Mișcarea pentru drepturile civile în SUA între anii 1945 și 1965

În perioada de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor 1960,
perioadă care mai poartă numele de “a doua reconstrucție” a Americii, națiunea a început să
corecteze abuzurile de drepturi civile și umane care au persistat în societatea americană timp de
aproape un secol.
Mișcările pentru drepturile civile de bază, însoțite de acțiunile treptate dar progresive ale
președinților, instanțelor federale si congreselor, au oferit drepturi politice mult mai complete pentru
afro-americani și au început să remedieze inechitățile economice și sociale care au durat mult timp.
În timp ce deputații afro-americani ai Congresului au jucat roluri importante în susținerea
reformei, meritele au fost în mare parte ale americanilor de rând care au protestat contra separării și
au cerut Congresului reticent să adopte legislatia de referință in domeniul drepturilor civile din anii
1960. 1
Între anii 1940 – 1950, acțiunile executive, mai degrabă decât acțiunile legislative, au setat
ritmul către mișcarea de desegregare. Președintele Hary S. Truman “a extins tentativele, pașii, facuți
de Roosevelt către moderarea rasiala si reconciliere” a scris un istoric al vremii. Răspunzând
apărătorilor drepturilor civile, Truman a înființat Comitetul pentru drepturile civile ale președintelui.
În mod semnificativ, raportul comitetului din octombrie 1947 “Pentru a garanta aceste drepturi” a
oferit promotorilor drepturilor civile din Congres, un model legislativ pentru o bună parte din
următoarele două decenii.
Printre recomandările sale s-au numărat, înființarea unei comisii pentru drepturile civile
permanente, crearea unei direcții de drepturi civile în cadrul Departamentului de Justiție al SUA și
aplicarea legilor federale anti-linșaj și desegragarea în transportul interstatal. În anul 1948, Truman a
semnat ordinul executiv numarul 9981 privind desegregarea armatei.
Reacția politicii în materie de dreprturi civile a lui Truman a contribuit la descoperirea un
Sud Democrat solid. O fracțiune a democraților din sud, s-a împărțit pentru a forma Partidul
Democat al Dreprturilor Statului, un partid conservator care a căutat să mențină și să păstreze
sistemul de segregare. Cunoscut si sub numele de Dixiecrats, ei l-au numit pe guvernatorul Carolina
de sud (viitor senator american) drept candidat la președinție în anul 1948.
Președintele Dwight David Eisenhower, l-a numit în anul 1953 pe guvernatorul Carolinei,
Earl Warren, în funcția de judecător șef al Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii, pregătind

1
Literatura referitoare la mișcarea drepturilor civile este vastă, accesibilă și bine documentată. Tratatele standard includ
trei volume istorice ale lui Taylor Branch, care îl arată pe Martin Luther King Jr. ca pe o “lentilă” prin care se vede
mișcarea.
1
astfel calea pentru o serie de cazuri de drepturi civile, hotarâte de curtea liberala Warren. Deși
ezitând să înlocuiască statutele in chestiuni legate de drepturile civile, președintele Eisenhower a
promovat egalitatea în arena federală, desegregarea Washington DC, supravegherea integrării
2
militare și promovarea drepturilor minorităților.
La începutul anilor 1960, Curtea Supremă a pronunțat un șir de decizii care au schimbat
fundamental modul de votare al afro-americanilor. Instanța a cerut ca reprezentarea în legislaturile
federale și de stat să se bazeze substanțial pe populație. Cazul Baker v. Carr, a impus discriminarea
votului împotriva minorităților. Cazul Gray v. Sanders a invalidat sistemul de vot din Georgia și a
dat naștere conceptului “o persoana un vot” . Curtea a anulat districtele congresionale inegale ale
Georgiei din Wesberry, în timp ce a validat prevederea a paisprezece amendamente pentru
reprezentare egală, pentru un număr egal de oameni în fiecare district.
În cazul Reynolds, Curtea Supremă a consolidat conceptul de “o persoana un vot” într-o
decizie de 8 la 1, care a legat în mod expres reprezentarea egală cu garanția că fiecare cetățean a avut
o pondere egală în alegerea legiuitorilor statului.
Conservatorii din sud încă țineau pârghiile puterii la Capitol Hill. Sudicii au continuat să
exercite o influență aproape de neclintit în calitate de președinți ai comisiei – ceea a ce a coincis cu
vârful puterii comisiei in congress – într-o perioadă în care democrații au controlat camera
reprezentanților apropape în exclusivitate.
La cel de-al 84-lea Congres (1955-1957) de exemplu, când democrații au recăpătat
majoritatea după o scurta perioadă de control republican, deputații din sud, în mare măsură, lipsiți de
simțire față de drepturile civile ale negrilor, preidă 12 din cele 19 comisii ale camerei, inclusive
unele dintre cele mai influente: Educație și Muncă, Comerț interstatal și Extern, reguli, modalități și
mijloace. 3
Puternica coaliție conservatoare a democraților din sud și republicanilor din nord, care a
apărut la sfârșitul anilor 1930 împotriva programelor economice și sociale ale New Deal, a continuat
să împiedice o gamă largă a legislației sociale.
Au fost câțiva factori care i-au împiedicat pe puținii afro-americani din Congres să depună
eforturi majore pentru a trece la actele privind drepturile civile din 1957, 1964 și 1965.

2
În anii recenți, ca parte a unei tendințe revizioniste în care Eisenhower a fost evaluat într-o lumină mai favorabilă,
David Nichols a publicat A Matter of Justice: Eisenhower and the Beginning of the Civil Rights Revolution (New York:
Simon and Schuster, 2007) – o carte care susține că Eisenhower a fost un președinte activist pentru drepturile civile în
culise.
3
Sistemul comitetelor congresului a fost consolidat după trecerea legii din 1946 privind reorganizarea legislativă .
2
 În primul rând membrii negri ai Congresului au fost prea puțini pentru a forma un nucleu de
vot suficient de puternic pentru a schimba modul în care a lucrat instituția. Până la alegerile din
toamna anului 1964, în Congres erau doar cinci afro-americani: Dawson, Powell, Diggs, Nix și
Hawkins. Mai târziu în 1965 s-a alăturat camerei John Conyers și Brooke a intrat in senat în 1967.
Acești noi deputați au avut o influență limitată. Hawkins a avut totuși succes și a ajutat la
formarea Comisiei pentru egalitatea de șanse ca membru al Comitetului pentru educatie și muncă al
lui Powell. Și Brooke, în primul său mandat din Senat, a ajutat la asigurarea prevederilor
antidiscriminare a locuințelor, din Legea privin drepturile civile din 1968. Cu toate acestea, în timp
ce erau hotărâți, erau totuși prea puțini afro-americani in Congres pentru a conduce o agendă
politică.
Alți factori au limitat de asemenea influeța lor. Membri negri aveau stiluri legislative diferite,
personalități diferite și nu erau de acord întotdeauna cu cea mai bună metodă privind drepturile
civile. Unii au urmat linia partidului în timp ce alții și-au luat direcții de la activiști din afara
congresului. În conseciță acțiunile lor necoordonate și sporadice nu au avut efectul dorit, în
momentele cheie unii fiind excluși din proces sau au lipsit inexplicabil. Liderul lor simbolic Powell,
a polarizat pre mult o figură pentru liderii camerei pentru ai acorda un rol extrem de viibil în acest
proces. Acest lucru explică de ce reprezentantul Harlem, în ciuda pasiunii sale pentru justiția rasială
și a acapacității salr de a livra legislație prin intermediul Comitetului Educatiei si Muncii, a fost
4
uneori neobișnuit de detașat de procesul legislativ.
Structura anti-majoritară a Senatului a mărit puterea conservatorilor pro-segregare.
Filibusterul – o practică a Senatului de permite unui senator sau a unui grup de senatori să
împiedice votul unui proiect de lege - a devenit arma principală a oponenților drepturilor civile. De
asemenea, în această epocă, Senatul și-a modificat regulile ridicând bariera necesară privind practica
încheierii dezbaterii la votul asupra legislației. Din 1949 până in 1959, s-a cerut aprobarea la vot
pentru doua treimi din numarul total al membrilor Senatului, mai degrabă decât a două treimi din
senatorii prezenți. Ca și în Cameră, senatorii de sud influenți au deținut poziții cheie și nu este
surprinzător că au fost printre cei mai pricepuți parlamentari.
În 1956, parțial la inițiativa grupurilor de avocati precum NAACP, propunerile
departamentului de justiție al lui Eisenhower sub conducerea procurorului general Herbert Brownell,

4
În parte, absențele frecvente ale lui Powell se potrivesc cu imaginea maverick pe care a cultivat-o. Cu toate acestea
eșecul său de a vota raportul final al conferinței pentru Actul privin drepturile civile din 1964, în timp ce într-o calatorie
europeană sub auspiciile Congresului a ridicat sprâncenele. Deși neesențial pentru ultimul raport, votul lui Powell ar fi
avut o importanță simbolică profundă. Mai mult, proiectul de lege a încorporat amendamentul său de lungă durată prin
care interzicea fondurile federale institutiilor care practicau segregarea.
3
un proiect de lege privind drepturuile civile a început să treacă prin Congres. Opozanți din sud
precum senatorii Russel si Eastland, realizând o astfel de legislație iminentă, au încetint și slabit
reforma prin procesul de modificare. Totuși masura a trecut cu o largă majoritate 279 la 97.
Reprezentanții Powell si Diggs au argumentat cu pasiune pentru un proiect de lege puternic.
Întrucât statele din sud împiedicau cetățenii negri de a servi în justiție, inculpații albi acuzați de
crime împotriva negrilor erau adesea achitați.
În Senat, Paul H. Douglas din Illinois și liderul minorităților William F. Knowland din
California au ocolit Comitetul Judiciar din Eastland și au primit proiectul de lege pentru a fi
dezbătut. De asemenea, Lyndon Johnson a jucat un rol esențial descurajând o încercare de
obstrucționare venita din sud. 5
La 29 August, Senatul a aprobat Legea Drepturilor Civile din 1957 printr-un vot în numar de
60 la 15.
Legea rezultată, semnată de președintele Eisenhower la începutul lunii septembrie 1957, a
fost prima măsură de drepturi civile majore adoptată începând cu 1875. Actul a înființat o Comisie
americană pentru Drepturile Civile (CCR) pe doi ani și a creat o divizie pentru drepturile civile in
Departamentul Justiției, dar puterile sale de a pune în aplicare legile privind votul și de a pedepsi
lipsa de vot a alegatorilor negri au fost scăzute, dupa cum a observat comisia in 1959.
Un an mai târziu, Legea privind drepturile civile din 1960 – din nou slăbită semnificativ de
advesarii din sud – a prelungit durata de viață a CCR și a stipulat că registrele de vot și înregistrare la
alegerile federale trebuie păstrate. Așa cum s-a întâmplat în timpul celei de-a doua Reconstructii,
presiunea pentru schimbare a venit de pe Capitol Hill. Pâna în 1963 nevoia unui proiect de lege
major pentru drepturile civile cântărea foarte mult asupra Congresului si a administrației J. F.
Kennedy.
În aprilie 1963, Martin Luther King Jr., a condus un mare protest la Birmingham Alabama,
care s-a încheiat brutal fiind agresați protestatarii pașnici. În august 1963, Martin Luther King Jr și
alti lideri au organizat cea mai mare manifestație din capitala: Marșul de la Wshington pentru locuri
de munca și libertate.
După asasinarea lui Kennedy în noiembrie 1963, succesorul său Lyndon B. Johnson, a
invocat memoria preșsedintelui ucis, să genereze legiuitori reticenți să producă măsuri de drepturi
civile.

5
În timpul dezbaterii, senatorul Strom Thurmond din Carolina de Sud a ținut cuvântul pentru mai mult de 24 de ore
într-un filibuster personal împotriva proiectului de lege.
4
 La 10 februarie 1964, Camera, votând 290 la 130, a aprobat Legea drepturilor civile din
1964. În ceea ce privește domeniul de aplicare și efectul, actul a fost printre cele mai extinse legi din
istoria SUA. Acesta conținea secțiuni care interzic discriminarea in spațiile publice, instituții de stat,
școli, la angajare creându-se Comisia pentru egalitate de șanse, care investiga discriminarea la locul
de muncă. După ce actul a trecut cu greu de Senat, președintele Johnson, a semnat proiectul de lege
în 2 iulie 1964.
La 6 august 1965, Președintele Lyndon B. Johnson a semnat Legea drepturilor de vot.
Legea Drepturilor de Vot din 1965 este o componentă cheie a mișcării drepturilor civile care
urmărește să aplice garanția Constituției privind dreptul de vot al fiecărui american. Legea
drepturilor de vot a fost concepută pentru a pune capăt discriminării împotriva americanilor negri, în
special a celor din Sud, după războiul civil. Legea a făcut ilegal ca Congresul și guvernele statelor să
transmită legi de vot bazate pe rasă și au fost descrise drept cea mai eficientă lege a drepturilor civile
adoptate vreodată.

Bibliografie:

Parting the Waters: America in the King Years, 1954–63 (New York: Simon and Schuster, 1988);

Pillar of Fire: America in the King Years, 1963–65 (New York: Simon and Schuster, 1998);

Alonzo Hamby, Man of the People: A Life of Harry S. Truman (New York: Oxford University Press,
1995);

Kari Frederickson, The Dixiecrat Revolt and the End of the Solid South, 1932–1968 (Chapel Hill:
University of North Carolina Press, 2001)

David Nichols, A Matter of Justice: Eisenhower and the Beginning of the Civil Rights Revolution 

Melanie B. Abbott, “Civil Rights Act of 1964,”

William D. Araiza, “Voting Rights Act of 1965,”

Putineanu Maria Alexandra

Studentă: anul II, sectia Istorie

Curs optional:SUA in secolul XX