Adversitati si dispute politice in Romania de altadata

Dupa primul razboi mondial, în toiul eforturilor de reconstructie legislativ-institutionala, de

refacere economica, Nicolae Iorga constata “o Românie cu totul deosebita de trecutul ei”, cu o
“oarecare eleganta de tinuta si de atitudine.” Pe parcurs, în a doua parte a anilor treizeci, mai
ales, lucrurile s-au mai degradat, democratia a avut de suferit, fapt influentat de factori interni,
dar si de contextul international tot mai complicat. Desi criticata adesea, actiunea politica,
desfasurata cu bunele si relele sale, a avut drept rezultate reforma agrara si votul universal,
reconstructia statului, în datele noi ale României Mari, refacerea economiei, grav afectata de
razboi si apoi de criza mondiala, asigurându-se un anumit progres, dezvoltarea culturii, a
învatamântului, considerate  drept prioritati. Au existat si destule nereusite, însa progresul
societatii, fie si cu pasi marunti, a fost posibil.

Viata politica angaja însa pasiuni si orgolii depasind uneori obisnuitul. În competitia
electorala, mai ales, disputele dintre partide, adversitatile dintre oamenii politici s-au exprimat
cu vigoare, când asteptat era efortul comun în a solutiona macar unele dintre problemele grave
de dupa razboi. O asemenea situatie constata, cu surprindere si îngrijorare, regina Maria, la
începutul anilor 20. „Fiecare barbat politic se considera ca singurul îndreptatit sa fie la
putere…Am purtat nesfârsite discutii, în afara de Bratianu si Maniu, cu Averescu, Take
Ionescu, Argetoianu si altii, iar în fiecare caz am dat de aceeasi, pentru mine, de neînteles
ostilitate împotriva celuilalt.” A existat riscul, aprecia regina, ca însusi interesul national sa fie
amenintat.

Ionel Bratianu nu avea încredere în maresalul Averescu, pe care îl considera „periculosul

intrigant”, tensiunile dintre ei manifestându-se si în timpul razboiului. Cu toate acestea, au
colaborat. Mai mult, influentul lider liberal mijlocea venirea la putere a celui care, câtiva ani,
a reprezentat în ochii unora un mit, la fel cum a influentat, decisiv, înlaturarea acestuia,
pregatindu-si revenirea. Iorga se afla în conflct cu C. Stere, drept care n-a fost de acord, dupa
intrarea în Partidul National Român, cu unificarea cu taranistii. Grupari activ rivale erau în
acelasi partid: Vintila Bratianu-I.G. Duca, sau Vaida Voevod versus Ion Mihalache-Virgil
Madgearu. Desi nu se întelegeau, Iorga si Argetoianu au ajuns împreuna la guvernare, datorita
ambitiilor regelui Carol II. Colaborarea lor nu a functionat, drept care guvernarea a avut serios
de suferit. Rivalizau, nu mai putin, economistii partidelor, cum a fost cazul lui Vintila
Bratianu si Virgil Madgearu. „Madgearu s-a nascut, mai ales, pentru a fi adversarul lui Vintila
Bratianu”, constata Iorga, apreciind ca, dupa moartea liberalului, a scazut si verva
profesorului de la Academia de Studii Comericale si Industriale. De amintit ar fi si episoadele
tensionate din parlament. Si exemplele ar putea continua.

Mai multa greutate a avut, în primii ani interbelici,  adversitatea dintre Ionel Bratianu si Iuliu
Maniu, personaje politice de prima însemnatate. În optica reginei, din partea lui Bratianu s-ar
fi cerut mai multa întelegere fata de solicitarile si problemele noilor elemente politice din
Ardeal. Pe de alta parte, ar fi fost de preferat ca Maniu sa fi avut o pozitie mai flexibila,
slabind ambitiile regionaliste, devenind mai sensibil la problemele comune.
Ideea conlucrarii celor doua personalitati, dorita de regele Ferdinand, a fost asteptata si de
altii, însa posibilitatile ca ea sa devina fapt erau, practic, nule.

Iata un episod al confruntarilor politicianiste, ramas mai putin cunoscut, “un fapt fara
precedent”, cum consemneaza Constantin Xeni. S-a întâmplat în aprilie 1926,  îndata ce
guvernarea lui Ion I.C. Bratianu, una dintre cele mai eficiente, dar contestate, s-a sfârsit.
Atmosfera era încordata, divergentele legate de adoptarea noii Constitutii, stilul autoritar de
conducere au fost o parte dintre problemele care au agitat spiritele. Regele Ferdinand i-a cerut
lui Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Român, sa formeze guvernul. A aprobat lista
noului guvern, în ziua urmatoare trebuind depus juramântul. Totul parea sa se desfasoare în
datele obisnuite. “La ora 11 dimineata – noteaza Xeni –  noii ministri, îmbracati în frac si cu
decoratiile reglementare, sunt adunati în camera ce seful noului guvern ocupa în Hotelul
Athenee-Palace. I-am vazut personal. Partizani numerosi umpleau holul si trotuarul din fata
hotelului. Dupa atâtia ani de lupta sunase în fine si pentru ardeleni ceasul meritat al
satisfactiei. Se astepta febril telefonul maresalului regal pentru ca cortegiul sa porneasca la
Palat pentru juramânt.” Într-un târziu telefonul suna, însa mesajul era cu totul surprinzator.
Maresalul Palatului îl anunta pe Maniu ca regele a hotarât sa revina asupra deciziei,  în
consecinta l-a însarcinat cu formarea guvernului pe Alexandru Averescu. Peste o ora, spre
uimirea generala, întrucât partidul sau era lipsit de popularitate, maresalul depunea
juramântul. “Guvernul Maniu (mai exact ceea ce ar fi trebuit sa fie acesta –n.n) a plecat pe la
casele fiecaruia si a lepadat fracul. Un lucru ca acesta nu se paote uita. Si desigur constiinta
ranita a lui Maniu nu l-a uitat. “

Cum se explica o asemenea întorsatura a lucrurilor, neobisnuita, totusi în practica politica

româneasca ? Interesul lui Bratianu ca o guvernare bazata pe metode autoritare, cum a fost, în
mare parte, cazul celei pe care a condus-o, sa nu fie urmata de una uzând de practici
democratice, ceea ce i-ar fi sporit popularitatea lui Maniu, sustine Xeni. Relatiile încordate
dintre cei doi oameni politici, inclusiv pozitia diferita a partidului condus de Maniu fata de
problema renuntarii principelui Carol la succesiunea dinastica îl vor fi determinat pe Bratianu
sa influenteze o asemenea schimbare de decizie. Aceasta pe când “un guvern Averescu era
pentru Bratianu un simplu interregn, pâna la revenirea sa.”, potrivit aceluiasi fin observator al
realitatilor politice interbelice

Câteva luni mai târziu, se va oficializa fuziunea Partidului National Român cu Partidul
Taranesc, condus de Ion Mihalache. Iuliu Maniu va deveni presedintele noii formatiuni,
Partidul National Taranesc. Ceea ce nu s-a reusit în anul 1926 s-a întâmplat, cu o larga
majoritate de voturi, în alegerile din 1928.

Lupta politica va creste în intensitate catre sfârsitul anilor treizeci, cunoscând noi fatete. Pe un
asemenea fundal, în care si-au gasit loc fanatismul si spiritul de razbunare, s-au petrecut
cazurile de asasinat  carora le-au cazut victima oameni politici. Democratia, cu limitele sale,
în România interbelica, traia ultimele clipe. Regimul parlamentar s-a sfârsit, iar, în februarie
1938, regele Carol al II-lea instaura regimul de autoritate personala, sub pretextul reinstaurarii
rapide a ordinii.

Bibliografie

C. Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari,  Bucuresti, Editura Oscar Print, 2009.
Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii din viata mea, Bucuresti, Editura
Allfa, 2009.

Nicolae Iorga, Supt trei regi, Bucuresti, Editura PRO, 1999.

AUTOR: LUCIAN IENĂŞESCU