Revolutia Franceza

Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și
politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria
modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației
și naționalismului.

Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în

timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani
cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe,
ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra
Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august
și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în
octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor,
instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte
pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai
monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica
fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat
la 21 ianuarie 1793.

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792,
Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei
italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația
populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de
Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul
„Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței,
dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a
încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra
statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de
corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în
1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu
Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor
napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale,

aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost
brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a
accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului,
naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și
conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi Declarația
Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și
sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul
următor. .
Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima
stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din
burghezie, țărani și muncitori urbani. [

Prima Stare

Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai
ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai
marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa
bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții
primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură
episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul
pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica
deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta
fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite
zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte
din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului
bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind
nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de
impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele
să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit), situându-se sub 5% din
venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei, preoții având
largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor
moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele,
astfel, biserica acționa ca un minister al informației.

Starea a doua

Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau
între 100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai
puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul
vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în
administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse
niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă
proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau administrație. Dar funcțiile
costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și
muncească micile proprietăți. [6]

Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din pământul
Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau funcțiile înalte în
stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile
superioare în armată. Abatele Syeyes scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica,
justiția și armata. Nobilii se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale
speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de „gabelle et corvee” (muncă obligatorie pentru
întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de țăranii seniorului, având
drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul de „banalites” (monopol) asupra morilor,
brutăriilor și teascurilor, beneficiind de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia,
fiind scutiți de plata la taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale
putând duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania,
scăderea putea fi până la 10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde
privilegiile fiscale și ar renunța la drepturile senioriale deveneau ruinați. Se opuneau
schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de
oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonața Segur, menită să sprijine nobilimea săracă de
provincie, pentru care armata era singura slujbă, împotriva bogaților „anoblis” (recent
înnobilați) care puteau să-și cumpere grade militare. [7][8]

La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni nobil
printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau în serviciul
civil regal 50.000 de funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și moștenite că orice
altă proprietate, 12.000 dintre acestea conferind titlu nobiliar. 2.200 de familii au fost
înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4.300 familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se
formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați , de financiari și cele de mari nobili,
creând legături, copii acestora ridicându-se la înalte demnități judecătorești, primind cele mai
prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru marile familii
sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fii de nobili se căsătoreau cu
fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei. Deși își puteau pierde titlul dacă erau
supuși discreditării, ocupându-se de activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era
comerțul sau munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție.
Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în
companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de
pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de livre
erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât nobilimea locală.

Starea a treia

Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în
industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel
mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440%
între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale,
medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi
cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789, existau
2,3 milioane de burghezi-8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr
și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale în
Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea
din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și
Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare.
Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de
proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu
se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile
nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu nobiliar
pentru care tot se străduiau să le obțină. [9]

Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la
dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de
sclavi, cultivatorii și financiarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca
acela de secretar al regelui, care conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau
averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind
banii în terenuri, funcții, rente, întrucât comerțul era considerat nedemn sau dezonorant.
Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină
ostilitate burgheză față de nobilime.

Dacă burghezia era cea mai bogată componentă,țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85%
din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45%
din suprafețele de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a
vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau „les
laboureurs”, țărani care cultivau pentru subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic
surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii 1770. Dar majoritatea țăranilor nu
puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă.
Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din recoltă
proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu
dețineau decât casele și grădinile.

Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche Comte.
Copii lor nu puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi
considerabile. Țăranul săraci nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță
cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din
cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite
statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de pământ se bucurau de drepturi și
privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca corvoada — „la corvee”, „la
champart”— părți din recoltă, „lods et ventes” — o taxă plătită seniorului când bunurile își
schimbau proprietarului. Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea
rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce
în Bretania și Burgundia erau foarte mari. Plăteau impozite ca „la taille”, „la vingtieme”, „la
capitation”, și „la gabelle”, toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi
costurile războaielor în care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul
țăranilor. [10] Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserică și
obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice.
În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.

O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în
locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalifaci și săraci. Meșteșugarii erau organizați în
bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime din populația masculină.
Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia pentru a obține
salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în
secolul al XVIII-lea, iar prețurile au crescut în medie cu 65% între 1726-1789, iar salariile cu
22%.

Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789
fiind de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea
prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din hrană celor mai
mulți muncitori. Când prețurile creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât
o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în perioadele de lipsă și le vindeau la preț
bun

Cauzele revoluției
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică.Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li
se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau
tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut
convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit
pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când
Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate
dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai
stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și
desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în
funcțiile superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după
aceleași norme și în care toți să fie egali în fața legii. În lupta împotriva regelui și a orginelor
privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez,
burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve
Adunarea Națională cu forța, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace,
meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a
salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a
treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție
produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în
primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea
Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.

Criza financiară

Necker, Jacques - Duplessis

La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că

guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane
de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre, reprezentând un deficit de 112 milioane de
livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie
globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de
șapte ani, și războiul american de independență. Toate războaiele au fost costisitoare, datoria
națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire de Anglia care și ea avea datorii
masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire încredere celor care acordau
împrumuturi. O parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o
restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată.
Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite,
deficitul nu putea fi redus.
Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor,
pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea sa de a obține împrumuturi
că să acopere costurile războiului american de independență. A trebuit să plătească dobânzi
mari pentru a-i convinge pe oficialii financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut,
încât 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor. În 1781, a publicat „Compte
rendu au roi” (Dare de seamă către rege), ce indica un surplus, când în realitate exista un
deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în timp de pace, pentru că
Necker a făcut față unui război costisitor. A vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenți,
cu funcții cumpărate, prin funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i
poată demite. A reușit să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut
demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele
și care să facă toate cheltuielile. A redactat „Darea de seamă” pentru a-i asigura pe creditori
că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor
regale, producând senzație. Se făcea o diferență între cheltuielile obișnuite din timp de pace și
costurile de război. Când a preluat controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri,
miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul regal, ceilalți miniștri amenințând
să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și Necker a fost demis.

Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucându-i pe
nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut împrumuturi
mai mari. Calonne a oferit 12-16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi. În 1786, sursele de
împrumuturi s-au epuizat. Calonne a trebuit să înceapă reforma sistemului fiscal. Calonne a
propus înlocuirea capitației și vingtieme cu un impozit funciar unic, plătibil de toată lumea,
chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea că va aduce 80 milioane de livre, mai
puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786. Știind că parlamentele se vor opune planurilor
sale, l-a convins pe rege să convoace pentru aprobarea reformei o Adunare a notabililor în
februarie 1787, dar cu membri aleși de rege, iar Calonne nu a prevăzut o opoziție serioasă.
Dar au fost aleși membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia
atacând propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să
plătească impozitele pe baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor
și a cheltuielilor coroanei, ca să poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când
Calonne le-a refuzat cererea. Nu agreau impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr
indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii națiuni.
Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a demis pe Calonne datorită
opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop de Tolouse, iar
Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea
notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel, sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a
fost aspru criticat ca fiind slab, dar a menținut impozitul funciar, începând un amplu program
de reforme prin care aveau să dispară funcțiile financiare cumpărabile, să se înființeze o nouă
vistierie centrale, să se codifice legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită
toleranța religioasă și armata să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să
supună reformelor sale Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a
declarat că numai Stările Generale puteau aproba noile impozite. Popularitatea monarhiei a
scăzut rapid. Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția parlamentelor din
Paris și din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii necesari.
Regele a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de
impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.

Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat întreagă economie, exceptând
comerțul colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru
pentru țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de proporții declanșându-
se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv, crescând prețul alimentelor și determinând o
scădere a cererii de produse manufacturiere. Industria textilă a fost lovită de Tratatul de la
Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice, textile, cu taxe de import reduse.
Producția și locurile de muncă în industria textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788,
prețul pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară 1789, un
muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui
manufacturier de tapet, au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile.
Răzmerița a fost un protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, mai degrabă un
protest legat de salarii. 50 de persoane a fost ucise sau rănite de armată.

Revolta aristocrației

La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile fundamentale ale
regatului, susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot asupra impozitelor, că
francezii nu puteau fi trimiși la închisoare fără judecată și că regele nu putea modifică
privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a decis să reducă drastic atribuțiile
parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de dreptul lor de a înregistra
decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind îndeplinit de o curte plenară, ai cărei
membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale parlamentului au fost reduse, mare parte
dintre acestea fiind transferate altor tribunale. A revenit despotismul ministerial.

Și astfel a izbucnit revolta aristocrației, cea mai violentă revoltă pe care a întâlnit-o guvernul.
S-au produs tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau parlamentele, că
Rennes în Bretania și Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în zone neautorizate, pentru
a stabili sprijinirea parlamentelor. S-au alăturat și o Adunare a clerului de partea
parlamentelor, rupând îndelungată tradiție de loialitate față de coroana, condamnând
reformele. Au votat un don gratuit de mai puțin de un sfert din cât ceruse coroana.

Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și edictelor
lui Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de acord că Stările
Generale să se întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana
era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker a
reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a rechemat parlamentul. Regele a fost
silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor să abandoneze reformele miniștrilor săi și
a acceptat convocarea Stărilor Generale, fiind sigur că acest organism îi va diminua puterea.

Stările Generale

Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau să se

întrunească. Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la agitația politică
condusă de nobili și cler și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor ai stării a treia. Au
început să bănuiască că ordinele privilegiate s-au opus despotismului ministerial pentru că
voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare pentru starea a treia și vot individual în locul celui
pe stări. Știau că vor deține majoritatea, întrucât mulți reprezentanți ai stării întâi, preoți
săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația a fost organizată de un club politic, Societatea celor
treizeci, deși erau 60 de membri, format din nobili liberali. Prin propagandă, au stârnit
indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două
stări, conflictul cu regele trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat
dublarea numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual,creându-se
confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Toți membri adulți de sex masculin a primelor două
stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a treia urmau să
fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în
adunarea de la nivelul parohiei sau breslei lor dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți
care alegeau deputați la rândul lor. Electorii celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și
sugestii de reforma. Starea Întâi cerea ca episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceză și
să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, fiind gata să renunțe la
privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii, catolicismul
trebuia astfel să rămână singura religie oficială pentru a se menține controlul asupra educației,
protestantismul nefiind tolerat. 89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale
și 39% erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că
erau gata să admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau
guvernul pentru despotismul său, pentru ineficiență și injustiția sa. În caietele parohiale ale
stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală,
reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia,
când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea. Caietele
stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea
libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea impozitelor fără consimțământ și
pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și promovarea după merit. Militau și
pentru o economie de piață. Toate erau însă împotriva unei puteri regale absolute și doreau un
rege ale cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a
vota impozitele și legile. Există un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu
a încercat să influențeze alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din
303 deputați fiind episcopi iar majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii
provinciale, mulți fiind săraci și conservatori, 90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în
număr de 610 de Starea a Treia erau instruiți, capabili să se exprime și toți erau bogați, pentru
că deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost ales nici un țăran sau un
meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații, comercianți și
industriași.

Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a pomenit
de nicio constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se declarau aleși să fie
verificate într-o ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a treia și s-au declarat un
ordin distinct. După câteva săptămâni de impas, la 10 iunie, starea a treia a votat o moțiune
prin care verificările urmau să fie începute. Pe 17 iunie, după ce s-au alăturat preoții stării a
treia, 491 la 90 au votat să se întituleze Adunarea Națională. Starea a treia pretindea că
întrucât reprezența majoritară națiunea, avea dreptul să-și rezolve propriile probleme și s-a
decis în privința impozitării. La 19 iunie, clerul a votat să se alăture stării a treia.

Pe 23 iunie, regele a convocat o ședință regală la care au participat toate cele

trei stări și la care el să propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații
stării a treia au constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă
pentru pregătirea ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au
întrunit într-o sală de Tenis din apropiere și au depus Jurământul din sala
jocului cu mingea prin care se angajau să nu se despartă până când nu vor crea
o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra moțiunii, numai un singur
vot contra a mai rămas ulterior. Regele susținea că nici un impozit nu va mai
fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de cachet vor
fi abolite și va fi inițiată libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii
și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie desființate vămile interne,
la gabelle et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a
ordonat deputaților să se disperseze și să se întrunească separat. 151 de clerici
s-au alăturat stării a treia. După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d'
Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-au desfășurat demonstrații populare în
favoarea Adunării. La 27 iunie, regele a cedat și și-a revocat decizia din 23
iunie și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a treia și să voteze
individual. Parisul a exultat, și părea că toate cele trei stări sunt gata să
lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe
la Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care
2.800 erau soldați străini, înconjurând Parisul. Capitala a fost alarmată, iar
guvernul a declarat că soldații erau acolo pentru a menține ordinea. La 26
iunie, încă 4.800 de soldați au fost mobilizați în regiunea Parisului, iar la 1
iulie încă 11.500 de soldați au mai fost aduși. Efectivele militare au crescut de
la 4.000 la 20.000. Regele și sfătuitorii săi erau gata să dizolve Adunarea
Națională cu forță. Dar Adunarea a fost salvată de revolta populației orașului.
Revolta din Paris

La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general
permanent la Palais Royal, adunându-se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i asculta pe
oratorii revoluționari, locul de unde avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană. La 11
iulie, Ludovic avea 30.000 de soldați în jurul Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe
Necker. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avea să dizolve Adunarea și să aresteze pe
cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la Paris, iar parizienii s-
au adunat la Palatul Regal (Palais Royal), unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze cu
muschete și muniție. Parizienii săraci au atacat posturile vamale, distrugând 40 dintre acestea.
Pentru a preveni distrugeri și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris,
reprezentanții a celor 60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru Stările
Generale, au format un comitet care să acționeze ca un guvern al orașului. Au constituit Garda
națională sau miliția cetățenească, din care muncitorii erau excluși, având scopul de a proteja
proprietățile de atacurile populației sărace și de a apară Parisul de trupele regale. Electorii și
suporterii ducelui d' Orleans au transformat revolta spontană într-o insurecție generală.

Parizienii s-au îndreptat către Hotel des Invalides, un vechi azil de soldați , pentru a caută
arme. Au găsit și au luat 28.000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea
praful de pușcă și cartușele, s-au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a
reprima răscoala, dar s-au dovedit nesigure. Către sfârșitul lunii iunie, soldații din Garda
Franceză, care își practicau diverse meserii în timpul lor liber în Paris și se amestecau cu
populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplina s-a deteriorat rapid.
Din 24 iunie, două companii au refuzat să plece în misiune.

La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care
asediau Bastilia. Deși mai erau 5.000 de soldați din alte trupe în apropiere, ofițerii i-au spus
comandantului că nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către
Champ de Mars, în suburbii, și nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția să o
ia cu asalt, dar când au reușit să pătrundă în curtea interioară, guvernatorul de Launay, care a
refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor să tragă. 98 dintre asediatori au fost
uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit, cu tunurile luate de dimineață de la
Hôtel des Invalides. De Launay a fost forțat să se predea, fiind ucis și decapitat. Cei care au
participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei mijlocii bogate, ci erau sanculoți-
meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminant al
rebeliunii, un sfert de milion de parizieni erau înarmați.[12]

Știrea căderii Bastilliei a ajuns la regele Ludovic al XVI-lea în noaptea zilei de 14 iulie 1789
după ce sosise de la vânat. Spre dimineață, regele l-a întrebat pe Ducele de Rochefoucald, un
reformator social francez: "Este o Revoltă?" Ducele i-a răspuns: Nu majestate, este o
Revoluție! Regele a pierdut controlul asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comună
care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette drept comandantul Gărzii Naționale.
Adunarea ce și-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă a elaborat o
constituție, fără a mai fi amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din
mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să
dicteze Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armata. Când vestea căderii Bastiliei s-a
răspândit în țară, revolta țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revolta din Paris i-a
determinat pe mulți nobili să emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois: 20 000 au
fugit în afară Franței în decurs de două luni.[13]

La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de către mulțime, Ludovic a
recunoscut noul consiliu revoluționar, Comuna și Garda Națională, și a purtat la pălărie
cocarda roșu-alb-albastru a revoluției. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset și
Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că
autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată, Franța fiind o țară liberală.

Revolta municipală

Autoritatea regelui s-a prăbușit în majoritatea orașelor franceze. Ordinele sale urmau să fie
ascultate numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În Marsilia și alte orașe, au fost
formate miliții cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea
orașelor provinciale au așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa, timp de
două săptămâni. Revoluția municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea
acesteia. În unele orașe, vechile consilii și-au lărgit doar componentă și au continuat să
funcționeze ca înainte. La Bordeaux, electorii stării a treia au preluat conducerea după
exemplul Parisului. În orașele Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații municipale au fost
înlăturate cu forță. În aproape fiecare oraș a fost formată o gardă națională ca și la Paris,
având menirea să mențină sub control violența populației și să împiedice contrarevoluția. Toți
intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor
provinciale, pierzând și controlul asupra zonelor rurale.

Revolta țărănească

Profund afectați de creșterea prețului pâinii și suferind de pe urma șomajului în industria

textilă, în ianuarie 1789, țăranii au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor
suspectați că dețin stocuri. Convocarea Stărilor Generale a produs o agitație generală printre
țărani, crezând că regele nu le-ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau
intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor. După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în
Normandia și Franche Comte împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și
ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii și ale altor
proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate ca arenzi, drepturi
feudale și dijme. În primăvara și vara anului 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost
păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au
fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe
incendiate, iar moșierii și oamenii lor care au opus rezistență au fost uciși. Atacul asupra
castelelor, inspirat de evenimentele de la Paris, a fost inclus într-o serie de evenimente
denumit Marea Spaimă, care s-a menținut de la 20 iulie până la 6 august 1789, plecând de la
zvonul că bandele de tâlhari în slujba aristocrației vor distruge recolta. Țăranii s-au înarmat
pentru a-i aștepta pe bandiți și când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor.
Marea Spaimă s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice ca Bretania, Alsacia și
regiunea bască.

Adunarea Națională nu știa dacă putea să ceară trupelor regelui să reprime răscoala
țărăneasca, pentru că s-ar putea întoarce împotriva ei. Dar nu puteau lăsa să se mențină
anarhia în zonele rurale. La 3 august, liderii grupării patrioților au început un plan căruia
nobilii liberali să propună demolarea sistemului feudal. În noaptea de 4 august, vicontele de
Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogați proprietari funciari din
Franța, au propus ca obligațiile legate de servituțile personale să fie abolite fără compensație,
inclusiv șerbia și la corvee. Drepturile champart și lods et ventes, forme de proprietate,
trebuiau să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele. Dar obligațiile i-au afectat
foarte tare pe țărani, încât nu s-au bucurat de aceste reforme limitate. S-au emis decrete pe 5-
11 august, prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale
și obligațiile, precum și servituțiile personale, fiind abolite fără despăgubire, celelalte fiind
declarate răscumpărabile, al cărui preț va fi stabilit de această adunare. Toate tribunalele
senioriale aveau să fie desființate fără nici o despăgubire. Toate formele de dijmă au fost
abolite condiționat pentru a se găsi alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare
serviciului preoțesc. Venalitatea funcțiilor juridice și municipale a fost abolită, justiția fiind
administrată gratuit. Privilegiile financiare în privința impozitării au fost abolite. Privilegiile
speciale ale provinciilor, principatelor, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți
cetățenii erau eligibili în toate funcțiile, indiferent de origine. La terminarea ședinței de la ora
2 dimineață în ziua de 5 august, deputații au sărbătorit victoria. Decretele din august au
marcat sfârșitul puterii nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe
egalitatea civilă, toți francezii având aceleași drepturi și îndatoriri, având acces la orice
profesie (benefic mai ales pentru burghezia care era mult mai bine instruită), în funcție de
abilitățile acestora, și plăteau aceleași impozite. Instituțiile ca stările provinciale au fost
desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, uniform, iar pentru mulți, revoluția
a marcat sfârșitul sistemului feudal. [

Reformele Adunării Constituante

După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a
reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor
Declarației drepturilor pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat,
reprezentativ și umanitar. Deputații se considerau descendenții iluminismului și intenționau să
încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau
dispariția Vechiului Regim.
Administrația locală
Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi
descentralizată, trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a
îngreunat regelui recâștigarea puterii pe care o deținuse anterior. Voiau să se asigure că toți
funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise
în decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în
547 de districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane, care aveau ca scop să funcționeze
ca zone în care se formau adunările electorale primare în care își aveau tribunalele judecătorii
de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele, erau conduse de consilii
alese prin vot. Toți cetățenii activi, care plăteau impozite, echivalând cu trei zile de munca, îi
votau pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele nu aveau drept de vot și
erau numiți cetățeni pasivi. Cetățenii activi votau în adunările electorale primare când se
desfășurau alegerile generale, dar nu puteau deveni funcționari publici decât dacă plăteau
impozite echivalent cu 10 zile de munca. Al doilea strat de cetățeni activi alegea membrii
adunărilor districtuale și departamentele și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Alegeau și
deputații în Adunarea Națională. Al treilea strat de cetățeni activi care plăteau un impozit
direct de un marc d'argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat în
Adunarea Națională. De aceea, sistemul electoral era în favoarea celor bogați. Dar 61% din
francezi aveau dreptul să participe la alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau
dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții, echivalând cu o
revoluție administrativă. Dacă anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari
guvernamentali, neexistând nici un consiliu ales, în 1790, nu mai exista nici un funcționar
guvernamental la nivel local, consiliile alese înlocuindu-i pe toți. Consiliile din sud erau
dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de burghezia urbană ce deținea
funcții în orașe, lăsând comunele rurale sub controlul țăranilor bogați, ale micilor negustori
sau meșteșugarilor. Multe grupuri sociale care nu au deținut funcții până atunci puteau să o
facă. S-a estimat că în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în consilii și
au câștigat experiență administrativă. A fost impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult
decât cereau caietele de doleanțe, stabilind și încasând impozitele directe, păstrând legalitatea
și ordinea, ocupându-se de executarea lucrărilor publice și supravegheau întreținerea
bisericilor și verificau garda națională. Trebuiau să asigure depunerea jurământului de
loialitate pentru clerici, să înregistreze nașterile, căsătoriile și decesele, să rechiziționeze
cereale și să-i supravegheze pe cei suspectați ca oponenți ai revoluției. În unele zone catolice,
autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau să depună jurământul de loialitate,
iar comunele rurale nu-și îndeplineau pe deplin datoria, iar în unele consilii, mulți membri
erau analfabeți.

Domeniul financiar

Asignat de 500 livre din 1790

Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale în 1789. Adunarea avea
nevoie de bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe venale trebuiau să fie
despăgubiți pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit
imediat, s-a decis ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în
continuare până în 1791. Oamenii doreau ca cererile formulate în caiete să fie aplicate, iar
după izbucnirea unor violențe în Picardia, guvernul a cedat. 'La gabelle' a fost abolită în
martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând taxele vamale
externe.

Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia sa opereze efectiv, iar Adunarea a votat,
în noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii
au fost vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își
pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzând și dijma. Cei care își cumpărau pământuri
bisericești aveau un interes legitim să le apere. Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe
care publicul să le cumpere și să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești.
În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în bani de hârtie, care puteau fi folosiți
în tranzacții financiare.

Burghezia a beneficiat din plin, având la dispoziție banii necesari, bunurile fiind vândute în
loturi mari și a cumpărat cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Țăranilor le-a
mers mai bine departe de orașe. 25% din pământul existent a fost vândut ca biens nationaux,
din care țăranii au cumpărat 52% iar burghezia 48%. O treime din țărani posedau pentru
prima oara pământ. Burghezia le-a revândut în loturi mici țăranilor. Numărul țăranilor mici
proprietari de pământ a crescut cu un milion până în 1810.

Noul sistem financiar a intrat în vigoare în ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost
desființate, principalul impozit fiind asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtieme.
Urma să acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau să provină dintr-un impozit pe avere,
de care oamenii se plângeau că ar fi fost vechea capitație într-o formă nouă, iar restul taxe
vamale. Impozitele urmau să fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar fi putut
funcționa dacă ar fi existat o evaluare sistematică a terenurilor, dar pentru asta era nevoie de
un număr mare de funcționari publici. Adunarea nu a putut oferi datorită costurilor,ca urmare,
expertiza asupra valorii terenurilor a început după 1807. Noile registre fiscale se bazau pe cele
ale vechiului regim, iar marile variații regionale s-au menținut și ca exemplu, populația din
Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege. Chiar așa, cei
săraci au avut de câștigat datorită desființării impozitelor indirecte, povara impozitelor cazând
mai mult pe producători decât pe consumatori.

Reformele economice

Comerțul și industria trebuiau să devină libere. În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu
cereale, iar controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse.
Se dorea ca prețurile și distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate, pentru a evita
lipsa lor, prețurile mari și foametea. În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-
a creat o piață națională, favorizată și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți-
sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga Franță.
Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. În 1791, breslele au fost
desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de
muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel,
Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise
sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile colective, pichetarea și grevele au fost
declarate ilegale, fiind considerată o legislație de clasă pentru că a fost votată la cererea
fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a obiectat,
grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.

Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica putea să ofere puțina
asistență anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională,
finanțată din impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a
demonstrat cât de gravă era problema, concluzionând că 2 milioane de oameni se puteau
întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat seama că e neputincios în ajutorarea săracilor,
neexistând banii necesari.

Justiția

Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a
aplicat administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost
înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franța. Les lettes de cachet erau
considerate ilegale prin Declarația drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele,
tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform,
bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată. În fiecare canton
era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau tribunalelor
senioriale. Principala sa misiune era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere, dar putea să
judece cauzele civile minore fără apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului
districtual. Exista câte un tribunal penal în fiecare departament, unde procesele se desfășurau
în public, iar un juriu format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decideau în materie de
vinovăție sau nevinovăție. Ideea unui juriu și a judecătorilor de pace au fost preluate din
dreptul britanic. În fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau
aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși de cetățenii activi, dar numai cei
care erau avocați de cinci ani erau eligibili. Era o garanție că toți judecătorii erau calificați și
responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura și mutilarea au fost abolite, iar cel
arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era
prevazută pedeapsa cu moartea a fost redus, din martie 1792, fiind folosită cea mai rapidă
metoda de execuție pentru toți condamnații la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost
durabil, justiția devenind imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. După ce anterior
justiția franceză era considerată a fi cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi
ani, a devenit una dintre cele mai luminate.

Religia

Adunarea Constituantă a dorit să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată
de sub controlul papal, o biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală.
Deputații nu erau antireligioși sau anti-catolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile
pe care le aplicau în celelalte domenii. Voiau să lege biserica catolică din Franța de stat, mai
strâns decât fusese în timpul vechiului regim. În august 1789, Adunarea a desființat dijma, les
annates (sume plătite de catolici papei) și pluralismul (deținerea mai multor funcții clericale
în cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale bisericii au fost desființate, ca dreptul
de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste măsuri. Au
acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că urmau să fie plătiți mai bine
decât au fost plătiți sub vechiul regim. În februarie 1790, un decret făcea distincție dintre
ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau
de educație și caritate. Primele au fost suprimate, încât nu aveau o contribuție directă la binele
obștesc. Celorlalte li s-au îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea. În
decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanților și s-au extins
drepturi asupra evreilor în septembrie 1791.

Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale.

Diocezele coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83.
Clericii urmau să nu mai fie numiți, ci aleși, astfel, episcopii erau aleși de electorii
departamentali, preoții de către cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți
clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor. Cei mai mulți clerici s-au opus
principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de
acceptare a Constituției civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al
bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituantă nu l-a acceptat,
considerând că el ar fi făcut din nou din biserică o corporație privilegiată în stat și un ordin
separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată
situația, clerul a așteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în
negocierile cu francezii, în privința statului Avignonului, teritoriu papal din Franța. Adunarea
nu a mai putut aștepta, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe
constituție. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi și o
treime din ceilalți clerici au depus jurământul. Șapte episcopi și 55% din cler au depus
jurământul. În martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituția civilă, iar mulți clerici care
au depus jurământul au retractat.

Constituția civilă a clerului a avut efecte, iar deputații din Adunare au fost șocați când a fost
respinsă de mulți clerici și de papă. În Franța, în acel moment, funcționau două biserici
catolice. Una era biserica constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma.
Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați” sau
„refractari”, era aprobată de papă, fiind împotriva revoluției. Pentru prima dată,
contrarevoluția, mișcarea care urmărea să răstoarne revoluția, a primit sprijin de masă, fiind
anterior susținută doar de regaliști și emigranți. În zonele fervent catolice, puțini clerici au
depus jurământul. Multi săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales
când preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma ulterior
într-un război civil

Cluburile revoluționare
Robespierre, Danton și Marat, de Alfred Loudet, 1882

Cluburile politice s-au format imediat după întrunirea Stărilor Generale în mai 1789. Clubul
Iacobinilor a luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni și cei care împărtășeau
perspective similare. După evenimentele din octombrie, când Adunarea s-a mutat la Paris,
clubul s-a întrunit într-o clădire închiriată de la dominicani, supranumiți iacobini. Membrii săi
dezbăteau acolo măsurile care urmau să fie supuse Adunării. Întrucât taxa de înscriere era
mare, membrii săi numărau 1.200 în iulie 1790 și proveneau din straturile bogate. Până în
vara 1791, în Clubul iacobinilor au dominat reprezentanții monarhismului liberal
constituțional. Maximilien Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputați și iacobini
radicali. S-a format o rețea națională de cluburi iacobine. În primăvara 1791, existau 900 de
cluburi.

Clubul cordelierilor a fost fondat în 1790 și era mai radical decât Clubul iacobinilor și
accesul era liber. Nu era de acord cu distincția dintre cetățeni activi și cei pasivi și sprijinea
măsurile susținute de sanculoți: democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da
socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție. Clubul avea aderență în rândul clasei
muncitoare, deși liderii erau burghezi. Georges Jacques Danton și Desmoulins erau juriști.
Hebert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei, iar
Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce îi ura pe toți cei
privilegiați sub Vechiul Regimii ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”, devenind
principalul purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți
populare sau fraterne care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de
provincie. În 1791, Clubul Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales
un comitet central. Membrii societății populare proveneau din profesiile liberale, dintre
funcționari, meșteșugari și mici negustori. Muncitorii intrau rareori pentru că nu aveau timp să
facă politică. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat un rol important în revoluție,
ele informând publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind anumiți candidați în
alegeri și acționând ca grupuri de presiune pentru a influenta deputații în Adunare și pentru a
promova acțiuni pe care deputații păreau că doreau să le întreprindă.

Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ce au obținut de pe urma revoluției. În primăvara

1790, când țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuiau răscumpărate,
au fost deziluzionați. A izbucnit o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței,
care a durat doi ani. Țăranii au fixat prețul cerealelor, cereau vânzarea proprietăților,
considerate bunuri naționale, în loturi mici și atacau castele. Răscoala din Midi din 1792 a dus
la amploarea și extinderea distrugerilor. Sanculoții, cei care purtau pantaloni lungi și nu
bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din orașe, nu formau
o clasă, printre ei fiind meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii
salariați, li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris în octombrie.
Au fost puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot.
Sufereau de pe urma inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe
asignate, a căror valoare a scăzut. La începutul anului 1791, s-au desfășurat greve, în care
muncitorii protestau împotriva scăderii valorii salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50%
după recolta slabă din 1791, provocând revolte, în care mulțimea obliga negustorii să reducă
prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile populare, care legau
protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, de grupurile din
Adunare care doreau să acceadă la guvernare.

Mirabeau, orator și politician al Adunării Constituante, membru al Comitetului celor treizeci,

nobil monarhist, a reprezentat starea a treia în Stările Generale. Dorea schimbarea monarhiei
pentru a supraviețui, o monarhie limitată, cu un guvern care să răspundă în fața Adunării. Era
singurul care putea asigura o conducere eficientă, dar nu i s-a acordat încredere. Din mai
1790, el a avut legături strânse cu cei de la curte, care i-au achitat datoriile și i-au plătit o
pensie, iar el îl sfătuia pe rege prin corespondență și îl apăra la Adunare. Mirabeau a murit în
aprilie 1791, iar moderații câștigau influență în Adunare. Se temeau că noile cluburi vor duce
la apariția unei mișcări muncitorești organizate. Voiau să pună capăt revoluției, fiind necesar
un compromis cu regele, însă erau acuzați de trădare. Ludovic al XVI-lea a fugit însa la
Motmedy, în Lorena, la granița cu Luxemburg, punându-se sub protecția comandantului
militar din regiune, unde putea să negocieze de pe poziții de forță cu Adunarea Constituantă
părțile neagreate din Constituție. Se spera că o acțiune militară nu va fi necesară, însă regele
era conștient că fuga sa putea provoca un război civil. Ludovic a părăsit cu familia sa Parisul,
la 20 iunie 1791, iar când a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A
fost adus înapoi la Paris, în timp ce fratele său mai mic, contele de Provence, a fugit cu soția
lui la 20 iunie, ajungând cu bine la Bruxelles.

Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și firme cu însemne regale au dispărut
din tot orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și
deja se vorbea despre instaurarea unei republici, deși se temeau de izbucnirea unui război civil
în Franța și la războaie cu alți regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea
regelui, până când Constituția va fi finisată. Acesta avea să fie repus în drepturi numai dacă va
jura că o va respecta.[20]

Champ de Mars

Fête de la Fédération de pe 14 iulie 1790, organizat pe Campul lui Marte, celebreaza stabilirea
monarhiei constitutionale
Radicalii erau consternați că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, iar furia acestora
s-a îndreptat împotriva Adunării, susținând că nu mai reprezintă poporul. Cordelierii (poreclă
a călugărilor franciscani) i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții
pentru detronarea regelui, scindând Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui
au părăsit clubul. Robespierre a rămas să-i prezideze pe radicalii rămași. 72 dintre cluburile
iacobinilor s-au dizolvat și cele mai multe s-au întrunit în lunile următoare. Disidenții
parizieni au format clubul feuillantii (nume familiar al unui grup politic numit Prietenii
Constituției -Amis de la Constitution), care domina Adunarea. La 14 iulie 1790, 50.000 de
oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde s-a celebrat Sărbătoarea
Federației și căderea Bastiliei. Au semnat o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o
demonstrație politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de
Adunare, a declarat legea marțială și l-au trimis pe La Fayette cu Garda Națională pe Champ
de Mars, unde garda a tras în mulțimea neînarmată, 50 de oameni fiind uciși in urma
izbucnirii violentelor.

Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari, iar unii ca
Hebert, Marat și Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea
populară, fiind gata să negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unui
acord cu regele, deși nu-i mai acordau încredere și și-au pierdut sprijinul popular. Controlau
în acel moment Parisul și Adunarea, dar victoria lor pe termen lung depindea de cooperarea
cu Ludovic.

Constituția din 1791

Constitutia din 1791

Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una

limitată, iar puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O parte din
Constituție s-a stabilit în 1789 în privința atribuțiilor limitate ale regelui, dreptul de veto
suspensiv nefiind votat definitiv decât în septembrie 1791. Regele putea să vorbească cu
miniștrii care nu erau membri ai Adunării și cu comandanții militari. Dreptul său de veto
suspensiv nu a putut fi aplicat datorită chestiunilor financiare sau constituționale, el depinzând
de Adunare pentru politica externă, având nevoie de asentimentul ei pentru a declara război.
Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării, pentru a vota legi pe care regele
trebuia să le respecte, iar în septembrie, a fost silit sa accepte Constituția. Maria Antoaneta nu
a acceptat-o.[2

Adunarea Legislativă

După acceptarea constituției, Adunarea Constituantă a fost dizolvată. Pentru a-i împiedica pe
opozanți să domine următoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanță de auto-recuzare,
fiind votată, conform căreia nici un membru al Adunării Constituante nu va mai putea face
parte din viitoarea Adunare legislativă.

Au votat mai puțin de un sfert din cetățenii activi, alegând o Adunare în întregime burgheză,
fiind câțiva nobili, dintre care mulți s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost
aleși și nu existau țărani sau meșteșugari și erau puțini oameni de afaceri. La început, 264 de
deputați și erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau revoluția ca fiind
încheiată,136 de deputați și erau membri ai Clubului Iacobinilor. 350 de deputați nu
aparțineau niciunei tabere.

Pe deputați îi îngrijorau clericii care au refuzat sa depună jurământul civic și emigranții, ai

căror număr a crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și
parlamentare au emigrat. Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791,
1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de
ofițeri. Adunarea a votat în noiembrie două legi, una declarându-i suspecți pe toți preoții care
nu au depus jurământul, iar cealaltă susținea că toți emigranții care nu se întorc până în
ianuarie 1792 își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători. Când regele și-a folosit
dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția.

În aprilie 1792, a izbucnit războiul cu Austria.

nițial, marile puteri nu erau interesate să intervină, mai ales împăratul Leopold al II-lea de
Habsburg care aproba reformele liberale și nu dorea întoarcerea absolutismului în Franța,
fiind mulțumit de prăbușirea și slăbirea Franței ca potențial rival. Rusia, Austria și Prusia erau
preocupate, primele două fiind în război cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta
pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din Țările de Jos unde s-a desfășurat o
revoltă pe care a înăbușit-o în iarna 1790 și și-a îndreptat atenția spre Polonia din care Rusia și
Prusia voiau să obțină teritorii. După fuga la Varenne, austriecii au început să-l sprijine pe
Ludovic. În august 1791, au semnat împreună cu Prusia Declarația de la Pillnitz, fiind gata să-
l readucă pe rege pe poziție. Părea că o intervenție austriacă era improbabilă după ce Leopold
a salutat constituția. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, în septembrie să-l
avertizeze că armata a distrus tot, cerând ca Franța să fie învinsă într-un război cu Austria.
Regele a fost de acord. Însă deputații au auzit zvonurile cum că un comitet austriac era
prezidat de regină și că erau trimiși agenți secreți la Koblenz și Viena pentru a izbucni
contrarevoluția.

Comandanții militari, ca La Fayette și Dumouriez, voiau războiul. La Fayette, primul

comandant al Gărzii Naționale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamăgit că
revoluția nu a adus stabilitate politică și dorea ca autoritatea regelui să fie consolidată. A
cooperat și cu brissotini care doreau război, aceștia fiind un grup de deputați și numiți după
numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu câțiva deputați și din Gironde, departament
din sud-vestul Franței, fiind cunoscuți sub numele de girondini. Brissot era susținătorul unei
republici și după fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhie și judecarea regelui, înțelegând
că acesta nu a acceptat constituția și că se uneltea împotriva revoluției. Erau 130 de girondini
în Adunare, astfel, pentru a obține majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette și al
adepților săi. Brissot a obținut majoritatea exploatându-le speranțele și temerile printr-o
campanie în favoarea războiului. Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupată cu Polonia,
iar Prusia ar lupta pentru Franța. Un război cu Austria ar spori durabilitatea noului regim.
Exceptând câțiva politicieni, printre care Robespierre, majoritatea deputaților au fost cuceriți
de argumente. Robespierre s-a împotrivit la Clubul Iacobinilor, considerând că cei care se
opun fățiș revoluției sunt discreditați pentru a constitui un pericol, adevărata amenințare
venind din partea militarilor ca La Fayette. Războiul ar fi numai un mijloc de înlăturare a
Constituției și ultima fază de nimicire a libertății. Robesspierre a rămas izolat și nepopular, iar
relațiile sale cu Brissot s-au înrăutățit. Girondinii au insistat în favoarea războiului. La 7
februarie 1792, Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia
ocupase Provinciile Unite în 1789 doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai
puțin de două săptămâni, ambele considerând Franța slabită. Amenințările austriecilor și
atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte l-au silit pe rege să demită
miniștrii feuillanti în martie 1792 și să numeasca un guvern radical, inclusiv cativa ministri
girondini. Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul. Dar la
1 martie, Leopold a murit și a fost înlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea
războiului când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată.

În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe
20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez.
Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că
populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a
armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie.
După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au
asasinat propriul general, Dillon. În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe
noi și a reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol
Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui
Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație
numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon,
liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda
regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și
să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare
întărirea deciziei armatei revoluționare și a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10
august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa.
Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de Dumouriez și
Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost una
bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că
încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire
a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă
din Franța pentru a-și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată
Prima Republică.

În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în
Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului,
ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața
austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii.[22]

Abolirea monarhiei
Armata franceză era deplorabilă: mulți ofițeri emigraseră, voluntarii nu erau instruiți și
echipați pentru lupta. Înaintarea franceză în Țările de Jos a fost oprita la 29 aprilie. Trupele s-
au retras panicate spre Lille, unde și-au ucis comandantul. Unități întregi au dezertat, iar la
sfârșitul lunii mai, toți cei trei comandanți cereau încheierea războiului. Armatele aliate au
invadat Franța. Maria Antoaneta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze.

Guvernul se înfrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii au

acționat împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat
legea de deportare a preoților refractari, iar o altă lege trimiterea la vatră a Gărzii regale și o a
treia revedea constituirea unei tabere a 20.000 de soldați ai gărzilor naționale din provincii
(federați). Erau meniți să apere Parisul de invazia străină și guvernul de o lovitură de stat din
partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor legi, iar Roland, ministrul girondin a
protestat. Ludovic l-a demis cu alți miniștri girondini la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar
la 19 iunie, Ludovic și-a folosit dreptul de veto împotriva legilor în privința preoților refractari
și taberei gărzilor provinciale. La 18 iunie a fost citită scrisoare lui La Fayette în Adunare, în
care scria că îi acuză pe iacobini că au instaurat un stat în stat și cerea Adunării să pună capăt
domniei cluburilor. Șefii ai celor 48 de secțiuni au reacționat organizând o demonstrație
armată la 20 iunie, ai căror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins.
8.000 de demonstranți, membri ai Gărzii naționale, au năvălit la Tuileries. Regele nu și-a
retras vetoul și nici nu i-a rechemat pe miniștri girondini. Adunarea a luat măsuri pentru a fi
recunoscută importanța crescânda a sanculoților. La 11 iulie,a declarat stare de urgență,
emițând decretul „La patrie en danger”, care chema toți francezii la luptă. Tensiunea din
Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui Braunschweig.
Erau revoluționari și republicani militanți spre deosebire de Garda națională pariziană și a
cărei ofițeri erau regaliști. Își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata
Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior „La Marseillaise”
pentru că a fost cântat de federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.

La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris în care amenința că toți
membrii Gărzii Naționale care vor fi prinși luptând vor fi pedepsiți ca rebeli și amenințau
Parisul cu invazia. Francezii s-au înfuriat și mulți dintre cei care au sprijinit monarhia s-au
întors împotriva ei. Radicalii și federații erau pregătiți pentru o noua insurecție, iar girondinii
l-au avertizat pe rege de răscoală, propunându-i să-i recheme pe miniștrii demiși. Ludovic a
refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federaților, la 29 iulie,
într-un discurs la Clubul Iacobinilor, și-a anunțat propunerile, renunțând la sprijinul acordat
anterior constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție
națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativa, o epurare a
conducerii departamentale, ce includea mulți regaliști. În urma susținerii petițiilor federaților,
cluburilor și provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea
Legislativă și a cerut în numele a 47 din 48 de secțiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat
să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins că
insurecția era necesară.

În noaptea de 9 august, sanculoții au preluat Primăria (Hôtel de Ville) și au înlăturat fosta

municipalitate și au instaurat Comuna revoluționară, condusa de Hebert. Mii de membri ai
Gărzii Naționale, fiind deschisă și cetățenilor pasivi, 2.000 de federați, conduși de cei din
Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul era apărat de 3.000 de soldați, dintre care 2.000
aparțineau Gărzii Naționale, ceilalți fiind mercenari elvețieni.
Regele a cerut adăpost Adunării, pentru a-și proteja familia. Garda națională care apăra
palatul s-a alăturat insurgenților și au început sa tragă. Marsiliezii au replicat cu mitralii.
Regele a ordonat gărzilor elvețiene să înceteze focul. Dar 600 de elvețieni au fost uciși, iar
dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de parizieni au fost uciși sau răniți. Insurgenții au
năvălit în Adunare și au obligat-o să recunoască noua Comună revoluționară care a ordonat
atacul asupra palatului. Deputații au trebuit să-l predea pe rege Comunei, care l-a închis în
Temple. Au fost siliți să accepte alegerea unei Convenții Naționale prin sufragiu masculin
care să elaboreze o nouă constituție democratică. Comuna stăpânea în acel moment Parisul,
chiar dacă restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.

Monarhiștii constituționali au început să se ascundă, iar girondinii au rămas stăpâni,

beneficiari ai unei revoluții pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputați și rămași în
Adunare au numit noi miniștrii, inclusiv pe cei demiși anterior, fiind numit printre ei și
Danton ca ministrul justiției, după ce s-a remarcat în Clubul cordelierilor și în secțiunile
pariziene. S-au votat măsuri radicale, printre care și deportarea preoților refractari. Adunarea a
decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără despăgubiri, dacă seniorul
nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a încheiat. Adunarea a dispus ca proprietățile
emigranților să fie vândute în loturi mici, iar regele a fost suspendat. Convenția s-a întrunit la
20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolită.

Teroarea a început cu atacul de la Tuileries din 10 august 1792, ce a provocat masacrele din
septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsa. În timpul
mișcărilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a
încheiat cu execuția lui Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A început a doua
Teroare când armatele franceze sufereau înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu
invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a asigurat frontierele Franței.

Lupta dintre girondini și iacobini

Executia regelui Ludovic al XVI-lea

Executia reginei Marie Antoinette

În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă
denaturate de teama și intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de
vot. Toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai
Comunei. Inițial erau 200 de girondini și 100 de iacobini în Convenție. Majoritatea nu
aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra
Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”. Până la 2 iunie 1792 s-a desfășurat
lupta dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau munteni, pentru
că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Girondinii erau membri ai
Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în
majoritatea chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind
anticlericali și în favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană.
Însă se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene
de partea lor și erau sprijiniți de provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10
august i-au făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe
poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor
pariziene, apărând ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul,
dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri
înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau
că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar face
compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de
contrarevoluție. Nici una nu avea majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul
„câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe pe girondini, de unde proveneau mulți miniștri.

În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la
austrieci pe 17 august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar
Verdun era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toți patriotii la arme, mii de voluntari
oferindu-se să apere capitala. Însă odată plecați, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor
supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei
erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor timp de
cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.

La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000
de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva,
ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la
Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o
administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să fie întreținute, pământurile bisericii și
ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind desființate dijmele și
obligațiile feudale.

Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau
organizarea unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și
condamnat la moarte, iar aceștia au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie
luată prin apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare
de 721 de deputați, nici unul nu a votat pentru nevinovăția regelui de frică că ar putea fi
considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei
care au votat pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu
închisoarea. Convenția a votat împotriva unei amânări a execuției cu 387 de voturi la 334.
Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.

Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul
republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place
de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu
curaj soarta. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au
pierdut.

Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului,
Alpilor și Pirineilor, decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și
câștige libertatea. Marile puteri s-au alarmat la anexările teritoriale și extinderea Franței. În
februarie, Convenția a declarat război Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei.
Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a
dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din 1791 și monarhia. Fiindcă armata a
refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip.
Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.

Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în
patru departamente de la sud de Loara sau Vandeea. Țăranii plăteau acolo impozite funciare
mai mari și nu agreau guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și
vânzarea pământurilor bisericești au fost privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe
nobili ca adevărați conducători, mulți fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții
constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai, guvernul a retras de pe front
30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.

Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut
la jumătate față de valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale
extinse. Pentru a obține sprijinul populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora.
Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți și de "câmpia", împărtășind ura girondinilor față de
Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați de înfrângerile din război datorită legăturii
cu Dumouriez, de răscoala de la Vandeea și de criza economică. Câmpia s-a alăturat
montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei
lucruri: că în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite,
burghezia nu trebuia să se izoleze de popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.

Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și
sancționarea suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților.
La 10 martie, la Paris a fost înființat Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții
contrarevoluționari și pentru a preveni noi masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul
terorii. Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri nelimitate asupra administrațiilor
departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să le supravegheze
comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de surveillance în
toate comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe cei
suspecți de trădare. Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor
înarmați în 24 de ore de la prinderea lor, procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs.
Au fost votate legi draconice împotriva emigranților, proprietățile fiind confiscate, iar cei care
se întorceau în Franța erau executați.

La 6 aprilie a fost înființat Comitetul salvării publice, care dirija și accelera activitățile
miniștrilor, preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton,
susținut de câmpie, dorea un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie,
șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere, doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era
nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat despre cum să obțină sprijinul poporului
pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au
opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.

Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie,

Robespierre a trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților
girondini corupți pe 31 mai. Iacobinii au fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai
Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea, cerând expulzarea
girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de baza. Pentru a
evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi
miniștri girondini.

După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în monagnarzi. La formarea noului
comitet al salvării publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau
deputați ai câmpiei, toți aparținând clasei mijlocii, cu excepția nobilului Herault de Sechelles.
Nu exista președinte și toți răspundeau împreuna pentru acțiunile Comitetului, care avea să
devina primul guvern puternic. Barere era purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție,
Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai Clubului
Cordelierilor: Collot d' Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon,
paralizat și ținut într-un scaun cu rotile,Saint-Just, susținătorul de frunte a Terorii.Toți au fost
realeși periodic în perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în decembrie 1793.
Moartea lui Marat

Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre
iacobinii burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în
Convenție. I se spunea „Incoruptibilul” sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu
puneau virtutea mai presus de orice, trebuiau sacrificați. Era un politician abil, acționând cu
prudențǎ, așteptând momentul potrivit și dând dovada de fler. S-a pronunțat împotriva
manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10 august 1792-iunie 1793.
Susținea că pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii
cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția
excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod egal, dar considera că datoria statului
era asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de munca. Dar
era o figura distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.

A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și

a Comunei asupra Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și
Marsilia. 60 de departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au
considerat că aceste revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon,
revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au
negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit în oraș la 28
august. Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea
Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea
între centrele revoltei era slabă.

Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat
Roussillon în sud, aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li
s-a opus armata franceză inferioară numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar
lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace
Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est, armata aliaților fiind divizată.
Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile
habsburgice din Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea
de o consolidare a puterii austriece.

Sanculoții

Sanculoți (Sans-culottes)

Bătălia de la Le Mans - 1793

Revolta din Vandeea

Bătălia de la Fleurus - 1794

Banchetul Girondinilor
Eliminarea girondinilor

Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind
apelativul de „cetățene” „tu”. Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor.
Oricine era trufaș sau avea o atitudine disprețuitoare era etichetat ca „aristocrat". Erau
anticlericali și pentru ei, suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor reprezentanți. Viața
politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și ascundă opiniile. Întrunirile
Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu voce tare.

Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare
secțiune fiind condusă de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri
ai comitetelor revoluționare din Paris, 65% erau proprietari de prăvălii, patroni de mici
ateliere și meșteșugari independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri ai
profesiilor liberale, 8% erau muncitori salariați. Își exercitau puterea prin intermediul
propriilor instituții, care nu depindeau de administrația centrală. Comuna și secțiunile erau
unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete alese. Aveau propria
poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau societățile populare,
fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru
că sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze
amenințări locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de
aristocrație și decizia de a câștiga războiul.

Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în
iunie 1793, precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți
bărbații aveau drept de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse
desfășurându-se în august 1793, sarcina revenind Comitetului salvării publice. Prima
categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-25 de ani, numărând un milion de
oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate să
producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite
pentru tunuri și odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra
comerțului exterior și navigației.

Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta
reducând cu trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce
cerea măsuri pentru combaterea lipsei de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux.
Oamenii sufereau de foame în mansardele aglomerate. Partizanii săi erau muncitori salariați,
lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea să determine Convenția să ia măsuri de combatere
a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat-o public. Programul său era
Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea
foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și Convenția prin
acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare în februarie 1794.
La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la
5 septembrie s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat.
Convenția a evitat-o acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să
proclame „Teroarea la ordinea zilei”.

S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au
fost înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului
și a marilor orașe din provincie cu alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care
stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și regaliștii. Armatele trebuiau să
mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și clopotele
bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice. Erau
6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele
provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era
sa ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări
în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la
sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul salvării naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu

se supuneau autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.

În iulie, Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea
care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte
cantități mari ca să nu fie acuzați că stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția
a acceptat controlul prețurilor, votând pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege
fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri și servicii de bază, la o treime peste prețurile în
vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu erau controlate, pentru că determinau
nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Când țăranii au
refuzat să vândă cereale la prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura
modalitate pentru a hrăni orașele și armata.

Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul
maximal era adesea sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când
s-au dus la țară cu armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu
țăranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din
recoltă, fiind consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea.
Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor,
majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora
22% din valoarea nominală în august, a crescut la 48% în decembrie 1793.

Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale,
centrat în Paris și ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar. Mai era
Teroare în regiunile revoltelor federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței,
controlată de comitete de supraveghere, a reprezentanților în misiune și ale armatelor
revoluționare.

Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până
în septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la
moarte. Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și
supravegheată de guvern. Au fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs
cererii populației, debarasându-se de oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii.
Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte:
Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite
la 6 octombrie și doamna Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu era o opțiune.

Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-
decembrie 1793, Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind înfrânți.
Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind
incendiate. Femeile erau violate și mutilate. Vandeea era un deșert depopulat după ce s-a
încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și umpleau închisorile și au fost împușcați
fără judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. La Vandeea, 7.000 de oameni au fost
condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.

La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la
gurile Loarei și scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282
au fost ghilotinați de comisia revoluționară. Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața
unor gropi săpate dinainte, multi alții au fost ghilotinați la Lyon.

O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare.
Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform
studiilor, s-au desfășurat 17.000 de execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vandeea, 31%
muncitori, în Lyon și Marsilia. Numărul total celor executați fără judecată s-a situat în jur de
50.000.

A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind
confiscate, fiind distruse cruci și troițe, iar preoții au fost obligați să se căsătorească. Au rămas
foarte puțini preoți refractari. Clericii constituționali au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși
Convenția nu a agreat catolicismul, a încuviințat atacul asupra bisericii decât l-a incurajat.

În octombrie, a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin.
Noul calendar începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22
septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30
de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides.

Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un
alt decret a dat fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21
octombrie), floreal-luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau
ignorate. Se estimează ca 6.000-20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.

Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate
bisericile din Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794, multe
biserici din țară au fost închise. Fouche, agent al descrestinării, a scris la intrările cimitirelor
inscripții ca „Moartea este un somn veșnic”.

Dictatura Comitetului salvarii publice

Festivalul pentru Cultul Fiintei Supreme

Caricatura cu Robespierre in care ghilotineaza intreaga populatie a Frantei

La sfârșitul anului 1793, guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența

republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și
valoarea asignatului creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și
trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la
Wattignies în octombrie.

Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna 1793, anarhia domnea în departamente
pentru că comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouche
interpretau legea după bunul plac sau o ignorau. Comitetul siguranței generale a încredințat
administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere.

Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri
executive depline. Comitetul siguranței generale răspundea de politie și de siguranța internă,
iar Tribunalul revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul
Salvării publice avea atribuții ample ca supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să
stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze administrația locală. Autoritățile din
comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali numiți de guvernul
central și răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în
aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului salvării publice, toate armatele
revoluționare fiind dispersate.

Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului
Regim au reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii
interni și externi vor fi înfrânți.

Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hebert și adepților săi. Ziarul
sau, La Pere Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hebert i-a
sprijinit pe iacobini împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie
1793. Nu a fost numit ministru de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat
Comitetul salvării publice de tiranie și a încercat să câștige puterea devenind susținător al
nemulțumirii populare. Hebertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în Clubul
Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile populare. Robespierre
i-a antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Îi
displăcea extremismul politic și pentru a-i izola pe hebertiști de mase, la 26 februarie 1794
Saint-Just a propus confiscarea proprietăților suspecților ce aveau să le revină săracilor.

În martie, Hebert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a

decis să-l distrugă. Hebert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări
stradale guvernul a acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hebertiștilor li
s-au adus acuzația că sunt agenți străini, care vor instaurarea unei dictaturi militare și
pregătind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hebertiștii au
fost ghilotinați la 24 martie.

Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată,
clubul cordelierilor find închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și
împânzită de susținătorii lui Robespierre.

O grupare opusa lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească
independența autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din
cadrul mișcării revoluționare și să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil,
400.000 de livre fiind cheltuite cât a fost ministrul justiției. Danton era acuzat de corupție și
pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a susținut
în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul sau, Le Vieux Cordelier,
eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul salvării publice l-a considerat pe
Danton drept o amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va restaura
monarhia. Danton a fost adus în fața Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el,
Desmoulins și ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a
încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată alături
de nevasta lui Hebert.

Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să

declare nimic împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile
sale despre cât de monstruoasă era dictatura Terorii.
Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate
tribunalele revoluționare din provincie.Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați
de Tribunalul revoluționar.

După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul

legii din prairial, votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care
încercau să pervertească obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul
la apărare asistată. Timp de nouă săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni
decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din clase superioare.

Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de

după moarte, în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia
să-i unească pe toți francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că
ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă pentru că
credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezând că Robespierre se
autodeclară drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea

hebertiștilor, de dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni
și de creșterea maximului de prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36%
din valoarea nominală.

La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul
asupra salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în
rândul sanculoților, ce erau muncitori salariați.

Arestarea lui Robespierre

Ghilotinarea lui Robespierre

Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce
Franța preluase ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și
Pirineii.
Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul salvării publice și-a
înființat propriul său departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe
funcționarii incorecți. Comitetul siguranței generale a fost profund afectat de amestecul
atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului
salvării publice. Billaud și Collot erau legați de Hebert, s-au simțit amenințați de Robespierre.

Robespierre a dispărut din viata publica mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în
Convenție. Era epuizat fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir
timp de câteva luni. Când a revenit, se adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a
abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își agresa colegii prin care acuza de
existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea trădătorilor. A refuzat să dea
nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouche și Colot s-au simțit amenințați și s-au unit
pentru a complota împotriva sa.

La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească.
Convenția a votat pentru arestarea sa, a fratelui sau, a lui Cottona lui Saint Just. Au fost
închiși la subordinea Comunei, dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii
Comunei voiau sa organizeze o insurecție în sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor
Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie în seara
acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda Națională ca să o sprijine împotriva
Comunei. Inițial, secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind trimise în ajutorul
Comunei. Dar includeau și câteva dintre unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la
discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut curaj și Convenția a fost
salvată. Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și voia să
se mențină în cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror
arestare a fost ordonată anterior și pe liderii Comunei.

Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns
la primărie, au constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă.
Dar soldații l-au oprit, însă accidental, arma s-a descarcat împușcându-l lateral în față,
mutilându-l. Robespierre a fost arestat și la 28 iulie, el și cu alți 21, au fost ghilotinați.

Directoratul

Bonaparte la Consiliul celor 500 si lovitura de stat de la 18 Brumaire in Saint-Cloud.

Bonaparte pe podul de la Arcole

Directoratul se baza pe Constituția Anului III, fiind adoptată printr-un referendum.

Parlamentul era bicameral, Puterea executivă era reprezentată de Directorat (cinci directori),
având responsabilități extinse. Pe plan local, în fruntea departamentelor au fost numiți
comisari ce vor prefigura realizările lui Napoleon-instituția prefectorială.

Anual erau reînnoite o treime din cele două camere și Directorul era schimbat de cele două
camere reunite. Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a
separației puterilor în stat. Nu existau însă mecanisme de dizolvare a camerelor sau de
demitere a celor cinci directori. Procedurile de elaborare a Constituției durau ani de zile și
astfel, se deschideau porțile unei lovituri de stat.

În 1795, chiar înaintea adoptării Constituției, Convenția s-a înfruntat cu două amenințări: cele
două insurecții comise la Paris de către iacobini și alte grupări radicale și organizarea unei
insurecții regaliste înfrântă. Directoratul s-a confruntat cu Conspitatia Egalilor, condusă de
Babeuf, un militant politic radical. În 1797, în urmă alegerilor parțiale, regaliștii și moderații
obțin succese importante. Directoratul a acționat prin invalidarea mandatelor.

În 1798, în urmă alegerilor parțiale, iacobinii au câștigat și au constituit un grup parlamentar

important. Principalul om politic al Directoratului a fost Paul Barras.

Războiul continuă cu Coaliția a Doua, mai ales cu Austria, fiind conceput un front secundar
de diversiune, reprezentat de o campanie în Italia, în fruntea acesteia fiind numit generalul
Bonaparte. Acesta duce o campanie strălucită împotriva austriecilor, Italia devenind teatrul
principal de operațiuni. Napoleon, după aceste victorii, a impus un armistițiu, acționând
independent.

În octombrie 1797 este încheiată pacea de la Campoformio. Austria a cedat Belgia și a

recunoscut Lombardia ca Republică Cisalpină.

Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul pentru a
bloca comerțul Marii Britanii cu India și pentru ca Franța să obțină controlul asupra Mării
Mediterane pe care britanicii o controlaseră prin Gibraltar. Armata franceză a debarcat în
Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio
Nelson, distruge flota franceză în portul Aboukir. Francezii sunt alungați din Malta, devenind
colonie britanică. Este creată a două coaliție, formată din Marea Britanie, Imperiul Otoman și,
datorită manevrelor diplomatice ale britanicilor, Pavel I al Rusiei intră în coaliție, alături de
Regatul Neapolelui.

Apare fenomenul de „La Grande Nation” – un nou model, sistem politic, social, economic, ce
are o extensiune teritorială ce atinge frontiere naturale. Prin aplicarea principiului
autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon, după care urmează pe baza
consultării populației locale sau a unor referendumuri (false), anexarea Savoiei și Nisei, și
alipirea Genevei de Franța, teritoriul fiind denumit La Grande Nation. În 1798 s-a înființat o a
treia coaliție din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman.
Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a
agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori,
conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de
iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze,
stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica
Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii
doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea sunt înfrânte. La un moment dat,
regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia să înlăture ambele
tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat:
continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim
militar condus de un general. Din vara 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au
susținut alternativă militară. Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un
„salvator” în condițiile dramatice prin care traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a
economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte, iar propaganda desfășurată de adepții
lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că Napoleon era „Omul
Providențial”.

Consulatul
Portretul lui Napoleon ca Prim-Consul

Pe 8-10 noiembrie 1799 , Napoleon declanșează lovitura de stat cu ajutorul armatei împotriva
celor două camere care se opuneau adoptării unui regim care să-l aibă în frunte, fiind sprijinit
de Paul Barras și abatele Sieyes. Rivalii politici au fost marginalizați, ca generalul Jourdin,
autorul legii serviciului militar obligatoriu, generalul Moreau-regalist și generalul Bernadotte,
ce a fost adoptat de regele Suediei. Se constituie pe ruinele Directoratului un nou regim-
Consulatul (condus de trei consuli, în care Napoleon era prim-consul). Atribuțiile sale au fost
prevăzute de Constituția Anului VIII adoptată prin referendum la sfârșitul anului 1799,
alcătuită și de Napoleon. Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul legislativ era
divizat în Consiliul de Stat (50 de membri numiți și direct de primul consul și care elaborau
proiecte de legi), Consiliul Legislativ (care adopta și respingea proiecte de legi) și Senatul
(care verifică constituționalitatea legilor și modificarea constituției). Consultarea electorală s-
a realizat printr-un sistem cenzitar. Cetățenii care se bucurau de mai multe drepturi civice
alegeau trei tipuri de liste-la nivel comunal, la departament și la nivel național. Napoleon, prin
reformele sale, a pus bazele Franței de azi. Statul Francez avea nevoie însă de resurse
financiare pentru a duce războaie, Franța rămânând cel mai populat stat după Rusia și cel mai
bogat. A fost necesară o reforma fiscală pentru asigurarea colectării impozitelor, fiind lansat
cadastrul. Apare figura perceptorului. În 1800 este înființată Banca Franței care va avea
monopolul asupra emiterii monedei, francul. Napoleon impune perfecți în fruntea
departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiția a fost reformată, fiind create
tribunale la diverse niveluri, în frunte fiind Tribunalul Suprem care nu era independent, deci
separația puterilor în stat nu era respectată.

În 1804 a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăților individuale, fiind promovată
familia și prin care se stabilea vârstă majoratului la 25 de ani. Este suprimat dreptul la
primogenitură, s-au creat Corpul Notarilor și Corpul Avocaților, religia era folosită că un
instrument politic și s-a lansat un program de pacificare în Europa. Având în vedere schisma
din interiorul bisericii catolice din Franța și având nevoie de un stat unit, Napoleon a semnat
Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, Papa cerea demisia episcopilor refractari, episcopii
constituționali fiind demiși, fiind reintrodusă învestitură canonică. Napoleon a acordat o mare
atenție educației, punând accentul pe învățământul universitar care pregătea cadrele imperiale.
În 1802 a fost adoptată legea care privea învățământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o
lege care punea bazele unei Universități Imperiale, un sistem de conducere a învățământului
secundar și universitar prin care statul enunță monopolul educațional. În funcție de regiune, de
zona, între 75 și 80 % dintre comune dispunea de o școală primară. Statul se interesa de
învățământul secundar și de cel superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte țări din
Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui diplomă avea nivel universitar. Multe din
reformele lui Napoleon se plasează în perioada 1800-1804, în Perioada Consulară.

Incoronarea lui Napoleon ca imparat al Frantei

În 1802, Senatul a modificat Constituția, impunând Constituția Anului X, consulii devenind
demnitari pe viață. De aceea are loc un complot regalist împotriva lui Napoleon, regaliștii
fiind nemulțumiți că Napoleon nu a militat pentru readucerea monarhiei, având ca lideri pe
Pichergru. Au avut loc interogatorii în care se implicase și ducele d’Enghien, fiul șefului
armatei exilaților.

Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului și modificarea

constituției.

Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat ca împărat.