Iuliu Maniu – Sfinxul

de la Bădăcin
Iuliu Maniu s-a nascut pe 8 ianuarie
1873 in Simleu Silvaniei, judetul Sălaj si
a decedat 5 februarie 1953 la închisoarea
Sighet. El a fost avocat şi om politic;
unul dintre principalii artizani ai unirii
Transilvaniei cu România; preşedinte al
Partidului Naţional Român in perioada
1919-1926; preşedinte al PNŢ intre
octombrie 1926-mai 1933; noiembrie
1937-iulie 1947 si preşedinte al
Consiliului de Miniştri (10 noiembrie
1928-7 iunie 1930; 13 iunie-8 octombrie
1930; 20 octombrie 1932-12 ianuarie
1933).

Despre viata sa:

Fiul avocatului Ion Maniu (strănepot al

lui Simion Bărnuţiu) şi al Clarei
Coroianu, sora memorandistului Iuliu Coroianu. Urmează gimnaziul reformat din
Zalău, apoi cursurile universităţilor din Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând
doctoratul în drept (1896).

Se implică în lupta de emancipare a românilor din Austro-Ungaria încă din anii

studenţiei, când susţine acţiunile desfăşurate prin Memorandum. Ales preşedinte
al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), care
urmărea crearea unui front comun al naţionalităţilor aflate sub dominaţia austro-
ungară.

După încheierea studiilor este avocat la Simleu (din 1898), apoi jurist al
Mitropoliei Române Unite din Blaj (până în 1915). Se pronunţă pentru autonomia
Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungare, pe principiul egalităţii între
naţiunile existente şi pentru activism politic (participarea la viaţa politică a
Ungariei, inclusiv în Parlamentul de la Budapesta). Vicepreşedinte al PNR din
1904, deputat din 1906 în Parlamentul din capitala Ungariei, se remarcă prin lupta
dusă pentru drepturile românilor ardeleni. De la tribuna forului legislativ, prin
discursurile sale de înaltă ţinută, a combătut politica de maghiarizare forţată
utilizând argumente istorice, juridice şi politice. Incorporat în armata austro-
ungară (1915), este trimis pe fronturile rusesc şi italian. In condiţiile destrămării
Austro-Ungariei (octombrie 1918), ia iniţiativa organizării militarilor români în
Senatul Militar Român (Viena, 31 octombrie 1918), pentru a contribui la
preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, de către
Consiliul Naţional Român Central, creat la 30 octombrie 1918, din care face
parte.

Susţine despărţirea Transilvaniei şi Banatului de Ungaria şi unirea cu România,

având un rol important în elaborarea rezoluţiilor adoptate de Adunarea Naţională
de la 1 Decembrie 1918. In faţa românilor adunaţi la Alba Iulia ţine un strălucit
discurs în care arăta că „noi… privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un
triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori,
din asupriţi, asupritori. Noi vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor
neamurilor şi tuturor cetăţenilor”.

A doua zi (2 decembrie) este ales preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al

Resortului de Interne (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920), organism provizoriu
menit să pregătească trecerea puterii către organismele de stat ale României Mari.
Sub conducerea sa, Consiliul adoptă Legea pentru reformă agrară în Transilvania
şi Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi
bărbaţii, începând cu vârsta de 21 de ani.

Este ales preşedinte al PNR după moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti (9 august
1919). Incercând adaptarea şi încadrarea PNR în sistemul politic din România
întregită, refuză unirea cu liberalii lui Ion I.C. Brătianu şi decide constituirea unei
alternative la guvernare, prin unificarea cu formaţiuni politice din Vechiul Regat.
Astfel, PNR fuzionează cu ceea ce mai rămăsese din Partidul Conservator
Democrat al lui Take tlonescu (1922) şi cu Partidul Naţionalist al Poporului
(1925), rezultat prin unirea Partidului Naţionalist Democrat al lui Nicolae Iorga
cu o grupare condusă de Constantin Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului.
Alăturarea unor personalităţi de asemenea anvergură nu a fost însă de lungă
durată, atât Nicolae Iorga, cât şi Argetoianu părăşind partidul. Viabilă se
dovedeşte însă fuziunea cu Partidul Ţărănesc al învăţătorului Ion Mihalache (10
octombrie 1926), noul partid rezultat, PNŢ, reuşind să cucerească puterea în
1928, în urma unei ample campanii de răsturnare a liberalilor.

Este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930;
13 iunie-8 octombrie 1930; 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933), iar alegerile
organizate în 1928 dau cel mai mare scor electoral înregistrat de un partid în
perioada interbelică: 77,76% din voturi pentru PNŢ. Încrederea şi speranţele
populare atât de mari nu pot fi însă satisfăcute, guvernul având de gestionat
efectele celei mai grave crize economice mondiale. Incearcă menţinerea
stabilităţii economice prin împrumuturi externe şi concesionarea unor activităţi
economice, în condiţii nu tocmai avantajoase pentru statul român. Guvernul
excelează prin iniţiative legislative care deschid porţile capitalului străin în
economia românească.

Sprijină venirea pe tron a lui Carol II, sperând că tandemul Ion I.C.
Brătianu – Regele Ferdinand, care condusese România atâţia ani, va fi înlocuit de
unul Iuliu Maniu – Carol II. Regele nu s-a lăsat însă dominat, iar condiţiile puse
de Iuliu Maniu la venirea pe tron (despărţirea de Elena Lupescu şi reluarea
legăturii cu principesa Elena) nu au fost asumate. Partidul suferă o serie de
defecţiuni importante, lideri de frunte părăsindu-l pentru a forma alte partide:
Nicolae Lupu şi Grigore Filipescu în 1927, Constantin Stere în 1930, Grigore
Iunian în 1932 şi Al. Vaida-Voevod în 1933.

In mai 1933 demisionează din fruntea partidului în semn de protest faţă de

îndrăzneala lui Alexandru Vaida-Voevod de a fi acceptat, fără a-l fi consultat în
prealabil, numirea acestuia de către rege la conducerea unui nou guvern. După
patru ani petrecuţi la Bădăcin, revine la cârma partidului, care a fost condus în
această perioadă de I. Mihalache. In 1937 contribuie din nou la căderea liberalilor,
printr-un pact de neagresiune semnat cu Mişcarea Legionară, PNL-Gh. Brătianu,
Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu şi Partidul Evreiesc. Nu obţine însă suficiente
voturi pentru a prelua guvernarea, iar ţara alunecă încet spre instaurarea regimului
autoritar al lui Carol II. După abdicarea lui Carol II refuză participarea la
guvernare alături de Ion Antonescu. Se împotriveşte cu putere cedărilor teritoriale
din 1940, dar fără succes. După eliberarea Basarabiei (1941) se opune continuării
războiului antisovietic dincolo de Nistru. Se manifestă ca principala personalitate
opozantă în perioada regimului antonescian, solicitând, prin numeroase memorii,
ieşirea din războiul dus alături de Germania.

După 23 august 1944 refuză preluarea guvernului care probabil ar fi avut aceeaşi
soartă ca şi cabinetul N. Rădescu, în faţa ofensivei comuniştilor sprijiniţi de
Moscova. Este un adversar înverşunat al comunizării României, dar sfârşeşte prin
a fi victima acesteia. Bătrân, trece prin grele încercări: arestarea (1947) în urma
înscenării de la Tămădău, procesul politic trucat (octombrie-noiembrie 1947),
condamnarea la temniţă grea pe viaţă şi detenţia la Sighet, unde îşi găseşte
sfârşitul.

Nu se cunoaşte nici astăzi locul înmormântării, probabil în „Cimitirul Săracilor”

de la marginea oraşului. Lider politic cu mari calităţi, nu a avut şansa de a guverna
în perioade faste. S-a făcut apel la el în perioadele de criză, dar nu a dorit să-şi
compromită numele în alte situaţii delicate, după experienţa guvernării în
perioada crizei economice. Neîntrecut în a arăta şi combate greşelile
guvernanţilor, în arta negocierii politice (îşi supunea interlocutorii la nesfârşite
„pertractări”), i s-a reproşat lipsa de curaj în a prelua puterea în momentele de
cumpănă. Posteritatea i-a recunoscut meritele incontestabile ale luptei curajoase,
în condiţii ostile, pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria şi contribuţia la
realizarea unirii Transilvaniei şi Banatului cu România. Personalitate
incoruptibilă şi de o mare energie în lupta de opoziţie, fără înclinaţie pentru
confortul material, a fost omul politic prin excelenţă, preocupat permanent de
destinul ţării. Membru de onoare al Academiei Române (1919), exclus în 1948,
repus în drepturi post-mortem, în 1990.

A scris Ardealul în timpul războiului (1921), Chestiunea Banatului (1924),

Problema minorităţilor (1924), România şi revizuirea tratatelor (1934), Unirea
Ardealului (1934). In 1991 i-a fost publicat Testamentul moral-politic.