Partidul Național liberal și Ionel Brătianu- 1909-1927

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. PNL și Ionel Brătianu în perioada 1909-1914

1.1. PNL și liberalismul

1.2. Personalitatea lui Ionel Bratianu 1909-1914

Capitolul 2. PNL și Ionel Brătianu în anii 1914-1919

Capitolul 3. PNL și Ionel Brătianu 1919-1927

Concluzii

Bibliografie

1
„Cei mai mulţiîşiînchipuiecăpolitica e un fel de distracţie, cufoloaseşionoruri. Politica e cevagrav, grav
de tot. Ai înmâna ta viaţaşiviitorulţăriitale!”

Ion I.C.Brătianu (n. 20 august 1864 - d. 24 noiembrie 1927)

Introducere

Prezenta lucrare care are drept subiect o pagina din istoria naţională, aducând în prim-
plan figura unei personalităţi care şi-a pus pecetea în mod hotărâtor asupra destinului naţional,
reprezintă doar o variantă, uneori îmbunătăţită, a ceea ce s-a scris înainte despre ea. Dacă e mai
puțin dificil să fii un deschizător de drumuri în domenii precum publicitatea, marketingul sau
literatura, istoria nu lasă loc de interpretări prea multe. Faptele sunt consumate, iar între timp s-
au scris tomuri întregi în cuprinsul cărora s-au întors pe toate părţile deciziile, acţiunile şi
consecinţele acestora. Aşadar, un exeget de azi poate face o sinteză a ceea ce deja s-a scris,
respectând însă condiţia de a nu te lăsa influenţat, într-un fel sau altul, de cei aflaţi într-o parte
sau în cealaltă a baricadei, şi de a scrie obiectiv, după ce ai cunoscut părerile celor care te-au
inspirat în decursul lecturii.
Familia Brătianu este una din marile familii de politicieni ai României care s-au impus
atât în faţa propriilor concetăţeni, cât şi în relaţiile internaţionale. De numele Brătianu 1 se leagă
majoritatea instituţiilor româneşti şi legile care au fundamentat monarhia constituţională şi statul
de drept român. Cu numele Brătianu se confundă şi Partidul Naţional Liberal, membrii acestei
familii numarându-se printre principalii săi animatori. Prima generaţie de Brătieni, ca oameni
politici, a fost cea a fraţilor Dimitrie si Ion C. Brătianu, luptători pentru modernizarea României
în timpul revoluţiei din 1848. Ion C. Brătianu a fost cel care l-a adus pe principele Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, în 1866, şi tot el cel care a fost cât pe ce să-l
alunge în 1870. Ion C. Brătianu a fost prim-ministru al României între 1876-1888 şi în timpul
său reformele au început sa fie masiv introduse.De la Ion Brătianu datează în România o politică
externă, o politică economică, o politică comercială, una socială şi una financiară; el a dat un
avânt imens activităţii naţionale; întregul stat a căpătat o impulsiune nouă şi necunoscută. Au

1
Mihail Manoilescu, Rostulşidestinulburghezieiromâneşti, Bucureşti, EdituraCugetarea-Georgescu Delafras, 1942,
pp. 306-307

2
fost create aşezăminte noi, puternice, şcolile s-au înmulţit, au fost înfiinţate Banca Naţională,
casele de economii, creditele rurale, urbane şi agricole. 2 Regularea finanţelor statului şi
echilibrarea bugetului, administrarea onestă şi inteligentă a averii publice, dezvoltarea căilor
ferate sunt opera lui Ion Brătianu. Munca lui a fost continuată de fiul său, marele om politic Ion
I.C. Brătianu. Acesta a iniţiat o serie de proiecte şi reforme de interes local şi naţional. 3

Brătienii în 1891

Vestita familie a Brătienilor s-a afirmat de timpuriu şi a adus o contribuţie esenţială, atât ca
intelectuali şi oameni de o aleasă cultură, cât şi în planul istoriei naţionale şi, mai cu seamă, ca
deşteptători de suflete şi de minţi, chemând românimea sub stindardul unui ideal, Unirea cea
Mare, spunea Petru Demetru Popescu. Ion C. Brătianu a fost cel care a fixat obiectivul liberalilor
şi al tuturor românilor, în general: România liberă, una şi nedespărţită. Visul de secole al
poporului s-a materializat sub bagheta magică a membrilor familiei Brătianu. Astefel de oameni,
asupra cărora nici măcar timpul nu are vreo putere, pentru că ei vor rămâne de-a pururi în cărţile
de istorie, au ştiut să lupte cu toate forţele şi prin toate mijloacele pentru a făuri România
modernă. Ion C. Brătianu a avut un rol decisiv în proclamarea Independenţei. În urma razboiului
ruso-turc din 1877, Brătianu, alături de Mihail Kogălniceanu, au pledat cauza României la

2
Academia Română, IstoriaRomânilor (coordonator Berindei, D.), EdituraEnciclopedică, Vol. VII, Tom II, Bucureşti,
2003, p. 78
3
Mureşan Maria, Mureşan, D., Istoriaeconomiei, EdituraEconomică, Bucureşti, 1998, p. 85

3
Congresul de la Berlin. Planurile acestora au fost însă date peste cap de acţiunile Rusiei, care nu
şi-a respectat semnătura dată pe Convenţia din 4/16 aprilie 1877, astefel că judeţele Bolgrad,
Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei au fost anexate Rusiei. Totuşi, tot unui membru al familiei
Brătianu i-a revenit onoarea de a desăvârşi unitatea naţională a românilor, după lupta alături de
Antantă în Primul Război Mondial.
Deşi istoria românilor a cunoscut de-a lungul timpului mai multe familii vestite, care şi-
au adus contribuţia în cadrul evoluţiei naţionale, cei mai de seamă dintre ei rămân Brătienii.
Mulţi şi-au pus întrebarea de ce tocmai aceştia au fost cei care şi-au pus amprenta în mod decisiv
asupra dezvoltării României şi de ce ocupă primul loc pe lista oamenilor politici cu valoare
incontestabilă. Un posibil răspuns a fost dat de Eliza Brătianu: în ţara aceasta în care toată
lumea se grăbeşte să spună DA, Brătienii ştiu să spună NU. Istoria dovedeşte că afirmaţia soţiei
lui Ionel Brătianu nu are nici măcar un gram de subiectivism. 4 Gheorghe I. Brătianu, fiul lui Ion
I.C. Brătianu, invocă motivele şi imboldurile spirituale care au călăuzit de-a lungul deceniilor
membrii familiei Brătianu, arătându-ne tuturor cum putem să ne ridicăm, măcar din punct de
vedere spiritual, la nivelul lor: Întorcându-ne la izvorul pururi limpede al istoriei naţionale, să
ştim şi să culegem din experienţa veacurilor de încercări, de năpastă şi de suferinţă ale
strămoşilor, încrederea lor statornică şi sacră în menirea şi puterile acestui neam... peste
greutăţile prezente şi ameninţările viitoare, dincolo de îngrijorările ce ne cutremură, lecţia
trecutului ne întăreşte în credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată şi
neştirbită, conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi pământul său.
Într-o lucrare intitulată Familia Brătianu, publicată în revista Dilema Veche,5 Z. Ornea
arăta, cu exemple, cum unele trăsături comune în spaţiul unei familii devin ilustre prin
personalităţile ce le cuprind. Criticul aducea în faţa memoriei publice, în câteva idei, meritele
uneia dintre cele mai celebre familii, ai cărei membri au contribuit în diverse feluri la afirmarea
României moderne, pomenind printre alţii şi pe Dumitru Brătianu (1818-1892). Diplomat şi om
politic, apărător neobosit al intereselor ţării acasă şi peste hotare pe lângă marile cancelarii,
organizator al capitalei în calitate de primar al acesteia, Dumitru Brătianu e cel care îl întâmpina
pe domnitorul Carol I cu cheile Bucureştiului, la sosirea viitorului suveran în noua sa cetate de
scaun, în mai 1866.

4
http:// www.memoria.ro/ ?location=articles&action=view&cid=108
5
Nr. 17, 7-13 mai 2004

4
 Trăsătura implicării statornice şi nedescurajate în acţiune, caracteristică acestei spiţe de
neam s-a regăsit, într-adevăr, într-o sumedenie de ipostaze de-a lungul timpului: de la oameni
politici precum I.C. Brătianu (1821-1891) sau Ion I.C. Brătianu (1864-1927), la istoricul G.I.
Brătianu, (1897-1953), care şi-a jertfit viaţa în penitenciarul comunist de exterminare de la
Sighet. În această ordine de idei, o verigă încă mai apropiată zilelor noastre e poate cea ilustrată
de Vintilă V. Brătianu (1914-1994), prezent ca om de acţiune în arena publică românească îndată
după 23 august 1944, iar apoi, de-a lungul unor decenii de persecuţie, departe de patrie; şi în
sfârşit, din nou în ţară, în primii ani de după cotitura istorică a anului 1989, şi până la moarte.
Capitolul I al lucrării de faţă aduce în prim-plan cateva date despre liberalism si PNL, dar
și factorii care au determinat formarea ca om şi ca politician a lui Ion I. C. Brătianu în perioada
1909-1914. Se ştie că primul model de viaţă al unui copil este părintele de acelaşi sex. În acest
caz, este clar că Ionel Brătianu promitea mult încă din primii ani ai copilăriei, iar tatăl său a ştiut
să-i insufle sentimente de dragoste pentru neamul său, obişnuindu-l de mic cu stilul de viaţă care
impune curaj şi îndrăzneală. De la dragostea pentru cultură şi creaţie, până la respectul pentru
familie şi înaintaşi, toate sunt opera lăsată moştenire lui I.I.C. Brătianu de către Ion C. Brătianu.
Capitolul II abordeaza aspecte din viata și activitatea politică a lui Ionel Bratianu în
perioada 1914-1919. Reformele aplicate de liberalii conduşi de Brătieni, care au culminat cu
înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, au făcut ca ei să fie consideraţi şi astăzi ca fiind
făuritorii României Mari.
Capitolul III, care încheie lucrarea, este consacrat perioadei 1919-1927 şi încearcă să
prezinte modul în care imaginea lui era percepută atât în epocă, cât şi peste ani. În viziunea
multora fiind cel mai mare politician român al secolului XX, Ionel Brătianu este tipul de
conducător care îşi fundamentează cariera pe dragostea de neam şi istorie. Iubit de apropiaţi şi
respectat de adversari, Brătianu este modelul de urmat peste veacuri, despre care vom citi în
cărţile de istorie indiferent de partidul care se va afla la guvernare.

5
Capitolul 1. PNL și Ionel Brătianuînperioada 1909-1914

1.1. PNL
Liberalismul a fost și este un mod de gândire apărut în epoca de ascensiune a burgheziei.
Deși în Moldova și Țara Românească fondul purtător al liberalismului(orășenii și burghezia) era
slab dezvoltat, schimbările europene nu rămân fără ecou în această zonă. De asemenea, influența
survenea și prin intermediul Școlii Ardelene.

Partidul Național Liberal s-a format la 24 mai/5 iunie 1875. Președinții săi în Epoca
Modernă au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C. A. Rosetti și singur până în
1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909) și Ion I. C. Brătianu
(1909-1927). Până la Primul Război Mondial, membrii săi marcanți au fost: An. Stolojan, M.
Pherekyde, Eug. Stătescu, Nicolae Fleva, V. Lascăr, P. S. Aurelian, Spiru Haret, C.C. Dissescu,
V. G. Morțun, C. Stere ș. a. Ca organe centrale de presă a avut: „Românul“ (1866-1884), „Voința
Națională“ (1884-1914), „Viitorul“ (1914-1938). A fost partidul burgheziei industriale,
financiare și comerciale, noua clasă generată de procesul modernizării României și care a condus
acest proces. În afara burgheziei, în aria socială a partidului au intrat o parte a moșierimii,
funcționari, avocați, ingineri, medici, profesori, categorii urbane diverse. După 1900, îndeosebi,
partidul a atras intelectualitatea satelor, prin mișcarea cooperatistă inițiată de Spiru Haret.

Dintre partidele României, Partidul Național Liberal a avut activitatea politică și

legislativă cea mai bogată, aflându-se și cel mai mult timp la guvernare. Nucleul său l-a
constituit gruparea radicală, care a început să se organizeze încă din 1861 în jurul lui C. A.
Rosetti și I. C. Brătianu, cu un rol major în toate evenimentele importante care au marcat viața
politică până la Independență.

După căderea conservatorilor, liberalii au dat țării cea mai lungă guvernare, între 1876-
1888. La 20 martie/2 aprilie 1888, măcinat de contradicții interne, partidul s-a retras de la
guvernare, în mijlocul unor mari frământări politice. În opoziție, Partidul Național Liberal și-a
reunificat rândurile, dar, după moartea lui I. C. Brătianu, în 1891, șefia lui D. A. Sturdza nu s-a
dovedit suficient de energică. Guvernarea liberală dintre anii 1895-1899 a fost marcată de

6
disensiuni interne. Gruparea „drapelistă“, condusă de către economistul P. S. Aurelian, a format
chiar un guvern, între noiembrie 1896 - martie 1897. Din nou în opoziție, după 1899, Partidul
Național Liberal a speculat neputința conservatorilor de a scoate țara din criza financiară și, în
februarie 1901, a revenit la guvernare, introducând un aspru regim de economii și impozite,
având ca finalitate refacerea finanțelor țării. Acum s-a practicat politica „prin noi înșine“, chiar
dacă aplicarea ei a fost împiedicată de ponderea prea mare a capitalului străin.

În 1907, preluând din nou puterea, Partidul Național Liberal a reprimat răscoala și a
căutat soluții care să liniștească nemulțumirile țărănești. Mai mult decât conservatorii, liberalii au
promovat încurajarea muncii și a capitalului românesc.

În decembrie 1909, șefia partidului este preluată de către Ion I. C. Brătianu, punând capăt
confruntării din conducerea partidului, unde a fost amestecat și regele Carol I, susținătorul lui E.
Costinescu, unul dintre competitori. Din nou în opoziție, între 1910-1913, Partidul Național
Liberal și-a pregătit un nou program de guvernare, radical și reformist. În 1914, el a trecut la
revizuirea Constituției, operă întreruptă de izbucnirea războiului. În consens cu Partidul
Conservator, Partidul Conservator-Democrat și ceilalți lideri politici ai țării, guvernul liberal a
impus neutralitatea țării.

Din Partidul Național Liberal s-a desprins, la 8/20 noiembrie 1885, Partidul Liberal-
Democrat, condus de Dumitru C. Brătianu, fratele lui I. I. C. Brătianu, care a părăsit Partidul
Național Liberal însoțit de personalități liberale, precum: M. Kogălniceanu, P. Grădișteanu, G.
Mârzescu ș. a. Avea ca organ de presă ziarul „Națiunea“ (17 iunie 1882-26 septembrie 1891). A
fost un partid al nemulțumiților de guvernarea I. C. Brătianu, având însă o bază socială restrânsă.
În perioada 1885-1888, Partidul Liberal-Democrat a fost forța politică cea mai activă a opoziției,
contribuind la căderea liberalilor, în 1888. În anii 1888-1890 partidul s-a destrămat în
perspectiva refacerii unității liberale, unindu-se cu Partidul Național Liberal la 24 martie/5 aprilie
18906.

Nemulțumit de stilul de conducere al lui I. C. Brătianu a fost și George Vernescu, care la

10 ianuarie 1880 a creat și el un partid, Partidul Liberalilor-Sinceri . Alături de Vernescu s-au
aflat V. Boerescu, N. Ionescu, D. Gianni, iar organul de presă al partidului era „Binele Public“
6
„Lupta“, 7, sr. 4, nr. 1083/24 martie 1890, apud I. BULEI, Evoluțiaviețiipolitice la sfârșitulsecolului al
XIX-lea și la începutulsecolului al XX-lea(1878-1914). Partidelepolitice, înIstoriaRomânilor, VII, tom II, p. 155.

7
(29 noiembrie 1878 -17 martie 1884). A fost un partid care s-a remarcat prin luările de poziție
din Parlament sau în întrunirile publice ale lui G. Vernescu și ale celorlalți fruntași, prin
articolele din „Binele Public“ și a clubului politic cu același nume, înființat la București, în
ianuarie 1881. În acțiunea sa politică împotriva lui I. C. Brătianu, partidul s-a apropiat treptat de
Partidul Conservator și de grupul din jurul lui M. Kogălniceanu. Împreună au crea, în martie
1883, „Opoziția Unită“. La 7/19 martie 1884 s-a unit cu Partidul Conservator, formând Partidul
Liberal-Conservator7.

Tot din Partidul Național Liberal s-a desprins Partidul Liberalilor-Moderați, fondat în
ianuarie 1878 de un grup de intelectuali, având ca organ de presă „Steaua României“ și lider pe
P. S. Papadopulo.

1.2. Personalitatea lui Ionel Bratianu

Florica, locul în care familia Brătianu s-a format şi a trăit, este unul dintre monumentele
noastre naţionale. Un conac înconjurat de vii, plin de spiritualitate, care te duce cu gândul la
realizările măreţe ale unei familii se români care a dat ţării nu mai puţin de trei prim-miniştri.
Dintre aceştia, doi au contribuit în mod decisiv la înfăptuirea României moderne: Ion C. Brătianu
şi fiul său, Ion I.C. Brătianu.
Conacul Florica îşi are începuturile în anul 1858 8, când Ion C. Brătianu a decis să-şi
întemeieze o familie pe bucata de moşie rămasă moştenire de la tatăl său. Şi, fiindcă deja exista o
casă construită înainte de 1858 (un simplu aşezământ ţărănesc, cu patru camere şi o pivniţă),
Brătianu-tatăl şi-a pus în gând să modernizeze totul. Când casa a fost terminată, aici şi-au stabilit
căminul Ion şi Caliopia Brătianu (aceasta făcând parte din neamul Capellenilor). Cu timpul,
locul s-a populat cu primii urmaşi ai acestora: Florica, Sabina, Ionel, Dumitru şi Vintilă. Este de
remarcat faptul că această casă nu a fost o simplă construcţie pentru cel care, de-a lungul vieţii, a
păstrat sobrietatea în tot ceea ce însemna conacul Florica. Vizirul, căci aşa era numit Ion C.
Brătianu de către oamenii vremii, vorbea despre casa aceasta ca despre un membru important, de
neînlocuit, al familiei sale, mărturisindu-le prietenilor săi: ce m-aş fi făcut eu fără Florica? Aici

7
Apostol STAN, Mircea IOSA, Liberalismul politic în România: de la origini până la 1918., Ed Enciclopedica,
1996, pp. 249-251.
8
Narcis Dorin Ion, Florica, Curierul de Argeş, nr. 42/1998

8
mi-am găsit totdeauna sănătatea şi puterea trupească şi sufletească. 9(Domeniul poartă numele
primului copil al familiei Brătianu, Florica, răpusă în 1865 de o boală necruţătoare, numită
difterie). Părintele şi-a transmis mai departe simţămintele de preţuire pentru ansamblul de la
Florica, Dinu Brătianu amintindu-şi: Tata ne spunea să nu uităm niciodată locul în care ne-am
format ca oameni. Peste ani şi ani, diplomatul Alexandru Adrianopol, cel care a crescut alături de
Brătieni la Florica, mărturisea, nu fără nostalgie, despre acest loc în care istoria şi spiritualitatea
merg mână în mână: De mai multe ori am fost la Florica cu Ionel Brătianu. El m-a făcut să
cunosc Florica. Îmi amintesc capela. Când intram în capelă, parcă intram la Mitropolie. Dar
când intrai în capela unde erau înmormântaţi Brătienii, era ca într-o catedrală. Pe urmă mă
ducea în vie. Pe urmă ne-am dus în diverse locuri, la biserica pe care Eliza Brătianu a adus-o
din Maramureş şi o remontase acolo, chiar la Florica. Camerele erau toate camere de muzeu.
Avea un miros, Florica asta, pe care l-am cunoscut îndeaproape, pe care l-am căutat peste tot.
Eu am căutat în viaţa mea două lucruri care mi-au umplut tinereţea de gânduri şi de vise. Întâi,
mirosul din casa de la Florica. Erau costumele, ale familiei Brătianu, de-ale tatălui lui, ale lui
Ion Brătianu, cele vechi şi aşa mai departe. Mai erau drapelele turceşti, fiindcă acolo a stat
unul din generalii turci. Erau arme, decoraţii, o gramada de lucruri. Era un muzeu în toata
regula, aproape un muzeu militar.10

Ion şi Pia Brătianu, în anul 1890

Drept dovadă că părintele a sădit dragostea în sufletele fiilor săi stă faptul că felul în care
arăta Florica la 1925, anul în care s-a incetat construcţia ei, se datorează primului băiat născut în
familia Brătianu, Ionel. Acesta a modernizat vila Florica, transformând-o într-un adevărat conac
boieresc. Constantin Argetoianu scria în Memoriile sale, referitor la pasiunea şi gusturile
constructive ale lui I.I.C. Brătianu: A răsturnat aproape tot ce rămăsese de la tată-său şi, dintr-o
9
Mihai Paul Codunaş la http://www.picgroup.ro/top/ziar/arhiva/37/ziar/informatii.html
10
http://www.miscarea.com/din-istoria-romanilor.htm

9
căsuţă lângă vie, a făcut o instalaţie confortabilă cu parc, cu fermă şi chiar cu... observator
astronomic11. De altfel, şi I.G. Duca şi-l amintea pe Ionel Brătianu clădind, dărâmând, iar
clădind, trecând de la vie la cramă, din deal în zăvoi, din vie în ogradă, căutând în preocupările
fermei şi în inovaţiunile gospodăriei agricole uitarea mizeriilor vieţii publice 12. Iată cum arăta
planul prin care I.I.C. Brătianu urmărea să dezvolte casa: la etaj, o sală de scrimă, biliard, bal şi
alte comedii; în stânga acesteia, săliţă, cabinet, odae de toaletă, odae pentru tata, odae de
culcare, odaea mamei; în dreapta sălii de jocuri, după cum mărturisea Sabina, sora lui Ionel,
acesta a construit alte trei odăi de culcare şi odaea părinţilor. Urmau săliţa, cabinetul, bufetul,
sala de mâncare (care are ieşire în parc) şi odaea tatei transformată în bibliotecă. Apoi odaea
de lapte, cămara, odaea de bae şi odaea turcească. Constantin Argetoianu, care vizitase casa în
mai multe rânduri, cu diferite ocazii, spunea, nu cu lipsă de umor: Noua înfăţişare a reşedinţei
de la Florica e datorită împletirii a două patimi: patima lui Ionel pentru construcţii şi cea a
soţiei sale Eliza pentru grădini. Vechea casă părintească, ale cărei încăperi au fost păstrate cu
pietate, mobilate cum erau pe vremea bătrânilor, a fost mărită prin adaosul altor încăperi în
faţă, în dos, în flanc şi în sus. Succesivele spoririîn jurul nucleului primitiv dau întregii clădiri
un aspect sui generis, în care amintirile trecutului, cârpeala economică şi tendinţele unui
plutocratic confort îşi dau mâna. Diferitele adaosuri şi modificări interioare au complicat atât
raportul odăilor cu scările şi cu coridoarele încât n-am putut să mă descurc în ele nici după a
cincea sau a şasea vizită.
Ion I.C. Brătianu a moştenit de la tatăl său şi pasiunea pentru cărţi. Iată ce scria Sabina,
sora sa (devenită Cantacuzino prin căsătorie): Biblioteca era intr-adevăr frumoasă şi cu vedere
largă pe vale. Ionel, în nemărginita lui iubire de cărţile care îl goneau din casă, făcuse o
cameră mare, îmbrăcată în lemn, şi aşezase acolo primul dulap făcut de mama, pe care îl
scosese din casă după cererea Elizei.13Constantin Argetoianu mărturisea că biblioteca de la
Florica era cea mai însemnată bibliotecă particulară din România, cuprinzând colecţii vaste de
cărţi, reviste şi incunabule. După cum spunea un alt mare bibliofil, I.G. Duca, ceea ce predomina
erau cărţile de istorie şi înseosebi cele referitoare la trecutul neamului nostru. Ca şi tatăl său,
Ionel Brătianu îşi dorea să cunoască în amănunt istoria plină de zbucium a ţării sale. Se spune că,
la început, fiul se refugia în bibliotecă doar pentru a-i face pe plac tatălui, dar, cu timpul,
11
Constantin Argetoianu, Memorii, Vol. I, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 89-91
12
I. G. Duca, Memorii, Vol. I, Ed. Machiavelli, 1993, pp. 112-113
13
Severa Sihleanu, Note şi desminţiri asupra amintirilor doamnei Sabina Cantacuzino, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1938, p. 65

10
sentimentul naţional care i-a inundat inima a făcut ca lungile vizite în bibliotecă să se datoreze
pasiunii şi interesului tot mai viu pentru tot ceea ce ţinea de istoria României.
După ce, timp de zeci de ani, monumentul de istorie care a fost domeniul de la Florica, s-
a zbătut să reziste în faţa dorinţelor de nimicire ale comuniştilor 14 (care nu concepeau ca familia
Brătianu să rămână în memoria colectivă), începând cu anul 1993 s-a făcut dreptate: locul în care
s-au pus la cale Independenţa şi Unirea este conservat şi preţuit aşa cum se cuvine, în el activând
Centrul de Cultură Brătianu.15

Florica, domeniul familiei Brătianu şi locul de formare a omului politic Ion I. C. Brătianu

Mecca liberalilor, cum a fost numit domeniul de la Florica de către Constantin

Argetoianu16, nu era numai cadrul în care se evoca întreaga viaţă aşa de dulce a copilăriei, aşa
de veselă a tinereţii, dar uneori mi se pare că trăieşte, că are un suflet plămădit din sufletele
noastre, ale tuturor, ale celor morţi şi ale celor vii,17ne mărturiseşte sora lui Ionel Brătianu
despre locul copilăriei lor. Aici, regulile impuse de bătrânul Brătianu erau respectate cu sfinţenie.
Educaţia copiilor a fost lăsată pe mâna unei guvernante de origine elveţiană, care se numea
Marie Bornard, de la care copiii primeau lecţii de franceză, germană, pian, religie şi desen. Dar

14
https://www.revistamemoria.ro/relicve-din-perioada-dictaturii-comuniste-in-judetul-arges
15
Centrul de cultură Brătianu, http://www.ccbratianu.xnet.ro
16
Constantin Argetoianu, op. cit., pp. 107-108
17
Severa Sihleanu, op..cit., p. 68

11
asta nu era tot: profesorul Atanasiu venea de trei ori pe săptămână de la Piteşti pentru a le preda

copiilor şi celelalte materii.

Ionel Brătianu (1882)

Sărbătorile care întotdeauna reuneau familia Brătianu cu vechii prieteni erau Crăciunul,
zilele de naştere ale copiilor sau aniversarea cununiei părinţilor. Casa nu era niciodată goală,
copiii nerămânând nesupravegheaţi. Chiar şi atunci când lipseau, părinţii erau înlocuiţi de doi
oameni dragi: mătuşa Anica Furduiescu (mama Anica) şi unchiul Ghiţă Enescu. Ionel Brătianu
îşi amintea, citat fiind de sora sa: ei doi şi cu guvernanta noastră elveţiană constituiau, în lipsa
părinţilor, autoritate de guvern a micii noastre republici, autoritate prea indulgentă, împotriva
căreia trebuia să reacţioneze mama când se întorcea.18

Copiii familiei Brătianu au avut un trai îndestulător, dar nu au fost niciodată răsfăţaţi.
Abaterile de orice fel de la îndatoririle pe care le aveau nu erau tolerate. Părinţii au ştiut să
imprime în sufletele lor sentimente nobile, precum solidaritatea, respectul, nobleţea şi iubirea de
aproape. Astfel, amintirile pe care fiul cel mai reprezentativ al familiei Brătianu, Ionel, le-a
păstrat despre copilăria sa sunt pline de nostalgie. I.I.C. Brătianu, marele om politic, s-a despărţit
cu greu de atmosfera protectivă din sânul familiei, evocând cu drag miracolul copilăriei: în seri
de iarnă la Florica, când în sobele cu olane bătrâneşti bubuia focul şi afară urla vântul, în jurul
lui nenea Ghiţă şi al mamei Anica, bătrâna soră a tatălui nostru, stam copiii cu gurile căscate,

18
Severa Sihleanu, op. cit., p. 70

12
auzind de la dânsa basmele minunate în care feciorii de împăraţi vorbeau cu caii năzdrăvani şi
cu păsările măestre...19

Copiii au fost crescuţi, educaţi şi instruiţi într-o disciplină riguroasă. Băieţii îşi ajutau
tatăl, care era fie ministru, fie prim-ministru, la munca în vie, la plantatul prunilor sau la
pritocitul vinului în crama de la Florica. Când depăşesc majoratul, tatăl lor începe să-i iniţieze în
ale politicii. Între cei trei fraţi a intervenit un fel de diviziune a muncii: Ionel şi apoi Vintilă se
ocupă exclusiv de politică, iar Dinu de economie şi administrarea bunurilor familiei. Iniţiator al
dezvoltării sistemului bancar şi de credit din România, ce fusese creat tot de un liberal, Eugeniu
Carada, Dinu Brătianu conducea Banca Românească, cea mai importantă bancă privată din ţară,
şi iniţiase şi conducea în fapt Creditul Funciar Rural şi Creditul Urban, iar mai târziu va fi
iniţiatorul Creditului Industrial.20

Printre multele calităţi moştenite sau învăţate de la bătrânul Brătianu se numără şi

valoarea observaţiei şi simţul critic. Pentru I.I.C. Brătianu, copilăria a fost generoasă, dar
procupările şi jocurile vârstei alternau cu activităţile didactice. Memorabilă este participarea, la
vârsta de treisprezece ani (în 1877), a lui Ionel în Războiul de Independenţă, alături de tatăl său,
care a ştiut să găsească momentul potrivit pentru a-i arăta fiului său o demonstraţie a tehnicii de
luptă. Fiind bombardată de artileria turcească, armata română avea ordin să nu răspundă. Totuşi,
la ordinul lui I.C. Brătianu, ministrul de război al vremii, artileria română a deschis focul. Nu
după mult timp, armata inamică a fost pur şi simplu redusă la tăcere. Deşi era doar un copil,
Ionel Brătianu a avut ocazia să asiste la un moment glorios din istoria ţării sale: ieşirea de sub
jugul otoman, încununată de premisele viitoarei unităţi naţionale teritoriale. Cu siguranţă, în
mintea lui Brătianu, acest moment măreţ a fost conservat toată viaţa.
La o atât de fragedă vârstă, pe umerii lui I.I.C. Brătianu atârnau deja responsabilităţi
enorme. Aşa a crezut tatăl său că se cuvine a proceda, pentru a se asigura că viitorul României
este pe mâini bune. În afară de Eugen Carada, care era guvernatorul Băncii Naţionale, doar copiii
lui I.C. Brătianu aveau acces la dicţionarul cifrat al acestuia. Şi să nu uităm că Brătianu cel
bătrân era prim-ministrul ţării! Nu mică i-a fost mirarea regelui Carol I atunci când a aflat acest
lucru, pentru că erau, totuşi, doar nişte copii21. I.C. Brătianu a dovedit încă o dată faptul că a ştiut
19
Revista Restiuiri, Un mare înaintaş – IonI. C. Brătianu, nr. 19/1999
20
http://www.jurnalul.ro/articol_37897/un_ om_al_trecutului__ratacit_intr_o_lume_brutala
21
https://romanialibera.ro/sport/atletism/ion-i-c-bratianu-un-om-pentru-istoria-romaniei-7908/

13
să folosească cele mai potrivite metode pedagogice în educaţia copiilor săi, spunând: De nimeni
nu sunt mai sigur ca de ei.22
Ion I.C. Brătianu şi-a făcut studiile secundare la liceul Sf. Sava din Bucureşti, din
dorinţa tatălui de a-şi stii fiul ca fiind întru totul un produs al pământului românesc. Tot tatăl şi-a
dorit ca Ionel să facă studii tehnice, deşi se ştia pasiunea acestuia pentru latura umanistă, în
special pentru istorie. Pentru a nu ieşi din cuvântul tatălui, I.I.C. Brătianu a fost nevoit să urmeze,
la Paris, Politehnica şi Şcoala de Poduri şi Şosele, devenind inginer (în Bucureşti nu exista încă
Şcoala Politehnică). Dar, deşi nu se afla tocmai în elementul său, studiind o meserie de care nu
era apropiat sufleteşte, Ionel Brătianu s-a remarcat ca un student eminent la Paris. Tânărul român
a demonstrat peste tot un interes şi o seriozitate exemplare. Tatăl său l-a învăţat că fiecare lucru
pe care îl faci în viaţă, indiferent că este semnificativ sau mărunt, trebuie făcut bine, pentru că
serizitatea stă la baza oricărei construcţii. I.I.C. Brătianu a rămas toată viaţa sa cu această
convingere de nestrămutat.
Influenţa şi controlul tatălui asupra fiului s-au manifestat mai ales de-a lungul perioadei
studiilor liceale. Atunci când, datorită oboselii acumulate din pricina călătoriei de la Bucureşti la
Paris (timp de trei zile şi trei nopţi), Ionel a îndrăznit să se prezinte la internat cu o zi mai târziu,
şi-a atras asupra sa nemulţumirea şi mustrările tatălui. Nepunctualitatea era un semn de
slăbiciune, indiferent de motivele care au dus la ea.
Deşi ar fi putut să intre în politică de timpuriu, Ion I.C. Brătianu nu a făcut-o până în
1895. Fiind fiul şefului Partidului Naţional Liberal, toate uşile i-ar fi fost deschise, dar a urmat
povaţa părintelui său, care era de părere că fiii săi nu trebuie să debuteze în politică, ci să lucreze
mai întâi ca ingineri, să-şi facă o reputaţie, să cunoască oamenii şi ţara şi numai după ce şi-au
demonstrat calităţile într-o meserie să intre în politică.
După şase ani de studii la Paris (1883-1889), Ionel se întoarce acasă şi se angajează ca
inginer la Calea Ferată, în departamentul lui Anghel Saligny. 23 Era o perioadă în care,
mărturisea chiar el, societatea era bântuită de una dintre acele crize morale cărora
temperamentele cele mai robuste rezistă cu greu. Din primul salariu le cumpară surorilor sale
bilete la teatru şi reface trăsura veche ce fusese scoasă din folosinţă, dar care era preferata mamei
sale.

22
Lenuţa Stanciu, în Revista Restituiri, septembrie 2004
23
Tribuna construcţiilor, nr. 29, 23 iulie 2004

14
 Pe de altă parte, influenţa mamei sale, Pia Brătianu, şi-a pus amprenta asupra laturii
pragmatice a personalităţii viitorului prim-ministru. De la aceasta, Ionel a învăţat ce înseamnă să
meditezi cu seriozitate asupra acţiunilor pe care le înfăptuieşti şi cum să-ţi păstrezi calmul şi
răbdarea în faţa oricăror provocări. Iată cum reuşea mama să-şi convingă fiul că îndatoririle pe
care le are faţă de ţară şi familie nu pot fi date la o parte, scriindu-i la Paris: Sunt tineri care trec
oricum, nefiind angajaţi ca tine, adică nepurtând un nume ca al tatălui tău şi pe care şi l-a făcut
singur numai prin forţa de caracter ce a avut; aşadar tu, purtându-l, eşti ţinut a-l ţine în onoare
până când vei avea ocazia să te distingi şi prin tine. De astă dată te poţi distinge prin studiile ce
vei face; mai târziu, prin altele. Mijloacele intelectuale le ai, numele îl ai, prin urmare atârnă de
tine, de insistenţa ce vei pune şi de lucru...24
Iar adolescentul Ionel Brătianu s-a conformat. A păstrat cu recunoştinţă în suflet mândria pentru
numele ce-l purta, deşi, uneori, acesta apăsa greu pe umerii săi. Nefiind însă afectat de
răspunderi şi îndatoriri şi nici de faptul că studia mecanica şi se ocupa mai mult cu cifrele, I.I.C.
Brătianu a fost un copil şi apoi un adolescent sensibil, iubitor de poezie şi de frumos, având şi
simţul umorului. Reuşea să-i înveselească întotdeauna pe cei din jurul său, compunând răvaşe
glumeţe cu ocazia diferitelor petreceri la care participa. Şi găsea pentru fiecare un cuvânt bun,
potrivit, atrăgându-şi astfel simpatia şi respectul tuturor.
Perioada 1909-1914

Nu mă tem de pietrele ce mi se aruncă în timpul vieţii, mă îngrijesc numai de piatra ce

mi se va aşeza, după moarte, pe mormânt, spunea marele Ion I. C. Brătianu. Călăuzit de această
dorinţă şi, mai ales, de dragostea nemărginită faţă de poporul său şi de graniţele ţării sale, liderul
liberal a reuşit să-şi adjudece locul cel mai înalt în ierarhia bravilor români. Transformând motto-
ul liberalilor, Prin noi înşine!, într-un stindard ce nu putea fi coborât sub nici o formă, Ionel
Brătianu a fost numit, pe bună dreptate, cel mai bun om politic pe care l-a dat România. Şi să nu
uităm că, de la Decebal şi până la Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza,
ţărişoara aceasta nu a dus lipsă de conducători pricepuţi. Pe cât de mici ne-au fost spaţiile dintre
hotare, pe atât de mari au fost inimile ce au bătut în piepturile înaintaşilor noştri. Am fost un
popor paşnic, am vrut să fim lăsaţi să ne ducem zilele în linişte şi nu am vrut să supărăm pe
nimeni, dar atunci când ni s-a pus în pericol libertatea am ştiut să luptăm până la ultima picătură
de sânge. Această trăsătură sufletească, mândria de a fi român, s-a transmis din generaţie în
24
Lenuţa Stanciu,op citate

15
generaţie şi ar mai continua să se transmită şi astăzi dacă studiul istoriei (care este întâia carte a
unei naţii, după cum spunea marele Nicolae Bălcescu) 25 ar fi mai profund şi s-ar ţine seama de
cei care au fost, nu de cei care sunt.

În general, marii conducători pe care i-a avut România au provenit din rândul poporului
şi s-au identificat cu aspiraţiile acestuia. Oamenii ajunseseră chiar să nu poată avea încredere
decât în cei care se ridicau din mijlocul lor. Ion I. C. Brătianu a dovedit că nu este întotdeauna
aşa, că poţi să-ţi iubeşti ţara şi daca provii dintr-o familie de origine înaltă, dar cu o condiţie: să
fii instruit de mic. Take Ionescu, adversarul politic al lui Ionel Brătianu, spunea despre acesta că
a avut parte de toate noroacele: a fost primul fiu al Vizirului (bărbat abil şi fermecător), a
crescut în puf, a avut o mamă remarcabilă şi a crescut în sânul unei familii adevărate, unde se
formează acel sentiment minunat care este stima pentru cei bătrâni. Nu putem să spunem că Ionel
Brătianu nu a fost unul dintre privilegiaţii sorţii: i-a cunoscut de timpuriu pe toţi bărbaţii politici
ai vremii şi a învăţat politică de mic, lucruri la care nu are acces oricine. Dorinţa nativă de putere
a fost superioară voinţei tatălui său de a-şi vedea fiii în afara demonului politic. E clar că,
născându-te într-o familie cum e cea a Brătienilor, termenul de om politic devine aproape un
pleonasm.

Cunoscuţii spuneau despre Ion I. C. Brătianu că avea un temperament dominator, era o

fire orgolioasă, fiind stăpân pe sine, conştient de valoarea multiplelor sale însuşiri fizice şi
morale, astfel că aspiraţiunile sale nu cunoşteau decât linia maximă. Nicolae Iorga era de părere
că, odată ajuns la putere, Brătianu s-a schimbat, devenind mult mai precaut şi chiar ironic (ironie
împrumutată de la Petre Carp). Dar să nu uităm că Ionel Brătianu a moştenit un nume care poate
nu i-ar fi fost de nici un folos dacă nu ar fi ştiut să-l înalţe şi să-l onoreze prin propriile forţe.

În ceea ce priveşte felul în care era privit şi văzut din afară, Ion I. C. Brătianu dădea
impresia unui om leneş, extrem de comod. Stătea aproape tot timpul prăvălit într-un fotoliu sau
întins pe o canapea. Se culca devreme, dormea după-amiaza, când era ministru nu trecea cu
zilele pe la minister, preferând să-şi cheme colaboratorii la el acasă. Cel mai adesea era văzut
cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

25
Revista Akademia, martie 2001

16
 Din lecturile copilăriei şi adolescenţei în biblioteca unicat de la Florica, Ionel Brătianu a
ştiut să înveţe, din greşelile şi realizările marilor personalităţi politice ale lumii, cum să rezolve
situaţii de criză şi cum să-şi dozeze efortul pentru a lua cele mai optime decizii atunci când se
afla în faţa unor momente cruciale pentru destinul ţării. În Memoriile sale, I. G. Duca scria: Ionel
Brătianu nu se hotăra niciodată repede. Elaborarea hotărârilor sale era întotdeauna înceată,
uneori chiar greoaie, fiindcă, înzestrat în cel mai înalt grad cu simţul contingenţelor, din primul
moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile […]. Dar, odată
gestaţiunea terminată, odată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera
mea politică, un om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale. 26

Ion I. C. Brătianu a avut adversari politici care l-au atacat ori de câte ori au avut ocazia.
Subiectivismul era la ordinea zilei, de multe ori neţinându-se seama de interesele celor pe care
oamenii politici îi reprezentau. Era o luptă surdă pentru supremaţie, în care pentru unii conta
doar să fie împotriva lui Brătianu, cu orice preţ. Dar fiul lui Ion C. Brătianu a ştiut să se detaşeze
în momentele esenţiale şi să se adreseze istoriei 27. În decembrie 1919, deşi primit cu ostilitate de
majorităţile parlamentare, Brătianu le-a cerut adversarilor săi să uite pentru câteva momente de
disputele cotidiene şi să realizeze că se află în faţa unui moment pe care istoria îl va conserva de-
a pururea, să se înalţe la dimensiunea responsabilităţii istorice şi să aibă în vedere numai
interesele neamului: În chestiunile mari, spunea el, în acelea de ordin moral care stăpâneşte
viitorul unui neam, de care sunt legate înteresele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu pot
fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să te hotărască a te compromite,
coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi
anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei. 28

Omul politic şi de stat Ion I.C. Brătianu s-a situat la înălţimea evenimentelor pe care le-a
influenţat, iar pe altele le-a dominat, fiind, de departe, cel mai proeminent dintre militanţii pentru
împlinirea idealului naţional al unităţii statale. Nu a fost o personalitate contradictorie, căci n-a
abdicat niciodată de la principiile sale, dar a acţionat în împrejurări deosebite, excepţionale, în
care a cunoscut amărăciunea înfrângerii, a refugiului în Moldova, precum şi bucuria victoriei şi a
făuririi României Mari.
26
I. G. Duca, op. cit., pp. 121-123
273
Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Museion, 1992, pp. 99-102
28
Dezbaterile Adunării Deputaţilor- nr. 23, din decembrie 1919, www.cdep.ro

17
Pentru marea sa discreţie în viaţa publică, Ion I.C. Brătianu a fost denumit "Marele taciturn".
Acest ilustru exemplar al rasei meridionale era în marile afaceri mai enigmatic şi mai rezervat
decât toţi ceilalţi muritori. Când diplomaţii străini se întrebau dacă l-au văzut, ei se întrebau
astfel: "Aţi întrebat Sfinxul?", remarca Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti,
un bun cunoscător al lui Ion I.C. Brătianu.

Primul discurs politic, viitorul ctitor de partid şi de ţară l-a ţinut la Târgu Jiu, în 21
noiembrie/3 decembrie 1895, la întrunirea Partidului Naţional Liberal, când declara: N-am alt
merit decât numele pe care-l port. A fost ales fără probleme în Cameră. Iată-l deci intrat în
politică, această nobilă datorie, după cum îi plăcea lui să spună, care ca şi toate ştiinţele
experimentale necesită pentru a ajunge la formule sigure ca raţionamentul să fie bazat pe
experienţă. Activitatea parlamentară şi-a început-o cu un discurs îndrăzneţ despre chestia
ţărănească. Ştia deja că problemele ţăranilor sunt vitale pentru economia României.

În 1897, la numai 33 de ani, ocupă portofoliul de ministru al Lucrărilor Publice în

Guvernul Dimitrie Sturdza. Era conştient că valori ale partidului nu ajunseseră miniştri, neavând
blazonul Brătienilor, ceea ce-l făcea să afirme: Când un tânăr ofiţer în goana calului trece cu
stindardul regimentului în mână, bătrânii generali şi tot corpul ofiţeresc trag săbiile şi salută.
Nebun ar fi însă ofiţerul dacă ar lua acele saluturi pentru dânsul, când ele se adresează
steagului, simbol al unirii şi al comunei conlucrări.

După demisia Guvernului conservator la 12 martie 1907, în plină răscoală ţărănească,

Ionel Brătianu este chemat înca o dată în noul guvern a lui Sturdza, de data aceasta ca ministru
de interne. Găsind ţara într-un haos total, va restabili ordinea în numai câteva săptămâni,
colaborând cu Spiru Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice. I.I.C. Brătianu le scria în
acelaşi timp prefecţilor ca măsurile ferme luate să nu depăşească legalitatea. Cel care coordona
represaliile era însă generalul Averescu, numit de regele Carol I ministru de război.

Agravarea stării de sănătate a lui D. Sturdza în decembrie 1908 impunea un nou prim-
ministru şi un nou preşedinte al gloriosului Partid Naţional Liberal. In 27 decembrie 1908, regele
Carol îl numeşte pe Ionel Brătianu, prin decret regal, preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Funcţia de prim-ministru al României va fi demnitatea pe care o va îndeplini în şase rânduri, de-a

18
lungul vieţii sale. Eugeniu Carada şi celebra oculta, dar şi noua generaţie de liberali şi-au impus
punctul de vedere şi au decis să-l susţină pe Ion I.C. Brătianu ca succesor al lui D. Sturdza, care
plecase la tratament şi anunţase că demisionează pe caz de boală de la şefia PNL. Congresul
PNL de la Bucureşti, din 11 ianuarie 1909, a declarat şi recunoscut pe Ion I. C. Brătianu ca
preşedinte al Comitetului Executiv şi conducător al organizaţiei Partidului Liberal din toată ţara.
În 9 decembrie 1909, Ionel Brătianu a fost victima unui ucigaş plătit, care a descărcat trei focuri
de revolver în pieptul prim-ministrului. Norocul, vigoarea şi cojocul gros primit de la tatăl său l-
au ajutat însă.

Revenit după o lungă perioadă de recuperare, intră în prim-planul luptei politice în

perioada marilor transformări. Colaborând cu fratele său Vintilă, dar şi cu E. Carada, doi mari
economişti ai vremii, reuşeşte o profundă însănătoşire a sistemului bancar naţional. Pune astfel
preţ pe capitalul autohton, care va fi sprijinit printr-o politică deosebit de înţeleaptă, enunţată în
numai trei cuvinte: prin noi înşine. Ca urmare, ţara iese din colapsul economic, bugetul ţării se
consolidează.

Capitolul 2. PNL și Ionel Brătianu în anii 1914-1919

19
2.1. PNL în perioada 1914-1919

Liberalii au continuat să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai
puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919
(cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale
europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. PNL avea să revină la
putere în primele zile ale lui 1914, cu un program cu totul nou și chiar radical în unele pucte.
Aceștia prpun modificarea Constituției, pentru a putea împroprietări țăranii și pentru a desființa
colegiile electoarle, ceea ce creează stupoare în rândul conservatorilor care îi acuză pe liberali că
sapă bazele Tronului. În orice caz, împroprietărirea nu a mai avut loc datorită Primului Război
Mondial care izbucnește și captează toată atenția civilă și politică a României.
Cu toate acestea, în ”Viitorul”, ”Voința Națională”, ”Mișcarea” apar articole ce justificau
legalitatea reformelor propuse, în special a celei agrare și electorale. PC contesta dur aceste
reforme propuse și le punea pe seama dorinței liberalilor de a ajunge la putere cât mai repede. În
cele din urmă, după a treia citire 29, modificarea Constituției este votată urmând astfel a se poate
face exproprierea în mod legal. Astfel, la la 16 noiembrie 1918 urma să fie introdus votul
universal pentru bărbați. Odată cu această lege au mai venit și altele precum folosirea unui
însemn pentru fiecare partid, nu mai mare de 10/10 mm 30 care să apară pe listele lor, cu scopul de
a se diferenția. După mai multe modificări suferite în decurs de 2-3 ani, reforma agrară era și ea
realizată și la data de 30 iulie 1921 exista o lege sancționată de rege pentru toate provinciile care
se uniseră și formaseră România Mare sau ”România dodoloață”.
Înfăptuirea deplinei unităţi naţionale în anul 1918 ca urmare a hotărârii în marile adunări
populare plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, a însemnat pentru România
instituirea unui nou sistem politic trecerea de la liberalismul nedemocratic, la democraţie
liberală. Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914; îi
sporise în primul rând suprafaţa, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi
Bucovinei de Nord de la 137.000 km pătraţi la 295.049 km pătraţi, iar populaţia, conform
statisticilor din 1930, atingea 18.057.028 locuitori faţă de 8,5 milioane înainte de război. 31 Din

29
Radu Sorin, Cultură politică și comportament electoral în perioada democrației parlamentare(1866-1937), Ed.
Universitatii Lucian Blaga Sibiu, 2006.
30
Radu Sorin, Electoratul din România în anii democrației parlamentare(1919-1937), Institutul European, 2004,
pag. 187.
31
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 203

20
totalul populaţiei 71,9 % erau români; 7,9 % unguri; 4,4 % germani; 3,2 % ruteni şi ucrainieni;
2,3 % ruşi; 4 % evrei; 2 % bulgari; 1,5 % bulgari; 1 % turci şi tătari; 0,8 % găgăuzi; 0,3 % cehi şi
slovaci; 0,3 % polonezi; 0,1 % albanezi, armeni, etc. 32 Conform anuarului din 1940, în 1939
populaţia ţării crescuse cu aproape două milioane ajungând la 19.933.800 de suflete, o creştere
surprinzătoare realizată numai pe sporul natural.
Din punct de vedere social, absorţia noilor provincii nu a modificat în chip substanţial
structura populaţiei; în 1930, conform recensământului populaţia rurală reprezenta 78,9 %, cea
urbană 20.1 % din totalul populaţiei.33
România unită a devenit, dupa 1918, o ţară de marime medie în Europa şi cea mai întinsă
ţară din sud-estul continentului.34 Marile reforme adoptate la sfârşitul războiului au schimbat din
temelii vechile structuri sociale şi politice, transformând radical imaginea României. Programul
liberal adoptat în 1913 şi pe care Parlamentul începuse să-l discute înca înainte de izbucnirea
războiului a fost treptat adoptat începand din 1917, când regele Ferdinand a semnat decretul
privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea
votului univesal35. Ambele reforme, desăvârşite în anii următori, aveau să schimbe raportul de
forţă pe scena politică internă. Noua configuratie politică a fost consfiinţită prin Constituţia de la
1923, un act fundamental liberal şi democratic, care rămânând în vigoare până în 1938, avea să
contribuie în mod fundamental la democratizarea vieţii politice româneşti .
Sistemul democratic românesc este însă unul original. El nu se poate confunda, chiar
dacă majoritatea politicienilor vremii şi-o doreau ca cel occidental. Aşa încât, principala
problemă care domina viaţa politică românească în perioada interbelică a constituit-o lupta între
democraţie şi autoritarism, finalul unei perioade de 20 de ani de democraţie, cât de cât
reprezentativă, punându-i capăt un regim autoritar impus ţării de regele Carol II. În aceste
condiţii esenţa sistemului politic din România a cunoscut în perioada interbelică o importantă
evoluţie caracterizată prin:
a) descompunerea partidelor conservatoare;
b) consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal, cel puţin în prima decadă post război;
32
Ibidem
33
Ibidem, p. 204
34
Ion Alexandrescu, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de legislația adoptată după Marea
Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004, pp.280 -
281
35
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Corint, București, 2007, p. 350

21
 c) înfinţarea unor noi partide şi impunera lor în viaţa politică;
d) integrarea partidelor din provinciile unite cu ţara, care au susţinut sau chiar condus lupta
pentru unire;
e) întemeierea Partidului Naţional Ţărănesc, care a devenit cel de-al doilea partid de
guvernământ după Partidul Naţional Liberal;
f) apariţia şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale;
g) crearea şi impunerea în viaţa politică a unor grupări extremiste de stânga şi de dreapta 36.
Pulverizarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic până atunci stabil şi dominat
numai de două partide, cel conservator şi cel liberal, se va încheia prin dezintegrarea imediat
dupa înfăptuirea reformei agrare şi adoptarea votului universal, a partidului conservator, a cărui
merite la construirea României moderne nu pot fi contestate. La alegerile din 1919, Partidul
Conservator obţinuse 3,89 % din voturi ( 16 mandate ), la cele din 1920 numai 2,82 % (4
mandate ), iar în 1922 nu a reuşit să trimită nici un deputat în Parlament.

2.2. Ionel Bratianu între anii 1914-1919

Anul 1914 aduce însă nori grei deasupra Europei. Atentatul de la Sarajevo a aprins
scânteia unei adevărate conflagraţii. Acum era nevoie de toata dârzenia şi înţelepciunea lui Ionel
Brătianu. În preajma declanşării primului război mondial, agenţii români de la legaţiile din
capitalele în care erau acreditaţi îi informau zilnic direct pe reprezentanţii Guvernului român,
aflat la Sinaia, despre mersul evenimentelor. Elocvente în acest sens sunt mărturiile lui I. G.
Duca: De dimineaţa până seara stăteam la Castelul Peleş în camera rezervată acolo primului-
ministru împreună cu mulţi colegi, de obicei Victor Antonescu, Constantin Angelescu şi
Sebastian Radovici, aşteptam ştirile. Zeci de telegrame soseau la fiecare moment de la agenţi, de
la legaţiile noastre de pretutindeni, bietul Constantin Brătianu ameţise cifrând şi descifrând.
Ionel Brătianu venea şi ieşea. Stătea ceasuri întregi jos cu regele Carol, apoi urca sus la noi,
era frământat cum cred că nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Treceau prin alternative de
speranţă şi descurajare.

Oamenii politici de frunte ai ţării care în trecutele guvernări îndepliniseră misiuni

diplomatice sau se aflaseră chiar în funcţia supremă a diplomaţiei româneşti, continuau să
36
Ion Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 53

22
întreţină legăturile create, procedând la primirea unor date şi informaţii de strictă
confidenţialitate ce interesau autorităţile statului. Îndeosebi, şefii celor două partide politice,
liberal şi conservator, reprezentau eminenţele cenuşii ale diplomaţiei secrete. Ionel Brătianu, în
vreme ce deţinuse interimatul Ministerului Afacerilor Externe, în 1902, se implicase alături de
alţi agenţi ai diplomaţiei secrete româneşti într-un ingenios joc operativ, de mare fineţe, prin care
s-a reuşit recuperarea de la Budapesta a unor documente de o deosebită importanţă pentru
apărarea ţării. Este vorba despre planurile fortului militar Jilava care fuseseră sustrase şi vândute
de chiar autorul lor, arhitectul Szoke Ferencz. Imediat după preluarea prerogativelor de
preşedinte al Consiliului de Miniştri, în ianuarie 1914, Ionel Brătianu primea direct telegramele
confidenţiale şi se consulta cu regele cu privire la măsurile ce trebuiau luate.

În perioada neutralităţii, a campaniilor armatei române, dar şi a tratativelor de la Paris,

Ionel Brătianu s-a aflat mai tot timpul în spatele multor acţiuni secrete. Pentru a nu crea
suspiciuni inutile în rândul potenţialilor inamici, s-au întreprins şi acţiuni speciale din partea
diplomaţiei secrete de la Bucureşti, atât de bine acoperite încât seamănă cu ceea ce teoreticienii
numesc dezinformare sau inducerea în eroare a adversarului potenţial şi a vânătorului de
indiscreţii. De reţinut eforturile primului-ministru Ionel Brătianu de a menţine tratativele cu
reprezentanţii diplomatici ai Antantei, întrucât cadrul strict secret nu se putea concretiza decât
printr-un joc abil, aspect sesizat, de altfel, de martorii oculari ai vremii.

Astfel, Ionel Brătianu îi asigura în surdină pe fiecare în parte: lui Take Ionescu şi Nicolae
Filipescu (francofili) le şoptea intrăm; lui Alexandru Marghiloman (filogerman) îi zâmbea cu
replica nu aveţi grijă, stăm neutri; ministrului Germaniei îi declara că e cu Germania, iar celui
francez îi şoptea aşteptăm momentul potrivit. Chiar şi Raymond Poincaré, preşedintele Franţei,
exasperat de bizantinismul premierului, s-a exprimat cu o uşoară ironie: D-nul Brătianu priveşte
către cele 4 puncte cardinale şi îi pare rău că nu sunt decât patru. Declaraţiile, gestica şi starea
de spirit a lui Brătianu erau greu de înţeles chiar şi pentru cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. I.
G. Duca mărturiseşte că supărarea lui era prefăcută şi cine ştie ce combinaţie urmărea el atunci
sau ce impresie voia să dea. În această privinţă avea subtilităţi infinite şi rămâne şi azi
insondabil.

23
 Primii doi ani, România rămase neutră. După o serie de presiuni inimaginabile, când
toate condiţiile puse de el au fost îndeplinite, Armata Română a intrat în război de partea
Antantei, cu ţinta declarată de a obţine prin luptă teritoriile ce-i aparţineau.

Lupta de la Mărăşeşti - gravură din Primul Război Mondial

Cel mai aşteptat moment din viaţa lui Ionel Brătianu a venit în ziua de 29 noiembrie/12
decembrie. Atunci a avut marea satisfacţie de a primi delegaţia Ardealului, condusă de Episcopul
Miron Cristea, Cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu, dr. Al. Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş, care
aducea la Bucureşti Declaraţia de Unire de la Alba Iulia. Îi întâmpina pe oaspeţi în Gara de Nord
cu onoruri cuvenite numai şefilor de state, aşternându-le covorul roşu. Îi îmbrăţişă şi, cu lacrimi
în ochi, le spuse: Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit acum la noi spre a nu ne mai despărţi
niciodată!

Cu toate că liberalii au pierdut primele alegeri din România Mare, Brătianu a folosit la
maximum şi această perioadă pentru a pregăti noi reforme politice şi economice. Şi-a schimbat şi
atitudinea faţa de presă, considerând-o deja ca pe o nouă putere în statul democratic. Culmea
acestor transformări o reprezenta Constituţia de la 1923 37, poate cea mai modernă din Europa la
acea dată, în care partea cea mai importantă era reprezentată de articolul 17, care spunea că
proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate... Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi o dreaptă şi prealabilă despăgubire
stabilită de justiţie. Ion I. C. Brătianu considera progresul esenţial evoluţiei statului român, dar

37
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, pp. 96-97

24
atrăgea atenţia că, în grija acestuia, să nu lăsăm la o parte nimic din cele ce pot fi de folos, dar
totodată să avem înţelepciunea de a feri statul acesta să devină un laborator de explozibile,
pentru ca alţii să tragă din ceea ce facem noi foloase cu disrtugerea propriilor noastre forţe.
După Marea Unire, viaţa politică din România era confruntată cu orientări diferite în plan
ideologic, care, în esenţă, se manifestau şi pe plan european. Angajarea naţiunii române într-o
operă constructivă în plan economic şi social, politic şi cultural, asigura stabilitate internă,
armonie şi respect din afara graniţelor. Analizând atent relaţiile europene, Ion I. C. Brătianu
spunea: Un popor care lâncezeşte şi stă pe loc este un popor care dă înapoi şi care moare. De
aceea, atunci când era cazul luării unor decizii importante pentru ţară, Brătianu recomanda
prudenţă şi responsabilitate, iar politica promovată de el în calitate de prim-ministru era
favorabilă afirmării statului Naţional Unitar Român.

În spiritul lui Ion I.C. Brătianu erau foarte bine fixate câteva principii cardinale. Din ele
se inspira toată acţiunea lui politică. Era mai intâi convins de necesitatea absolută a monarhiei, şi
facea totul pentru ca prestigiul ei să nu fie atins, ca respectul pentru Coroană să fie neclintit. În al
doilea rând, Brătianu credea în necesitatea partidelor politice. În alternarea lor normală, el vedea
o condiţie absolută a liniştitei evoluţii a statului şi în exercitarea criticii parlamentare. Deşi
personal o suporta greu, el vedea firul contra abuzului de putere şi putinţa îndreptării răului. De
aceea se străduia ca partidul său, puternic instrument de guvernare, să fie tare. Işi iubea partidul
cu pasiune. N-a fost scutit de acuzaţia de toleranţă pentru ai săi si de discriminare faţă de ceilalţi.
Adversarul nu e nimic şi nu merită nici o cruţare, partizanul e fără cusur şi merită tot! Această
deviză a sectarismului de partid a bântuit viaţa noastră publică. Iar Ionel Brătianu a avut-o din
dorinţa de a se putea baza pe un partid tare.

Al treilea principiu al politicii sale era ideea de ordine şi necesitatea înstăririi şi susţinerii
unei burghezii orăşeneşti şi ţărăneşti. De numele său vor rămâne legate două mari reforme
populare: votul universal şi împărţirea pământurilor agrare. Amândouă le-a făcut la momentul
oportun, puternic sprijint de rege şi le-a făcut dintr-un spirit de dreptate.

Asemenea ilustratului său părinte, I.I.C. Brătianu a fost prezent la toate evenimentele
istorice care au avut loc, influenţând desfăşurarea acestora prin activitatea sa: Primul Război
Mondial, Unirea din 1918, refacerea economică a noului stat unitar. A susţinut şi sprijinit

25
manifestările organizate de românii din provinciile istorice pentru eliberarea şi unirea lor cu
România, act înfăptuit la 1 Decembrie 1918. După Marea Unire din 1918, Brătianu s-a aflat în
fruntea marilor transformări din viaţa politică, economică şi culturală a ţării, iar în politica
externă a acţionat pentru realizarea unor înţelegeri şi tratate cu ţările vecine şi cu alte state
importante, acţiuni ce au condus la creşterea prestigiului României pe plan internaţional.

26
Capitolul 3. PNL și Ionel Brătianu 1919-1927

3.1. PNL în perioada 1919-1927

După Primul Război Mondial, în noiembrie 1919, au loc alegeri care nu vor fi pe placul
liberalilor deoarece vor pierde alegeriloe cu toate că au fost inițiatorii votului universal, al
împroprietăririi țăranilor și întregirii țării. Eșecul s-a datorat alegătorilor din Banat și
Transilvania care au votat cu Partidul Național Român și cu Liga Poporului a ”Tatălui Alexandru
Averescu”38 deoarece doreau ceva nou, după spusele lui Brătianu. În timpul celor 2 ani în care au
stat în opoziție, liberalii și-au refăcut forțele și s-au adaptat la
noile condiții socio-economico-politice reușind să devină principalul partid de pe scena politică
românească. Se afirma că această putere a sporit datorită conservatorilor care nu mai aveau un
rol important în viața politică după expropriere. Singura grupare care s-a luptat cu liberalii a fost
PNȚ, care în 1928 le-a luat liberalilor locul la guvernare.
După venirea la guvernare în 192239 cu 60,3% din voturi, liberalii enunțau necesitatea
unei noi Constituții care să se plieze pe orientarea și teritoriul actual al României, lucru cu care
țărăniștii și naționalii nu erau de acord. Cu toate obstacolele create de PN și PȚ, lucrările au
început, din vechea constituție menținându-se 70 de articole din totalul de 128, celelalte suferind
modificări, tot acum adăugându-se 10 noi articole. Deși PN și PȚ, considerau nulă această nouă
constituție și îi găseau puncte vulnerabile, adevărul era că, pentru acea vreme, constituția din
1923 erau una dintre cele mai moderne din Europa și cea mai democratică din România 40. În 27
martie 1926 apărea o nouă lege electorală care introducea ”Prima”. Aceasta se acorda partidului
care obținea 40% din voturi și îi asigura majoritatea în Parlament plus posibilitatea de a forma
singur guvernul.
În perioada de guvernare dintre 1922-1926, liberalii au luat unele măsuri de
intervenționalism economic, printre ele numărându-se și legea regimului apelor din 27 iunie
1924, modificată în 1926 și legea energiei din 4 iulie 1924. Legea minelor tot din 1924, avea
să ducă România în conflict cu capitalul străin investit în economia națională, lucru ce a dus la
proteste ale marilor firme occidentale cu filiale în industria autohtonă. Tot liberalii au fost cei
care au interzis agitațiile pentru muncitori, pentru a ține departe comunismul. În această perioadă
38
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1994, pag. 464.
39
In timpul campaniei din 1922, liberalii au folosit ca însemn electoral crucea plină.
40
Șerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidului Național Liberal, Ed. Bic All, București, 2000, pag. 207.

27
consemnăm ca însemn electoral al PNL-ului: o linie verticală tăiată la capete de câte o linie
scurtă orizontală(I.G.Duca) și trei linii paralele verticale(G. Brătianu).
Fiind martorii Primului Război Mondial, liberalii și-au îndreptat atenția și spre industria
de armament, care era slab dezvoltată. Aceștia au proiectat înființarea unor întreprinderi de
armament, muniții și avioane la care avea să participe cu capital statul român dar și state străine
prin acțiuni sau instalații41.
După 14 luni de guvernare a generalului Averescu și a alteia de 17 zile a lui Barbu
Știrbey, liberalii reveneau la putere cu o majoritate de 67, 1% și își propun contractarea unui
împrumut extern pentru a stabiliza moneda națională. Pe lângp acest obiectiva mai apare
necesitatea menținerii liniștii interne. Această problemă va fi rezolvată în 19 decembrie 1924,
odată cu legea Mârzescu, ce prevedea și protejarea populației împotriva mișcărilor comuniste
interne. Această lege a fost aspru criticată de PN și PȚ. În timpul acestei guvernări dintre 1922-
1926 liberalii su început să se confrunte încet, încet cu grupările antisemite apărute(LANC-A.C.
Cuza din care mai târziu se va desprinde Liga lui Zelea Codreanu).
Revenind la programul reformelor liberale, mai este de menționat legea pentru reglementarea
migrațiilor ce urmărea să stăvilească angajarea lucrătorilor străini și legea din 18 iunie 1925
pentru reglementarea repausului duminical și al sărbătorilor legale. Din nou, o lege foarte
importantă a fost cea a duratei muncii care interzicea încadrarea în intreprinderi a copiilor cu
vârsta mai mică de 14 ani, a femeilor și a minorilor sub 18 ani pe timpul nopții. Totodată ea
stabilea durata zilei de lucru la 8 ore și concedii pentru angajați.
În timpul domniei lui Ferdinand I, unii din membrii familiei regale au intrat în conflict cu
liderii PNL încercând să oprească sporirea influenței lor. La 12 decembrie 1925, prințul Carol II
îl anunța în scris pe Ferdinand că renunță la moștenirea tronului. Problema succesiunii avea să fie
complicată de decesul regelui Ferdinand la 20 iulie 1927. Tot în 1927(noiembrie) se stingea și
Ion I. C. Brătianu supranumit de inamici ”vizirul”, controlul partidului fiind preluată de Vintilă
Brătianu42 care afirma că s-a încheiat un sistem pentru care el nu își putea lua răspunderea.

3.2. Ionel Bratianu între anii 1919-1927

41
Vasile Feraru, Aspecte ale economiei românești, Consiliul Superior Economic, 1939, pag. 418.
42
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Vol. X, București, 1939, pag. 456.

28
 Dupa Marea Unire din 1918, noul stat avea nevoie de legi care sa-i asigure refacerea si sa
il consolideze. Un rol important in procesul de reformare a Romaniei Mari l-a avut Partidul
National Liberal, care prin activitatea sa a dominat cu autoritate scena politica in primul deceniu
interbelic. Ion I. C. Bratianu – in fruntea partidului – a dat numele sau perioadei 1922-1928,
numita “decada bratienista”.

Participarea la Conferinţa de Pace de la Paris a delegaţiei României, în frunte cu

Brătianu, trebuia să asigure recunoaşterea internaţională a unităţii tuturor românilor în graniţele
aceluiaşi stat. Sarcina delegaţiei române a fost grea, dar Brătianu, împreună cu membrii
delegaţiei, a reuşit să facă faţă dificultăţilor, iar demersurile întreprinse, discursuri, întâlniri cu
reprezentanţii marilor puteri, au avut, până la urmă, sorţi de izbândă. Astfel, s-a recunoscut
realizarea unirii românilor, prin voinţa acestora, la 1 Decembrie 1918, şi s-au obţinut unele
ajutoare materiale din partea Canadei, S.U.A., Franţei, aceasta acordându-ne 10.000.000 franci.
Eram dator, spunea Brătianu, să încerc acest efort pentru a determina recunoaşterea
drepturilor românilor43.

Tratatele de pace, deşi au recunoscut actele de voinţă şi luptă ale românilor, aprobând
desăvârşirea unităţii naţionale, n-au considerat România ca ţară învingătoare cobelingerantă, deşi
jucase un rol important în lupta împotriva Puterilor Centrale prin victoriile de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz. Delegaţia României, în frunte cu Brătianu a suportat greu această decizie,
impusă de Consiliul celor patru mari puteri.

Întors, scria fiului său: Nu te lăsa de istorie. Începe tu până sper să sfârşesc eu. Poate va
fi o perioadă când să lucrăm împreună. Deocamdată, dacă la Paris se scrie istorie, pot spune
că, contrariul multor ce s-au scris asupra acestui subiect, mai bine e să scrii decât să faci
istorie. Câte am văzut aici (năzbâtii) n-aş fi crezut şi nici n-aş fi vrut. În noul stat român unitar
erau multe lucruri de întreprins, iar Brătianu, care a condus guvernul în mai multe rânduri, a
acţionat constant pentru rezolvarea acestora. La baza guvernarii liberale din aceasta perioada s-a
aflat un amplu program adoptat in noiembrie 1921 care prevedea: adoptarea unei noi Constitutii,
unificarea administrativa si legislativa, refacerea si dezvoltarea economica a tarii, dezvoltarea
invatamantului, egalitate in drepturi, aplicarea doctrinei “prin noi insine” care sustinea linia

43
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 15, din 1 ianuarie 1919, pp. 167-169

29
industrializarii pe cai interne, fara ajutor din afara si fara capital strain. 44 De fapt, aceasta ultima
prevedere era in avantajul brurgheziei industriale si bancare pe care Partidul National Liberal o
reprezenta. El stapanea Banca Nationala a Romaniei si alte institutii financiare si avea puternice
pozitii in majoritatea marilor intreprinderi industriale.45

Guvernul liberal constituit la inceputul anului 1922, a organizat in ziua de 15 octombrie

1922 festivitatile de incoronare a regelui Ferdinand si a reginei Maria la Alba Iulia. La coroana
de otel a lui Carol I s-au adaugat insemnele Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei. Iuliu Maniu-
presedintele Partidului National si Ion Mihalache-presedintele Partidului Taranesc, au refuzat sa
participe, afirmand ca serbarile incoronarii au fost coborate “la rolul unor simple manifestatii de
partid”.

Noul program al partidului, publicat în ziarul Viitorul, la 26 ianuarie 1922, urmărea

dezvoltarea României prin implementarea lozincii liberale prin noi înşine, pentru fructificarea
bogăţiilor şi resurselor umane, materiale şi financiare, la scara întregii ţări. S-a adoptat un amplu
program legislativ prin promovarea unor acte normative importante: Legea comercializării şi a
controlului intreprinderilor, Legea minelor, Legea energiei, Legea administrativă, Legea
învăţământului46.

În prim-plan s-a aflat şi modificarea Constituţiei, adoptată în martie 1923, care stabilea ca
România era un stat naţional unitar şi indivizibil, asigura drepturi şi libertăţi democratice pentru
toţi cetăţenii ţării, stabilea răspunderi clare pentru guvern şi parlament, ca şi pentru celelalte
instituţii ale statului. Prin toate aceste prevederi Constituţia României devenea una dintre cele
mai democratice constituţii ale timpului. I.I.C. Brătianu aprecia că pactul fundamental
răspundea veritabilelor interese ale naţiunii şi statului român şi îşi va dovedi valabilitatea pe cel
puţin o jumătate de secol. Ionel Bratianu considera ca adoptarea Constitutiei Romaniei Mari este
sarcina primordiala a guvernarii sale. Tensiunile intre PNL si partidele de opozitie au fost
evidente si cu prilejul adoptarii Constitutiei din 29 martie 1923 care a prilejuit aprige discutii
parlamentare si pe care taranistii si nationalii au considerat-o “de drept nula”. Insa noua lege
fundamentala a statului roman a asigurat cadrul necesar progresului Romaniei interbelice si a
44
Ioan Scurtu, Istoria Romaniei in anii 1918-1940. Evolutia regimului politic de la democratie la dictatura,
Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996, p. 46
45
Vlad Georgescu, op citate, p.219
46
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XIX, 1931, Bucureşti, pp. 336-351

30
reflectat, fara indoiala, mutatiile care au avut loc in viata politica, economica si in structura
sociala. Ea stabilea ca Romania este un”stat national si indivizibil”. De asemenea, recunostea o
serie de drepturi si libertati democratice. Se mentinea principiul democratic al separarii puterilor
in stat inscris in Constitutia din 1866. Puterea legislativa era exercitata in colectiv de rege si de
Reprezentanta Nationala, alcatuita din Adunarea Deputatilor si Senat. Puterea executiva era
incredintata regelui, reprezentant al monarhiei constitutionale, care o exercita prin intermediul
guvernului. Se facea precizarea ca legile pentru reforma agrara – infaptuita in 1921 – faceau
parte din Constitutie si ca atare nu puteau fi anulate.47

În acest timp a pregătit şi manifestările prilejuite de organizarea ceremoniei încoronării

lui Ferdinand şi a Reginei Maria, ţinută la Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, în prezenţa
unor reprezentanţi din treisprezece state, o nouă confirmare a Marii Uniri de la 1 Decembrie
1918 48. Pentru tot ce a făcut pentru tară, Brătianu era recunoscut şi in mediile internaţionale,
fiind apreciat de contemporanii săi. Contele Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, spunea:
Latinul I. C. Brătianu era tot atât de pur ca aspect fizic, după cum era pur ca spirit şi caracter.
Avea aerul mândru şi fermecător al unui senior din timpul Renaşterii. Subtil, tare, era fiul
Romei altoite pe Bizanţ. Meritele incontestabile i-au adus la 6 iunie 1923 o recunoaştere din
partea Academiei Române care îi comunica: Academia Română, apreciind serviciile aduse
neamului v-a ales ca Membru Onorar al ei …Vă rugăm să primiţi, Domnule Prim-Ministru şi
Onorate coleg, expresiunea sentimentelor noastre de înaltă stimă. În scrisoarea de răspuns,
acesta arăta: De copil, în casa părintească, am învăţat să preţuiesc Academia, ca cel mai de
seamă organ al unităţii naţionale, iar mai târziu am cunoscut de aproape lucrările şi roadele ei
şi m-am bucurat de ele… Fac, din adâncul inimei, urări pentru spornica dumneavoastră muncă,
atât de nevoie marii misiuni de civilizaţie ce revine neamului nostru, în noua viaţă a Europei.

I.I.C. Brătianu a rămas în istorie ca întruchipând tipul omului politic cinstit. A fost
adeseori asemănat cu tatăl său, care nu şi-a creat avantaje materiale din politică, nu a băgat mâna

47
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din Romania (1862-
1994), Bucuresti, Editura Mediaprint,1995 p. 232

48
“Monitorul oficial”, din 29 martie 1923

31
în buzunarele statului şi nu a căutat să facă din viaţa sa publică un factor aducător de beneficii
materiale. Conacul familiei de la Florica sau casa din Piaţa Amzei din Bucureşti se bazează
exclusiv pe munca familiei Brătianu, la fel ca şi banii pentru care s-a muncit cu sârguinţă. Ionel
Brătianu nu a vrut să fure şi nici nu se pricepea la asta. Din păcate, nu i-a putut împiedica pe cei
din jur să facă acest lucru. De asemenea, nici tatăl său nu reuşise o victorie în acest domeniu în
anii în care s-a aflat la guvernare, din 1876 până în 1888, când numeroşii afacerişti reuşesc să
transforme ţara într-o arenă pentru cei care pun interesele materiale mai presus de orice. I.I.C.
Brătianu rămâne un om orgolios. Vrea să fie mereu el în prim-plan. N-a respectat vorba lui
Bismarck, adesea citată de el: Ca să cunoşti adevărata valoare a unui om, să scazi din facultăţile
sale vanitatea şi să vezi ce rămâne.49

Pe temeiul noii Constituţii au fost adoptate legile de unificare, cea mai importantă fiind
legea administrativă din 14 iulie 1925 care avea la bază “păstrarea caracterului unitar al ţării şi,
înlăuntrul acestui principiu, aplicarea descentralizării administrative”. Ţara era împărţită în
judeţe conduse de prefecţi, acestea în plăşi, conduse de pretori şi cele din urmă în comune
urbane, reşedinţe de municipii sau neresedinte de municipii, comune rurale şi sate conduse de
primari.

Ascendentul deosebit al liberalilor între anii 1922-1928 s-a tradus şi prin publicarea unei
noi legi electorale. La 27 martie 1926 s-a publicat legea primei electorale. Potrivit prevederilor
sale, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor obţinea drept prima jumătate din totalul
mandatelor în Adunarea Deputaţilor. Cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările, inclusiv
cea majoritară care întruniseră peste 2% din totalul voturilor pe ţara. Legea era în esenţă sa în
contradicţie cu Constituţia din 1923, căci favoriza un singur partid politic.

Una din cele mai importante legi adoptate de liberali a fost “legea Marzescu” din
decembrie 1924 care stabilea “Simplul fapt al asocierii în scopul de a prevedea sau de a executa
crime, în contra persoanelor sau proprietăţilor, oricare ar fi durata asociaţiei, sau numărul
membrilor ei, precum şi orice înţelegere stabilită în acelaşi scop constituie un delict în contra
liniştii publice şi se va fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani, cu amendă de la 10.000 la
100.000 lei şi cu interdicţiunea corecţională” (art.1). Această lege a consfinţit scoaterea
Partidului Comunist Român în afara legii. Acest partid urmărea dezmembrarea statului naţional
49
Ioan Bulei, Un model politic de odinioară, în Revista Cadran Politic, nr. 20,
http://arhiva.cadranpolitic.ro/default.asp?nr=20

32
român, considerând că România este o “creaţie a imperialismului apusean”. Cu sprijin sovietic,
comuniştii au produs tulburări în Basarabia, în 1942, urmărind despărţirea acestei provincii de
statul naţional.

Prin politica sa economică, guvernul a urmărit aplicarea doctrinei “prin noi înşine”.
Articolul 19 din Constituţie stabilea că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură
ale subsolului sunt proprietatea statului. Promotorul acestei politici a fost Vintilă Brătianu –
fratele lui Ionel Brătianu – care a iniţiat o serie de acte legislative, din rândul cărora se remarca
legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului (7 iunie 1924),
legea energiei (4 iulie 1924) şi mai ales legea minelor (4 iulie 1924). Aceste legi cuprindeau
articole speciale prin care erau favorizate capitalul, munca şi iniţiativa românească, se puneau
stavile în calea penetraţiei capitalului străin: acţiunile erau nominative, 2/3 din membrii
conducerii întreprinderilor erau români, capitalul românesc trebuia să aibă o participare de cel
puţin 60%, faţă de cel mult 40% capital străin.50

Spre sfârşitul guvernării liberale a izbucnit criza dinastică, generată de renunţarea lui
Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele sale de moştenitor al tronului. Carol îşi
părăsise soţia şi copilul, rămânând în străinătate cu Elena Lupescu. El a încercat, de asemenea, să
scoată monarhia de sub tutela brătienilor.

După ce Carol a anunţat că renunţă la tron, Consiliul de Coroană întrunit la 31 decembrie

1925 a acceptat acest act. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a proclamat ca moştenitor al tronului
pe Mihai, fiul lui Carol. A fost instituită o regenţă formată din trei persoane care să exercite
prerogativele regale în eventualitatea în care Mihai ar ajunge la tron înainte de vârsta majoratului
– ceea ce s-a şi intmplat. Actul de la 4 ianuarie a fost interpretat ca exprimând voinţa lui Ion I. C.
Brătianu impusă regelui Ferdinand: “Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur:
Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen” – afirma Nicolae Iorga.
51

Cu gândul că împlinise ceea ce îşi propusese, la 27 martie 1926, după patru ani de
guvernare continuă - cea mai lungă din întreaga perioadă interbelică - a demisionat.
50
Ioan Scurtu, op citate, p. 47
51
Anastasie Iordache, op citate, p. 518

33
 În timp ce liberalii erau apărătorii actului de la 4 ianuarie 1926, opoziţia – în primul rând
Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc – va începe să facă agitaţie în favoarea revenirii lui Carol,
pentru a lovi astfel în PNL.

La 27 martie 1926, după încheierea a patru ani de guvernare – cea mai lungă din perioadă
interbelică – Ion. I. C. Brătianu şi-a depus mandatul. În mod normal succesiunea ar fi trebuit să
revină Partidului Naţional sau Partidului Ţărănesc care se bucurau de popularitate. Însă la
sugestia lui Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand, dominat de liberali, a încredinţat mandatul
generalului Alexandru Averescu, preşedintele unui partid mic, Partidul Poporului. Averescu a
fost pentru o scurtă perioadă în fruntea guvernului (30 martie 1926-4 iunie 1926). Deoarece a
încercat să stabilească legături cu principele Carol, aflat la Pariş, Ionel Brătianu a făcut demersuri
pe lângă rege ca primul ministru să fie demis.

Revine la 21 iunie 1927 ajutând la rezolvarea crizei dinastice, după încetarea din viaţă a
regelui Ferdinand (20 iulie 1927). Dar şi starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit şi, înainte de a-şi
pregăti testamentul, a discutat cu I. G. Ducă , un colaborator apropiat, ca şefia partidului să
revină lui Vintilă Brătianu. Ion I. C. Brătianu a încetat din viaţă la vârsta de 63 de ani, în data de
24 noiembrie 1927, fiind adus la moşia Florica, unde văzuse pentru prima dată lumina zilei.
Murea în culmea gloriei, plâns de o ţară întreagă şi regretat de toată lumea, opera sa politică şi
economică fiind continuată de Vintilă Brătianu, I. G. Ducă şi Dinu Brătianu, până la desfiinţarea
partidelor istorice în 1947.

După un guvern prezidat de Barbu Stirbey (cumnatul lui Ionel Brătianu) care nu s-a
menţinut decât 17 zile, s-a constituit la 21 iunie 1927 un nou guvern condus de Ion. I. C.
Brătianu. El a asigurat intrarea în funcţiune a Regenţei ca urmare a morţii lui Ferdinand la 20
iulie 1927. În acelaşi an, la 24 noiembrie, a încetat din viaţă şi Ion I. C. Brătianu din cauza unei
amigdalite acute cu septicemie.52 Nicolae Iorga afirma: “În zorii întunecatei zile de iarnă, la 24
noiembrie din acest an tragic, se sfârşea o dominaţie fără pereche ca autoritate în lungă serie a
cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională”.53
De ce a murit totuși Ionel Brătianu? Ne spune doctorul Şerban Milcoveanu. Să ne
întoarcem in timp. Anastasie Simu, un mare bogătaş al vremii, şi-a donat averea statului român.
52
Ioan Scurtu, op citate, p. 97
53
idem, Istoria Romaniei in anii 1918-1940. Evolutia regimului politic de la democratie la dictatura, Bucuresti,
Editura Didactica si Pedagogica, 1996, p. 47

34
Pe treptele unuia dintre monumentele ridicate de acesta, clădirea Parthenonului, Ionel Brătianu a
ţinut un discurs, din partea guvernului, pentru a mulţumi donatorului. Era ploaie şi umezeală în
ziua aceea şi frig. Brătianu a făcut o angină eritematoasă banală, cu streptococ hemolitic, o
boală comună şi des întâlnită de care nu s-a auzit să moară cineva vreodată. A fost chemat
medicul familiei, prof. dr. Daniel Danielopol, un teoretician foarte bun, care însă în acest caz a
aplicat un tratament ce nu s-a mai aplicat niciodată în lume: hibernaţia locoregională, cu saci
de gheaţă în jurul gâtului. Ideea îi venise de la bursuci, care în octombrie intră sub gheaţă şi
rezistă fără hrană şi apă până în aprilie, la topirea zăpezii. Această iniţiativă a fost fatală: gheaţa a
inhibat leucocitele şi anticorpii care vin din tot organismul la locul de infecţie şi creează un
baraj care limitează infecţia pentru a nu se generaliza. Drept urmare, in 48 de ore Ionel Brătianu
a facut septicemie. Atunci a fost chemat prof. Ion Nanu-Muscel care a venit împreună cu
aghiotantul său, Constantin Alexandrescu Desca şi au pus diagnosticul de septicemie cu
streptococ hemolitic. Fiindcă la epoca aceea nu existau nici sulfamidele, nici antibioticele, lui
Brătianu i s-a aplicat tratamentul cu ulei de terebentină, care i se injecta în pulpe, pentru a
stimula producţia de anticorpi şi leucocite. Nanu-Muscel a emis apoi ipoteza că există
posibilitatea ca în peretele posterior al faringelui să fie un flegmon difuz, adică o acumulare de
puroi. Soluţia: să se facă o incizie în cruce pe acest perete. Singurul chirurg care s-a oferit să
facă operaţia a fost prof. dr. Constantin Angelescu, care a introdus bisturiul în cavitatea bucală,
însă mâna a început să-i tremure şi, în loc să incizeze peretele posterior al faringelui, a incizat
artera carotidă. Sângele a ţâşnit până în tavan şi Ionel Brătianu a murit in trei minute. Cineva din
familia Brătianu a mărturisit că în acele câteva minute Ionel Brătianu a încercat să atragă atenţia
celor prezenţi asupra unui loc din biblioteca sa, sus în stânga. Abia după moartea lui au cercetat
acel loc: acolo se afla arhiva secretă a statului român, tratatele secrete ale României, dosarul
Günter cu cei care în timpul neutralităţii au primit bani de la diplomatul german Günter şi
dosarul Fokker de luare de mită al lui Carol al II-lea de la uzinele Fokker din Olanda.
Ionel Brătianu a fost înmormântat în cripta familiei, aflată pe domeniul de la Florica.

35
Concluzii

N. Iorga scrie în Memoriile sale despre Ionel Brătianu: "îndată ce a fost ales, tânăr încă, şef al
partidului liberal a apărut altfel de cum îl cunoşteam până atunci". A devenit inabordabil, respingător
faţă de tot ce-i părea o concurenţă, temător de orice altă popularitate, întrebuinţând ironia pe care o
împrumutase de la P. P. Carp, pentru a lovi în dreapta şi în stânga.

Până şi în viaţa lui intimă se distinge orgoliul şi pasiunea ascensiunii: în cele două căsătorii ale
sale n-a consimţit să-şi ofere numele decât la două principese de sânge, deşi originea lui burgheză nu i-
36
ar fi interzis un mariaj din clasa mijlocie. Ionel Brătianu nu a neglijat nici titlul naşterilor, care, în ţara
noastră, şi mai ales în politică, i-a părut un element ce trebuie luat în considerare.

Nu era bogat, dar nici un moment nu a cunoscut grija zilei de mâine. A putut astfel să-şi
conscare timpul politicii. Nu ţinea des discursuri şi nici nu era un orator în adevăratul sens al
cuvântului; în schimb, atunc când vorbea, se ştia că are ceva de spus. Sala şedinţelor era plină până la
ultimul loc.

Toate “darurile” sale n-ar fi făcut însă din Ion I. C. Brătianu ceea ce a fost şi ceea ce va
rămâne, dacă i-ar fi lipsit o însuşire capitală, fără de care un om politic nu poate fi om de stat: simţul
politic. Conform lui Constantin Xeni, “acest cuvânt misterios şi elastic este un instinct înnăscut, un
dar, o însuşire specială care te face printr-o inclinatiune particulară că între două sau mai multe
soluţii ale unei probleme, că între două sau mai multe ipoteze posibile să alegi pe cea care
corespunde realităţilor, pe cea care se dovedeşte mai târziu a fi fost cea bună. Raţionamentul pur,
cultura sau talentul joacă în această alegere un rol secundar. Puterea de sinteză a diverselor ipoteze,
claritatea minţii şi în ultima analiză intuiţia determină aşa-zisul simţ politic. Cu el te naşti sau nu te
naşti”.

Şi Ionel Brătianu, ca şi părintele său, avea această clară intuiţie a realităţilor, acel spirit practic
indispensabil în politică. Take Ionescu, adversarul lui, conducător al Partidului Conservator –
Democrat, spunea întotdeauna că tânărul şef al Partidului Liberal - contrar părerii multora - are mult
simţ politic şi va domina din ce în ce mai mult partidul sau. În spiritul său erau fixate, bine fixate,
câteva principii cardinale pentru sanatoasa propăşire a statului. Din ele se inspiră toată acţiunea lui
politică:

o Era mai întâi convins de absolută necesitate a monarhiei. Şi făcea totul pentru ca prestigiul ei
să nu fie atins, că respectul pentru Coroană să fie neclintit.

o În al doilea rând, Brătianu credea în necesitatea partidelor politice, În alternarea lor el vedea o
condiţie absolută a liniştitei evoluţiei statului, iar în exercitarea criticii parlamentare, vedea
posibilitatea idreptarii abuzurilor (teoria liberalismului politic). De aceea se străduia că partidul sau -
puternic instrument de guvernare - să fie cât mai puternic. Îşi iubea partidul cu pasiune. De aceea, n-a
fost scutit de acuzaţia de toleranţa pentru ai săi şi de sectarism faţă de ceilalţi. “Adversarul nu e nimic
şi nu merită nici o cruţare, partizanul e fără cusur şi merită tot!” Această deviză a sectarismului de

37
partid a bântuit viaţa noastră publică, şi dacă a avut-o Ionel Brătianu, apoi desigur au avut-o şi
adversarii săi.

o Al treilea principiu director al politicii sale era ideea de ordine şi necesitatea înstăririi şi
sustinerei unei burghezii orăşeneşti şi ţărăneşti, element de stabilitate şi de ordine în dezvoltarea
statului. Ionel Brătianu nu era demagog - n-a consimţit niciodată să câştige o popularitate prin
promisiuni nesincere, care, atunci când ajung la scadenţă, pun în pericol temeliile unui stat. Oricât de
nerăbdător era de a ajunge din nou la putere când i se părea ca adversarii zăbovesc prea mult la
guvern, el a ştiut să reziste tentaţiei de a dezlănţui în acest scop campanii demagogice.

În final trebuie subliniat rolul important pe care Ionel Brătianu și în general Brătienii l-au avut
în bunul mers spre progress al României, ca un model de modestie, verticalitate și patriotism putem
spune, pe care el l-a adus în clasa politica a vremii și de ce nu, un model pentru liberalii de atunci dar
și de azi.

Bibliografie

38
 Mihail Manoilescu, Rostulşidestinulburghezieiromâneşti, Bucureşti, EdituraCugetarea-
Georgescu Delafras, 1942
 Academia Română, IstoriaRomânilor (coordonator Berindei, D.), EdituraEnciclopedică,
Vol. VII, Tom II, Bucureşti, 2003
 Mureşan Maria, Mureşan, D., Istoriaeconomiei, EdituraEconomică, Bucureşti, 1998
 Apostol STAN, Mircea IOSA, Liberalismul politic în România: de la origini până la
1918., Ed Enciclopedica, 1996
 Narcis Dorin Ion, Florica, Curierul de Argeş, nr. 42/1998
 Constantin Argetoianu, Memorii, Vol. I, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995
 G. Duca, Memorii, Vol. I, Ed. Machiavelli, 1993
 Severa Sihleanu, Note şi desminţiri asupra amintirilor doamnei Sabina Cantacuzino,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1938
 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Museion, 1992
 Radu Sorin, Cultură politică și comportament electoral în perioada democrației
parlamentare(1866-1937), Ed. Universitatii Lucian Blaga Sibiu, 2006.
 Radu Sorin, Electoratul din România în anii democrației parlamentare(1919-1937),
Institutul European, 2004
 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas,
București, 1992
 Ion Alexandrescu, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de
legislația adoptată după Marea Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului
României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004
 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Editura Corint, București, 2007
 Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Editura Tipo Moldova, Iaşi,
2010
 Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992
 Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1994
 Șerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidului Național Liberal, Ed. Bic All, București,
2000

39
  Vasile Feraru, Aspecte ale economiei românești, Consiliul Superior Economic, 1939
 Ioan Scurtu, Istoria Romaniei in anii 1918-1940. Evolutia regimului politic de la
democratie la dictatura, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996
 Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice
din Romania (1862-1994), Bucuresti, Editura Mediaprint,1995

Publicații

„Lupta“, 7, sr. 4, nr. 1083/24 martie 1890, apud I. BULEI, Evoluțiaviețiipolitice la

sfârșitulsecolului al XIX-lea și la începutulsecolului al XX-lea(1878-1914). Partidelepolitice,
înIstoriaRomânilor, VII, tom II

Revista Restiuiri, Un mare înaintaş – IonI. C. Brătianu, nr. 19/1999

Lenuţa Stanciu, în Revista Restituiri, septembrie 2004

Tribuna construcţiilor, nr. 29, 23 iulie 2004
Revista Akademia, martie 2001
“Monitorul oficial”, din 29 martie 1923

Bibliografie elctronica

www.memoria.ro

www.picgroup.ro

www.miscarea.com

www.jurnalul.ro

https://romanialibera.ro

www.cdep.ro

http://arhiva.cadranpolitic.ro

40
41