nirea culturii vechi (chineză, indiană, greco-romană) o pre iau popoarele din
Orient, în primul rînd arabii.
1. Alchimia arabă. Începînd din secolul al VII-lea, înrăutăţirea relaţiilor dintre triburile
nomade arabe şi cele sedentare, criza comer ţului arab au constituit unele din premisele aşa-
numitei „revoluţii mahomedane ” . Apariţia religiei islamului, ca reflectare pe plan ideologic a
„revoluţiei mahomedane”, a contribuit mult la unificarea politică a triburilor arabe. Cam de pe la
mijlocul secolului al VII-lea, aristocraţia feudală şi comercială porneşte o serie de războaie de
„înrobire a necredincioşilor” şi de cuceriri în numele lui Alah şi a profetului său, Mahomed.
Arabii cuceresc rînd pe rînd Palestina şi Siria, Egiptul şi Iranul. În secolul al VIII-lea cuceresc
India de nord-vest, litoralul nordic al Africii şi Peninsula Iberică.

11
 În acest vast califat arab are loc o dezvoltare rapidă a vieţii economice. Agricultura,
meşteşugurile şi comerţul iau un mare avînt.
Cultura arabă, născută din contopirea cu culturile celorlalte popoare din califatul arab
(tadjicii, uzbecii, iranienii, egiptenii, berberii, maurii etc.), şi -a însuşit cuceririle culturii
Orientului antic şi s-a dezvoltat căpătînd o adevărată strălucire.
Arabii au creat o serie de centre de cultură dintre care mai importante au fost: Cordoba,
Bagdadul, Cairo. Biblioteca de la Cairo conţinea 120 000 volume, iar cea de la Cordoba peste
400.000 volume.
Orientarea progresistă a ştiinţei arabe din vremea aceea se caracterizează prin interesu l
pentru cunoştinţele experimentale, pentru ştiinţele naturii, precum şi prin faptul că s -a dat o
deosebită amploare valorificării operelor clasice moştenite din antichitate, prin traducerea şi
comentarea lor.
Alături de alte ştiinţe, un avînt remarcabil l-a luat chimia, denumită de arabi „alchimie” (al
fiind un prefix specific limbii arabe).
Unul dintre alchimiştii cei mai de seamă, premergător Renaşterii a fost Abu M a n s u r -
D j a b i r i b n H a i y a n (numit şi G e be r ) , care a trăit în Mesopotamia.
Cea mai importantă lucrare a lui Geber este: Summa collectionis complementi secretorum
naturae, cunoscută sub titlul de Summa perfectionis magisteri, ce se găseşte la Biblioteca
naţională din Paris, în care ne-a lăsat descrierea principalelor elemente cunoscute în vremea aceea.
Dar cea mai mare descoperire în această perioadă este aceea a acizilor minerali. G e b e r
vorbeşte despre aceşti acizi în cartea sa De Alchimia.
Observaţiile şi experienţele asupra metalelor l-au condus pe Djabir la elaborarea unei noi
teorii a „elementelor”. El a înlocuit „elementele - însuşiri“ aristotelice prin o nouă abstracţie
„principiile”. El considera că metalele apar ca urmare a unirii în proporţie diferită a principiului
„umed” care le dă strălucirea, maleabilitatea, fuzibilitatea şi care este mercurul cu principiul „uscat”
care dă metalelor capacitatea de a pierde luciul, de a se transforma, reprezentat prin sulf. Astfel,
după D j a b i r , aurul, fiind foarte stabil, conţine mult mercur şi puţin sulf. Argintul conţine mai
mult sulf decît aurul, staniul conţine şi mai mult sulf etc.
Un cercetător iranian renumit, care s-a ocupat de alchimie, a fost şi A b u - B e k r
M u h a m e d i b n Z a h a r i y a (latinizat R h a s e s s a u R a z i ) (864—925). El a încercat sute
de experienţe de tot felul, nădăjduind că va găsi piatra filozofală care să-l ajute să transforme
metalele în aur. Experienţa acumulată a adunat-o într-un mare tratat de chimie practică — alcătuit
din 12 volume, intitulat Marea prefacere.
Renumitul filozof şi medic tadjic A b u - A l i I b n - S i n a , cunoscut sub numele de
A v i c e n n a , a trăit între anii 980—1037.

12
 Avice nna a scris celebrul Canon medical care a servit drept îndreptar de bază timp de mai
mult de 500 de ani în studiul medicinei. În ceea ce priveşte domeniul chimiei, Avice nna este unul
dintre primii alchimişti care neagă posibilitatea transformării metalelor în aur, dînd dovadă de o
adevărată clarviziune a fenomenelor chimice.
Ca filozof, Avice nna a susţinut teoria „adevărului dublu”, adică a existenţei paralele a
ştiinţei şi filozofiei materialiste, alături de religie. Adoptînd această concepţie, Avice nna s-a situat
pe poziţii înaintate, dacă ţinem seama de marea influenţă pe care o avea în ideologie religia
musulmană. Avicenna credea că în lucruri şi fiinţe există o forţă interioară care le dă forma (vis
plastica). Această concepţie era progresistă în vremea aceea, deoarece ea căuta cauza fenomenelor şi
lucrurilor în ele însele. Din noţiunea, cu tente idealiste, de „vis plastica” a derivat cu timpul cea de
„vis vitalis” sau forţă vitală, care a dominat în chimie pînă la începutul secolului al XX-lea.
Realizările şi succesul alchimiştilor arabi s-au datorat faptului că erau eliberaţi, într-o mare
măsură, de prejudecăţile de clasă care i-au ţinut pe filozofii din antichitate departe de deprinderile
manuale (de experienţă). Din tratatele lor se constată o cunoaştere nemijlocită a metodelor practice
de laborator privind mînuirea metalelor, a medicamentelor ş.a. Arabii au lucrat pe baza tradiţiilor şi
practicilor înrădăcinate în civilizaţia egipteană, babiloneană, indiană, chineză.
Folosirea tezaurului culturii antice, caracterul ei laic şi realist au permis alchimiei arabe să
joace un rol pozitiv în procesul lent de dezvoltare al chimiei.
2. Alchimia europeană. În ţările din Europa occidentală, instaurarea orânduirii feudale
(secolele V—VIII) a însemnat o decădere vremelnică a economiei şi culturii. În aceste ţări
predomina economia naturală, iar meşteşugurile aveau un caracter închis de breaslă.
În aceste condiţii, cultura înfloritoare a societăţii antice a fost înlocuită de „barbar ia feudală”,
în condiţiile căreia chiar simpla ştiinţă de carte a devenit un fenomen rar. Puţinele mlădiţe de cultură
sînt cotropite de necruţătorul „fanatism religios”.
Începînd cu secolele XI şi XII, cruciadele au contribuit într-o mare măsură la înviorarea
economică a Europei feudale. Cu ocazia acestor războaie pentru stăpânirea drumurilor comerciale
dintre Europa, Africa şi Asia, popoarele din Europa au venit în contact cu cultura orientală.
Meşteşugurile se perfecţionează, comerţul ia o amploare din ce în ce mai mare. La locurile de
încrucişare a drumurilor comerciale se dezvoltă tîrguri şi oraşe care cunosc o viaţă înfloritoare, ca
Veneţia, Genova, Praga, Cracovia, Riga. În noile condiţii este favorizată dezvoltarea forţelor de
producţie.
Înviorarea economică s-a reflectat pe plan cultural prin înfiinţarea primelor universităţi în
diferitele oraşe ale Europei: la Paris, Cambridge, Orleans, Padova, Praga, Pavia, Viena.
Deşi, datorită noilor instituţii de cultură, ştiinţa şi filozofia ar fi trebuit să înflorească, acest
lucru nu s-a întîmplat din cauza opoziţiei tiranice a bisericii, care recurgea chiar la metode

13
inchizitoriale pentru a-şi menţine domnia spirituală. Scolastica, filozofia specifică a bisericii
creştine, devine ideologie oficială a feudalismului.
Filozofia aristotelică golită de conţinutul ei materialist, valoros, interpretată, comentată şi
modificată de biserică în sensul absolutizării laturii ei idealiste, a fost declarată „divină ” şi ridicată
la rangul de dogmă.
Minimalizarea de către scolastici a rolului raţiunii şi experienţei reiese evident din dictonul
introdus de Te rtulian, unul din primii părinţi ai bisericii: „Credo quia absurdum est“ (cred pentru
că e absurd), care proclamă suveranitatea absolută a credinţei împotriva oricărei evide nţe reale şi
logice.
Ironizînd vestitul dicton „Magister dixit“, Galileo povestea următoarea întîmplare a unui
filozof scolastic, care stînd de vorbă cu un anatomist ce demonstra că nervii nu merg spre inimă, ci
spre creier, îi spunea: „Mi-aţi arătat toate acestea atît de clar şi de palpabil încît dacă textul lui
Aristotel nu ar susţine contrariul, iar acolo se spune de-a dreptul ca nervii se nasc din inimă, ar fi
fost necesar să recunosc aceasta drept adevărat”.
Influenţa nefastă a scolasticii s-a resimţit puternic şi în domeniul chimiei.
Alchimia medievală, puternic dominată de scolastică, a fost mult inferioară celei arabe.
Cu timpul, alchimia europeană a devenit un conglomerat haotic de cunoştinţe rudimentare şi
reţete izvorîte din practica de laborator, împletite cu poveşti mitologice, cu credinţe şi dogme
religioase, cu elemente de astrologie şi magie, cu diverse interpretări filozofice şi superstiţii. Totul
era învăluit în mister, neclar, neaşteptat, fantastic. Un singur lucru era lămurit pentru toţi, începînd
de la învăţatul alchimist pînă la regele bogat: dorinţa de a-şi procura aur. De aceea, scopul
alchimiştilor medievali a fost doar acela de a obţine aur prin transmutaţie. Pentru aceasta ei voiau
să prepare „piatra filozofală”, substanţă minunată care preface metalele în aur.
Bazaţi pe schema aristotelică a „transmutaţiei" şi pe o serie de reţete moştenite din
antichitate, alchimiştii încercau să obţină „piatra filozofală” prin îmbinarea celor două „elemente”
ale alchimiştilor „mercurul şi sul ful”. Mai tîrziu, celor două „elemente” li s-a adăugat şi cel de-al
treilea „sarea”, care întruchipează solubilitatea, gustul, stabilitatea la foc şi alte proprietăţi comune
substanţelor saline.
Mercurul, sulful şi sarea formau aşa-numita „tria prima”, adică cele trei principii
fundamentale pe care trebuia să le conţină piatra filozofală.
De fapt, în visul lor absurd de a descoperi piatra filozofală, alchimiştii se mai bazau şi pe
unele observaţii şi experienţe calitative. Astfel, de exemplu, astăzi ştim că plumbul conţine uneori
argint, care se poate separa din aliaj, iar din argint aurifer putem scoate aur . Aceste separări erau
considerate de alchimişti ca adevărate transformări ale plumbului în argint şi ale argintului în aur.
Procedeul cupelaţiei era deci interpretat în mod greşit. Cînd într-o soluţie de sulfat de cupru se

14
pune un cui de fier, se precipită cuprul, depunîndu-se pe fier. Acest fenomen era interpretat ca o
transformare a fierului în cupru.
Ideile alchimiştilor dominate de misticism şi simbolism se reflectă în stilul încîlcit, uneori
complet lipsit de înţeles al scrierilor lor. Iată, spre exemplu, descrierea pietrei filozofale făcută de
Arno1d de Vi1a- nova (1240—1319) unul din cei mai vestiţi alchimişti: „Îţi voi spune, fiul meu, ce
este piatra filozofală. Soarele, luna, agatul sînt pietre. Dar pietrele noastre sînt moarte sub pămînt;
ele nu operează prin ele însele; trebuie ca oamenii să intervină ca să le transforme în aur sau argint
veritabil. Piatra noastră filozofală este naturală, întîi ea acţionează ca natura; apoi He rmes,
părintele filozofilor, pe care trebuie să-l credem, o numeşte naturală. În fine, substanţa din care este
făcută o întîlnim în natură. Tot ce se găseşte în jurul discului lunii cuprinde patru elemente. Piatra
noastră se compune din aceleaşi elemente, dintre care unele sînt uscate şi reci, celelalte umede şi
calde. Aminteşte-ţi că sînt şapte planete. Mercurul este rece şi umed din cauza lunii, este cald şi
uscat din cauza soarelui. De aceea el ţine totodată de natura apei, a pămîntului, a aerului şi a
focului. Fii atent, fiul meu, ascultă cuvintele filozofilor şi vei avea tot secretul magisterului”.
După această „definiţie” atît de clară a pietrei filozofale, să vedem una din reţetele ei de
preparare:
 „Combinăm, adică preparăm pe A dintr-un corp şi din mercur;
 supunem putrezirii şi fierberii la foc dublu, aşa-numitul A;
 după putrezire şi fierbere îl dezlegăm;
 după liniştire îl separăm;
 după separare îl purificăm”.
Ce reprezintă A sau „corpul” este lăsat la libera apreciere a cititorului.
Totuşi, cu ocazia încercărilor întreprinse în vederea găsirii „pietrei filozofale”, alchimiştii
au descoperit multe substanţe noi şi au pus la punct metodele fundamentale de purificare a
acestora. Pornindu-se de la ideea că diferitele operaţii exer cită o influenţă deosebită asupra
schimbării substanţelor, studiul acestora a fost sistematizat în raport cu operaţiile şi nu cu
substanţele. De aceea, ştiinţa despre substanţe cuprindea: teoria calcinării, a putrezirii, a
rectificării, a fermentaţiei, a filtrării, a sublimării, a cristalizării.
Cea mai proeminentă figură de alchimist din Europa de apus a fost A l b e r t u s v o n
B o l l s t e d t , supranumit A l b e r t a i s M a g n u s , Doctor universalis. Operele atribuite lui Albe rtus
Magnus sînt foarte numeroase. Ele au fost publicate în anul 1651 în 21 de volume. Dintre ele este
cuprins şi tratatul său De Alchimia.

15
 Şarpele Ouroboros (simbol alchimic
al unităţii lucrurilor materiale şi
spirituale).

Introducerea acestui tratat este extraordinar de caracteristică pe ntru mentalitatea epocii, de

aceea vom cita cîteva pasaje din ea. Această introducere tratează despre condiţiile pe care trebuie să le
întrunească alchimistul şi care sînt următoarele:
1. „El trebuie să fie tăcut şi discret şi nu trebuie să comunice nimănui rezultatele
experienţelor sale.
2. El trebuie să trăiască departe de oameni, izolat, într-o casă cu 2—3 camere care să fie
destinate pentru sublimări, soluţii şi distilări.
3. Trebuie să-şi aleagă orele potrivite pentru lucru.
4. Trebuie să fie răbdător, harnic şi tenace pînă la urmă.
5. Trebuie să fie destul de avut ca să-şi poată cumpăra toate cele necesare pentru
experienţe.
6. Înainte de toate alchimistul trebuie să evite relaţii cu prinţii sau personalităţile de
conducere, căci dacă ai nenorocirea să te introduci la ei, mereu vei fi sîcîit cu întrebări: Ei, maestre,
cum mai merge opera? Cînd va ieşi ceva bun? şi cu nerăbdarea lor de a-şi vedea scopul împlinit, te vor
certa şi-ţi vor face mii de neplăceri şi de nu-ţi vei atinge ţelul, vei suporta furia lor, iar de-l vei atinge
va fi numai spre folosul lor”.
Că această condiţie nu este exagerată, o dovedeşte viaţa lui Fried r i c h B o t t g e r ,
inventatorul porţelanului de Meissen (1682—1719) care a fost întemniţat în cursul vieţii sale şi a
suferit din cauza asupririi suveranului său, care trăgea singur foloasele invenţiei bietului Bottger.
„Tratatul“ scris de A l b e r t u s M a g n u s conţine afirmaţia că toate metalele conţin mercur
şi sulf în esenţa lor şi că numai proporţia lor diferă.
Interesant pentru noi este faptul că Albertus Magnus este primul chimist care pomeneşte
despre afinitate cînd spune: „Sulful înnegreşte argintul şi arde toate metalele din cauza afinităţii sale
pentru aceste corpuri“.
&
În Anglia secolului al XIV-lea, cînd feudalii au încercat să introducă aservirea, ţăranii,
împreună cu sărăcimea oraşelor s-au ridicat sub conducerea meşterului Wat Tyler (1381). Odată cu
această luptă împotriva feudalilor a luat amploare şi mişcarea împotriva dominaţiei papei.
În această perioadă trăieşte în Anglia R o g e r B a c o n (1224—1284).

16
 Ca şi Albertus Magnus, Roger Bacon a fost un învăţat universal care s-a ocupat de fizică,
astronomie, chimie. Deşi era călugăr franciscan, el a îndrăznit să critice asuprirea feudală şi a
demascat viciile în care trăia el, curaj pentru care a fost aruncat în închisoare — unde a zăcut peste
zece ani. I se atribuie numeroase opere dintre care cităm: Speculum alchimiae (Oglinda alchimiei),
Speculum secretorum, Alchemia major ş.a. Titlul acestor cărţi ne arată că Roger Bacon a fost un
adept al alchimiei.
Alături de învechitele concepţii alchimiste specifice epocii, Roger Bacon a remarcat prin
tendinţa nouă de a înlocui principiile rigide ale scolasticii şi autoritatea lui Aristotel prin experienţă.
Negînd identitatea dintre dogmele scolastice şi adevăr, Roger Bacon are curajul să afirme că sursa
cunoaşterii se găseşte numai în cercetarea realităţii. Astfel, el este unul dintre primii învăţaţi care pune
bazele „ştiinţei experimentale”. „Ştiinţa experimentală nu-şi primeşte adevărurile din mîinile unor
ştiinţe superioare; ea este stăpînă şi celelalte ştiinţe sînt servele ei“. Ştiinţa experimentală şi studiul ei
vor aduce progresul omenirii şi nu mărginirea la filozofie antică, care, după părerea lui Bacon, este
abia „tinereţea omenirii”.
Roge r Baco n este considerat în istoria ştiinţei drept un precursor al ştiinţei
experimentale.
&
Dispariţia alchimiei nu a avut loc decît treptat şi, înainte de a pieri cu totul, timp îndelungat,
concepţiile alchimiste au continuat să influenţeze pe cercetători. Pînă în secolul al XVII-lea, alchimia
a avut adepţi şi o serie de lucrări de alchimie foarte importante au fost scrise în epoca aceasta de
declin.
O asemenea operă, apărută în secolul al XVII-lea, este tratatul numit Nunta chimică atribuit
lui C h r i s t i a n R o s e n k r e u z . Tratatul cuprinde un amestec de chimie şi mitologie. În anumite
pasaje, această operă ne aminteşte de partea a II-a din Faust al lui Goethe, cea din urmă şi cea mai
grandioasă dintre operele influenţate de alchimie.

17