Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu a fost un diplomat, profesor universitar, jurist şi om politic. A fost singurul
român care a ajuns preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a
bucurat de două mandate. Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei, a avut un rol esenţial în
recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu
introducerea ideii de “spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională bazată pe
valorile spirituale şi culturale.
Titulescu a atras simpatiile unor personalităţi importante din viaţa publică franceză şi sovietică
printre care A. F. Frangulis, Edouard Herriot şi Maxim Litvinov. Datorită abilităţilor şi realizărilor sale
a fost supranumit “Ministrul Europei”. A fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale,
preşedinte de onoare al Comitetului Român al Reuniunii Internaţionale pentru Pace şi doctor honoris
causa la universităţile din Bratislava şi Atena.
A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri
le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la
Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţiii jurişti Marcel
Planiol şi Charles Lyon-Caën.
În anul 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de
Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul
comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie,
al unui copil comun sau unui al treilea”.
În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ
superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.

Tot in anul 1905 se întoarce în ţară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor
de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.

Apar, în această perioadă, primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţământului
juridic din ţara noastră, materializate în lucrările „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de
drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, dar şi în „Programul analitic al Cursului de
Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iaşi.

Profesorul Titulescu milita pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru
realizarea unor prelegeri atractive, pentru stabilirea unor principii ale eticii profesionale, şi solicita

1
renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe
latura economică a ştiinţelor juridice. De asemenea, se remarcă prin abordarea progresistă a
prevederilor Codului Civil, dar propune şi introducerea unor noţiuni de sociologie, care, conform celor
propuse de Titulescu, ar aduce aceste specializări la nivelul ridicat al facultăţilor similare din
străinătate.

Tot în acelaşi an 1907, devine membru al Partidului National Conservator, condus de Take
Ionescu, ascensiunea sa politică devenind una fulminantă. Se arată un adept al reformelor sociale şi
economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atât ca deputat (din 1912) cât şi de avocat
susţinând ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice.

Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului
electoral, susţine introducerea votului universal.
La 13 aprilie 1909, Titulescu obţine docenţa Facultăţii de Drept din Iaşi, în urma unei hotărâri
semnate de ministrul Educaţiei, Spiru Haret, apoi este transferat la catedra de drept civil de la
Universitatea din Bucureşti. Titulescu era şi un susţinător înverşunat al micilor proprietăţi, un exemplu
în acest sens fiind lucrările în care acesta susţine ideea despăgubirilor pentru pagubele aduse moşierilor
de răscoalele din anul 1907. Devine un renumit avocat, în urma studierii aprofundate a dosarelor şi a
pledoariilor extrem de convingătoare din faţa tribunalelor din ţară dar şi din străinătate.

A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al
românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la
Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut
viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă
viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

Este numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu
caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile
echităţii şi creşterii impozitelor directe.

În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al Consiliului Naţional Român,
înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia,
sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul
poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca
organ plenipotenţiar al naţiunii române.

2
Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România
Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a.
stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

Primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul
dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

La 4 martie 1920 a semnat tratatul de pace cu Ungaria,la Trianon prin care s-a recunoscut
Unirea cu Romania.Şi tot în anul 1920 devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii
Naţiunilor – înfiinţată în urma Conferinţei de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizaţiei
Naţiunilor Unite de astăzi – şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii
ocupate până în anul 1936.

Din 1921 a funcţionat ca reprezentant permanent al României la Liga Naţiunilor, urmând să fie
ales de două ori preşedinte al acesteia în perioada 1930-1932. Din această funcţie, a luptat pentru
păstrarea graniţelor aşa cum au fost stabilite prin tratatele de pace de la Paris şi pentru buna cooperare a
marilor puteri cu statele mici. S-a remarcat prin relaţiile bune pe care le-a avut cu ministrul de externe
sovietic, Maxim Litvinov şi pentru susţinerea stângii politice.Începând cu anul 1922, Titulescu se
dedică exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe.

Una din personalităţile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat
ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi
acţiune politică, care au depăşit de multe ori graniţele verosimilului.Orator de calibru, desăvârșit
caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea
relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşii unii i-au reproşat
ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiţia protejării graniţelor României
A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921 – 1927; 1928 –
1932), devenind punctul cardinal al politicii externe a României.

Nicolae Titulescu a ocupat de trei ori poziţia de Ministru al Afacerilor Străine în perioada 1928-
1936. A dus o politica vie împotriva nazismului şi a regimurilor de dreapta în general, realizând
pericolul pe care acestea îl reprezentau pentru siguranţa frontierelor României.

3
 În acest sens, a depus eforturi pentru încheierea Micii Intelegeri(1933) 1 şi a Intelegerii
Balcanice (1934)2 cu scopul protejării României de invadatori.Tot lui i se datorează lansarea
conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie
izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera
diplomatică şi să ia calea exilului.
A stăruit pentru punerea în practică şi păstrarea prevederilor tratatelor internaţionale sau
bilaterale de pace, iar cu prilejul conferinţei anglo-sovietice din 1924, şi-a exprimat opţiunea pentru
reglementarea relaţiilor cu U.R.S.S.
A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai
importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad, a făcut posibile înţelegerile dintre statele
sud-est europene şi participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în
afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere.
Trebuie spus că Titulescu dovedea, în discursul său, un talent oratoric, dublat de stăpânirea
noţiunilor, care determinau auditoriul să îl asculte mereu cu maxim interes, aceste calităţi făcându-l
extrem de apreciat în toate forurile internaţionale.
Dar Titulescu s-a remarcat şi prin iubirea pentru pământul natal, perspectivă din care a judecat şi a
propus soluţii pentru rezolvarea unor momente importante pentru interesele româneşti pe plan mondial.
Marele diplomat a lansat idei extrem de originale, atât din poziţia de ministru de externe al
României sau ca preşedinte al Ligii Naţiunilor 3, cum sunt colaborarea efectivă a popoarelor pe plan
economic şi politic prin acorduri, principiul indivizibilităţii păcii prin coalizarea tuturor ţărilor dornice
de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune, condamnarea primului
război mondial şi a oricărei politici revanşarde, reglementări internaţionale ca modalitate de menţinere
a păcii.  Titulescu era adeptul unor înţelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante şi a
Înţelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forţe suprastatale.
A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei
fasciste şi hitleriste, reprezentate în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, sau de ideile Partidului
Comunist.

1 Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între
Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României. Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea
integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale
Habsburgilor.
2 Antanta Balcanică sau Înţelegerea Balcanică a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România,
Grecia şi Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, țările aliate își puteau
apăra granițele.
3 Societatea Naţiunilor sau Liga Naţiunilor fost prima organizaţie internaţională de securitate având obiectivul
principal să menţină pacea mondială.

4
 A manifestat un tact aparte în relaţiile bilaterale, un exemplu fiind relaţia noastră cu Uniunea
Sovietică, alături de care a dus, în mai multe împrejurări, o politică comună de securitate colectivă.
Între anii 1927-1928 şi 1932-1936, Titulescu a fost numit ministru al afacerilor externe. A
contribuit la dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu ţările lumii, fiind de menţionat, spre exemplu, cele cu
ţările Americii Latine, materializate prin deschiderea de legaţii, prima fiind cea de la Rio de Janeiro, în
anul 1928, cu sprijinul şi intervenţia sa directă. Demersurile sale au determinat deschiderea de noi
legaţii ale României în Argentina, Chile, Mexic, Peru şi Uruguay.
Între anii 1929 – 1933, în perioada marii crize economice, când s-a promovat în România
politica intervenţiei masive a capitalului străin şi a împrumuturilor de pe piaţa externă, Titulescu a
încercat, fără succes, să contribuie la ameliorarea situaţiei economice a României. În toamna anului
1930 este ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales
pentru a doua oară în această funcţie, un lucru care nu era conform uzanţelor.
În anul 1931 este însărcinat cu formarea guvernului, însă soluţiile sale nefiind bine primite,
renunţă şi se întoarce la Londra.Devine, apoi, din nou, ministru de externe, post în care a activat până
în anul 1936, când a fost demis de către forţe care nu agreau politica sa de pace şi ideea apropierii de
toate ţările vecine.
În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al
extinderii războiului în Europa, şi mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu
suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de
externe, Litvinov, la care se raliază apoi şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea
actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor
diplomatice cu U.R.S.S.
În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, este recunoscută suveranitatea
României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte
unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.La 16 mai 1935 se semneaza pactul de asistenţă
prin care U.R.S.S. şi Cehoslovacia se angajau să-si acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la
care România şi-a dat adeziunea, prin intermediul lui Titulescu. Tot in anul 1935 devine membru titular
al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu începe
tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor
franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor.
În acest context, forţele de dreapta din ţară înteţesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu
înlăturarea acestuia din fucnţie, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate.

5
Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce îl
îndepărtează din toate funcţiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în
Elveţia, apoi în Franţa.
Pe mai departe, cariera lui Titulescu avea să se circumscrie dragostei de ţară, convingerilor sale
pacifiste, contracarării încercărilor revizioniste venite din partea Germaniei sau Ungariei.Înlăturarea lui
Titulescu a arătat de fapt anvergura duşmanilor politicii sale externe, care se situau pe o poziţie contrară
intereselor reale ale ţării. Însă Titulescu continua să acumuleze dovezi simpatie, din ţară şi străinătate,
iar instalarea dictaturii fasciste în România, îl izolează în uitare.
În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu si-a dorit sa
fie ingropat la Brasov.
Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire,
Titulescu trece la cele veşnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind
înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida
dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.
După mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, în 14 martie 1992, rămăşiţele sale
pâmânteşti au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului,
conform dorinţei testamentare exprese a marelui om politic.
Titulescu a reusit prin întreaga lui activitate diplomatica să fixeze elementele constante ale
interacţiunii românilor cu alte popoare, ajungând la ceea ce putem numi ''matricea politicii externe a
statului român modern''.
Istoria naţională înscrie la loc de cinste marile campanii duse de Nicolae Titulescu împotriva
tentativelor unor cercuri politice si financiare internaţionale de a interveni, între cele două războaie
mondiale, în treburile românesti, sub asemenenea pretexte cum erau: cuantumul şi plata datoriilor de
război, acordarea unor împrumuturi externe pentru stabilizare, problema optanţilor, regimul
minorităţilor, fixarea regimului de navigaţie de pe Dunăre ş.a.
Om al pământului strămoşesc şi al universului, om al prezentului şi al viitorului, Nicolae
Titulescu ne-a lasat moştenire o operă care, prin profunzimea intelectuală şi conţinutul moral, prin
curajul si viziunea sa, oferă un subiect de aparte meditaţie, dând noi şi substanţiale temeiuri încrederii
în om şi raţiune,intelegand destinul Romaniei in Europa aparând securitatea.

6
Bibliografie:
Titulescu, Nicolae, Discursuri, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1967
Titulescu,Nicolae ,Politica externa a Romaniei,Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1994

Student: Putineanu Maria Alexandra

Anul II, secţia Istorie

Lector Dr. Matei Gheboianu

Surse de istorie contemporană a României