Deceniul 1990-2000 în România

Universitatea 1 Decembrie 1918; Specializarea: Istorie

Anul: II
Seminar: Introducere în Istoria Universală a României
Student: Hăprian Călin-Tudor
 Vedere de ansamblu
Primul deceniu postdecembrist poate fi caracterizat ca unul marcat de șocuri; cel politic, datorat adaptării la
noul sistem democratic după 40 de ani de dictatură, precum și de modul în care diverșii potentați ai vechiului
regim s-au adaptat și ei noului sistem; cel economic, datorat situației non-sustenabile al modelului economic
socialist și problemei adaptării economiei românești către piața liberă în noua situație economică; și cel
cultural: revărsarea bruscă a 40 de ani de schimbări culturale în masă peste o țară care nu a fost atinsă atât de
mult de aceste evoluții, contactul cu lumea exterioară fiind strict controlat pe vremea regimului comunist.

Problematica depășirii decalajelor politice, economice și culturale vor caracteriza primul deceniu
postcomunist.

De asemenea, poate fi apt caracterizat ca un deceniu al contrastelor: fiind marcat de contrastul “trecut”
(discrepanța majoră dintre ce a oferit regimul proaspăt înlocuit cu realitatea, precum și decalajele adunate de-a
lungul timpului), contrastul prezent (revărsarea a 40 de ani acumulați de evoluții culturale în Occident peste o
țară ținută în izolare) și contrastul viitor (creerea unei noi clase de oligarhi, baroni locali/milionari de carton, a
căror influență va deveni vizibilă în mai multe domenii, și problematica lor va ocupa un spațiu important în
dezbaterile publice în deceniile viitoare).

În genere, acest deceniu poate fi etapizat în mai multe perioade: perioada 1990-1996, dominată politic de Ion
Iliescu și FSN/succesorii (la rândul ei putând fi divizată în etapele 1990-92 și 1992-96) și perioada 1996-
2000, individualizată de președenția lui Emil Constantinescu și guvernarea CDR.
 Situația politică
România a început primul deceniu postcomunist sub hegemonia politică a Frontului Salvării
Naționale; o organizație eterogenă având în compoziție atât dizidenți și protestatari împoriva
regimului, dar și foști demnitari ai regimului.

Conducerea sa a fost asigurată de Ion Iliescu, un fost membru al PCR care, în ciuda unei
anterioare căderi în dizgrație, a reușit să reintre pe primul eșalon al politicii.

Primul guvern postdecembrist a fost format de către această organizație, sub conducerea lui
Petre Roman, dar curând, eterogenitatea FSN-ului va duce la primele sale probleme interne
de anvergură.

Juxtapoziția dintre foștii membri de partid, care păreau dornici să execute schimbări de
fațadă și să mențină o mare parte a arhitecturii regimului intactă, dar subtilizată “democrația
originală” și partea din societatea românească doritoare de reformă legitimă a dus la
fenomenul manifestărilor din Piața Universității și la redactarea Proclamației de la
Timișoara, reprezentativă a dorințelor acelei părți ale societății românești de a se rupe mai
ferm de trecutul comunist, mai ales faimosul punct 8 – interzicerea foștilor nomenclaturiști
de partid și a membrilor Securității de a candida pentru funcția de Președinte și pentru locuri
în Parlament.
Acest atac voalat asupra lui Iliescu nu a trecut neobservat. Odată cu câștigarea alegerilor
din mai 1990 (așa-numita Duminică a Orbului, atât după dată cât și după cât de evident era
că Iliescu va câștiga) în mod detașat, manifestațiile din Piața Universității au fost reprimate
violent prin refolosirea unei tactici folosite în Ianuarie; și anume, chemarea de mineri
înarmați din Valea Jiului să îi pedepsească pe așa-numiții “golani”.

După aceasta, a urmat perioada “democrației originale”; marcată de adoptarea prezentei

Constituții, anumite reforme instituționale și redenumiri ale altora, dar și de faptul că în
multe cazuri (de exemplu, presa sau economia) multe dintre aceste reforme au fost de
fațadă, politicul continuând să exercite un grad mare de influență. (Drept exemplu:
defăimarea, calomnia și insulta au continuat să fie fapte penale până în 2009, după o
tentativă de dezincriminare din 2006 blocată de CCR în 2007.)

Această perioadă a fost marcată de stagnarea economică, o relativă izolare pe plan

internațional și de apariția așa-numiților “milionari de carton”; apropiați ai guvernului, care
i-a răsplătit prin tratamente preferențiale, de pildă, ordonanțe specifice care ridicau tarifele
de import pentru perioade scurte, când veneau transporturile “cui trebuia”; acest mecanism
a permis unor figuri precum George Copos să strângă averi impresionante și să saboteze
competiția (în cazul lui Copos, a reușit să câștige competiția cu magazinul de electronice
GEPA prin aceste mijloace, vânzând mai ieftin în magazinul său, Ana).

A fost de asemenea o perioadă foarte propice înșelăciunilor, profitând de lipsa de educație

economică și financiară a românilor. Schema piramidală Caritas (1993) a fost cel mai
prevalent exemplu al acestei perioade, alt reprezentant apărând în scenă mai târziu.
Două puncte pot fi numite ca final al “democrației originale” – declarația de la Snagov din 1995,
în care se stabilea cursul strategic al politicii externe românești, și alegerile din 1996, care l-au
pus pe Emil Constantinescu în funcția de președinte și au adus principala opoziție la guvernare.

Această perioadă a fost marcată de instabilitate economică și politică, dar și de un curs mai ferm
al politicii externe. Revenind pe plan intern, încercările de reformă ale CDR au fost îngreunate de
eterogenitatea coaliției, și de lipsa de hotărâre a acesteia. Sub mandatul primului-ministru Victor
Ciorbea s-au realizat anumite progrese în acest sens, dar succesorul său, Radu Vasile, a fost
depășit de situație. Economia continua să se înrăutățească, inflația creștea, iar lucrurile nu păreau
că se vor îmbunătăți pe plan intern. Puține reforme au fost de fapt efectuate, privatizarea
Romtelecom nu a mers în modul așteptat –etc. Nici scurta numire a lui Mugur Isărescu,
guvernator al Băncii Naționale, ca prim-ministru nu a reușit să frâneze decăderea CDR.

Înrăutățind și mai mult situația a fost scandalul Fondului Național de Investiții, în care mii de
români s-au trezit că și-au pierdut economiile datorită colapsului acelei instituții, dovedită ca
fiind o fraudă ala Caritas. Legăturile guvernului cu arhitectul escrocheriei, Sorin Ovidiu Vântu,
prin persoana directorului CEC de atunci, Camenco Petrovici, care a garantat fondurile investite
și a permis afișarea logo-ului CEC în asociere cu FNI, au zdruncinat și mai tare încrederea
populației în guvernarea CDR, și a dus atât la reapariția în scena politică a fostului președinte Ion
Iliescu, cât și la ascensiunea Partidului România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor.
Alegerile din anul 2000 astfel au ajuns să fie între cei doi, candidatul sprijinit de CDR, Mugur
Isărescu, pierzând în primul tur. Puși în fața unei posibile președenții Vadim Tudor, România i-a
acordat lui Iliescu un al doilea tur complet; dar acesta nu va fi în prim-plan în următorii patru ani,
în lumina reflectoarelor venind prim-ministrul Adrian Năstase.
 Manifestație de stradă în urma victoriei lui Emil Constantinescu
și a CDR în alegerile din 1996

Infama primă pagină a Adevărului din ziua

“Duminicii Orbului”; goală cu excepția lozincii FSN

Vadim Tudor în campanie pentru alegerile din 2000

GEPA Electro Center, primul magazin de electrocasnice din țară
Din astfel de târguri, cu marfă de cele mai multe ori adusă din Turcia sau
alte astfel de țări, a renăscut capitalismul românesc la nivelul cel mai de jos.

“Nu ne vindem țara”, slogan controversat al părții din

populație care se opunea reformelor economice semnificative;
origine sa totuși este controversată, fiind probabil să izvorască
Caracterul mucalit al lui Radu Vasile (aici punându-i cornițe lui Petre Roman)
de la nivelele superioare ale puterii.
nu s-a pretat pentru funcția de premier.
 Mineriadele
Termenul de mineriadă desemnează manifestațiile armate ale minerilor din Valea Jiului, veniți înspre capitală
din diverse motive, fie la cererea guvernului, fie din proprie inițiativă.

Mineriadele au fost un fenomen recurent de-a lungul anilor 90, fiind și o manifestare a dorinței acestora de a-
și păstra statutul privilegiat din perioada comunistă, dar și a puternicei lor tradiții de autogestiune și
sentimentul de apartenență într-un grup elitar, aparte, manifestate și în greva din 1977. Conduși de Miron
Cozma, aceștia și-au arogat un rol determinant în politica de stat, mai ales în discuțiile legate de reforma
economică.

La număr, acestea au fost 7. Prima mineriadă a survenit în ianuarie 1990, împotriva protestatarilor anti-FSN
din Piața Universității, cu ocazia transformării acestuia în partid. A doua mineriadă a avut loc în circumstanțe
similare, o lună mai târziu. Cea mai faimoasă a fost cea din iunie 1990, când minerii au reprimat cu furie
protestele anti-guvernamentale (re)izbucnite după alegerile din mai. Rolul președintelui în aceste evenimente
este unul negativ, mai ales datorită faimoasei mulțumiri aduse minerilor după reprimarea
manifestațiilor.Bilanțul este unul incert, iar președintele Iliescu este acuzat de crime contra umanității în acest
caz.

Minerii și-au arătat puterea politică în septembrie 1991, când zece mii au venit la București și au protestat în
forță împotriva reformelor economice adoptate de guvernul Roman, și cerând salarii mai mari și condiții mai
bune de lucru. Apoi, aceștia au atacat Palatul Victoria, unde forțele de ordine au stat la o parte. Acest incident
a dus la demisia premierului Petre Roman și, ulterior, la scindarea FSN; deși dezacordurile dintre gruparea
acestuia și cea a lui Iliescu erau deja în creștere. După aceasta, mai mulți mineri au mers către Palatul
Cotroceni. De data aceasta însă, gărzile au fost pregătite, iar minerii au eliberat zona după o serie de rafale cu
alice.
După perioada de stagnare și venirea la putere a CDR, accelerarea privatizărilor și șocul
economic au dus la două noi rebeliuni ale minerilor.

La începutul anului 1999, 20000 mineri conduși de Miron Cozma au luat calea
Bucureștiului, cerând oprirea închiderii planificate a două mine. Guvernul Radu Vasile a
încercat să îi oprească, dar aceasta a dus la așa-numita “bătălie de la Costești”, când cei
2000 de jandarmi trimiși să îi oprească au fost înconjurați, și trei sferturi luați ostatici.
Președintele Emil Constantinescu a declarat starea de urgență.

Situația era foarte tensionată, și astfel, s-a ajuns la așa-numita “Pace de la Cozia”, unde
premierul a cedat în fața lui Miron Cozma și i-au acceptat revendicările, minele nemaifiind
închise.

Mineriada din 1991 și cea din ianuarie 1999 au marcat apogeul puterii minerilor; dând jos
un guvern și obligând altul să ofere concesii.

Peste o lună, în schimb, odată cu vestea că Miron Cozma a fost condamnat la 18 de ani de
închisoare pentru mineriada din 1991. Minerii au pornit din nou spre capitală, dar de data
asta, guvernul a fost pregătit, înfrângându-i în apropiere de Stoenești și arestându-l pe
Miron Cozma. Astfel, puterea lor a fost în mod decisiv frântă.
Imagini reprezentative ale mineriadelor
 Situația maghiară
Cea mai mare și influentă populație minoritară din țară este cea maghiară, influență
exprimată mai ales prin organul său politic, Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România, formată imediat după revoluție pe 25 decembrie 1989. UDMR a apărut pe
fondul politicii anti-minoritare duse de regimul ceaușist (deși existau așa-numitele
Consilii ale Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară, puterea acestora a fost
constant redusă).

Dornici să dea cel puțin impresia că se îndepărtează de trecut, noua conducere a anunțat
printr-un comunicat că va oferi concesiuni minorităților naționale: recunoașterea
drepturilor legale ale acestora precum și un cadru legal nou, care va include: dreptul de
utilizare al limbii materne, păstrarea tradițiilor și legăturilor cu țara-mamă, o nouă lege a
minorităților naționale și un minister aferent. Curând însă, se va dovedi că o mare parte
din acest comunicat vor rămâne doar vorbe în vânt; Doina Cornea menționând că, în
ciuda nevoii de a inversa politica discriminatorie din regimul comunist, nu trebuie să se
ajungă la acceptarea școlilor separate sau autonomia teritorială.
Cu toate acestea, în paralel au apărut diverse organizații naționaliste, dornice să
prevină pierderea influenței românești în teritoriile locuite de maghiari. Înrăutățind
situația a fost plecarea multor români stabiliți în teritoriile maghiare din anii 1980,
lăsând unele instituții statale fără personal în anumite localități; iar pentru a încerca să
își îndeplinească promisiunile făcute maghiarilor, dorințele vechilor cadre, majoritar
etnici români, trebuiau ignorate, ceea ce a contribuit la adăugirea unei dimensiuni
etnice tranziției și așa zbuciumate din comunism.

Ca eveniment iconic, se remarcă conflictul din Târgu Mureș, ale cărui rădăcini încep
să se întrevadă în februarie 1990, dintr-o dezbatere privind separarea liceelor locale în
instituții separate pentru români și maghiari, și din activitatea organizației naționaliste
“Uniunea Vatra Românească”.

Astfel, în Martie, o serie de evenimente începute de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni

(15 martie), și anume arborarea drapelului maghiar și înlocuirea a mai multor
inscripții din limba română au dus la intensificări ale provocațiilor, de la lozinci
antimaghiare/antiromânești până la lupte de stradă.
Toate acestea au culminat în evenimentele din 19 și 20 martie. În prima zi, în urma
unei manifesații maghiare cerând redeschiderea școlilor în limba maghiară, mai mulți
săteni veniți din jurul orașului au atacat sediul UDMR din oraș, fiind afectate însă și
sediile PNL și PNȚ, fiind remarcată absența forțelor de ordine din zonă.

În ziua următoare, s-a format o mare manifestație maghiară în centrul orașului, care
cerea intervenția autorităților statului. Însă, în același timp, românii au organizat o
contrademonstrație, ambele în centrul orașului și delimitate de un slab coridor de
poliție. Tensiunile au fost înrăutățite de prezența agitatorilor în ambele grupuri.

Au urmat ciocniri și bătălii de stradă soldate cu victime și răniți, românii fiind la un

moment dat ajutați de sătenii veniți din împrejurimi, dar și maghiarii la rândul lor
primind întăriri. Autobuze au fost incendiate, sătenii bătuți. În acest context s-a
remarcat cazul Mihăilă Cofariu, un sătean român bătut grav de maghiari și prezentat la
un moment dat ca fiind de fapt un maghiar bătut de români. Conflictul s-a terminat
seara târziu, final accelerat de sosirea armatei, dar tensiunile au continuat o perioadă.

Bilanțul oficial a fost de 5 morți și 278 de răniți, iar evenimentele rămânând

controversate; maghiarii acuzând statul român de impotență și de lipsă de voință să îi
protejeze. La rândul ei, presa a avut un rol incitant, cea românească răspândind o
narativă cum că românii erau terorizați și trebuiau să părăsească regiunea, iar cea
străină punând emfază pe situația maghiară în detrimentul românilor care au fost
maltratați.
Într-un final, tensiunile s-au aplanat gradual, iar pe parcursul deceniului, au avut loc
negocieri important sprijinite de SUA, Consiliul Europei și ONG-ul “Proiectul pentru
Relații Etnice”, susținut de ambasada SUA, care au dus la deblocarea acestui impas al
relațiilor dintre România și Ungaria; impas soluționat complet în 1996, odat România
angajându-se să protejeze drepturile minorităților naționale, dar admițându-se rezerva
privind autonomia teritorială pe bază etnică sau drepturi colective speciale.

După alegerile din 1996, UDMR a fost cooptat la guvernare, iar regimul minorităților s-a
îmbunătățit rapid, prin adoptarea de noi legi favorabile și participarea UDMR la
guvernare. Integrarea euroatlantică a dus la aderarea la mai multe convenții dedicate
protecției moștenirii culturale ale minorităților: Convenția Europeană a Drepturilor
Omului în 1994, Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în 1995.

Controverse legate de practica clientelismului în teritoriile guvernate de UDMR, precum

și de o anumită reticență a statului de a se conforma tuturor prevederilor legale privind
protecția minorităților (fapt îngreunat de prezența a 598 acte legislative în vigoare în
2017, implementarea lor fiind pe alocuri greoaie), dar per total, maghiarii se bucură de
un grad de reprezentare semnificativ, îmbunătățire majoră comparată cu situația din
1990.
 Partidele politice
Odată cu transformarea RSR în România de astăzi, partidul unic a încetat să mai
existe, și astfel a apărut un vid umplut rapid de către Frontul Salvării Naționale.
Transformat în partid curând după revoluție, acesta a început curând să cadă victimă
facțiunilor interne, scindându-se după doi ani în două partide: Frontul Democrat al
Salvării Naționale, centrat pe Ion Iliescu, și Frontul Salvării Naționale, mai mic,
centrat pe Petre Roman.

În acest timp, profitând de oportunitatea oferită de regim, reprezentanți ai exilului și

diverse figuri rămase în țară au reînființat partidele istorice: PSDR, PNL și PNȚ;
cele două din urmă fiind cele mai populare. Pe lângă acestea, au apărut o sumedenie
de partide noi și pestrițe, acoperind nișe diverse, de la ecologism (Partidul Ecologist
Român), la naționalism (Partidul Unității Naționale a Românilor), profitând de
numărul scăzut de semnături necesar pentru înființarea acestora.

Acest lucru a dus la formarea de coaliții și alianțe electorale, cele mai cunoscute
fiind așa-numitul “Patrulater roșu” din perioada 1992-96 (oficializat în 1995) și CDR
(1991-2000)
FDSN-ul și FSN-ul curând vor renunța la numele de inspirație revoluționară, adoptând în
1993 numele de PDSR (Partidul Democrației Sociale în România) și PD (Partidul
Democrat). Tot în același an, PDSR-ul va intra într-o strânsă legătură guvernamentală cu
partidele naționaliste PUNR (Partidul Unității Naționale a Românilor) și PRM (Partidul
România Mare), precum și cu Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul prim-ministru
din perioada lui Ceaușescu, Ilie Verdeț, formând o alianță informală, formalizată în 1995,
cunoscută ca “Patrulaterul roșu”.

De cealaltă parte a eșichierului politic a fost Convenția Democrată Română, formată în

anul 1991 în jurul mai multor formațiuni politice și asociații civice, dar predominant pe
PNȚ, PNL și PSDR. Componența sa se va schimba în timp sub imperiul tensiunilor și
conflictelor politice, dar va rezista până în anul 2000, când se va destrăma prin ieșirea
PNL-ului din alianță pentru a candida pe liste proprii; patidele rămase vor forma alianța
“Convenția Democrată Română 2000”, dar aceasta se va destrăma în urma eșecului
electoral din acel an, nereușind să intre în Parlament.
 Situația economică
România a intrat ca o țară relativ săracă europeană în comunism, și a ieșit într-un mod
similar. Deși economia țării s-a schimbat din punct de vedere structural, ponderea
industriei crescând datorită politicii de industrializare forțată a regimului, decalaleje țării
în raport cu Occidentul au crescut, datorită ritmului mai alert de dezvoltare al acestuia
prin prisma mai multor aspecte.

În majoritatea indicatorilor economici, România se afla pe ultimele locuri din continent.

De la valoarea producției industriei prelucrătoare la indicatori indicativi asupra nivelului
de trai (consumul mediu zilnic de calorii/proteine de origine animală) până la speranța de
viață (71 de ani în 1989) și mortalitatea infantilă (cea mai ridicată în 1989 după Albania),
starea de fapt a României nu era deloc încurajatoare.

Luând în considerare și indicatorii sintetici (PNB/PIB la paritatea PPP), reiese o imagine

similară, înrădăcinată și mai profund de o analiză a decalajelor istorice în raport cu
continentul: orice progres realizat de țară a fost comparativ modest, iar decalajele s-au
adâncit în raport cu continentul.
Nivelul economic al României, în context european, în 1989
 Ponderea sectorială în economie în
Produsul intern brut pe cap de locuitor în România și anii 90
alte state postcomuniste în deceniul de tranziție
Indicatori macroeconomici în anii 1990; de remarcat șocurile din 1991-92 și 1996-98
Noua conducere se confrunta cu această problematică a îmbunătățirii situației economice;
soluțiile alese de aceasta în prima etapă a deceniului pot fi descrise drept populiste și
haotice. De la anularea tarifării progresive a energiei electrice și retrocedarea părții sociale a
cetățenilor din capitalul social al întreprinderilor, precum și continuarea susținerii coloșilor
industriali care produceau în continuare, în ciuda lipsei unor piețe de desfacere și a unei
oferte pentru produsele respective, tranziția a fost realizată într-un mod ezitant și haotic în
același timp;

- ezitant pentru că o mare parte dintre elitele vremii (foști nomenclaturiști/membri și

colaboratori ai poliției secrete) au dorit să controleze acest proces pentru a ieși cât mai bine
de pe urma acestuia;

- și haotică prin prisma faptului că un cadru legal pentru realizarea multor activități
economice fie nu exista, fie era confuz (noi legi fiind adoptate în timp ce legile vechi erau
încă în viigoare, nefiind abrogate și ducând la confuzii legale), permițându-le mai multor
figuri să se îmbogățească prin mijloace licite sau ilicite (de la clasicul exemplu al traficului
de țigări/blugi din Turcia la devalizări de bănci – cazul Ilie Alexandru și Bancorex)
Orice discuție despre politica economică a anilor 1990 trebuie să aibă în vedere această
reformă economică. Principalele puncte care trebuiau atinse erau: liberalizarea prețurilor,
stabilirea unui cadru pentru activitatea pieței bancare, restituirea proprietăților și
terenurilor acaparate prin naționalizare și gestionarea înteprinderilor.

În cazul proprietăților, s-au înregistrat succese modeste dar lente. Prima lege a restituirilor
(1991) a limitat pământurile retrocedate la 10 hectare, și excludea pădurile din acest
proces. Lipsa evidenței cadastrale a pământurilor (legea cadastrului fiind adoptată în
martie 1996), abuzurile autorităților locale a pozițiilor lor din comisille de împropietărire
au contribuit la caracterul anevoios al acestui proiect. Abia în următorul deceniu, începând
cu anul 2000, proprietarilor li se va permite să facă cereri de restituire pentru terenuri mai
întinse (50 de hectare teren agricol de familie, 30 de pădure), iar problema pământurilor va
continua să fie una presantă. În chestiunea apartamentelor din blocuri, acestea au fost rapid
vândute proprietarilor la prețuri foarte mici.

În cazul întreprinderilor, privatizarea acestora s-a făcut de multe ori abuziv, cu puține
povești de succes. Instabilitatea instituțională și suspiciunea multor figuri din sălile puterii
față de noul model (ca exemplu, președintele Senatului de atunci, Alexandru Bârlădeanu
au dus la un volul redus al investițiilor străine și a dus la acapararea multor astfel de
întreprinderi de apropiați ai puterii, care la rândul lor au început să le devalizeze.
Cu toate aceste considerente, privatizările au fost executate cu “jumătate de mână” până la
preluarea guvernării de către CDR. Aceștia au început să aplice unele măsuri de
restructurare care guvernele anterioare nu le-au realizat, dar acest lucru a cauzat un șoc
economic în mijlocul deceniului, ale cărui efecte s-au resimțit până în 1999.

În timpul guvernării Văcăroiu, metoda aleasă a fost așa-numita “cuponiadă”: 70% din
proprietatea de stat a fost transferată către Fondul Proprietății de Stat, care să le privatizeze,
și 30% atribuite celor cinci Fonduri ale Proprietății Private, repartizate regional. Cetățenii
aveau “cupoane”, certificate de proprietate care le puteau subscrie acestor fonduri sau unor
societăți subscrise acestora; acestea însă nu erau nominale, ducând la apariția unei piețe
negre a acestora, de care a profitat o castă redusă ca număr, majoritatea populației României
ieșind din vechiul regim cu o educație financiară precară; regimul reușind o “dezalfabetizare
economică” masivă.

În 1996, va avea loc o schimbare de politică, statul începând transformarea anumitor regii
autonome în societăți comerciale și privatizarea anumitor mari întreprinderi, cu rezultate
mixte: în această perioadă, marile privatizare ale perioadei au fost cele ale Romtelecom și
Uzinele Dacia, iar investițiile străine directe au crescut masiv; de la o medie de 340
milioane dolari americani în perioada 1994-96 ajungând la peste 1,2 miliarde dolari SUA în
1997. Multe societăți și întreprinderi în schimb au fost gestionate greșit, ajungând fie să fie
vândute iar noul proprietar să o gestioneze greșit (cazul Combinatului Siderurgic Reșița), fie
să fie căpușate în continuare (cazul Sidex, printre altele).
Prăbușirea sistemului supradimensionat și ineficient de coloși industriali din epoca anterioară a
fost acompaniată și de o scădere semnificativă a nivelului de trai și al puterii de cumpărare.
Șocurile economice și liberalizarea prețurilor din 1992 a dus la apariția unei inflații galopante,
devenită caracteristică perioadei. Afectând și mai mult situația a fost introducerea pensionării
anticipate, ceea ce a dus la o scădere observabilă a forței de muncă din industrie către
agricultură și sectorul terțiar, în paralel cu scăderea productivității.

Rata șomajului a crescut vertiginos (atingând un vârf de 11,8% în 1999) , la fel și numărul
pensionarilor (dublându-se până la sfărșitul deceniului, de la 2,2 milioane în 1989 la peste 4
milioane în 1998) a dus la noi greutăți pentru sistemul de asigurări sociale, deficitele fondului
de pensii crescând simțitor.

Perioada a fost martora multor alte fenomene precum: apariția unei vaste piețe negre/gri a
contrabănzii de bunuri, așa-numita naționalizare a valutei din 1991 (măsura controversată a
guvernului Stolojan de obligare a firmelor să schimbe valuta în lei la curs fix pentru a cumpăra
combustibil pentru iarnă), colapsul exporturilor și creerea unui deficit al balanței comerciale
(Importurile oficiale: 1989 – peste 8 miliarde dolari, 1990: 9,2 miliarde; exporturile: peste 10
miliarde dolari în 1989, sub 4.3 miliarde în 1991), dar o mare parte a dificultăților tranziției
pot fi explicate prin realizarea sa lentă, ce a dus la întârzierea unei posibile redresări, care a
început să se întrevadă începând cu anul 2000.
 Probleme de politică externă
Politica externă a României în anii 90 poate fi, la fel, repartizată pe cele două etape ale
deceniului.

În perioada “democrației originale”, România se afla într-o relativă izolare față de Occident,
conducerea manifestând o preferință continuă pentru sfera de influență rusească; cel mai vizibil
indiciu fiind tratatul cu URSS din 1991, semnat pe 5 aprilie al acelui an, dar neratificat de către
Parlament și aspru denunțat în presa locală. În perioada acestui mandat al său, Ion Iliescu a
întreprins puține vizite în străinătate, cea mai notabilă fiind cea din 1994, în Franța condusă de
François Mitterand, și teorizată a fiind posibilă doar datorită convingerilor de stânga împărtășite
de cei doi.

Eșecurile interne și situația economică precară au convins gradual eșaloanele superioare ale
guvernării că “democrația originală” era nesustenabilă; astfel, în ultimii ani ai mandatului, a fost
semnată Declarația de la Snagov, prin care s-a concretizat obiectivul de aderare la structurile
euroatlantice.
Drumul către integrare în acestea a fost brăzdat de către guvernarea CDR, cu mai multă
convingere față de guvernul anterior. În timpul mandatului lui Emil Constantinescu, s-au
stabilit relații mai trainice cu țările occidentale, lucru concretizat în vizita președintelui
Statelor Unite, Bill Clinton, la București pe data de 11 iulie 1997, vizită în care a fost
anunțat parteneriatul strategic SUA-România.

Calea României către Occident a fost ajutată și mai mult de o oportunitate apărută în
urma unei tragedii din regiune. În 1999, ca răspuns asupra politici de purificare etnică a
regiunii Kosovo de către regimul lui Slobodan Miloșevici, NATO a dispus bombardarea
aeriană a Iugoslaviei. În acest context, România și-a disponibilizat spațiul aerian alianței
și l-a închis rușilor, în ciuda opiniei publice care gravita către Iugoslavia.

Acest gest a generat mult capital de imagine țării, consacrând și mai mult calea integrării
euro-atlantice. Răsplata României a venit în mai 1999, odată cu vizita prim-ministrului
britanic Tony Blair, care a anunțat că va face tot posibilul ca România să primească
invitația de aderare la Uniunea Europeană la summit-ul de la Helsinki din iarna acelui an.

Desigur, trebuie menționată situația din Moldova din 1992, unde, în ciuda sentimentelor
pro-Moldova ale populației, România a ales să nu intervină în conflictul din Transnistria.
Politica României față de țara vecină a fost una confuză și ezitantă, Adrian Năstase
declarând în 1991 două lucruri: mai întâi că nu trebuie realizată o unificare imediată și să
stârnească conflicte, în martie, apoi că România așteaptă o unificare în trei etape, în
august.
Președintele Emil
Constantinescu, împreună cu Bill
Clinton în 1997 (sus) și Tony
Blair în 1999 (dreapta)
 Concluzie
Deceniul 1990-2000 a fost unul foarte complex, marcat de șocul tranziției economice,
politice și culturale de la sistemul comunist cu planificare de stat la cel democrat de piață
liberă.

A fost și unul dominat de contraste; pentru o mare parte fiind un “deceniu pierdut” marcat de
stagnare economică și de pierderea multor certitudini, dar pentru mulți “antreprenori”,
legitimi sau nu, a fost o perioadă în care era foarte ușor să te îmbogățești. La fel, pe plan
politic situația a fost una efervescentă, marcată atât de hegemonia “patrulaterului roșu” în
prima parte a deceniului, cât și de guvernarea unei coaliții pestrițe și fragmentate intern,
marcând adaptarea poporului român la un sistem pluripartidic după patruzeci de ani de
monopartidism, cu toate dificultățile aferente unei astfel de tranziții.

Dificultățile perioadei au fost ulterior ușurate pe parcursul timpului, când creșterea

economică s-a relansat în deceniul următor, perioadă în care demersurile de politică externă
au dus la aderarea la NATO în 2004 și UE în 2007. Multe regiuni încă suferă de pe urma
“deceniului pierdut”, dar relansarea economiei oferă speranță pentru atenuarea decalajelor
interne și externe în viitor.
 Președinții și premierii perioadei

Petre Roman, premier 1990-1991

Theodor Stolojan, premier 1991-
Ion Iliescu (președinte 1990- Emil Constantinescu, 92
1996, 2000-2004) președinte 1996-2000)

Mugur Isărescu, premier

1999-2000
Nicolae Văcăroiu, premier 1992-1996 Victor Ciorbea, premier 1996-1998 Radu Vasile, premier 1998-1999
 Bibliografie
• Recorder, 30 de ani de democrație în România, https://www.youtube.com/watch?v=uUbN6DXJwFg , 2019
• Wikisource, Proclamația de la Timișoara, https://ro.wikisource.org/wiki/Proclama%C8%9Bia_de_la_Timi%C8%99oara, accesat la data de 18.05.2022
• Voican, Maria; Iacob, Simona; Post-Revolution Romania, 1990: The manifestation in Timișoara – the adoption of the Proclamation- ; https://www.agerpres.ro/english/2020/03/11/post-revolution-romania-1990-the-
manifestation-in-timisoara-the-adoption-of-the-proclamation—463732 , Agerpres, 11 martie 2020, accesat la data de 18.05.2022
• Szabo, Vasile-Lucian; The Proclamation of Timișoara: From reform proposals to the civic and media confrontation, Cross-Cultural Management Journal, vol. 17,
https://www.researchgate.net/publication/289962751_THE_PROCLAMATION_OF_TIMISOARA_FROM_REFORM_PROPOSALS_TO_THE_CIVIC_AND_MEDIA_CONFRONTATION, Timișoara 2015, accesat la
data de 18.05.2022
• Murgescu, Bogdan: “România și Europa: Acumularea decalajelor economice, 1500-2010”, Polirom, Iași 2010
• Burakowski, Adam: “Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), Geniul Carpaților”, Polirom, Iași, 2016
• Salat, Levente; Novák, Csaba Zoltan; “Etnicitate, naționalism și regimul minorităților”, pg. 85-104 în: Stan, Lavinia; Vancea, Diane; (ed.) “România postcomunistă – trecut, prezent și viitor”, Polirom, Iași, 2017
• Gross, Peter; “Modificări spectaculoase, dar puține schimbări în presă”, pg. 153-174, în: Stan, Lavinia; Vancea, Diane; (ed.) “România postcomunistă – trecut, prezent și viitor”, Polirom, Iași, 2017
• Gallagher, Tom; “Social-democrații fără inimă. Rolul negativ al PSD-ului în democrație”, pg. 198-220, în: Stan, Lavinia; Vancea, Diane; (ed.) “România postcomunistă – trecut, prezent și viitor”, Polirom, Iași, 2017
• Stan, Lavinia; Vancea, Diane; “House of Cards. Președenția de la Iliescu la Băsescu “, pg. 221-246, în: Stan, Lavinia; Vancea, Diane; (ed.) “România postcomunistă – trecut, prezent și viitor”, Polirom, Iași, 2017
• Musteață, Sergiu; “Morala (neînvățată a Unirii Basarabiei cu România”, pg. 117-144Cioroianu, Adrian (ed.); “Un centenar și mai multe teme pentru acasă – Ce au învățat și ce nu au învățat românii din ultimul secol de
istorie”; Polirom, Iași, 2018
• Ramadan, Alexandru; “23 de ani de la luptele de stradă dintre români și maghiari de la Târgu Mureș”, https://adevarul.ro/locale/targu-mures/astazi-implinesc-23-ani-luptele-strada-romani-maghiari-targu-mures-
1_51498c9400f5182b852f807c/index.html, Adevărul, 20 martie 2013, accesat la data de 19.05.2022
• Mincan, Mihai; “Târgu-Mureș: Conflictul din martie ’90 a fost forțat și de presă”, https://adevarul.ro/locale/targu-mures/targu-mures-conflictul-martie-90-fost-fortat-presa-1_50bd3ed47c42d5a663c8fcef/index.html,
Adevărul, 15 martie 2010, accesat la data de 19.05.2022
• Arun, George, “Alianțele politice, un eșec anunțat”, https://www.dw.com/ro/alian%C8%9Bele-politice-un-e%C8%99ec-anun%C8%9Bat/a-60822753, Deutsche Welle, 18 februarie 2022, accesat la data de 19.05.2022
• Latham, E.; Hitchins, Keith Arnold; Cucu, Vasile S.; Turnock, David; "Romania." Encyclopedia Britannica, ultima editare 21 mai 2022, accesat la data de 19.05.2022, https://www.britannica.com/place/Romania
• Blocker, Joel; “Romania/Hungary: Historic Basic Treaty Signed Today”, https://www.rferl.org/a/1081535.html , Radio Free Europe, 9 septembrie 1996, accesat la data de 20.05.2022
• Vălică, Carmen; “1991-2021 –Înțelegeri eșuate în politica românească”, https://romania.europalibera.org/a/politica-romania-coalitii-aliante/31500870.html, Radio Europa Liberă, 17 octombrie 2021, accesat la data de
20.05.2022,
• Redacția Digi24, “1990, anul zero. Restituirea proprietăților, făcută doar pe jumătate. Cum s-a ajuns la plângeri la CEDO și anchete DNA“, https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-
restituirea-proprietatilor-facuta-doar-pe-jumatate-cum-s-a-ajuns-la-plangeri-la-cedo-si-anchete-dna-441267, Digi24, 24.09.2015, accesat la data de 19.05.2022
• Redacția Digi24, “1990, anul zero. Nouăzeci de partide au apărut în doar câteva luni“, https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-nouazeci-de-partide-au-aparut-in-doar-cateva-luni-351518,
Digi24, 26.01.2015, accesat la data de 19.05.2022
• Redacția Digi24, “1990, anul zero. Economia după Revolușie: reforme sabotate ideologic”, https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-economia-dupa-revolutie-reforme-sabotate-ideologic-
440864, Digi24, 23 septembrie 2015, accesat la data de 19.05.2022
• Redacția Digi24, “1990, anul zero. Blocurile comuniste, vândute ieftin imediat”, https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-anul-0-blocurile-comuniste-vandute-ieftin-imediat-441188, Digi24, 24
septembrie 2015, accesat la data de 20.05.2022
• Redacția Digi24, “1990, anul zero. 25 de ani de la “Duminica Orbului”, ziua primului vot democratic postcomunism” https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/25-de-ani-de-la-duminica-orbului-ziua-
primului-vot-democratic-postcomunism-393735, Digi24, 20 mai 2015, accesat la data de 20.05.2022
• Redacția Adevărul, “1990-1992 – Mineriadele au fost deciziile politice care au afectat cel mai grav economia”, https://adevarul.ro/news/eveniment/1990-1992--mineriadele--fost-deciziile-politice-afectat-mai-grav-
economia-1_50bd3c9d7c42d5a663c8d0bb/index.html, Adevărul, 20 iunie 2010, accesat la data de 21.05.2022
• Redacția Adevărul, “1992-1996 – Epoca liniștii și stagnării cu Iliescu și Văcăroiu”, https://adevarul.ro/news/eveniment/1992-1996-epoca-linistii-stagnarii-iliescu-vacaroiu-1_50bd3eb47c42d5a663c8fa2b/index.html,
Adevărul, 20 iunie 2010, accesat la data de 20.05.2022
• Redacția Adevărul, “1996-2000 – Deziluzia CDR: Mult haos, puțină reformă”, https://adevarul.ro/news/eveniment/1996-2000-deziluzia-cdr-haosputina-reforma-1_50bd3cce7c42d5a663c8d3ce/index.html, Adevărul, 20
iunie 2010, accesat la data de 20.05.2022
• Verdery, Katherine: “Faith, Hope and Caritas in the Land of the Pyramids: Romania, 1990 to 1994”, Comparative Studies in Society and History, vol. 37, no. 4, pp.625-669, octombrie 1995, Cambridge