Ion I.C.

Brătianu –
„conducătorul din umbră”

„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a

descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de
stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „trei mari”: Wilson, Lloyd
George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.” Prin
această imagine de ansamblu, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la
Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal.

Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie

mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat
mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului
Naţional Liberal.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al
fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C.
Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864, în judeţul
Argeş. Deşi era doar un copil, în timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl
însoţeşte pe tatăl său pe front. Împreună cu fraţii săi se bucura de o foarte mare
încredere din partea tatălui lor. El le încredinţase dicţionarul cifrat al primului-
ministru, spre marea uimire a regelui Carol I.

Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al

omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă, un
fenomen complex: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie,
cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi
viitorul ţării tale”.

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu,
acesta a conştientizat faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera
politică a familiei sale. În acest context, în anul 1895 debutează în viaţa politică
fiind ales deputat de Gorj.

Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul

de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului
României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. După ce Dimitrie
A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie
1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal.
Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Un episod deosebit din viaţa noului prim-ministru a avut loc pe 8 decembrie 1909
când acesta a fost victima unui atentat. Un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător
C.F.R., l-a împuşcat în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului.
Ulterior, atentatorul şi-a justificat acţiunea ca un protest împotriva clasei politice,
considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic.

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică,

guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat
în mod deosebit prin durata lor, în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani.
De asemenea, s-au adăugat şi reformele indrăzneţe susţinute de liderul liberal:
reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea
economiei (doctrina liberală “prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi
alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial.
Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa
pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina
Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul
liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a
atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Brătianu era un foarte bun tactician politic, “stăpân pe mijloacele sale, îşi
urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric
şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era
convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice
având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici
îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii
poporului român.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei

dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele
sale de moştenitor al Coroanei.După ce a fost primită renunţarea principelui, s-a
format regenţa (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe
Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ion I.C. Brătianu a
fost acuzat ca doreşte să înlăture de la succesiunea domniei un principe energic,
Nicolae Iorga comentând evenimentele astfel: “Acum nu mai erau doi stăpâni în
România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea
de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul
stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare”.

Tensiunile care au secondat criza dinastică au coincis cu încheierea celor patru

ani legitimi de guvernare liberală. La 27 martie 1926 Ionel Brătianu îşi depune
mandatul, precizând că PNL părăseşte guvernul “cu conştiinţa senină a datoriei
împlinite”. Referitor la acest fapt, acelaşi Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu
se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că
Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi
pleacă de la putere când îi place”.

Intrareaîn funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece
membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a
preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre
situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care
dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale: „Dacă mă mai
obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!” Această
replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra
statului.
În data de 24 noiembrie 1927, joia, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia
publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai
puternic om din stat. A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl
său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie „Dreptatea”: „S-a stins
încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui
mai mare ideal românesc: întregirea nemului.”