1.

Sistemul partidelor politice

Romania, dupa primul razboi mondial, prin realizarea reformelor democratice, trece prin transformari
importante in ceea ce priveste mentalul colectiv si structurile politice. Sistemul formatiunilor politice s-
a remarcat printr-o complexitate deosebita determinata de evolutia evenimentelor interne si
internationale, de interesele unor paturi, grupuri si forte sociale. Romania se afla intr-o zona de
instabilitate determinata de defectiunea rusa, de revizionismul maghiar. In acest context asistam la
aparitia unor grupari politice noi in concordanta cu noile ideologii ale vremii: taranism, comunism,
neoliberalism, fascism, nationalism. Principalele curente si ideile lor sunt expuse in cele ce urmeaza:

Neoliberalismul a avut ca reprezentanti pe St. Zeletin, V. Bratianu, I.Gh. Duca, intelectuali si oameni
politici membri ai Partidului National Liberal.

ideologia neoliberala promova urmatoarele principii si obiective:

legatura dintre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice;

rolul important al statului prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economica;

politica economica "Prin noi insine" (1922-1928);

ocrotirea economiei nationale de expansiunea capitalului strain;

conservarea burgheziei industriale si financiare;

progresul burgheziei prin dezvoltarea industriei;

exploatarea bogatiilor cu sprijinul capitalului autohton;

capitalul strain limitat nu eliminat (Legea minelor 1924)

Taranismul a avut ca reprezentanti pe Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache. A fost
ideologia micilor proprietari agricoli promovand ideea statului agrar. Dintre ideile desprinse din aceasta
ideologie amintim:

dezvoltarea industriei subordonata progresului agriculturii - mijloace moderne;

promovarea politicii economice a "portilor deschise" in care rolul hotarator il are capitalul strain;

Marxismul a avut ca reprezentant pe Lucretiu Patrascanu :

Argumenteaza importanta procesului de industrializare; preconiza organizarea statului pe principii
marxiste in care rolul hotarator il are dictatura proletariatului;
Sub aspectul vietii politice, perioada 1918-1938 este perioada in care se afirma regimul
constitutional democratic. S-a caracterizat prin regrupari ale fortelor politice, stabilitate
guvernamentala, o dominare a guvernarii liberale. Perioadelor de dezorganizare a vietii economice si
de criza le-au corespuns perioade de instabilitate politica, de proliferare a partidelor politice(1918-
1922;1929-1933). Nu au lipsit manifestarile de extrema dreapa si stanga. Cu toate acestea viata
politica interna a evoluat in limitele curentului democratic. Intrega perioada analizata se caraterizeaza
prin disparitia unor partide politice, formarea de aliante politice, nasterea unor noi partide, aparitia
gruparilor de extrema dreapta si extrema stanga.
Partidul conservator reprezenta interesele marilor proprietari de pamant. In 1918 pe scena
politica din Romania existau doua partide politice conservatoare:
Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman. Avea ca organ de presa
ziarul Steagul. Introducerea votului universal si a reformei agrare a hotarat soarta partidului care la
alegerile parlamentare din 1921 nu a obtinut nici un mandat;
Partidul Conservator Democrat a fost fondat in 1908, era condus de Take Ionescu. Acest partid
avea ca organ de presa ziarul Romanimea. In 1919 isi schimba denumirea in Partidul Democrat. Take
Ionescu, presedintele partidului va fi numit prim-ministru la 17 decembrie 1921 si va conduce
guvernul pana la 18 ianuarie 1922, data la care a fuzionat cu Partidul National din Transilvania.

Partidul Nationalist Democrat reprezenta interesele micii burghezii si intelectualitatii

democrate. Avea ca organ de presa ziarul Neamul romanesc. Partidul activa in jurul istoricului Nicolae
Iorga care dupa 1918 a incercat sa activeze intens in viata politica romaneasca. In partid activa si
profesorul de la Iasi A.C. Cuza. Rivalitatea dintre Iorga si Cuza privind unele aspecte ideologice au dus
la retragerea lui A.C. Cuza din partid si formarea de catre acesta a Partidului Nationalist Democrat
Crestin.
Liga Poporului s-a constituit in anul 1918 la Iasi prin activitatea generalului Alexandru Averescu, cel
care jucase pe frontul din Moldova un rol important. Partidul avea organ de presa ziarul Indreptarea.
Ina anul 1920 isi va schimba denumirea in Partidul Poporului. Partidul va fi chemat la guvernare in
perioada 1920-1921. Guvernul Alexandru Averescu, in perioada de guvernare adopta:

legile de reforma agrara;

unificarea monetara si reforma financiara;

primul buget al Romaniei intregite.

Pentru realizarea unificarii administrative dizolva Consiliul Dirigent din Transilvania, secretariatele din
Bucovina si directoratele din Basarabia. In 1925 fuzioneaza cu Partidul Conservator Progresist. Partidul
Poporului va cunoaste unele frictiuni interne care se vor accentua in 1932 cand Octavian Goga se va
desprinde din acest partid si va forma Partidul National Agrar cu organul de presa Tara noastra.

Partidul Taranesc a fost creat in 1918 de catre invatatorul Ion Mihalache. Baza sociala a partidului
se afla in lumea satelor: preoti, invatatori, tarani instariti. Ziarele partidului au fost Tara noua si
apoi Aurora. Printre liderii partidului pot fi mentionati: Constantin Stere, Virgil Madgearu. Prin fuziunea
in 1926 cu Partidul National Roman din Transilvania condus de Iuliu Maniu a luat nastere Partidul
National Taranesc.

Partidul National Roman din Transilvania a fost partidul romanilor din Transilvania. Creat in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost exponentul luptei pentru emancipare nationala. Baza
ideologica si programatica a fost Declaratia de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Organul de presa
al partidului a fost ziarul Patria. Cei mai importanti conducatori cu activitate deosebita in lupta pentru
realizarea Marii Uniri au fost: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Stefan Ciceo-Pop, Vasile Goldis.
In 1926 fuzioneaza cu Partidul Taranesc formand Partidul National Taranesc care devine principalul
partid de opozitie.

Partidul National Liberal reprezenta interesele burgheziei financiare si industriale. Pana in 1927 a
avut ca liderpe I.I.C. Bratianu. Partidul a dezvoltat teoria neoliberalismului. Prin aceasta burghezia
juca rolul de conducere in societate organizata pe baza armoniei si echilibrului social. S-a aflat la
conducerea tarii in perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1928 perioada cunoscuta sub numele
de decada bratianista.

A sustinut ideea reformei agrare si electorale in timpul si dupa primul razboi mondial. A realizat
ansamblul de masuri legislative pe baza carora s-a promulgat Constitutia din 1923. Ion I.C. Bratianu
s-a folosit de dificultatile prin care trecea casa regala in perioada crizei dinastice, fiind omul de
incredere al regelui Ferdinand, pentru cresterea rolului P.N.L. in viata economica, politica si sociala a
tarii, pentru consolidarea regimului democratic in contextul in care erau cunoscute conceptiile politice
autoritare ale principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea. Guvernarea liberala din 1922-1928 a adus
Romaniei Mari stabilitate. Cele mai importante legi adopatate au fost:

Constitutia din martie 1923;

Legea privind comercializarea si controlul intreprinderilor economice;

Legea energiei din 1924;

Legea minelor din 1924;

Legea pentru unificare administrativa din 1925;

Legea electorala din 27 martie 1926 prin care se stabileste organizarea si desfasurarea alegerilor
parlamentare, structura Adunarii Deputatilor si Senatului. Legea introducea prima parlamentara prin
care se asigura majoritate in Parlament partidului care obtinea cel mai mare numar de voturi;

La 4 mai 1825 sunt promulgate legea si statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Romane.

In perioada guvernarii I.I.C. Bratianu, s-au unificat sitemul de invatamant de stat si particular,
invatamantul obligatoriu fiind prelungit de la 4 ani la 7 ani. Moartea lui Ion I.C. Bratianu in 1927 a dat
o lovitura prestigiului partidului. I.G. Duca, noul lider, nu avea prestigiul lui Ionel Bratianu. La 9 iulie
1930 Vintila Bratianu a acceptat de facto noua situatie politica in urma revenirii lui Carol al II-lea in
tara. Reorganizat in mai 1930 Partidul National Liberal a fost marcat de sciziune:
incurajat de rege Gheorghe Bratianu a format Partidul National Liberal - Gheorghe Bratianu; din
Partidul National Liberal s-a desprins si gruparea lui Constantin Argetoianu in 1930. In 1932 aceasta
grupare a format Uniunea Agrara pusa in slujba regelui Carol al II-lea. I.Gh. Duca a luptat pentru
refacerea organizatiilor judetene ale Partidului National Liberal in urma alegerii sale ca presedinte al
partidului in decembrie 1930. I.Gh. Duca este asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul garii din
Sinaia, in 1934 presedinte al Partidului National Liberal este ales Constantin I.C. Bratianu (Dinu). In
1934 regeleCarol al II-lea numeste la conducerea tarii un guvern liberal condus de Gheorghe
Tatarascu incalcand uzantele parlamentare. Guvernul Tatarascu duce o politica in sprijinul lui Carol
accentuand deruta si disensiunile in Partidul National Liberal. In alegerile parlamentare din 1937
rezultatele sunt slabe datorita politicii promovate de Carol al II-lea care se pregatea sa-si instaureze
regimul sau personal. Partidul National Liberal - Gheorghe Bratianu accepta in 1938 fuziunea cu
Partidul National Liberal in contextul in care societatea romaneasca a acelei perioade este dominata de
confuzie politica. De mentionat ca la alegerile parlamenatare din decembrie 1937 nici un partid politic
n-a obtinut prima majoritara pentru a forma guvernul.

Partidul National Taranesc s-a format la 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului National
Roman cu Partidul Taranesc, grupa reprezentanti ai burgheziei mici si mijlocii. Presedinte al partidului
a fost Iuliu Maniu, personalitate cu rol important in lupta pentru realizarea Marii Uniri. Fuziunea cu
Partidul Taranesc a fost conditionata de inlaturarea lui Constantin Stere. Partidul a dus o politica
democratica, dar s-a deplasat treptat spre centru dreapta. Partidul National Taranesc a fost principalul
partid de opozitie, activitatea sa fiind indrepatata pentru a obtine conducerea tarii. In urma unei
ample actiuni cu caracter de mase Partidul National Taranesc reuseste sa ajunga la guvernare in
noiembrie 1928, intr-o perioada in care la nivel mondial lumea era cuprinsa de o puternica criza
economica. Perioada noiembrie 1928-noiembrie 1933 s-a caracterizat prin instabilitate politica, la
conducerea tarii succedandu-se noua guverne dintre care opt au fost ale Partidului National Taranesc
si unul prezidat de Nicolae Iorga intre aprilie 1931 si iunie 1932. Guvernarea taranista din perioada
1929-1933 adopta politica Portile deschise considerand ca rolul hotarator in dezvoltarea economiei
tarii trebuie sa il aiba capitalul strain. Principalele hotarari adoptate de taranisti intre 1929-1933 au
fost

o noua lege a minelor care prevedea avantaje pentru capitalul strain;

un imprumut extern de 100 milioane de dolari;

legea privind contractele de munca pentru muncitori;

legea conversiunii datoriilor agricole.

In 1928 presedinte al partidului era Iuliu Maniu pentru ca in 1933 sa fie ales Ion Mihalache. La
congresul partidului din acest an au fost numite cadre tinere cum sunt Mihai Ralea, Mihail
Ghelmegeanu. Partidul National Taranesc a adoptat in 1935 un nou program politic al carui scop era
realizarea statului national taranesc. Cu toate acestea in partid se produc doua rupturi prin plecarea
lui Dem Dobrescu si Alexandru Vaida-Voievod. In Partidul National Taranesc s-au constituit 3 grupari
(aripi):

gruparea doctorului Nicolae Lupu considera mentinerea regimului democratic principalul obiectiv al
partidului;

Iuliu Maniu aprecia ca principalul pericol pentru Romania este gruparea carlista. Din aceste
considerente era gata sa colaboreze cu garda de fier;

Gruparea din jurul lui Armand Calinescu care se pronunta pentru intransigenta fata de extrema
dreapta si pentru o apropiere fata de Carol al II-lea.

In 1937 in urma demisiei lui Ion Mihalache de la conducerea partidului preia conducerea Iuliu Maniu.
In timpul alegerilor din decembrie 1937 Iuliu Maniu semneaza un pact de neagresiune electoral cu
Corneliu Zelea Codreanu in speranta obtinerii unor rezulatate bune in alegeri.

Formatiuni politice din provinciile unite cu Romania in 1918.

In provinciile unite cu Romania activau urmatoarele formatiuni politice, acestea avand un rol hotarator
in lupta pentru unire:

in Basarabia Partidul Taranesc condus de Ion Inculet;

in Bucovina Partidul Democrat condus de Ion Nistor;

in Transilvania Partidul National Roman.

ceste partide erau partide regionale. Pentru a avea aderenta la nivel national au fuzionat cu alte
partide.

Partidele minoritatilor. Acestea gravitau in jurul partidelor de guvernamant pentru a-si sustine
interesele in Parlament. La nivelul Romaniei Mari functionau urmatoarele partide ale minoritatilor:

Partidul Maghiar din Romania;

Partidul Uniunea Maghiara din Romania;

Partidul German;

Partidul Popular Svabesc;

Uniunea Evreilor, din 1931 Partidul Evreilor;

Partidul Ucrainian.

Miscarea socialista. Miscarea socialista in Romania avea traditii inca de la sfarsitul secolului al
XIX-lea. In noimebrie 1918 Partidul Social Democrat a adoptat denumirea de Partidul Socialist. La
Bucuresti, in mai 1919 a avut loc conferinta partidelor socialiste din Romania si din regiunile unite. La
aceasta conferinta s-a format un for de conducere numit Consiliul General al Partidului Socialist.
Miscarea socialista din Romania intre 1919-1921 s-a aflat permanent sub atacurile Internationalei a
III-a conduse de Lenin care propaga ideea revolutiei socialiste la nivel mondial. In cadrul Partidului
Socialist a existat o confruntare intre opinia unificarii intregii miscari muncitoresti si afilierea la
Comintern. In toamna anului 1920 o delegatie a socialistilor romani a vizitat Rusia sovietica pentru a
discuta conditiile afilierii la Internationala Comunista. La sedinta Consiliului General al Partidului
Socialist din Romania din 30 ianuarie-3 ferbruarie 1921 s-a hotarat soarta stangii in Romania.
Reprezentantii care s-au retras din Consiliul General au format in iunie 1921 Federatia partidelor
socialiste din Romania. In 1927 acestea au constituit Partidul Social Democrat. Deosebirile de
conceptie politica, tactica si strategie au determinat framantari in cadrul Partidului Social Democrat:
In 1928 s-a desprins o grupare ce a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din Romania.
Aceasta s-a intitulat in 1932 Partidul Socialist Independent, iar prin unirea cu Partidul Socialist din
Romania condus de Constantin Popovici s-a format Partidul Socialist Unitar; in iunie 1933 Partidul
Social Democrat a ales o noua conducere formata din: Iosif Jumanca, Ion Fluieras, Lothar Radaceanu,
Constantin Titel Petrescu. Socialistii romani au actionat pentru promovarea doctrinei socialiste si
impotriva cresterii pericolului fascist. Actiunile lor in aceasta directie au vizat: campanii de presa,
demonstratii si actiuni antifasciste, participarea la reuniuni antifasciste internationale intre 1934-1939
la Paris si Bruxelles. Socialistii romani au participat ca voluntari in razboiul civil din Spania pentru
apararea Republicii Spaniole.
Grupari si partide de extrema stanga si extrema dreapta adepte ale totalitarismului.
Extrema stanga

In Romania in extrema stanga a vietii politice s-au aflat comunistii. Acestia au activat in marea lor
majoritate sub influenta Cominternului. In cadrul Partidului Socialist in 1920 existau confruntari de
idei privind constituirea unui Partid Comunist si afilierea la Internationala a III-a (Comintern). In
toamna anului 1920 o delegatie a socialistilor romani a vizitat Rusia sovietica fiind primita de Lenin.
Cu aceasta ocazie s-au discutat conditiile afilierii miscarii socialiste din Romania la Internationala a
III-a. In mai 1921 extrema stanga din Partidul Socialist a pus bazele Partidului Comunist din
Romania. Partidul Socialist s-a disociat de aceasta hotarare a unor reprezentanti ai extremei stangi
cum sunt: Gheorghe Cristescu. In evolutia Partidului Comunist distingem cateva aspecte:

in 1923 comunistii romani au adoptat si sustinut teza dezvoltata de Buharin, privind dreptul
popoarelor la autodeterminare, mergand pana la despartirea de stat. Comunistii romani considerau
Romania un stat multinational, o creatie a imperialismului apusean;

si-au propus drept obiectiv cucerirea puterii politice acceptand compromisuri si aliante;

partidul s-a confruntat cu existenta si activitatea paralela a doua fractiuni: o fractiune din interior
condusa de Lucretiu Patrascanu, o fractiune din exterior condusa de Lenuta Filipovici, Alexandru
Stefanski;
in 1939 comunistii romani au salutat pactul germano-sovietic si considerau ca dificultatile survenite
pot fi folosite pentru declansarea revolutiei sociale. In ceea ce priveste activitatea Partidului Comunist
si a comunistilor din Romania sunt necesare cateva precizari: comunistii nu au avut o legitimitate
istorica in tara noastra dezvoltand o grupare extremista si conspirativa. In 1923 numarul comunistilor
era de circa 2000 de persoane pentru ca in 1944 numarul lor sa fie sub 1000. Activitatea lor
antistatala prin preluarea tezei lui Buharin - Romania stat multinational - precum si instigarea la
actiuni cum sunt cele din 1924 de la Tatar-Bunar a determinat scoaterea comunistilor in afara legii in
1924 de catre guvernul liberal condus de I.I.C. Bratianu. Dupa 1944 rolul comunistilor va fi important
in drumul Romaniei catre totalitarismul comunist.

Extrema dreapta
Din Partidul National Democrat condus de profesorul Nicolae Iorga s-a desprins gruparea lui A.C.
Cuza care in 1923 a format Liga Apararii National Crestine(LANC). Aceasta organizatie avea ca organ
de presa Apararea nationala. Dintre elemente definitorii ale LANC mentionam:
 dispunea de o organizatie paramilitara numita Lancierii;
 lupta contra partidelor politice pentru reorganizarea Parlamentului;
 dorea o alianta a Romaniei cu Italia fascista.

In 1935 a fuzionat cu Partidul National Agrar condus de Octavian Goga formand Partidul National
Crestin. Din LANC se desprinde in 1927 Corneliu Zelea Codreanu care pune bazle unei organizatii
fasciste numita Legiunea Arhanghelului Mihail. Aceasta grupare a ucis la Iasi pe prefectul politiei
Constantin Manciu. Membrii Legiunii Arhanghelului Mihail se numeau legionari, iar conducatorul
capitan. In aprilie 1930 Legiunea Arhanghelului Mihail s-a intitulat Garda de Fier. Garda de Fier a
prezentat un program eclectic, cu tendinte antidemocratice si antisemite. Prin ziarele Buna vestire,
Cuvantul, Sfarma piatra, Axa raspandeste o politica xenofoba. Aceasta politica era rezultatul
programului eclectic si confuz formulat de unii politicieni cum sunt: Gheorghe Cantacuzino -
Granicerul, Ion I. Mota. Gruparea avea in 1933 28.000 mii de membri, era finantata de Germania si
Italia, a promovat in politica de stat asasinatul politic. La 9 decembrie 1933 Garda de Fier este
interzisa printr-un jurnal al Consiliului de ministri la initiativa lui I.Gh. Duca. Dupa aceasta hotarare
primul-ministru este asasinat pe peronul garii din Sinaia. In 1934 organizatia reapare sub numele
de Partidul Totul pentru tara condusa de generalul Constantin Cantacuzino-Granicerul(Zizi). Din
aceasta grupare politica se desprinde in 1935 Mihai Stelescu care a format "cruciada romanismului".
Pentru punerea in aplicare a politicii sale bazata pe segregatie rasiala si terorism politic a organizat la
25 aprilie 1936 la Targu-Mures Congresul studentilor legionari. Cu aceasta ocazie s-au constituit
"echipele mortii" si liste cu numele oamenilor politici care urmau sa fie lichidati. Sprijinul acordat de
Germania si Italia si confuzia politica din societatea romaneasca au dus la obtinerea de catre legionari
in alegerile din noiembrie 1937 a locului trei. Disensiunile dintre legionari si Carol al II-lea au culminat
cu incriminarea legionarilor pentru faptele lor pentru care au fost condamnati la ani grei de inchisoare.
Corneliu Zelea Codreanu si alti 12 legionari au fost executati sub pretextul fugii de sub escorta in
momentul transportarii lor de la Ramnicu-Sarat la Jilava. La 21 septembrie 1939 sub indrumarea
directa a lui Horia Sima, noul sef al Garzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul-ministru Armand
Calinescu. Noul guvern prezidat de Gheorghe Argesanu a ordonat executarea a 300 de legionari.
Gheorghe Tatarescu, in calitate de prim-ministru din 23 noiembrie 1939, indeamna la reconciliere. La
18 aprilie 1940 are loc impacarea lui Carol al II-lea cu Garda de Fier. Carol al II-lea il primeste pe
Horia Sima in mai 1940 in audienta, iar la 28 iunie 1940 este numit subsecretar de stat in guvernul
Gheorghe Tatarescu. Cu aceasta numire incepe ascensiunea miscarii legionare la conducerea tarii.
Ascensiunea la guvernare a continuat in: timpul guvernului Ion Giugurtu cand au intrat 3 legionari:
Horia Sima, Vasile Noveanu si Augustin Bideanu;
Constituţia din martie 1923, prin art. 34, prevedea c ă Puterea legislativă se exercită
colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională. Reprezentan ţa Na ţional ă se
compune din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se f ăcea precizarea c ă „membri
Adunărilor reprezintă Naţiunea” (art. 42). Orga nizarea puterii legislative după acest
sistem bicameral era identică cu cea consfinţită prin legea fundamental ă a statului la
1866.

Potrivit art. 67 din Constituţia de la 1923, Senatul se compune din dou ă categorii de
membri: senatori aleşi şi senatori de drept, în timp ce Adunarea Deputaţilor sau
Camera este compusă doar din membri aleşi de cet ăţenii români majori, prin vot
universal, egal, direct obligator şi secret pe baza reprezent ării minorit ăţii.

Senatorii aleşi erau împărţiţi în patru categorii:

1 – senatorii aleşi prin vot universal, cu unele restric ţii, to ţi cet ăţenii români de la
vârsta de 40 de ani împliniţi care aleg, pe circumscrip ţii electorale, prin vot obligator
egal, direct şi secret, un număr de senatori (art. 68). Num ărul senatorilor de ales în
fiecare circumscripţie se stabilea de legea electorală, proporţional cu popula ţia.

2. – membri aleşi în consiliile judeţene şi în consiliile comunale urbane şi rurale,

întruniţi într-un colegiu, aleg prin vot obligator, egal direct şi secret, câte un
senator în fiecare judeţ (art. 69).
3. – membri Camerelor de Comerţ, de Industrie, de Munc ă şi de Agri cultură, întruniţi
în colegii separate, aleg din sânul lor câte un senator pentru fiecare categorie şi
pentru fiecare circumscripţie. Constituţia, prin art. 70, arat ă c ă num ărul
circumscripţiilor se fixează prin legea electorală, pâ nă la maximum de 6
circumscripţii, aceasta însemnând că fiind 4 catego rii şi 6 circumscripţii, maximul
de senatori din această categorie ar putea fi 24. Legea electoral ă din martie
1926, stabileşte însă prin art. 38 numărul cir cumscripţiilor la 4, aşa că numărul
senatorilor aleşi de camerale profesionale este de 16.
4. – fiecare Universitate alege din sânul său, prin votul profeso rilor săi, câte un
senator de drept. În ţară funcţionau patru universit ăţi, deci num ărul senatorilor
desemnaţi este de patru

Senatorii de drept sunt de două categorii:

1. art. 72 arată că sunt senatori de drept în virtutea funcţiei pe ca re o exercită:

moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împlini ţi, având îns ă dreptul de vot
deliberativ doar de la vârsta de 25 de ani împliniţi, mitropoliţii ortodocşi şi
mitropolitul unit de Blaj; episcopii eparhio ţi ai Bisericilor ortodoxe române şi
greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute se stat, câte unul de fiecare
confesiune; preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta
odată cu calitatea sau demnitatea care le atribuia acest drept.
2. senatori pe viaţă, din cauză că au exercitat anumite funcţii superioare în stat.
Există prezumţia, în acest caz, că aceşti func ţionari, au ex perienţa afacerilor
publice şi deci pot fi folositori ca membri ai corpului legislativ. Conform art. 73,
din această categorie fac parte: foştii preşedin ţi de Consiliu de Miniştrii care au o
vechime de 4 ani, precum şi foştii miniştrii cu o vechime de cel pu ţin 6 ani într-
una sau mai multe guvernări; foştii Preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare, care vor fi
exercitat această demnitate cel puţin în cursul a 8 sesiuni ordinare; foştii senatori
sau deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi independent de durata lor; foştii Prim -
Preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au ocupat aceast ă func ţie,
sau pe cea de Preşedinte la Casaţie, timp de 5 ani; generalii în rezerv ă şi în
retragere (care au exercitat comanda unei armate în faţa duşmanului, ca titulari,
cel puţin 3 luni; care au îndeplinit funcţia de Şef al Marelui Stat Major, sau de ins -
pector general de armată în timp de pace cel pu ţin 4 ani); foştii Pre şedinţi ai
Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cer năuţi şi Alba Iulia care au de clarat unirea.
 Legea electorală din martie 1926 adăuga la această catego rie de senatori şi pe
fostul Preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania.

Parlamentul îşi începea activitatea la 15 octombrie (atât Camera cât şi Senatul) şi

durata unei sesiuni era de cinci luni. Regele avea dreptul s ă amâne începerea
activităţii dar numai cu cel mult o lună, dup ă; tot el putea convoca Adun ările mai
devreme. Deschiderea se făcea printr-un Mesaj, atât de rege, dar uneori şi de prim-
ministru. În Vechiul Regat se crease obiceiul ca deschiderea s ă se fac ă de c ătre
suveran şi închiderea de prim-ministru. După citirea Mesajului în Parlamentul reunit
urma răspunsul acestuia, dar în adunări separate. R ăspunsul era, ca şi Mesajul, axat
pe problemele generale ale momentului. Cele mai însemnate discursuri din
parlament erau rostite cu acest prilej. Cu aceast ă ocazie, arta oratoric ă se putea
etala în toată voia.

Parlamentarii se bucurau de iresponsabilitate, liberi să aducă de la tribuna

parlamentului orice acuzaţii la adresa funcţionarilor de orice rang sau a particularilor
care nu erau prezenţi în Adunare. Ei nu puteau, pentru aceasta, s ă fie chema ţi în
judecată. Dreptul de iresponsabilitate acţiona asupra tuturor actelor unui
parlamentar: discursuri, observaţii, vot, dezbateri în comisii, rapoarte. Era un drept
general şi perpetuu, un parlamentar neputând fi chemat la r ăspundere nici dup ă ce
nu mai era parlamentar.

De asemenea, membri parlamentului erau inviolabili, adică nu puteau fi urmăriţi

penal în timpul sesiunii parlamentare, decât cu autorizarea Adunării din care făceau
parte, afară de cazul de flagrant delict. Parla mentarii erau scutiţi de unele sarcini
publice (juriul criminal, tutelă, serviciul militar în rezervă).

În România, ca de altfel în toate ţările cu regim parlamentar, se acorda senatorilor şi

deputaţilor indemnizaţie parlamentară de 200 de lei pe zi. În timpul sesiunii se acorda
şi o diurnă, care în preajma anului 1938 ajunsese la 200 de lei pe zi, micşorat ă pentru
parlamentarii din Capitală cu 20 %. Această indemnitate nu era supus ă nici unui
impozit (doar 10 % pentru casa pensiilor).

Parlamentarii îşi puteau pierde mandatul dacă acceptau o funcţie publică retribuită,
afară de cazul când deveneau miniştri, subsecretari de stat sau comisari ai
guvernului, primar al Capitalei. Parlamentarii nu aveau dreptul s ă cumuleze mai
multe mandate electorale pentru a ferii funcţiunile administrative de amestecul
politicii şi a lăsa şi altora posibilitatea manifestării publice. Parlamentarii puteau,
însă, exercita pe timpul mandatului lor funcţii private.

Parlamentarii îşi mai puteau pierde mandatul prin demisie, dacă aceasta era
aprobată. Situaţia este întâlnită în toate ţările cu regim parlamen tar.

În ceea ce priveşte caracterul reprezentativ al institu ţiei parla mentare, sub impactul
votului universal numărul alegătorilor a crescut consi derabil, iar reprezentativitatea
Corpurilor legiuitoare a devenit şi mai pregnantă. Dacă în 1914 un deputat era ales de
circa 400 de cetăţeni, în 1919 el era ales de 30.000, iar în 1920 de 50.000 de cet ăţeni.
De asemenea, paleta forţelor politice reprezentate în Parlament s-a l ărgit
considerabil, iar structura socio-profesională a deputa ţilor şi senatorilor a cunoscut
mutaţii sensibile. Cu toate că o analiză foarte exact ă este greu de f ăcut, având în
vedere numărul mare de cetăţeni care s-au perindat prin Adunarea Depu taţilor şi
Senat, se poate observa că în mod constant în perioada 1919-1937 avoca ţii au ocupat
cel mai însemnat procent, urmaţi de profesori, ingineri, doctori, arhitec ţi, proprietari
agricoli, preoţi, ş.a.m.d.

Prezenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi culturale în parla mentul României Mari
a sporit prestigiul acestei instituţii, a ridicat nivelul intelectual al dezbaterilor.
Toate marile probleme ale României au format obiectul dezbaterilor şi hot ărârii
Parlamentului. Aici s-au discutat probleme economice, sociale, de politic ă intern ă şi
externă, culturale, juridice, administrative etc., aici s -au confruntat în mod direct
doctrine şi idei, poziţii politice, aici s-a decis, prin vot, legisla ţia care a jalonat
evoluţia statului român.

Principala atribuţie a Adunării Deputaţilor şi Senatului era discu ţia şi adoptarea

proiectelor de lege, depuse fie de guvern, fie din ini ţiativ ă par lamentară. Este
semnificativ faptul că, în anii 1919-1937, au fost depuse din ini ţiativ ă parlamentar ă
1.325 proiecte de lege, ceea ce reprezenta circa 30 % din totalul acestora. Aproape
fără excepţie proiectele de lege erau înso ţite de expuneri de motive ample,
documentate, adevărate studii în materie.

Parlamentul era ales pentru o perioadă de patru ani. Aceast ă durat ă era considerat ă
suficient de lungă pentru a îngădui celor două Camere s ă-şi îndeplineasc ă misiunea
legislativă şi nu atât de mare încât să determine pierderea de c ătre parlamentari a
contactului cu alegătorii.

Iniţiativa legilor aparţinea deopotrivă guvernului şi parlamentului . În practică însă

majoritatea proiectelor de lege erau iniţiativa guvernului. Aceast ă situa ţie se explic ă
prin faptul că executivul avea la dispoziţia sa întreg aparatul de stat şi deci avea
posibilitatea unei documentări adecvate pe care un grup de deputa ţi sau senatori n-o
avea. În plus, guvernul venea cu o anumit ă concep ţie politic ă şi un întreg program de
urmat pe care, prin proiecte de legi, le impunea aprob ării Parlamentului. Proiectele
de legi erau depuse pe biroul Adunărilor, nu înainte de citirea Mesajului regal de
trimitere. Erau trimise apoi la imprimat, împreună cu expunerea lor de motive, şi
distribuite membrilor Parlamentului. Mesajul de trimitere al fiec ărui proiect de lege
era semnat de ministrul în resortul căruia cădea. Dar cu el erau soli dari toţi ceilalţi
miniştri, proiectul fiind în prealabil autorizat de membri guvernului, printr-un Jurnal al
Consiliului de Miniştri. În cazul proiectului de lege din ini ţiativ ă parlamentar ă era
necesar un număr de 15 deputaţi şi 7 senatori (în func ţie de Adunarea în care era
depus) care să-l semneze. Proiectul era făcut în scris, înso ţit de expunerea de motive
şi era prezentat preşedintelui Adunării Deputaţilor sau Senatului, care-l comunica
membrilor prezenţi şi apoi dispunea imprimarea şi distribuirea lui.

Proiectele de legi erau examinate înainte de a fi prezentate în plen de c ătre Comisiile

permanente. La Senat se constituiau la începutul fiec ărei legislaturi 7 comisii:
administrativă, juridică şi a afacerilor străine; finan ciară, comercială şi industrială;
agricolă, domenială, silvică şi viticolă; de lucr ări publice, comunica ţii şi ap ărare
naţională, de învăţământ, culte şi arte; de s ăn ătate public ă, munc ă şi ocrotiri sociale.
Nici un senator nu putea face parte din mai mult de două comisii permanente.

Adunarea Deputaţilor alegea 15 comisii permanente pe toat ă durata legislaturii. Nici

un deputat nu putea face parte din mai mult de trei comisii permanente, de regulă
toate formaţiunile politice fiind, proporţional, repre zentate în comisii. Ele erau
conduse de un preşedinte, un vicepreşedinte şi doi secretari.

Comisia întocmea un raport asupra proiectului de lege, care cuprindea modificările

ce se considerau necesare, acestea fiind prezentate şi argumentate. Raportul asupra
proiectului de lege era susţinut în şedinţa public ă şi distribuit membrilor
Parlamentului. Apoi, era înscris la ordinea zilei, îns ă f ăr ă o regul ă anume. Uneori s-a
întâmplat ca proiectul să fie înscris şi să nu se discute niciodată.

Discuţia proiectului în Parlament era publică (foarte rar au fost şedin ţe secrete, dar
votul asupra unei legi sau alta era totdeauna în şedin ţă pu blică). Dezbaterile erau
stenografiate şi se publicau în „Monitorul Oficial”. Înainte de publicare erau însă
verificate de parlamentarii direct implicaţi în discu ţie, pentru a se revedea şi corecta
şi de aceea apăreau de obicei cu întârziere. La discu ţia proiectului de lege putea
participa orice membru al parlamentului. El nu putea vorbi decât de cel mult dou ă ori
şi cuvântul său nu putea depăşi două ore (în practic ă nu s-a respectat totdeauna
această regulă). Făceau excepţie miniştrii şi subsecretarii de stat care puteau lua
cuvântul de câte ori credeau că e necesar. Numai preşedintele putea s ă-l întrerup ă
pe orator şi dialogurile nu erau permise (şi această regulă a fost de obicei înc ălcat ă).

După ce discuţia generală asupra unui proiect de lege era terminat ă şi proiectul era
luat în considerare se trecea la discuţii pe fiecare articol; la fiecare se puteau
propune amendamente. Un proiect de lege nu putea fi adoptat decât dup ă ce s-a
votat articol cu articol. Votul avea valabilitate dac ă întrunea majoritatea absolut ă,
adică jumătate plus unul din numărul deputaţilor sau al senatorilor necesari ca
Adunarea să se ţină. Existau şi excepţii prevăzute însă de Constitu ţie, legi sau
regulamentul adunărilor.

Votul pe articole se făcea prin ridicare sau şedere sau prin ridicarea mâinii. Cei care
constatau rezultatul votului erau secretarii, iar preşedintele îl proclama. Dup ă ce
toate articolele au fost votate se trecea la votarea proiectului de lege în întregimea
lui. De data aceasta votul se făcea cu bile. Aceeaşi procedur ă se folosea atunci când
se puneau în discuţie contestaţiile la validări, mo ţiunile de încredere sau neîncredere
în guvern sau într-un ministru anume, propunerile de ridicare a imunit ăţii
parlamentare, cererile de dare în judecată a membrilor guvernului.

Un alt mod de votare era apelul nominal. De obicei el era folosit în chestiuni
importante când guvernul se temea că majorităţile nu vor respecta disciplina de
partid. Mai exista şi votul cu buletine. Acesta nu se practica decât atunci când se
punea problema unei alegeri de persoane, fie a membrilor biroului, fie a delegaţilor în
diferite consilii de administraţie.

Parlamentul nu a fost, aşa cum s-a afirmat, o maşin ă de vot. Dezba terile asupra unor
proiecte de lege au durat săptămâni în şir, în unele perioade ţinându-se câte trei
şedinţe pe zi. Disputa politică era aprigă, fie care partid susţinându-şi punctul de
vedere cu pasiune şi încrâncenare. Guvernele au fost puse adesea în situa ţia de a
modifica proiectele iniţiale şi de a accepta amendamentele propuse de opozi ţie şi
chiar de majorităţile parlamentare.

Au existat şi situaţii în care membri ai majorit ăţii parlamentare au vorbit şi votat

împotriva proiectelor de lege depuse de guvern, dup ă cum au fost şi cazuri de
demisie din partidul aflat la putere ca urmare a divergen ţelor de păreri privind
anumite proiecte de legi.

Parlamentul în perioada 1919-1937 a desfăşurat o activitate labo rioasă, adoptând

legi foarte importante pentru organizarea şi funcţionarea României Mari.

O importantă funcţie a parlamentului a fost aceea de control asupra puterii

executive, a activităţii guvernamentale. Adresarea de întrebări şi interpelări era o
practică obişnuită. Potrivit regulamentului de desf ăşurare a lucr ărilor Adun ării
Deputaţilor şi Senatului în fiecare zi se acordau 20 de mi nute pentru întrebări şi
comunicări, iar o zi pe săptămână era rezervată in terpelărilor. Ele priveau cele mai
variate aspecte, de la abuzul unui primar sau notar comunal pân ă la înzestrarea
armatei şi activitatea în politica externă.

Guvernele şi miniştrii au fost ţinuţi sub o strictă supraveghere şi con trol din partea
deputaţilor şi senatorilor. Nu puţine au fost cazurile în care parlamentarii au
depus moţiuni de neîncredere, cerând demisia unor demnitari. Astfel, la 22 iulie
1920, opoziţia a depus o moţiune de neîncredere în ministrul Octavian T ăsl ăuanu,
ministrul industriei şi comerţului acuzat că s-a implicat în „afacerea coroanelor”
(preschimbarea acestora în lei); moţiunea a fost respins ă de majoritatea
parlamentară, dar peste câteva luni, în decem brie 1920, Tăslăuanu a trebuit să
părăsească guvernul.

Cel mai semnificativ caz este votarea moţiunii de cenzură împotriva unui întreg
guvern, cel prezidat de Take Ionescu, în ianuarie 1922, act în urma c ăruia acesta a
trebuit să-şi prezinte demisia. Moţiunea a fost propus ă de Octavian Goga în numele
majorităţii parlamentare alcătuite din membri ai Partidului Poporului.
Fără a pune în discuţie aspectele prozaice din activitatea parlamen tară, nu pot fi
neglijate anumite deficienţe ale acestei instituţii, care ţin, în pri mul rând, de nivelul
de înţelegere a sistemului democratic din acea perioa dă. Intoleranţa, subiectivismul
şi înverşunarea faţă de adversarii poli tici au reprezentat principalele deficienţe a
dezbaterilor parlamentare. Lupta parlamentară se desf ăşura adesea într-o atmosfer ă
de tensiune. Aprioric, tot ce făcea un adversar politic era r ău şi criticabil. Atunci
când argumentele concrete nu erau convingătoare se recurgea la violen ţe de limbaj,
care uneori degenerau în violenţe fizice.

Procesul de degradare a regimului democratic a cuprins şi institu ţia parlamentar ă, cu

consecinţe negative asupra întregii istorii naţionale. Fenomenul este vizibil dup ă anul
1930. Nu este întâmplător faptul că Parlamentul a fost ţinta atacurilor for ţelor de
extremă-dreapta, care nu acceptau ideea ca problemele ţării s ă fie dezb ătute şi
hotărâte într-un for politic larg reprezentativ.

Regretabil este însă şi faptul că factorii politici – partidele, regele, guvernele – au

avut propria lor contribuţie la discreditarea instituţiei parlamen tare. Au contribuit la
aceasta declaraţiile repetate ale partidelor din opozi ţie c ă nu recunosc legitimitatea
Parlamentului ales, de fiecare dată, după opinia lor, prin fraude şi violen ţe.

A contribuit monarhul prin folosirea abuzivă a dreptului consti tuţional de dizolvare a

Corpurilor legislative. Conform Constituţiei, durata parlamentului era de 4 ani, dar, în
fapt, între 1919-1937, numai de două ori (1922-1926 şi 1933-1937) s-a respectat acest
termen. În şase cazuri, noul guvern nici nu s-a prezentat în fa ţa parlamentului pentru
a-şi expune programul, dizolvarea acestuia făcându-se prin decret regal, f ăr ă a fi
existat un conflict formal între puterea executiv ă şi cea legislativ ă, care s ă justifice
din punct de vedere constituţional, actul dizolvării.

În acelaşi timp, guvernele au căutat să iasă de sub controlul parlamen tului, evitând
să dea răspunsuri la toate întrebările şi interpelările ce i se adre sau.

După 1933, când curentele de dreapta şi-au intensificat agita ţia politic ă, iar
principalele partide democratice au slăbit, măcinate de grave disensiuni interne, se
constată o întărire a puterii executive pe seama celei legislative. Pe aceast ă lege se
înscrie legea „deplinelor puteri” din 9 iulie 1934, prin care guvernul era autorizat ca
în perioada vacanţei parlamentare să ia pe cale de decrete-legi m ăsuri privind
simplificarea şi raţionalizarea serviciilor şi institu ţiilor publice, s ă revizuiasc ă
bugetele administraţiilor comerciale, să efectueze opera ţiuni de trezorerie, putând
modifica taxele în vigoare. Decretele-lege adoptate trebuiau supuse ratific ării
corpurilor legiuitoare în prima lor sesiune. Guvernul T ăt ărescu a recurs pe scar ă larg ă
la decrete-legi, fapt ce s-a repercutat negativ asupra rolului parlamentului.

Viaţa parlamentară din România întemeiată pe partidele politice va înceta odat ă cu

instaurarea regimului personal de către regele Carol al II-lea la 10 februarie 1938.
 Instituţia monarhică a constituit şi după Unirea din 1918 elementul cheie al vieţii politice.
Regele, potrivit Constituţiei din 1923, păstra puteri considerabile. Putea să-şi aleagă miniştrii
chiar şi din afara Parlamentului şi putea să-i demită după bunul plac, dar tradiţia îl obliga să ia în
considerare dorinţele partidului majoritar. Constituţia asigura de asemenea regelui puteri
legislative lărgite. Avea autoritatea de a sancţiona toate legile, dar acesta nu şi-a exercitat
niciodată dreptul de veto faţă de o lege trecută prin Parlament. Astfel, în practică, legiferarea
reprezenta o prerogativă exclusivă a Parlamentului. Dar Regele exercita largi puteri discreţionare
în interpretarea legilor prin intermediul dreptului său de a emite „regulamente”. Aceste regu-
lamente erau menite, în primul rând, să detalieze legile deja în funcţie, dând oficialităţilor
instrucţiuni amănunţite cu privire la aplicarea lor. De asemenea, Regele avea autoritatea de a
negocia şi de a încheia tratate de alianţă, acestea trebuind obligatoriu ratificate de Parlament. Cu
alte cuvinte, România în perioada 1919-1938 a fost din punct de vedere al regimului politic o
monarhie constituţională.
În ciuda unor dificultăţi cu care s-a confruntat monarhia a ieşit fortificată din război. Realizarea
reformelor agrară şi electorală, făurirea României Mari, precum şi succesele diplomatice obţinute
la Conferinţa de pace de la Paris, i-au adus o mare popularitate Regelui Ferdinand, numit acum şi
„Întregitorul”.
Coroana a fost pusă în dificultate de moştenitorul tronului, principele Carol, care a făcut din
aventurile sale sentimentale adevărate probleme de stat. În contextul greutăţilor prin care trecea
ţara şi Coroana în anii 1917-1918, Carol devenise sceptic în legătură cu perspectivele monarhiei
în România. Astfel, la 27 august / 9 septembrie 1918, el a părăsit unitatea militară pe care o
comanda (aflată la Tg. Neamţ) şi în ziua de 31 august / 13 septembrie 1918, s-a căsătorit la
Odessa cu Ioana Maria (Zizi) Lambrino. Carol săvârşise o dublă ilegalitate: dezertase şi era
pasibil de pedeapsa capitală; încălcase Statutul Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia
să se căsătorească cu persoane ce nu aparţineau unei familii domnitoare. În cele din urmă, după
îndelungate discuţii şi consultări purtate între Ferdinand, Carol şi principalii oameni politici,
principele acceptă anularea căsătoriei încheiată la Odessa.
La 1 august 1919 principele Carol a renunţat din nou la prerogativele sale de moştenitor al
Coroanei. La 8 ianuarie 1920 Zizi Lambrino a născut un copil, botezat Mircea Grigore, pe care
Carol l-a recunoscut ca fiul al său. După unele tergiversări, principele a acceptat la 20 februarie
1920 să declare „nulă şi neavenită” scrisoarea din august 1919. În cele din urmă, prin intervenţia
Reginei Maria, la 10 martie 1921 Carol se căsătorea cu principesa Elena, fiica regelui Constantin
al Greciei.
Un moment important pentru instituţia monarhică l-a reprezentat încoronarea Regelui Ferdinand
şi a Reginei Maria. În ziua de 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfăşurat în Catedrala
de la Alba Iulia, recent construită, numită şi „catedrala încoronării”, Regele Ferdinand şi-a pus
pe cap vechea coroană de oţel căreia i s-au adăugat însemnele Bucovinei, Basarabiei şi
Transilvaniei.
Câteva luni mai târziu, la 29 martie 1923, suveranul a promulgat Constituţia elaborată de
guvernul Ion I. C. Brătianu, fără a lua în considerare apelul insistent al partidelor de opoziţie de a
nu o sancţiona.
Regele Ferdinand a avut o încredere deplină în politica promovată de I. I. C. Brătianu, aşa
explicându-se menţinerea la putere a Partidului Naţional Liberal în cea mai mare parte a domniei
acestuia. O asemenea poziţie a suveranului nu era împărtăşită de principele moştenitor Carol,
care în mod ostentativ se pronunţa pentru creşterea prestigiului monarhiei, pentru înlăturarea
forţelor „oculte” de la Palat, pentru „eliberarea” regelui de sub tutela lui Brătianu. Atitudinea lui
Carol a nemulţumit pe Ferdinand, care deseori i-a atras atenţia să-şi revizuiască ideile şi
comportarea. La rândul său, guvernul, invocând prevederile constituţionale, s-a opus încercării
lui Carol de a transforma funcţiile onorifice pe care le deţinea, în calitate de moştenitor al
Coroanei, în funcţii efective.
Văzând că nu-şi putea atinge obiectivele, socotindu-se marginalizat, principele a decis să renunţe
la prerogativele sale şi să se stabilească în străinătate. În februarie 1925, Carol intră într-o nouă
complicaţie amoroasă cu Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a trimis o
scrisoare Regelui Ferdinand, prin care-l înştiinţa că renunţă „irevocabil” la prerogativele sale de
moştenitor al Coroanei. Demersurile făcute de prim-ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, au
fost infructuoase, Carol semnând la 28 decembrie 1925, o nouă scrisoare de renunţare, prin care
se angaja să nu revină în ţară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se întoarcă
decât cu autorizaţia suveranului.
De această dată, suveranul a decis să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei şi a cerut
convocarea unui Consiliu de Coroană. Întrucât la Sinaia în ziua de 30 decembrie 1925, Consiliul
de Coroană, după discuţii contradictorii, a acceptat punctul de vedere al regelui, susţinut cu
hotărâre de I. I. C. Brătianu. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a modificat
Statutul Casei regale luând act de renunţarea lui Carol, proclamându-l ca moştenitor al Coroanei
pe Mihai, fiul lui Carol, hotărând instituirea unei Regenţe (alcătuită din principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care
să exercite prerogativele monarhului în eventualitatea că Mihai s-ar urca pe Tron înainte de
vârsta majoratului (18 ani). În epocă, actul de la 4 ianuarie 1926 era considerat rodul acţiunii
preşedintelui Partidului Naţional Liberal. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga mai ales, au
contestat şi criticat cu vehemenţă actul de la 4 ianuarie, considerând că dinastia a fost sub-
ordonată liberalilor. Criza dinastică a devenit, aşa cum observa C. Argetoianu, pivotul politicii
româneşti.
Moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a creat o situaţie inedită: pentru prima dată în
istoria dinastiei a fost proclamat un rege minor (Mihai avea numai 6 ani), prerogativele
monarhului fiind exercitate de Regenţă.
Cei 13 ani de domniei a Regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului
român: perioada neutralităţii, participarea României la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi
Bucovinei, înfrângerile din toamna anului 1916 şi marile izbânzi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz din vara anului 1917. Deasupra tuturor acestor fapte şi evenimente se află făurirea statului
naţional unitar român în 1918. A urmat efortul pentru consolidarea României Mari, lupta pentru
reforme politice, economice şi sociale. Dincolo de avatarurile unei vieţi politice, adesea agitate,
se impune realitatea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă importantă pe
drumul dezvoltării. Ferdinand a fost un rege bun şi iubit de popor.
În perioada Regenţei (iulie 1927 - iunie 1930), monarhia a trecut prin cea mai dificilă etapă din
întreaga sa existenţă. Pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică devenise un decor şi
că întreaga putere se afla, de fapt, în mâinile lui I. I. C. Brătianu. Patriarhul Miron Cristea şi Gh.
Buzdugan – care-şi datorau înalta demnitate de regenţi lui I. I. C. Brătianu – erau covârşiţi de
personalitatea acestuia. Principele Nicolae – care nu avea nici o vocaţie pentru politică şi accepta
sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat cu bucurie – recunoştea şi el, autoritatea
deplină a preşedintelui P. N. L.
Dacă în timpul vieţii Regelui Ferdinand partidele din opoziţie nu au acuzat deschis pe suveran de
subordonare faţă de liberali, acum criticile la adresa Regenţei au devenit directe. Încă din
momentul morţii Regelui s-a conturat o grupare, reprezentată în primul rând de Partidul Naţional
Ţărănesc, care recunoştea Regenţa doar ca un fapt împlinit, supunând-o unor critici virulente,
ameninţând cu anularea actului de la 4 ianuarie şi cu aducerea lui Carol în ţară.
De altfel, la 31 iulie Carol şi-a manifestat public – printr-o declaraţie făcută ziarului parizian „Le
Matin” – dorinţa de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul.
Pentru a preîntâmpina orice încercare a fostului principe de a veni în România, I. G. Duca a
elaborat, la sugestia lui I. I. C. Brătianu, la 20 august 1927, documentul intitulat Instrucţiuni
permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe
Carol. Documentul avea în vedere diferitele ipoteze în care Carol s-ar putea întoarce în ţară şi
modul în care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze.
Moartea lui Ion. I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a lăsat un mare gol pe scena politică a
României. Regenţa a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii pe Vintilă
Brătianu. Acesta nu va reuşi să se menţină la putere, partidul său intrând într-un evident declin.
În noiembrie 1928, după o lungă şi vastă campanie de răsturnare a liberalilor de le putere, care a
culminat cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, Partidul Naţional Ţărănesc este adus la
conducerea statului. Noul şef al guvernului, Iuliu Maniu, a încercat să-şi subordoneze şi el
Regenţa. Prilejul potrivit s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gh. Buzdugan, iar Maniu a
acţionat pentru alegerea în Regenţă a lui Constantin Sărăţeanu, consilier la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, personaj obscur, fără o autoritate politică. Partidele din opoziţie, mai ales
P.N.L., dar şi unii membri ai P.N.Ţ. – precum Grigore Iunian – au protestat împotriva acestei
alegeri. Regenţa îşi pierdea astfel, şi mai mult din autoritate. Pe acest fond, la care se adăugau
efectele crizei economice, se dezvoltă un puternic curent carlist.
Susţinătorii reîntoarcerii în ţară a fostului principe moştenitor se recrutau din toate domenii vieţii
politice, economice şi culturale. Carliştii au devenit foarte activi şi au încercat să creeze în opinia
publică o atmosferă favorabilă reîntoarcerii lui Carol.
Analizând situaţia din ţară, Carol a desprins concluzia că existau condiţii favorabile revenirii lui
în ţară, fără sprijinul direct al vreunui partid, dar profitând de divergenţele existente între ele. La
6 iunie 1930 Carol a sosit pe neaşteptate în Bucureşti, fiind bine primit de preşedintele
Consiliului de Miniştrii şi de oamenii politici cu care a discutat în noaptea de 6/7 iunie 1930 la
Palatul Cotroceni. Iuliu Maniu i-a pus pretendentului la tron câteva condiţii: de a fi proclamat
regent, de a nu îngădui revenirea Elenei Lupescu şi de a-şi reface căsătoria cu principesa Elena.
Nereuşind să-l convingă pe Carol să accepte, şi neputând obţine adeziunea majorităţii miniştrilor
pentru punctul său de vedere Iuliu Maniu a demisionat din fruntea guvernului.
În ziua de 8 iunie 1930, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au hotărât anularea legilor din 4
ianuarie 1926 şi proclamarea ca rege a fiului mai mare al Regelui Ferdinand, sub numele de
Carol al II-lea, restaurându-se astfel ordinea dinastică.
Singurul partid politic care nu a acceptat „restauraţia” a fost Partidul Naţional Liberal. Gheorghe
Brătianu, care se pronunţase, în cadrul audienţei din 6/7 iunie, pentru proclamarea lui Carol ca
rege, a fost exclus din Partidul Naţional Liberal.
La 8 iunie 1930 s-a pus capăt crizei dinastice şi a început o nouă etapă în evoluţia monarhiei.
Carol al II-lea era un om cu o solidă pregătire intelectuală, a sprijinit efectiv instituţiile culturale,
a manifestat o preocupare statornică pentru modernizarea societăţii româneşti, pentru buna
înzestrare şi pregătire a armatei. În plan politic, activitatea a fost consacrată, cu prioritate, luptei
pentru preluarea efectivă a puterii în stat, pentru înlocuirea regimului întemeiat pe partidele
politice cu unul personal.
În prima perioadă a domniei sale (1930-1934), Carol al II-lea a acţionat pentru a impune
guverne de „uniune naţională”, care să nu se sprijine pe un partid politic, ci să depindă numai de
el. De asemenea, a făcut „curăţenie” la Palat, înlăturând oamenii din vremea lui Ferdinand şi pro-
movând tineri care-i erau devotaţi. Totodată, Carol a fixat Reginei Maria reşedinţa la castelul
Balcic, interzicându-i să mai desfăşoare activităţi politice. S-a stabilit ca mama moştenitorului
Tronului să poarte titlul de Majestatea sa, nu însă şi de Regină. Mihai a devenit „Mare Voievod
de Alba Iulia”. Treptat, Regele Carol al II-lea s-a înconjurat de o camarilă, care a devenit un nou
centru de putere politică în România, alcătuită din marii industriaşi şi bancheri (Max Auschnitt,
Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, Aristide Blanck), oameni politici (Mihail Manoilescu, Nae
Ionescu), prieteni personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu (Puiu Dumitrescu, Gabriel
Marinescu, Felix Wieder) etc.
În perioada mai 1934 – decembrie 1937, Carol al II-lea a acţionat pentru influenţarea
guvernului Gh. Tătărescu şi pentru pregătirea prin intermediul acestuia a terenului pentru
instaurarea unui regim al monarhiei autoritare. Printr-un întreg sistem de legi şi măsuri,
Tătărescu, la sugestia regelui, a acţionat pentru fortificarea guvernului cu „tineri” liberali, pentru
limitarea activităţii partidelor din opoziţie, pentru consolidarea poziţiei economice a grupării
industrial-bancare având în frunte pe Carol al II-lea. Guvernul a început să utilizeze tot mai
frecvent sistemul de conducere prin decrete-legi, ceea ce ducea la compromiterea unei instituţii
fundamentale a regimului democratic – Parlamentul. Spre sfârşitul mandatului său, guvernul
Tătărescu, deşi se folosea de firma P. N. L., devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al
II-lea.
O altă metodă utilizată de monarh a fost aceea de măcinare a partidelor democratice şi slăbirea
capacităţii lor de acţiune. Breşe serioase au fost făcute în P. N. L., Carol al II-lea reuşind să-i
atragă pe „tineri” în frunte cu Tătărescu, iar din P. N. Ţ. pe „centrişti”, din rândul cărora se dis-
tingeau Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Mihai Ralea, N. Costăchescu.
Pe aceeaşi linie se înscria sprijinirea organizaţiilor de extremă-dreaptă, Carol al II-lea şi camarila
jucând un rol important în crearea unor formaţiuni politice precum Frontul Românesc (în martie
1935, condus de Al. Vaida-Voevod) şi Partidul Naţional Creştin (în iulie 1935, condus de O.
Goga şi A. C. Cuza).
Manevrele lui Carol al II-lea vizând distrugerea sistemului politic întemeiat pe partide şi
instaurarea unui regim personal au întâmpinat opoziţia hotărâtă a formaţiunilor politice
democrate. Pentru apărarea regimului întemeiat pe Constituţia din 1923 s-au pronunţat: Partidul
Naţional Ţărănesc (cu excepţia „centriştilor”), Partidul Naţional Liberal (mai puţin tinerii),
Partidul Naţional Liberal – Gh. Brătianu, Partidul Radical Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul
Conservator, Partidul Social Democrat. Dintre oamenii politici, cea mai intensă campanie
împotriva camarilei şi a tendinţelor autoritare ale lui Carol al II-lea a desfăşurat Iuliu Maniu.
La expirarea celor patru ani de guvernare liberală, în noiembrie 1937, s-au organizat noi alegeri
parlamentare tot sub conducerea unui guvern Tătărescu. Desfăşurate într-o atmosferă de mare
confuzie politică, alegerile din 20 decembrie n-au dat câştig de cauză nici unui partid politic. În
aceste condiţii, Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a guvernului lui Octavian Goga,
preşedinte al Partidului Naţional Creştin, care obţinuse în alegeri abia 9, 15 % din voturi.
Partidele democratice erau derutate şi dezbinate, fapt ce a permis lui Carol al II-lea să acţioneze
decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.
Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938 regele l-a demis pe O. Goga şi a constituit un nou
guvern sub preşedinţia patriarhului Miron Cristea. În ziua de 11 februarie a fost decretată starea
de asediu pe întreg cuprinsul ţării, menţinerea ordinii publice şi siguranţei statului trecând în
mâinile autorităţilor militare.
Obiectivul spre care năzuise încă din vremea „exilului” şi care fusese urmărit cu atâta
perseverenţă după 8 iunie 1930, era atins: regimul democratic întemeiat pe partidele politice
sucombase, iar monarhia juca un rol activ, devenind principala forţă politică în stat. De la 10
februarie 1938 regele domnea, dar şi guverna efectiv. În aceeaşi lună s-a adoptat o nouă
Constituţie, iar prin Decretul-lege din 30 martie 1938 a fost interzisă activitatea partidelor
politice.