Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea: Istorie

REFERAT
Gheorghe Brătianu

Coordonator: conf. univ. dr. Aurelian Chistol

Student:
Istorie
Anul I
 S-a născut la data de 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind fiul lui Ion I. C.
Brătianu (1864 - 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui
Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.
Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa şi la proprietatea din
Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara aceluiaşi
an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae
Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în "Revista istorică"1.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă

de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10
octombrie 1916 - 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la
Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917,
participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou
pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea "File rupte din cartea
războiului".

După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea
firească a studiilor pentru a deveni şi a se afirma ca savant istoric. A luat licenţa în drept la
Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în
filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la
Sorbona, în Franţa, în anul 19292.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea
de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940,
când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la
limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere.

Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea

istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor
societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-
l ca pe un savant medievist de primă talie3.

Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale,
Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea
1
Stelian Neagoe, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007, p. 99
2
Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a V-a, trad. de George G. Potra și Delia Răzdolescu, București,
Editura Humanitas, 2017, pp. 450-451
3
Stelian Neagoe, op. cit., p. 100
intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viaţa politică din
România, el aderă la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ
pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor
devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la
dizolvarea din 1940.

Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul
tinerei generaţii, însă problema restauraţiei carliste va genera apariţia clivajului la nivelul
elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul
său, şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi
proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi
după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total
pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu
excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 19304.

Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate
acestea, tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante ale
culturii române precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi,
Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a., iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei
formaţiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal. Fără o influenţă
electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe
măsură ce acesta îşi accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul
său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale
monarhului. În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu
PNŢ şi Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru
PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. După ce nici un partid
nu reuşeşte să obţină cel puţin 40% din voturi pentru a obţine prima majoritară şi a avea
majoritate în Cameră astfel încât să susţină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul
clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale5.

În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10

ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele
politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate.

4
Keith Hitchins, op. cit., p. 457
5
Ion Novăcescu, Modernizarea României 1875-1938, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2021, pp. 298-299
 În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul
Război Mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia
sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară6.

Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936,

Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru
garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial.
Folosind deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, al fost primit de Adolf
Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar,
încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat.

În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au

decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate.

La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război
Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7
infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a
fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la
demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este
mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă
la luptele din Crimeea7.

În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a

ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul "Formule de organizare a păcii în istoria
universală", dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al
acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În
anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa
Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării. Totodată, a fost
suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală "N. Iorga",
iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă

6
Stelian Neagoe, op. cit., p. 101
7
Keith Hitchins, op. cit., p. 456
calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi
culturale româneşti8.

Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze în afara ţării,
Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de
domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: "Sfatul domnesc şi adunarea
stărilor în Principatele Române", "Formules d'organisation de la paix dans l'histoire
universelle", "În jurul întemeierii statelor româneşti" şi capodopera sa, "La mer Noire. Des
origines a la conquete otomane".

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi
politici de la Sighetu Marmaţiei, unde, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat, a fost
murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ştefăneşti, judeţul
Argeş, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C.
Brătianu, de asemenea mort în temniţele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica,
familia sa a pus următoarea inscripţie: "Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor.
Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971"9.

BIBLIOGRAFIE

8
Dennis Deletant, România sub regimul communist, ediția a IV-a revăzută și adăugită, trad. de Delia
Răzdolescu, București, Editura Fundației Academia Civică, 2012, pp. 55-56
9
Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înțelesul tuturor, București, Editura Fundației Academia Civică, 2012,
pp. 188-189
DELETANT, Dennis, România sub regimul communist, ediția a IV-a revăzută și adăugită,
trad. de Delia Răzdolescu, București, Editura Fundației Academia Civică, 2012

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, ediția a V-a, trad. de George G. Potra și Delia
Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2017

NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007

NOVĂCESCU, Ion, Modernizarea României 1875-1938, Cluj-Napoca, Editura Tribuna,

2021

PAVLOVICI, Florin Constantin, Tortura, pe înțelesul tuturor, București, Editura Fundației

Academia Civică, 2012