Liderii politici români si

intelectuali sub asediul

comunismului
• Regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă
anticomunistă, modificând astfel legile penale şi reinstituind pedeapsa capitală. Pedeapsa cu moartea a
fost reintrodusă în legislaţia penală din România printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante
dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Existau din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial decrete speciale date de regimul mareșalului Antonescu
pentru a reintroduce această pedeapsă, precum și în timpul lui Carol al II-lea.

• Regimul comunist nu s-a limitat doar la a da legi, ci pe lângă aceasta au fost create şi organismele
necesare aplicării ei. Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor
oponenţilor regimului.

• Potrivit legilor, executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală se efectua prin împuşcare, de către
plutoanele de execuţie. Fiecare pluton era alcătuit din 12 membri, care primeau încărcătoare cu câte 5
cartuşe şi trăgeau foc după foc.

• Aproape o generaţie întreagă de intelectuali – socotiţi vinovaţi de dezastrul ţării sau de învinuiţi că
gândeau împotriva noului regim – a fost ruptă de la rosturile ei, judecată, condamnată, victimizată,
terorizată, parte din ea răposată în lagăre de muncă şi închisori politice. Aceştia au fost intelectualii
formaţi la şcoala interbelică. Sub pretextul aplicării articolului 14 din armistiţiu, Guvernul Groza a
început o serie de procese împotriva „criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării”.
Comuniştii s-au folosit însă de prevederile Convenţiei pentru a-şi lichida oponenţii politici.
• În ziua de 19 mai 1946 s-a dat verdictul în procesul „marii trădări”. Mareşalul Ion Antonescu şi fostu
ministru de externe Mihai Antonescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 1 iunie 1946, la Jilava.

• Pe lângă criminalii de război, comuniştii i-au judecat în special pe liderii principalelor partide de
opoziţie.Procesele tipic comuniste au avut ca expresie prin excelență procesul intentat liderilor PNȚ, în urm
înscenării de la Tămădău. PNȚ a fost în fapt câștigătorul alegerilor din 1946, partidul căruia i-a fost furată
victoria și, odată cu furtul acestei victorii, României i-a fost furată democrația.
•
Liderii Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu vicepreşedintele Ion Mihalache, au fost prinşi şi arestaţi în
timp ce încercau să fugă din ţară, pe aerodromul de la Tămădău, la 14 iulie 1947. De fapt, totul era o
înscenare pusă la cale de autorităţile comuniste. Ziarul Scânteia, auto-intitulat „organ central al PCR”, i-a
demascat pe membrii PNŢ. În articol se susţinea că asupra politicienilor au fost găsite blănuri, arme
automate, geamantane pline cu valori şi devize. PNŢ, cel mai puternic opozant al regimului, este scos
imediat în afara legii. Cu toate că preşedintele ţărănist Iuliu Maniu nu a participat la această acţiune,
propaganda comunistă l-a acuzat că „a trădat poporul”.

• În vârstă de aproape 75 de ani la data arestării, Iuliu Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la
temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor". Tribunalul poporului
a dat sentinţa în numele Regelui Mihai. Liderul ţărănist va muri în închisoarea de la Sighet la 5 februarie
1953. Trupul său a fost aruncat într-o groapă care a rămas necunoscută. La procesul liderilor ţărănişti, până
în ultimul moment, Ion Mihalache şi-a păstrat credinţa în prietenul său. Ion Mihalache a fost condamnat l
temniţă grea pe viaţă pentru complot, trădare şi insurecţie armată. A murit în detenţie la penitenciarul
Râmnicu Sărat, la 5 februarie 1963. Avea 81 de ani. Arestarea şi condamnarea membrilor PNŢ a
declanşat o adevărată exterminare a politicienilor: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În numele luptei de
clasă, ca să-şi consolideze puterea, regimul stalinist din România a trimis ţăranii înstăriţi în lagăre şi
mai ales a lichidat intelectualii. Poporul trebuia să gândească numai ce gândea partidul.
• După 23 august 1944, istoricul si politicianul Gheorghe Bratianu a fost si el considerat adversar al
noului regim politic, iar în 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu în locuința sa
de pe strada Biserica Popa Chiţu, a fost înlăturat de la catedră și de la conducerea institutului de
istorie și i s-au interzis contactele externe. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, profesorul Gheorghe
Brătianu este arestat de Securitate și întemnițat la Sighet, fiind reținut aproape trei ani, fără să fi fost
judecat și condamnat. Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de
55 de ani, în condiții încă neclare. Există informații că s-ar fi spânzurat cu un laț făcut dintr-un
cearșaf, neputând să mai suporte chinurile la care era supus, dar, după alte surse ar fi fost bătut de un
gardian până când a murit. În 1971 familia a primit acceptul să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor
din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica, din județul Argeș.

• Un alt intelectual si lider politic important care a căzut victimă regimului comunist a fost publicistul
Constantin Argetoianu. A scăpat de a fi executat de legionari, iar în 1944 a reușit să plece în
străinătate. A revenit în 1946, cu speranța că va deveni prim-ministru în locul lui Petru Groza. În
1947 era încă implicat ca vice-președinte în administrarea Jockey-Club-ului. A fost arestat în 1950 de
regimul comunist și încarcerat la Închisoarea Sighet (după ce trecuse și prin Jilava și Galați), alături
de alte personalități marcante ale României interbelice. A murit fără a fi judecat, la închisoarea
Sighet în anul 1952.
• O altă victimă a regimului comunist a fost universitarul clujean Alexandru Lapedatu[1] care a
fost si ministru al cultelor si al artelor,academician si președinte al Academiei Române. Viaţa
lui Alexandru Lapedatu avea să ia o întorsătură dramatică în 1950. Atunci, toate titlurile i-au
fost retrase odată cu venirea comuniştilor la putere. La 5 mai 1950 a fost arestat şi închis la
Sighet. A fost dus cât mai departe de Capitală, pentru ca nu cumva prietenii lui cu influenţă
politică să-l scape de închisoare. A murit la 30 august 1950, când a fost băgat în celulă după o
dezinsecţie. A făcut o criză de astm din cauza mirosului. Mulţi spun că a fost asasinat şi că
deliberat celula sa a fost tratată cu insecticid, ştiindu-se că Lapedatu suferea de astm. Deşi
comuniştii au susţinut că moartea sa a avut cauze naturale, se spune că intenţionat în celula sa

•
O altă victimă a regimului comunist a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu deoarece s-a
opus trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română. La 1
octombrie 1948 a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea
de la Cluj, a celor 36 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor
greco-catolici români de Biserica Romei.
La 29 octombrie 1948 a fost arestat în București, la ora unu noaptea, și dus la sediul
Ministerului de Interne. În data de 31 octombrie 1948 a fost mutat împreună cu ceilalți
episcopi greco-catolici la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde au fost ținut închiși, sub
pază, în foame și frig. În data de 14 noiembrie au fost vizitați de patriarhul Iustinian Marina
personal, care le-a pregătit o masă.
În cadrul discuțiilor patriarhul le-a propus renunțarea la credința catolică și la legătura cu
Roma. În data de 2 decembrie 1948 au fost din nou vizitați de patriarh, de această dată
împreună cu episcopul vicar Teoctist Arăpașu, care le-a adus monitorul oficial în care a fost
publicat decretul de desființare a Bisericii Române Unite. Refuzând trecerea la ortodoxie,
episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la
penitenciarul din Sighet. În anul 1955 a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la
Mănăstirea Ciorogârla. În urma liturghiei greco-catolice celebrate în fața Bisericii Piariștilor
din Cluj în 12 august 1956, cei trei episcopi uniți au fost dispersați de la Ciorogârla.
Episcopul Iuliu Hossu a ajuns din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu
până la sfârșitul vieții. La 28 aprilie 1969 a fost creat cardinal in pectore de către papa Paul
al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută
publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, după decesul lui Hossu, papa
a dezvăluit faptul că episcopul Hossu fusese numit cardinal în anul 1969. Cardinalul Hossu a
murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București.