Alexandru Averescu –

erou al Marelui Război

CRISTIAN D. OBREJAMARTIE 7, 2012 1 COMENTARIU

Alexandru Averescu (nascut 9 martie 1859,

Ismail – decedat 3 octombrie 1938, Bucureşti).
Mareşal şi om politic, preşedinte al Consiliului
de Miniştri (29 ianuarie-4 martie 1918; 13 martie
1920-13 decembrie 1921; 30 martie 1926-4 iunie
1927). Fiu al unui ofiţer român din armata rusă,
ulterior învăţător la Iaşi şi Târgu Frumos,
Averescu este una dintre cele mai cunoscute
personalitati romanesti de la inceputul secolului
al-XX-lea, deopotriva comandant si teoretician,
care isi datoreaza renumele, in primul rand
faptelor sale de arme pe campul de
lupta. Mareşalul Averescu a fost autorul a peste
12 opere privitoare la chestiuni militare (inclusiv
un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare
al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
A studiat la Seminarul teologic din Ismail, unde rămâne un an, după care absolvă
Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti (1876). Se distinge în timpul Războiului
de Independenţă, unde participă ca voluntar, obţinând gradul de sergent. Optează
pentru o carieră militară, urmând Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu (1881),
apoi Şcoala Superioară de Război din Torino (terminată în 1886). Revenit în ţară,
este director de studii la Şcoala Superioară de Război (1894-1896), ataşat militar
la Legaţia română de la Berlin (1896-1898) şi şeful secţiei operaţii din cadrul
Marelui Stat Major (1899-1904). General de brigadă din 10 mai 1906, este ales
senator în 1907, pe listele naţional-liberale, fără a fi membru de partid. Ministru
de Război (13 martie 1907-4 martie 1909), adept al ordinii şi legalităţii, a avut
sarcina de a potoli răscoala ţăranilor, de care s-a achitat cu succes. Şef al Marelui
Stat Major General (18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913), coordonează
participarea militară a României la cel de-al Doilea Război Balcanic, conducând
ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu
a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 – 26 august 1916, 26
septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin
de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus
de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916) si a condus
Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Apropierea sa de soldaţi,
faptul că era trimis să rezolve marile probleme apărute pe front şi că s-a achitat
de cele mai dificile sarcini a dus la naşterea unui adevărat cult al său în rândul
soldaţilor care au început să vadă în el un „Salvator”.

Popularitatea sa a ajuns atât de mare încât se zvonise că ar vrea să-l răstoarne pe

rege şi să preia puterea. Jignit de neîncrederea perechii regale, şi-a înaintat
demisia care a fost respinsă. Demobilizaţii au dus cu ei acasă acest mit care va da
roade şi în plan politic. Intr-un moment crucial pentru soarta României, Regele
Ferdinand îi încredinţează formarea unui Guvern (29 ianuarie-4 martie 1918) care
să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale, învingătoare pe frontul de est. Se
semnează astfel Tratatul preliminar de pace de la Buftea (20 februarie 1918), iar
sub guvernul Alexandru Marghiloman, Tratatul de Pace de la Bucureşti (24
aprilie 1918), care va rămâne fără urmări concrete în urma victoriei Antantei pe
frontul de vest. Bazându-se pe valul de popularitate, demisionează din armată şi
intră în politică, formând Liga Poporului (1918, din aprilie 1920 devenită Partidul
Poporului), care avea ca slogan „Muncă, cinste şi legalitate!” Formaţiunea obţine
victoria categorică la alegerile din mai 1920 (206 din cele 372 de mandate la
Adunarea Deputaţilor; 124 din cele 166 de mandate la Senat).

Conduce guvernul în perioada de refacere de după război (13 martie 1920-13

decembrie 1921), deţinând, totodată, şi portofoliul Internelor (13 martie-13
iunie 1920) şi al Industriei şi Comerţului (16 noiembrie 1920-13 decembrie
1921), fiind susţinut politic de Ion I.C. Brătianu. In timpul acestei guvernări se
realizează integrarea provinciilor româneşti unite cu ţara în 1918, reforma
 financiară, care preconiza introducerea impozitului progre şiv pe avere şi pe
îmbogăţirea din timpul războiului, unificarea monetară şi reforma agrară, în
urma căreia sunt împroprietărite circa 1,5 milioane de familii ţărăneşti.
Totodată, este semnat Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul de la Paris
(28 octombrie 1920), tratatele bilaterale prin care s-a constituit Mica înţelegere,
tratatele de amiciţie cu Franţa, Italia şi Concordatul cu Vaticanul (primul rol
avându-l ministrul de Externe, Take Ionescu).

Este din nou prim-ministru în perioada 30 martie 1926-4 iunie 1927 (concomitent
ministru al Finanţelor, 19 martie-4 iunie 1927). Acum stabileşte contacte cu
principele Carol pentru aducerea sa pe tron, în contextul bolii tot mai grave de
care suferea Regele Ferdinand. Pentru contribuţia sa militară şi politică la istoria
României este consacrat membru de onoare al Academiei (1923), senator de drept
(1926) şi mareşal al României (14 iunie 1930). Consimte la instaurarea regimului
autoritar carlist, fiind apoi numit consilier regal (30 martie 1938).

Popularitatea câştigată pe câmpul de luptă este încet risipită pe câmpul luptelor

politice. Nu a avut un program politic, spiritul de ordine şi disciplină, transferat
în viaţa politică, neputând înlocui viziunea politică. Declara că „am intrat în viaţa
politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca
în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au
rezervat… Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat
asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de
ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”.

Autor al unor tratate militare şi al lucrărilor Criza politică şi urmările ei (1927) şi

Dictatura şi comunismul (1936). Şi-a consemnat memoriile în Notiţe zilnice de
război (1937). După moarte, trupul i-a fost depus în cripta de la Mărăşti, în
mausoleul ridicat din iniţiativa sa pentru a cinsti memoria eroilor din 1917.