I. Preambul la apariția mișcării Junilor Turci.

Secolul XIX reprezintă o perioadă în care Imperiul Otoman cunoaște o serie de

modificări interne, determinate de mai multe cauze. Pe de o parte, limbile străine încep să fie
considerate importante, Biroul de Traducere al Otomanilor fiind primul grup care introduce
studierea acestora.

Ierarhia otomană cunoaște și ea o serie de schimbări; Dacă până în 1826, Ienicerii erau
cea mai importantă grupare, după desființarea lor în 1826, statul otoman cunoaște o perioadă de
instabilitate puternică. Deși, pentru un timp, sultanul reușește să preia puterea de facto în
interiorul statului, el va fi subordonat treptat unei clase birocratice. Printr-o răsturnare de situație,
sultanul Abdul-Hamid al II-lea va prelua frâiele puterii la 2 ani după urcarea sa la tron, iar în
1878 va suspenda constituția pe care chiar el a aprobat-o, instaurând un regim autoritar. În ciuda
acestui eveniment, el a preluat un stat măcinat de o criză economică profundă, cauzată de
predecesorul său, Abdul-Aziz. În multe cazuri, funcțiile cele mai importante în cadrul
provinciilor erau „vândute”, iar acest proces ducea des la sărăcia oamenilor din teritoriu.

Perioada lui Abdul-Hamid al II-lea este una de modernizare a statului otoman. Se

construiește un număr mare de școli, folosite pentru a oferi o educație locuitorilor, bazată pe
valorile otomane. Astfel, se realizează o tranziție de la statutul premodern al Imperiului, la unul
modern; pentru prima dată, apare și este utilizat principiul meritocrației pentru scaunele
ministerelor, fiind introduși în aceste funcții specialiști în domeniul de referință (sănătate,
educație etc.). Sultanul s-a dovedit a fi un om abil, inteligent, cu abilități diplomatice recunoscute
în plan internațional de diverși diplomați și lideri de stat (precum Otto von Bismarck sau Carol I
al României).

II. Mișcarea Junilor Turci. Liderii și personalități importante.

Junii turci au fost, inițial, o coaliție de grupări politice de opoziție împotriva regimului
despotic al lui Abdul-Hamid al II-lea. Opoziția lor s-a manifestat în plan politic mai ales în
perioada 1902-1908, culminând printr-o mișcare revoluționară. Denumirea sub care aceste
grupări politice s-au adunat a fost cea luată de organizația Junilor Turci de la Constantinopol,
anume așa-numitul „Comitet al Unității și Progresului”.
 Mișcarea își poate urmări originile până în anul 1889, când a apărut sub forma unei
mișcări intelectuale de opoziție împotriva lui Abdul-Hamid al II-lea. Până la momentul 1908, ei
nu au avut scopuri delimitate clar, însă existau mai multe idei și dorințe ale acestora; cel mai
mult își doreau înlocuirea regimului autoritar al sultanului cu unul parlamentar. Cu toate acestea,
nu doreau un guvern parlamentar. Modalitățile prin care doreau impunerea acestui ideal erau
predominant militare, învârtindu-se mult în jurul ideii de puci la palat sau a unei lovituri de stat.

Ideologia mișcării nu este una clară, dar se pot observa mai multe idei recurente în cadrul
C.U.P. În primul rând, este vorba despre ideea de Otomanism, descentralizarea statului și
importanța religiei în societate.

Poziția Junilor Turci împotriva regimului lui Abdul-Hamid al II-lea se va face resimțită în
mai multe ocazii. În 1896, ei încearcă o lovitură de stat, însă aceasta este zdrobită de sultan, iar
liderii pleacă în exil. În 1899 vor da o lovitură grea sultanului, atunci când unul din verii acestuia
se va alătura mișcării.

Cu timpul, ei obțin susținere prin colegiile militare și studențimea otomană. Deși nu erau
organizați, ei mențineau legături cu membrii exilați din Imperiul din Paris, Cairo și ale locuri,
precum și cu diferite publicații care atacau direct regimul sultanului. În ciuda susținerii din partea
intelectualității și parțială a armatei, ei nu au reprezentat o mișcare populară, cu idei din interior.

III. Revoluția de la 1908.

Vara anului 1908 debutează cu nemulțumiri în cadrul forțelor armate, finanțarea lor fiind
redusă din cauza neîncrederii sultanului în ei. Primele manifestații de acest fel duc la o revoltă în
Macedonia, soldații revoltați făcând parte din Armata a III-a. Revolta se răspândește rapid,
acaparând și elemente ale Armatei a II-a. La Salonic, Junii Turci încep și ei manifestațiile și, ca
urmare a acțiunilor întreprinse de ofițeri energici otomani, adepți ai Mișcării. Revolta prinde elan
și reușește să se generalizeze în zona Balcanilor.

CUP profită de contextul intern precar, și formalizează cererile celor soldaților, cerând
restaurarea Constituției din 1876. Inițial, sultanul Abdul-Hamid al II-lea s-a opus, dar în final
acceptă să semneze manifestul pe 24 iulie 1908. Zilele următoare sunt marcate de o serie de
reforme, prin care s-a abolit cenzura și s-a dizolvat rețeaua de spionaj a sultanului, compusă din
30 000 de spioni și colaboratori.

IV. Opoziția lui Abdul-Hamid. Încercările sale de a înăbuși

revoluția

Deși Abdul-Hamid al II-lea a acceptat cererile CUP, el a încercat să împiedice

operațiunile Junilor Turci, și chiar să înăbușe mișcarea complet. Două momente importante reies
din corespondența diplomatică, respectiv din istoriografie.

Primul astfel de eveniment a fost misiunea diplomaților Münir Pașa (ambasadorul

otoman în Franța) și Kâmil Bey (atașatul diplomatic otoman din Bulgaria). În urma revoluției,
primul dintre cei 2 ar fi vorbit cu agentul diplomatic bulgar de la Paris, cerându-i ajutor pentru a
înăbuși revoluția. Aceleași surse susțin că el ar fi oferit privilegii noi Principatului Bulgariei
pentru ajutor.

A doua încercare a sultanului de „dizidență” la reformele impuse de Junii Turci a constat

într-o încercare, tot în ziua semnării manifestului. Din ordinul sultanului, Marele Vizir a trimis
un ordin inspectorului general să dizolve toate organizațiile politice din Imperiu, și să pună capăt
demonstrațiilor. Liderii CUP au respins acest ordin, având sprijinul armatei. Astfel, inspectorul
general a transmis înapoi Marelui Vizir că nu poate dizolva Comitetul Unității și Progresului,
deoarece el deja devenise prima forță politică în Imperiu.

CUP a răspuns prin mai multe cerințe. Deranjați de atitudinea lui Abdul-Hamid al II-lea,
ei au cerut sultanului să cedeze Grădinile de la Turnul Alb din Salonic, zonă devenită sediul
principal al CUP. Mai multe ramuri din regiuni au urmat exemplul, realizând cereri similare.

V. Concluzii

Evenimentele anului 1908 marchează o schimbare profundă a Imperiului Otoman.

Regimul autocratic al lui Abdul-Hamid a dus la apariția unor nemulțumiri a păturii intelectuale
din dorința lor de democratizare. Grupările care s-au reunit sub numele Comitetului pentru
Unitate și Progres vor domina politica otomană în următorii 10 ani, cu o perioadă scurtă în care
pierd puterea.

Deși a fost o mișcare ce încerca revitalizarea „Bolnavului Europei”, mișcarea Junilor

Turci și revoluția organizată de aceștia au avut reverberații la care nu s-au așteptat. Cu toate că
revoluția a fost un succes, aceasta a propulsat Imperiul într-un context fragil, caracterizat printr-o
nouă serie de pierderi teritoriale: Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herțegovina, Bulgaria își
proclamă independența, Italia ocupă ultimele posesiuni otomane din Africa, regiunile Tripoli și
Benghazi, iar Creta ocupă mai multe insule din Marea Egee, printre care și Creta.

Pericolul unui colaps al statului otoman s-a dovedit a fi inevitabil, mișcarea s-a manifestat
prea târziu pentru a salva statul otoman, stat ce deja suferea de o corodare internă profundă.
Membrii mișcării vor deveni, după Marele Război, fondatorii statului național turc, dintre ei
Mustafa Kemal a fost cel mai important.